Piesa de teatru

scenariu [ Teatru ]

-------------------------
de Miriam Cihodariu

2009-09-25  |   

PIESA DE TEATRU

Personaje:

El
Ea
Femeia

Decor:

[O scenă sau un loc cu două-trei rânduri de scaune, cu faţa la spectatorii reali. Pe rândul
din faţă, la mijloc, sunt trei scaune libere. Pe celelalte scaune se află păpuşi, animale
gonflabile, de pluş etc. Intră El şi se aşază pe scaunul din mijloc. Imediat apare Ea şi se
aşază în dreapta lui. Ea priveşte ţintă spre public iar El întoarce de câteva ori privirea spre
Ea ca şi cum nu s-ar putea stăpâni. Apoi intră Femeia. E îmbrăcată ţipător, în culori
neasortate, strălucitoare, cu multe bijuterii. Pare fără vârstă, vulgară, indecentă. Trece pe
lângă scaunul fetei deranjând-o, apoi cade în braţele tânărului scoţând un ţipăt strident. În
sfârşit se aşază pe scaunul ei.]

Femeia [spre cei doi]:

- Uf! Ce trafic infernal! Nici n-ai unde să parchezi o maşină din alea mici dar ditamai
Jeep-ul! Voi cum aţi ajuns până aici?
Ea:
- Am venit cu metroul. Chiar am călătorit bine.
El:
- Eu am venit pe jos. [parcă scuzându-se] Simt nevoia să fac mişcare.
Femeia: [Se uită în jur spre celelate scaune, apoi rosteşte cu dispreţ]:
- Nu-i nimeni cunoscut. Apropo, nu ştiţi ce piesă se joacă? Am uitat să întreb. [Nu mai
aşteaptă răspunsul.] Sper să fie una la care să râd. Chiar am nevoie de puţină relaxare. Aţi
auzit de terapia prin râs? Am avut ceva probleme în ultimul timp…cu criza asta
economică…ce să mai vorbim. Şi una peste alta, mi-am pierdut şi cristalul de la geantă.
[Le arată geanta ei imensă.] Ştiti, am si eu o doagă în plus. Mor după cristalele
Swarowski. Am peste tot…pe pereti, pe mobile, pe haine…ba chiar şi-n baie. Câteodată,
cand am musafiri, ornez şi mâncarea cu ele. Pun câte-un cristal pe-o salată, pe-o
plăcintă… Asta-i pasiunea mea. Îmi plac lucrurile cu gust, scumpe. Iar aici, la teatru, îmi
place să stau în rândul întâi. Dai un ban, dar stai în faţă!
[Tace câteva momente, se uită spre cei doi de parcă ar aştepta o aprobare, apoi continuă
privind în faţă, spre public.]
- Abia aştept sa înceapă spectacolul, să se ridice cortina…Doamne, ce cortină veche…de
pe vremea lui Pazvante…
Ea:
- Cine să aloce fonduri pentru cultură? Câţi sponsori găseşti? Şi sunt destui oameni cu
stare, nu? [O priveşte ţintă pe femeie.]
Femeia:
- Dacă faci aluzie la mine, să ştii că n-ai dreptate. Eu şi cu bărbatu-meu am sponsorizat
anul trecut un concurs de tras la ţintă în sticle cu bere. Ce ne-am distrat! Să fi vazut cum
curgea berea pe ciment şi se făcuse un strat gros, uite-aşa, de [Arată cu mâinile grosimea]
sticlă spartă. Erau cioburi peste tot. Şi anul ăsta vrem să sponsorizăm un concurs de
mâncat, aşa cum am văzut prin filme…

