Valeriu Cercel - Inocenta

Am ajuns sa cred si eu, dându-le mare dreptate

Ălora ce zic mereu ca femeile-s ciudate, 
Intru-n bâza cu nevasta, sictirita pe-undeva, 
Ca în dimineata asta i-as fi zis ma-sii ceva
Nasparliu, bine’nteles, ca-mi tot sare-n sus de snur, 
Iar eu, caracter ales, n-am cu ea nimic, v-o jur ;
Deschid usa, -n zori, la hol, aia care da afara
Si ce vad, un geamantan barosan chiar lânga scara (!?)
Trei sacose, patru plase, alea mai voluminoase, 
Printre care, cu stupoare, soacra-mea-n carne si oase ;
Somnoros, privind la ea, scarpinându-ma la ochi, 
Numar ce bagaje-avea, sa nu-i fie de deochi !
Însa dumneaei, nimic, nici “bon jour”, nici “bun gasit”
Ori în gât, macar un pic, sa îmi sara c-a sosit, 
Ma ia scurt, fara pupici, întreabând printre lentile :
“Pot sa stau si eu aici…cam vreo trei sau patru zile ?”
“Poti sa stai si-un an, chiar doi !”, îi raspund cu nonsalanta, 
Închizând usa ‘napoi, chiar…tinându-ma de clanta, 
Altceva nu-mi amintesc sa-i fi zis si ma consum
Ca nu pot s-o potolesc pe nevasta-mea nicicum !

Valeriu Cercel