BLANCHE

,,Un tramvai numit dorinta’’

de Tennesse Williamss

BLANCHE: Era un copil, chiar un copil, pe vremea cînd şi eu eram o fată foarte
tînără. Cînd am avut şaisprezece ani am făcut marea descoperire: dragostea. Toată
dintr-o dată şi sub toate aspectele. A fost ca şi cum ai arunca dintr-o dată o lumină
orbitoare pe ceva care a fost întotdeauna pe jumătate în umbră; aşa mi s-a părut
mie lumea atunci. Dar nu am avut noroc. M-am înşelat. Era ceva aparte în
băiatul acela, un neastîmpăr, o moliciune şi o delicateţă care nu erau ca ale unui
bărbat, cu toate că nu arăta de loc efeminat, numai că... numai că... asta era... A
venit la mine ca să-1 ajut. N-am ştiut. Nu mi-am dat seama de asta decît după
căsătorie, cînd am plecat undeva, şi cînd ne-am întors am văzut că-1 pierd, că-1
pierd într-un fel misterios şi că nu pot să-i dau ajutorul de care are nevoie şi despre
care nu poate să-mi vorbească. Era ca într-o mocirlă în care se scufunda şi se agăţa
de mine, dar nu puteam să-1 trag afară şi alunecam împreună cu el! Nu am ştiut
asta. Nu am ştiut nimic altceva decît că îl iubeam peste poate, fără să fiu în stare
să-1 ajut sau să mă ajut. Şi apoi amaflat. In modul cel mai rău cu putinţă. Intrînd pe
neaşteptate într-o cameră unde credeam că nu e nimeni... şi unde erau doi
oameni... băiatul cu care eram căsătorită şi (Afară se aude o locomotive
apropiindu-se. îşi astupă urechile cu mîinile şi se ghemuieşte. Luminile
locomotivei strălucesc prin cameră şi zgomotul se pierde. Cînd nu se mai aude
nimic, se îndreaptă încet şi continuă să vorbească.) După aceea ne-am prefăcut că
nu ştim nimic... Am plecat toţi trei la Mount Lake Casino; am băut, şi am rîs tot
drumul.
(In depărtare se aude o polcă în cheie minoră.)
Am dansat Varşoviana! Şi deodată, în mijlocul dansului, băiatul cu care eram
căsătorită s-a smuls de lîngă mine şi a fugit afară. După cîteva clipe... o
împuşcătură! (Polca se opreşte brusc. Blanche se îndreaptă. Apoi polca reîncepe
în cheie majoră.) Am alergat afară... toţi au alergat şi s-au adunat în
jurul lucrului aceluia îngrozitor de pe marginea lacului. Din cauza mulţimii nici nu
am putut să mă apropii. Cineva m-a luat de braţ. „Nu te duce! întoarce-te! Nu
trebuie să vezi!" Să văd? Să văd ce? Şi am auzit nişte voci spunînd: Allan? Allan?
Băiatul acela? Şi-a pus revolverul în gură şi a tras, că i-a sărit afară osul de la
ceafă! (Se agită şi îşi acoperă faţa.) Asta din cauză că... în timp ce dansam... şi
nefiind în stare să mă stăpînesc, i-am spus dintr-o dată: „Am văzut! Ştiu totul! Eşti
dezgustător..." Şi atunci reflectorul acela pe care-1 proiectasem asupra lui mi s-a
stins din nou şi niciodată, nici măcar pentru o clipă, n-a mai strălucit pentru mine
vreo lumină mai tare decît lumînarea asta din bucătărie...