Ea:
- Da, se ştie că orice fiinţă vie vibrează la lucruri înălţătoare, la frumos. Dar, uite, se
ridică în sfârşit cortina. [Toţi tac câteva momente şi privesc spre public.]
Femeia [răstindu-se]:
- Ei, dar ce-i asta? Ăştia şi-au bătut joc de noi! De partea cealalta a cortinei sunt tot
spectatori? Poate că ei se aşteaptă să jucăm noi piesa? Asta-i culmea! Să ne dea banii pe
bilete înapoi!
El:
- Nici eu nu înţeleg nimic din toată chestia asta! Poate că ar fi cazul să plecăm…
Ea:
- Ia staţi…[uitându-se nemişcată spre public] Parcă întrezăresc ceva… Sau mi se pare?
Nu, nu! Văd! Văd!
El [extrem de curios]:
- Ce vezi?
Ea:
- Ssst! Vorbeşte mai încet. Să nu-i deranjăm pe ceilalţi. [Priveşte în jur, apoi înainte.]
Trebuie să te concentrezi. Ai privit vreodată o foaie de hârtie pe care e desenat un anumit
model? Sau un perete pictat minuţios, asa cum sunt pe la ţară în unele părţi, de exemplu
în Maramureş, sau o bluză cusută în cruciuliţe, ca în portul nostru popular? Ei, dacă
priveşti la toate astea un anumit timp, fără să-ţi muţi privirea, ai observat că începi să vezi
modelele dispuse altfel, în relief?
El:
- Să ştii că mă jucam în felul ăsta când eram mic…
Ea:
- E un exerciţiu foarte odihnitor, creierul intră în starea Alpha.
Femeia [răstindu-se]:
- Ce Alpha şi Omega mă-sii bălmăjiţi acolo? Nu puteţi vorbi ceva limpede?
El:
- Păi, hai să încercăm să privim şi noi cu atenţie! [uitându-se la femeie semnificativ] În
tăcere!
[Toti trei se holbează către spectatori făcând ochii mari.]
Femeia [renunţând]:
- Că n-oi sta acum să mă uit ca proasta-n târg! Poate că-n faţa noastră e o oglindă. Vă
spun eu că ăştia şi-au bătut joc de noi! [Se ridică şi-şi agită mâinile şi strigă: U-u! Apoi se
aşază la loc.] [dezamagită] Nu-i nici o oglindă!
El [entuziasmat, pune mâna pe umărul fetei, emoţionat]:
- Să ştii că am reuşit să văd! Nu mi-am dat seama ce, dar era ceva… în mişcare…
Ea:
- Bravo! Perseverează! Nu-ţi va părea rău.
[Se holbează din nou toţi trei în tăcere.]
El:
- Gata! Am reuşit! E un loc la marginea unui oraş. Se văd nişte blocuri în departare. Nu,
nu! [dezamăgit] Mi-a zburat imaginea din faţa ochilor…
Ea:
- Nu te da bătut! Încearcă din nou!
El [cam neîncrezător]:
- Poate mi s-a părut…
Ea:
- Nu ţi s-a părut. Aceeaşi imagine am văzut-o şi eu. Îţi aduci aminte? Erau nişte
excavatoare…
El [întrerupând-o]:
- Da! Şi locul unde lucrau era împrejmuit cu sârmă…
Ea:
- Exact.
Femeia:
- Spuneţi-mi şi mie în care punct trebuie să privesc? Dacă tot am dat banii, măcar să văd
şi eu ceva…
Ea:
- Nu există un punct fix. Trebuie sa priveşti mai mult cu ochii minţii.
Femeia [ofensată]:
- Adică ce vrei să spui? Că numai cei care au minte pot vedea? [Ceilalţi tac. Femeia
continuă privind spre cei doi.] De fapt, acum îmi dau seama că văd şi eu. Da, da!Văd
blocurile şi excavatoarele. Numai că nu le văd prea clar. Mi-am uitat ochelarii acasă.
Poate-mi mai spuneţi şi mie din ce vedeţi…aşa…măcar din când în când…
Ea:
- Uite! Au găsit două schelete umane…
El:
- Curios! Par îmbrăţisate. Unul mai mic si unul mai mare…
Ea:
- Bănuiesc că cel mai mare a aparţinut unui bărbat iar celălalt unei femei. Dar ce au în
coloana vertebrală?
El:
- Cred că sunt săgeţi. Să ştii că ăştia au murit de tineri, cred că au fost asasinaţi. Oare de
