Anastacia din “Anastacia”

de Colin Falconer

Ştiu că poate fi şi altfel. Ştiu. Văd uneori îndrăgostiţii în timp ce se plimbă

ţinându-se de mână, sau îşi vorbesc şoptit în cafenele sau se îmbrăţişează seara târziu
în fata uşii. Şi deşi hainele şi feţele lor sunt diferite îi recunosc pe aceşti îndrăgostiţi
după felul în care s-au izolat de lume. Sunt singuri chiar şi în mulţime. Şi îi invidiez. Au
ceva ce nu găseşti în cluburile de noapte oricât de mulţi bani ai avea în buzunar.
Singurătatea le e străină. Ei nu stau noaptea întinşi în paturile lor aşa cum face eu
privind pe fereastră şi simţindu-se la fel de departe de pământ şi de locuitorii de pe el că
luna de pe cer. Într-o zi aş vrea să fiu femeia care îşi aşteaptă cu nerăbdare iubitul în
cafenea. Acel moment va fi începutul trecutului meu. Nu sunt nici acum sigură când am
ajuns la concluzia că viaţa nu merită trăită. Era epuizant chiar şi să rămâi în viaţă. Faci
asta şi faci aia ca să mănânci, să bei şi să ai unde să dormi. Într-o zi am hotărât pur şi
simplu că cel mai bine ar fi să nu o mai fac. Unii oameni mi-au spus că sunt aşa pentru
că nu am un trecut. Că aş fi avut de ce să mă leg dacă aş fi avut amintiri. Şi poate că
aveau dreptate. Nu aveam decât amintiri urâte, amintiri cu toţi englezii şi chinezii graşi
care tratau o fată ca pe o bucată de hârtie, folosind-o şi apoi aruncând-o la gunoi. În
noaptea aceea mă simţeam foarte murdară. Aveam toţi acei bani la mine şi nu aveam
unde să mă duc în altă parte decât înapoi la club. Aşa că m-am urcat pe pod şi am
aruncat banii. I-am privit cum se pierd în apa întunecată. Şi mi-am zis: ”Iată cum se
duce toată treaba murdară. Iată cum se duce păcatul meu.” Am întins mâinile pe bară şi
am privit cerul negru. I-am zis lui Dumnezeu : “Prinde-mă…Prinde-mă! “Apoi a urmat un
arc lent care m-a purtat spre apă cu o graţie aproape perfectă. Şi doar pentru o clipă
imponderabila şi minunată am simţit că pot zbura.