BLANCHE

,,Un tramvai numit dorinta’’

de Tennesse Williamss

BLANCHE: Eu, eu, eu am primit loviturile în faţa şi în trupul meu. Toate morţile
astea. Defilarea nesfîrşită " către cimitir! Tata, mama! Margaret, în felul acela
îngrozitor! Atît de mare încît nu putea fi pusă în sicriu. Dar care a ars cum arde
gunoiul ! Tu de-abia ai avut timp să vii la înmormîntare, Stella! Dar înmormîntările
nu sînt nimic în comparaţie cu morţii! Înmormîntările sînt liniştite, dar morţii nu
întotdeauna. Uneori respiraţia le e răguşită, alteori horcăie, şi alteori strigă cu
disperare către tine:'Nu mă lăsa! Chiar şi cei bătrîni strigă uneori: Nu mă lăsa! Ca
şi cum tu ai putea să-i opreşti. Înmormîntările sînt tăcute, cu flori delicate. Şi în ce
sicrie falnice sînt puşi! Dacă n-ai fost acolo la căpătâi cînd strigau: Nu mă lăsa! n-
ai să poţi bănui niciodată lupta groaznică ce se dă pentru o răsuflare şi pentru
sînge. Nici nu poţi visa aşa ceva, dar eu am văzut! Am văzut! Am văzut! Şi acum
stai aici, în ochii tăi citesc cum mă acuzi că am lăsat să se piardă proprietatea! Cum
Dumnezeu crezi că s-a plătit toată această durere şi toţi morţii ăştia? Căci moartea
este scumpă, miss Stella! Coasa înspăimîntătoare a morţii se fixase la poarta casei
noastre, Stella! Cartierul ei general era la Belle-Reve. Aşa, iubito, aşa mi-a
alunecat printre degete! Care dintre ei' ne-a lăsat ceva? Care dintre ei ne-a lăsat
măcar vreo poliţă de asigurare? Numai bălrînul Jessie, o sulă de dolari ca să-i
plătim sicriul. Asta a fost tot, Stella!
Şi eu... cu bietul meu salariu de la şcoală. Acuză-mă! Stai aici, te uiţi ţintă la mine
şi te gîndeşti că eu am pierdut proprietatea. Eu am pierdut-o? Tu unde erai?