ce?
Ea:
- Poate doar pentru faptul că se iubeau…
Femeia:
- De ce să se iubească? De unde ştii că se iubeau?
Ea:
- Pentru că au murit îmbrăţisaţi.
El:
- Dar nu văd podoabe, vase sau arme vechi pe lângă ei. Asa cum erau înmormântaţi
strămoşii cu mii de ani înainte…
Ea:
- Ai dreptate. Asta demonstrează o dată în plus că au fost omorâţi. Sunt curioasă… Aaa!
El [speriindu-se]:
- Ce-ai păţit?
Ea:
- S-a întunecat totul. Nu mai văd nimic.
El [uitându-se cu atenţie în faţă]:
- Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru…
Femeia [Cu o superioritate zdrobitoare, născoceşte]:
- Eu văd în continuare. Vine un popă şi…îi bagă în sicrie…ţine slujba…acum vin
groparii…Cineva aduce o colivă…
Ea [întrerupând-o]:
- Uite, apare din nou! [întorcându-se spre el] Vezi? Doamne, ce loc frumos! Parcă nici n-
ar fi adevărat!
Femeia:
- Păi, normal că nu-i adevărat! Nu vezi că acolo sunt doar nişte spectatori ca şi noi?
El:
- Uite ce verde e iarba…şi copacii…n-am văzut niciodată aşa un verde…atât de…curat.
Si cerul!
Ea:
- Ce părere ai de râul care curge la câţiva paşi de noi? Îi auzi susurul? Credeam ca apele
sunt albastre doar pe hartă! Uite, dacă întinzi mâna, simţi stropii care sar prin aer.
El [întinde ambele mâini, apoi şi le aşază pe obraji]:
- Simţi şi mirosul? Nu cred c-am mai respirat vreodată atâta prospeţime!
Femeia [Îi priveşte pe rând cu neîncredere, se uită fix înainte, întinde şi ea o mână dar o
retrage dezamăgită]:
- Da, da, ce loc minunat! Cred că-i în Herăstrău.
Ea:
- O-o! Apare şi un personaj! [admirativ] Destul de hot tipul! Numai cu câtă usurinţă trage
grămada aia enormă de crengi uscate. Uau! Ce muşchi, ce plete! Păcat că are faţa atât de
vopsită!
El:
- Priveşte în stânga! Vin mai mulţi…Sunt şi femei. Cu sânii goi…
Femeia:
- Ptiu! Doamne, apară-mă! Ce-i cu rapandulele alea? Spuneţi-mi şi mie, v-am zis că mi-
am uitat ochelarii. Văd aşa, ca prin ceaţă…
Ea:
- Nu sunt piţipoance. E un trib de mii şi mii de ani în urmă.
Femeia:
- Şi asta le dă dreptul să fie dezmăţate?
Ea:
- Poate n-aveau designeri şi nici stilişti…
El [cam scârbit]:
- Ia uite, bărbaţii trag bucăţi enorme de carne de animal. Iată şi capul. După colţi şi
mărime, e vorba despre un mamut. Toţi sunt vopsiţi pe corp. Predomină culoarea rosie.
Ea:
- Hm. Acum observ că acolo, în dreapta, e un cort, de unde a ieşit adineoari bătrânul. Ce
barbă lungă şi albă! Umblă tot aproape gol ca şi ceilalţi. Doar coapsele sunt acoperite cu
piele de animal.
El:
- Se pare că el e şeful. Iată toţi au încremenit la vederea lui. Uite, ies mai mulţi bătrâni din
cort. Sunt în total şase. Cred c-a avut loc un sfat al bătrânilor. Văd că bărbaţii aduc nişte
butuci şi bătrânii se aşază. Un butuc a rămas liber. Înseamnă că ar trebui să fie şapte
bătrâni.
Ea:
- Vezi? Din mulţime se desprinde un altul. Dar, ia stai! Tu observi că, de fapt, nu-i
bătrân? Că are o barbă albă, falsă, din lână de animal?
El:
- Phii, ce chestie! Mă mir cum ceilalţi nu-şi dau seama. Ba da! Ia uite, tânărul cel voinic îl
priveşte atent. Falsul bătrân le vorbeşte. Sigur vrea să fie ales în sfatul bătrânilor. Să
conducă destinele tribului.
Femeia:
- Şi ce, dacă nu-i bătrân, nu poate intra în politică? Unde scrie…?

