Casa lui Asterion Jorge Luis Borges

Posted by suzanadeac1 on 05/02/2013 in Traduceri

Rate This

Stiu ca ma acuza de trufie, si poate chiar de mizantropie, si poate de nebunie. Astfel de acuzatii (pe care le voi pedepsi la momentul cuvenit) sunt derizorii. Este adevarat ca nu ies deloc din casa, dar la fel de adevarat este si ca usile casei (al caror numar e infinit) stau deschise zi si noapte pentru oameni si animale. Sa intre oricine doreste. Nu va avea parte de luxul efeminat si nici de ostentatia bizara din palate, ci numai de liniste si singuratate. Va avea parte de-o casa cum nu mai exista alta pe fata pamantului (sunt mincinosi cei care sustin ca exista in Egipt una asemanatoare). Pana si detractorii mei admit ca nu exista nici macar o singura mobila in casa. Alta chestiune ridicola este ca eu, Asterion, sunt un prizonier. Va trebui sa repet ca nu exista nici o usa inchisa, sa adaug ca nu exista nici un lacat? Acetea fiind spuse, intr-o seara am iesit pe strada; daca m-am intors inainte de caderea noptii, am facut-o pentru ca mi-a fost teama de fetele trecatorilor, fete decolorate si placide, ca o mana deschisa. Soarele apusese, dar plansul disperat al unui copil si rugaciunile grosolane ale turmei mi-au spus ca fusesem recunoscut. Multimea se ruga, alerga, se prosterna: unii se catarau pe stilobatul templului Securilor, altii aruncau cu pietre. Cineva, cred, s-a ascuns sub mare. Nu degeaba mama mea a fost o regina; nu pot sa ma confund cu vulgul, desi modestia mea ar dori-o. Fapt este ca sunt unic. Nu ma intereseaza ceea ce un om poate sa transmita altor oameni; ca si filozoful, cred ca nimic nu poate fi comunicat prin arta scrisuluiLaudele suparatoare si amanuntele banale nu au nici un ecou in sufletul meu, care este croit pentru ceea ce e mare; n-am facut niciodata diferenta dintre o litera si alta. O anumita nerabdare generoasa nu mi-a permis niciodata sa invat sa citesc. Cateodata regret, pentru ca noptile si zilele sunt lungi. Evident ca nu-mi lipsesc distractiile. La fel ca berbecul cand se pregateste sa atace, alerg prin galeriile de piatra pana ma prabusesc la pamant, ametit. Ma ghemuiesc in umbra unei cisterne sau intr-un colt de coridor si ma ascund in joaca, sa ma caute. M-am lasat sa cad de pe acoperisuri, umplandu-ma de sange. La orice ora pot sa ma prefac ca dorm, cu ochii inchisi si respiratia suieratoare. (Cateodata adorm de-adevaratelea, alteori culoarea zilei s-a schimbat cind deschid ochii.) Dar dintre atatea jocuri cel preferat este jocul celuilalt Asterion. Ma prefac ca-l primesc in vizita si ca-i arat casa. Cu plecaciuni adanci, ii spun: Acum ne intoarcem la intersectia anterioara sau Acum coboram in alta curte sau Acum vei vedea o cisterna care s-a umplut de nisip sau Vei vedea imediat cum se bifurca subsolul. Cateodata gresesc si radem amandoi din toata inima. Nu numai ca mi-am imaginat aceste jocuri, dar am si meditate mult asupra casei. Toate partile casei

se repeta de nenumarate ori, orice loc este alt loc. Nu exista o cisterna, un patio, o adapatoare, o iesle; sunt 14 (sunt infinite) ieslele, adapatorile, curtile, cisternele, casa e mare cat lumea; mai bine spus, este lumea. Totusi, obosit fiind sa tot strabat curtile cu cisterna si galeriile de piatra cenusie, pline de praf, am ajuns in strada si am vazut templul Securilor si marea. Nu am inteles nimic pana in momentul in care o viziune a noptii mi-a revelat faptul ca templele si marile sunt tot in numar de paisprezece (sunt infinite). Totul se repeta de nenumarate ori, de 14 ori, dar exista in lume doua lucruri care par sa fie o singura data: sus, soarele complicat; jos, Asterion. Cine stie, poate ca eu am creat stelele si soarele si casa enorma, dar nu-mi amintesc. La fiecare noua ani intra in casa noua oameni pe care-i eliberez de orice rau. Le aud pasii sau vocea in adancul galeriilor de piatra si alerg vesel sa-i gasesc. Ceremonia dureaza cateva minute. Cad, unul dupa altul, fara ca eu sa-mi murdaresc mainile cu sange. Raman acolo unde au cazut si cadavrele ma ajuta sa deosebesc o galerie de alta. Nu stiu cine sunt, dar stiu ca unii dintre ei au profetit, in ora mortii lor, ca va veni candva rascumparatorul meu, De atunci nu ma mai doare singuratatea, caci stiu ca rascumparatorul meu traieste si la sfarsit se va ridica deasupra pulberii. Daca auzul meu ar percepe vacarmul din lume, i-as auzi si pasii. Sa speram ca ma duce intr-un loc cu mai putine galerii si mai putine usi. Cum va fi rascumparatorul meu? ma intreb. Va fi taur sau om? Va fi poate un taur cu chip de om? Sau va fi ca mine? Soarele diminetii a stralucit pe sabia de bronz. Nu mai ramasese nici o urma de sange - Ai fi crezut asa ceva, Ariadna? -spuse Tezeu-. Minotaurul de-abia s-a aparat.