NASTENKA

,,Nopti albe’’
De F.M.Dostoievski

— Nu mă consola! mă imploră ea plângând. Nu-mi vorbi, te rog, despre el; nu-mi

mai spune că va veni, că nu m-a părăsit cu atâta cruzime omul acesta fără inimă.
Şi pentru ce? Pentru ce a făcut-o? Ce a găsit de neiertat în scrisoarea mea, în acea
nenorocită scrisoare?

Aici, hohote de plâns i-au curmat vorba; simţeam cum mi se sfâşie inima, privind-
o.

— O, câtă neomenie şi cruzime! Şi nici un rând măcar, nici un singur rând nu mi-a
trimis! Să-mi fi răspuns cel puţin că nu-i pasă de mine, că se leapădă de dragostea
mea, că nu are nevoie de ea; dar aşa… de trei zile, şi să nu vină din partea lui
măcar un singur rând! Cât de uşor e pentru el să umilească, să azvârle în faţa unei
sărmane fete fără apărare, a cărei vină e doar că l-a iubit, asemenea jignire… Cât
am suferit în aceste trei zile! Doamne, Doamne! Când mi-aduc aminte cum am
urcat la el prima oară singură şi nechemată, şi m-am umilit în faţa lui, şi-am plâns
cerşindu-i puţină dragoste… Iar pe urmă, pe urmă!… Ascultă-mă, mi se adresă ea
din nou şi ochişorii ei negri prinseră a străluci, e de neconceput! E cu neputinţă!
Negreşit, lucrurile stau altfel. Sau dumneata, sau eu ne-am înşelat. Poate că nici n-
a primit până acum scrisoarea? Poate că până la ora asta nu ştie nimic? Cum e
posibil, judecă singur, şi spune-mi şi mie, pentru numele lui Dumnezeu! Lămureşte-
mă, fiindcă nu pot înţelege, cum e posibil să te porţi aşa de barbar şi cu atâta
brutalitate cum a făcut-o el cu mine! Să nu-mi scrie nici un cuvânt! Dar şi faţă de
cel mai umil om de pe lume se impune totuşi o mai mare înţelegere. Dar dacă a
ajuns ceva la urechile lui, i-o fi spus careva cine ştie ce baliverne, m-o fi bârfit? Ce-
ai spune de una ca asta? mi se adresă ea aproape strigând.