Ea:
- Aşa erau regulile atunci. Dar ce face? Împarte celorlalţi pe ascuns bucăţi din animalul
vânat. Tânărul nostru refuză. Impostorul îi aruncă o privire cruntă.
El:
- Păcat! Uite cum îl aclamă ceilalţi! Gata, a fost ales. Deja s-a aşezat pe butucul care era
liber.
Ea:
- Iată că pregatesc focul. Pun la fript bucăţile de carne. Apoi toată friptura e pusă la
picioarele celor din consiliu. Au început să înfulece. Iar celorlalţi le sunt aruncate doar
oasele. Cu câtă recunoştinţă le rod. Doar tânărul nu primeşte nimic.
Femeia:
- Păi, aşa-i trebuie dac-a făcut pe deşteptul. Să-nveţe să respecte bătrânii!
El:
- Aaa!
Femeia [tresare speriată]:
- Ptiu, Doamne! Ce-ai păţit?
El:
- Iar s-a întunecat imaginea!
Ea:
- Da, sper să putem vedea ce se va întâmpla în continuare…
Femeia [cu un aer superior]:
- Nu ştiu ce aveţi de tot vi se întunecă în faţa ochilor…minţii. Lăsaţi că vă ajut eu. Chiar
dacă n-am ochelarii. S-a întunecat pentru că e noapte. Toţi s-au culcat numai hoţomanul
ăla tânăr caută, găseşte nişte resturi de mâncare şi le doseşte într-un tufiş. Dar apare…
Ea:
- Văd din nou! Băiatul se îndreaptă către un munte mare…
El:
- Da. A ajuns la o peşteră. Ce clar se vede acum! Priveşte, sunt fagi şi stejari, şi arbuşti de
alun, de păducel, de caprifoi… Iar pe jos sunt multe ferigi…şi ciuperci…şi fragi. Baiatul
culege câţiva…
Ea:
- Uite, acolo…mult mai sus…se vede clar o pădure de conifere…brazi şi molizi. Ce
ciudat! Se văd de aici coacăze, zmeură, afine…
El:
- Poate din cauza atmosferei atât de limpezi…Vezi, sus de tot, nişte arbuşti pitici…parcă
sunt jepi sau jnepeni.
Ea:
- Dar ce flori sunt peste tot…de toate culorile! Ei bine, sunt sigură ca aici e raiul…sau, în
orice caz, un loc magic. Vezi lacul din stânga? De obicei, spaţiile magice sunt lângă o
apă. Ai simţit vreodată cum te încarci de energie lângă un izvor de munte sau la mare?
El:
- Poate ai avut dreptate când ai pronunţat cuvantul “aici”. E posibil ca locul acesta să fi
existat cândva pe la noi…sau, cine ştie, poate mai există încă…Apropo de apă…toate
civilizaţiile s-au născut lângă ape…
Femeia:
- Fii serios, ai auzit de locuri pe la noi unde să umble oamenii despuiaţi? Si sa vâneze
mamuţi?

Ea:
- Văd că intră în peşteră…ah, iar am pierdut imaginea…ba nu, se vede cum merge în
interior…e destul de întuneric…doar undeva, în faţa lui, se vede licărind o lumină.
El:
- Observi că peştera se lărgeşte din ce în ce mai mult? Dar ce are tânărul nostru? Pare
speriat de ceva. Uite cum priveşte în toate părţile…
Ea:
- Da, cred că aude nişte zgomote…
El:
- Eu aş zice că mai curând aude nişte răgete, uite ce vine din dreapta!
Ea:
- Sunt ditamai urşii…trei la număr…se ridică pe labele din spate, n-am văzut niciodată
nişte urşi atât de mari…
Femeia [indiferentă]:
- Eee, du-te la grădina zoologică şi-o să vezi. [apoi speriată] Oare nu au cum să ajungă
aici, la noi?
El:
- Îi vezi pe spectatorii din faţa noastră speriaţi? [adresându-se spectatorilor] Hei, voi de
acolo, vă este cumva teamă? Nu aveţi de ce. Ceea ce vedem noi sunt imagini din altă
dimensiune.
Femeia [compunându-şi o privire inteligentă]:
- Asa mă gândeam şi eu.
Ea [speriată]:
- Priviţi, urşii îl înconjoară, se pregătesc să atace…dar pare că se retrag, da, da, asta fac…
El:
- Păi a apărut un bărbat în vârstă…îşi îndreaptă palmele spre ei şi-i potoleşte. Cred că
sunt urşi de cavernă, am citit undeva că au dispărut cu mii de ani în urmă. Probabil e
vorba despre aceeaşi specie de urşi ale căror schelete se găsesc şi astăzi în Peştera
Urşilor…
Ea [cu regret]:
- Posibil, n-am apucat să ajung pe acolo…
El [entuziasmat]:
- Poate mergem împreună…la vară…
Ea [îl priveşte mirată]:
- Nu ştiu ce să zic…
El:
- Scuză-mă, nu ştiu ce-a fost în capul meu…Ne cunoaştem…nici de jumătate de oră…
Femeia:
- Du-te, dragă, dacă te invită. O fată nu trebuie să scape nici o ocazie. Cine ştie ce iese?
Când m-a angajat bărbatu-meu ca secretară la firma lui, m-am şi mutat la el acasă. E
drept, ştiam că avea ceva stare. [Îl priveşte pe el] Tu ce perspective ai?
El [mirat]:
- Nu ştiu, dar…
Ea [întrerupandu-l]:
- Uite, cei doi discută. Păcat că nu putem auzi ce vorbesc…Cred că bărbatul în vârstă e
un şaman…sau aşa ceva…poate de asta locuieşte retras în peşteră. Cred că tânărul îi cere
un sfat, uite îi întinde mâna şi bătrânul îi studiază cu atenţie palma…privirea tânărului se
întunecă…
Femeia:
- I-o fi spus ceva de rău. Şi eu am mers odată la o vrăjitoare, voiam să-l fac pe bărbatu-
meu să se-nsoare cu mine mai repede dar mi-a spus că mai durează. Atunci m-am dus la
alta care mi-a cerut o sumă mai mare, dar într-adevăr mi-a rezolvat problema.
Ea:
- Doamne, şamanul s-a asezat în foc, pe tăciunii aprinşi, să mediteze. Îşi ridică braţele din
când în când…
El:
- Îi invocă pe zei. Văd că se duce într-un colţ al peşterii. Bagă mâna în zid şi scoate
ceva…e un vas pe care i-l întinde tânărului. Băiatul duce vasul la gură şi bea. După
mimică se pare că băutura e foarte amară.
Femeia:
- Mie, dintre toate băuturile, cel mai mult îmi place şampania…
Ea:
- Extraordinar! Ce părere ai de asta? Băiatul calcă pe cărbuni aprinşi. Observi câtă
concentrare i se citeşte pe chip? Acum deja s-a relaxat, parcă ar merge pe plajă, pe nisip.
Am auzit de asemenea lucruri dar, până acum, nu am văzut niciodată aşa ceva…mie, cel
puţin, mi se pare aproape miraculos…
El:
- Capacitatea de a face un miracol există în fiecare din noi. Numai că nu ştim asta, nu
ştim de ce suntem capabili cu adevărat, nu ne cunoaştem limitele…
Femeia:
- A, sunt convinsă ca sunt în stare să fac miracole dar nu-mi vine acum nici unul in minte.
[Ridică mâna şi pocneşte din degete.]
Ea:
- Păi căsătoria cu un bărbat bogat n-a fost un miracol?
Femeia:
- Să ştii că ai dreptate! Câte femei ar fi în stare de aşa ceva?
Ea:
- Eu cu siguranţă nu…
El:
- Uite, băiatul a ieşit deja din peşteră. Se vede că în el s-a produs o schimbare. Merge mai
drept, privirea îi este mai dârză…
Ea:
- A ajuns iar în satul lui. Recunosc locul. Vezi râul nefiresc de albastru, de parcă cineva
ar fi vărsat cerneală în el din greşeală? Uite şi cortul, şi buturugile pe care stau cei sapte
bătrâni. Văd că bătrânul cel fals îi face semn să se apropie de el. După mimică, sunt
convinsă că îl întreabă unde a fost, da, tânărul arată cu mâna poteca de unde a venit.
Falsul bătrân se enervează la culme, ochii parcă stau să-i iasă din orbite…dar se calmează
ca la comandă, ba chiar şi zâmbeşte…
El:
- Păi nu vezi ca au musafiri? A venit o delegaţie aparţinând probabil unui alt trib. Sunt
patru…ba nu, sunt cinci indivizi…se deosebesc de ăştia pentru că sunt vopsiţi în alte
culori. La ăştia predomină albastrul. Şi-au ridicat mâinile în semn de salut şi pentru a
arăta că au intenţii bune.
Ea:
- Observi că sunt destul de siguri pe ei, chiar trufaşi aş putea spune. Cu siguranţă că tribul
lor e mai puternic, mai numeros…

El:

- Aşa cred şi eu. Uite, deja scotocesc pe unde apucă şi încep să facă observaţii. S-ar părea
că nu agreează locul pe care e ridicat cortul, nici faptul că buturugile bătrânilor stau in
linie dreaptă. Uite, deja au fost puse în cerc.
Femeia:
- Au dreptate. Şi eu am pe terasă nişte scaune sub formă de buturugi. Şi le-am pus în cerc.
Când se aşază musafirii pe ele, se văd mult mai bine unii pe alţii decât dacă ar sta în linie
dreaptă.
Ea:
- Da, dar ei fac parte din Sfatul Bătrânilor şi privirea lor ar trebui să fie spre membrii
tribului, nu să se vadă unii pe alţii, stând cu spatele la ceilalţi.
El:
- Văd că falsul bătrân îi cheamă pe musafiri după cort. Le arată râul, pe chipul nou-
veniţilor se citeşte nehotărâre. Falsul se apropie de bărbaţii aceia care pescuiesc în râu.Le
ia tot peştele şi-l duce solilor. Aceştia par bucuroşi, aprobă şi pleacă.
Ea:
- Se întorc bărbaţii de la vânătoare! Din păcate, nu au adus nimic astăzi. Se apropie de cei
care pescuiesc dar aceştia le arată mâinile goale. Se pare că în seara aceasta se vor culca
flămânzi. Câteva femei se tânguie.
El:
- Cei din sfatul bătrânilor intră într-un tufiş. Nu ştiu ce fac acolo. A..! se întorc molfăind.
Se pare că au acolo nişte rezerve…
Femeia:
- Mi se pare normal pentru oricine să-şi facă rezerve. De ce nu şi-au făcut şi ceilalţi..?
Ea:
- S-a lăsat noaptea. Toţi s-au culcat. Stai, parcă se vede o umbră. Da, e falsul bătrân care
se furişează să nu-l vadă nimeni. Şi nimeni nu vede nimic deşi e lună plină!
El:
- Poate că sunt turmentaţi de foame. Sau se prefac că nu văd pentru că nu ştiu cum ar
trebui să procedeze.
Femeia:
- Ce atâta discuţie! S-o fi ducând omul c-o treabă, de ce-ar trebui sa dea socoteală cuiva
pentru asta?
Ea:
- Văd că trece de nişte stâlpi, ba nu, sunt nişte siluete sculptate în piatră. S-ar putea să fie
hotarul care desparte cele două triburi. A făcut cale lungă până aici. Deja s-a facut
dimineaţă. Uite cu ce bucurie este primit de Sfatul tribului vecin. Se adună toată
mulţimea. Falsul vorbeşte . Şeful celuilat trib se apropie şi-i dăruieşte nişte bucăţi de
cristal înşirate pe o sfoară. Falsul se închină până la pământ şi pleacă.
El:
- Uite că ăştia din tribul vecin s-au pus în mişcare. Sapă care mai de care cu săpăligile
alea mici. Mă întreb ce vor să facă…
Ea;
- Se pare că se tot apropie de râu cu săpăturile. Şi tot pământul pe care-l scot îl aruncă în
apă…
Femeia [îşi flutură mâna în dreptul tâmplei]:
- Ăştia nu-s sănătoşi la cap…

El:
- A! M-am prins. Vor să facă un dig…să întrerupă cursul râului. Deja apa curge în groapa
pe care au făcut-o mai înainte şi, de acolo, râul ia alt curs. Nu mai trece pe pământul
tribului din care face parte tânărul nostru. Falsul bătrân şi-a trădat propriul neam…le-a
dat străinilor cea mai importantă resursă de hrană…
Ea:
- Pentru un pumn de cristale…
Femeia:
- N-am observat, erau cristale Swarowski?
El:
- Priveşte, s-a format un iaz. Au şi început să pescuiască. Şi ce uşor scot peştele, nu ca
într-o apă curgătoare. Uite ce cantitate mare au adunat. Văd că îl încarcă în nişte vase şi
se pregătesc de plecare…
[Cei doi tineri tac câteva momente]
Femeia [cu glas plangăcios]:
- Dar v-am rugat să-mi spuneţi şi mie ce vedeţi, stiţi că nu am ochelarii la mine…De ce
tăceţi?
Ea:
- Scuze, iar s-a facut întuneric…Dar deja s-a luminat. Acum se văd locurile primului trib,
cei roşii. Au ajuns şi albaştrii la ei, cu vasele pline de peşte. Roşii sunt foarte bucuroşi la
vederea peştelui. Au impresia că e un dar. Le arată vecinilor râul secat şi încep să se
văicărească. Albaştrii le dau peştele dar arată spre grămezile mari de lemne strânse de
curând.
El:
- Uite, tânărul nostru iese în faţă…încearcă să se opună, dar este admonestat de Sfatul
Bătrânilor. Şi ceilalţi consăteni îl privesc cu ură…Ce vrei, le e foame…
Femeia:
- Tânărul ăsta al vostru face numai prostii…
Ea:
- Observ că albaştrii se pregătesc de plecare. Au legat grămezile de lemne şi au început să
le tragă după ei. Roşii îi urmăresc cu privirea şi pe chipul lor se citeşte un oarecare regret,
mai ales că tocmai au terminat de mâncat peştele…
[Cei doi tineri tac din nou]
Femeia:
- Ce mai este acum? Iar nu mai vedeţi? La vârsta asta? Ce-o să mai faceţi când o sa fiţi ca
mine? Vreau să spun…cu câţiva ani mai maturi..?
El:
- Iată răsare soarele. Încă nu s-a luminat complet. Băiatul e treaz. Probabil toţi ceilalţti
dorm încă. Tânărul priveşte în jur, se uită mâhnit la râul secat, se uită cu veneraţie la
soarele care se înalţă, apoi privirea îi cade pe un fir de iarbă. Îl cercetează cu atenţie şi
uimire de parcă ar vedea pentru prima dată aşa ceva.
Femeia:
- M-am gândit eu de la început că băiatul ăsta e cam sărac cu duhul…
Ea:
- Văd că acum atenţia e îndreptată spre propriul corp; îşi cercetează picioarele din iarbă,
îşi flexează genunchii şi tălpile de câteva ori; face acelaşi lucru cu mâinile apoi şi le duce
în dreptul inimii. Acum îşi sprijină coatele pe genunchi, îşi cuprinde capul în palme şi stă
cu privirea grea, pironită în jos. Seamănă cu Gânditorul de la Hamangia.
El:
- E clar că după ce a explorat mediul înconjurător s-a pomenit că se cercetează pe sine
însuşi. Apoi a început să reflecteze la cele două aspecte: natura şi propria fiinţă.
Ea:
- Poate că acum asistăm la cel mai măreţ moment din istoria umanităţii: apariţia gândirii
abstracte!
Femeia:
- Eu cred ca asistăm la apariţia lenei!
El:
- Văd ca s-au sculat şi ceilalţi. Îl arată cu degetul. Par destul de indignaţi. Probabil ca n-au
mai văzut pe nimeni în această postură. Apare şeful de trib. Tânărul nu vede nimic în jur.
E absorbit de propriile gânduri.
Ea:
- Uite, toţi îl înconjoară din toate părţile. Tânărul tresare şi priveşte cu uimire. Nu înţelege
ce s-a întâmplat. E apostrofat şi pleacă împreună cu ceilalţi bărbaţi, probabil la cărat
lemne din pădure sau la vânătoare.
El:
- Observi că toţi cei din Sfatul Bătrânilor se culcă la loc? Până şi femeile cu prunci în
braţe aşază vreascurile, stropesc şi mătură bătătura.
Femeia:
- Păi sunt mai bătrâni decât ceilalţi. Trebuie să se odihnească.
Ea:
- Ar putea să ţină un sfat despre treburile tribului. Să vadă datorită cui au ajuns în situaţia
dată şi ce măsuri se impun pe viitor.
El:
- Deja se întorc bărbaţii. Se pare că azi au avut mai mult noroc. Au prins trei, patru…
exact şapte iepuri. Unii, printre care şi băiatul, cară grămezile grele de lemne care sunt
stivuite pe locul unde altădată trecea râul. Femeile întorc vasele cu gura în jos dar nici o
picătură de apă nu se mai prelinge din ele. Privesc mâhnite spre albia secată.
Ea:
- Friptura de iepure e gata. Fiecare dintre cei şapte conducatori primesc câte un iepure
fript. Li se aduce şi un vas plin ochi cu apă. De ei se apropie câţiva oameni. Probabil sunt
acoliţii lor pentru că ceilalţi stau la o distanţă respectuoasa. Acoliţilor li se aruncă oasele
de ros. Restul oamenilor mănâncă seminţe şi rădăcini de plante.
El:
- Aveam impresia că, în epoca primitivă, tot ce aveau aparţinea tuturor.
Ea:
- [ironic] Da, bunurile aparţin tuturor, dar prin delegaţie…
El:
- Priveşte acolo, după grămada aceea de lemne. Băiatul s-a ascuns de ochii celorlalţi şi se
gândeşte din nou la ceva. Văd că ia un butuc, îl rostogoleşte, îl cercetează cu atenţie,
parcă l-ar măsura…
Femeia:
- Cum vă spuneam eu, ăstuia îi arde de joacă! Nu mai poate de bine!
[Cei doi tineri tac din nou pentru un timp]
Ea:
- Mă întreb dacă şi spectatorii din faţa noastra văd aceleaşi lucruri uitându-se la noi?

El:
- Poate că da, poate că nu…Însă, la urma urmei, nici nu are importanţă ceea ce văd.
Fiecare om e un univers şi creează un univers. Pentru noi, cel mai important este că am
văzut aceleaşi lucruri. Mă refer la noi doi…
[O priveste insistent, ea îi întoarce privirea].
Femeia [Le flutură mâna prin faţa ochilor]:
- Hei, de mine aţi uitat? Nu vă mai amintiţi că şi eu particip la spectacol? Apropo, ce se
mai întâmplă?
Ea:
- Se pare ca au trecut mai multe zile…
Femeia:
- Păi dacă n-aţi fost atenţi! Am impresia că vă cam faceţi ochi dulci unul altuia…
Ea: [continuă]:
- Văd că s-au adunat foarte multe lemne. Dar oamenii sunt agitaţi. Privesc când în sus
spre cer când la vasele goale de apă. Se pare că n-a plouat de ceva vreme.
El:
- Uite, apare bărbatul din peşteră. E însoţit de un grup de fete tinere împodobite cu flori.
Îşi ridică mâinile împreunate spre cer şi se roagă. Toţi îl imită.
Ea:
- Iată, îşi pregătesc arcurile şi ochesc în sus. Săgeţile cad dincolo de deal. Se stârneşte o
pală de vânt. Dinspre locul de unde au cazut săgeţile se ridică nori ameninţători. Deja cad
primii stropi. Toate vasele sunt aşezate în ploaia care a început apoi toţi oamenii fug să se
adapostească.
El:
- Văd că băiatul se ascunde din nou după maldărul de lemne şi se gândeşte la ceva. Apoi
se plesneşte peste frunte, semn că a găsit ce căuta…
Femeia:
- L-ai văzut căutând ceva anume? Pierduse ceva?
El:
- Nu, voiam să spun ca i-a venit o idee…
Femeia [dezamăgită]:
- Aaa!
Ea:
- A stat ploaia. A turnat, nu glumă! Şi albia veche a râului e plină cu apă. Ce veseli sunt
oamenii! Uite-i cum au început să danseze! Îşi agită mâinile spre cer în semn de
mulţumire.
El:
- Iese şi băiatul din ascunzătoare. Le face semn tuturor să-l asculte. Observ că le explică
ceva cu multă însufleţire. Ceilalţi îl privesc neîncrezător. Totuşi îi cheamă pe membrii
Sfatului.
Ea:
- Probabil ceilalţi sunt mai îngăduitori datorită bucuriei pe care le-a adus-o ploaia.
El:
- Tânărul arată spre grămezile de lemne. Îşi încovoaie spinarea simulând căratul lor. Apoi
îşi pipăie muşchii sugerandu-le durerile din corp după o asemenea activitate.
Ea:
- Văd că ceilalţi par foarte amuzaţi şi dispretuiţori în acelaşi timp.
Femeia:
- Nu v-am spus eu că e un leneş de n-are pereche…Bine că ceilalţi pot căra lemne fără să
se plângă!
El:
- Băiatul se uită spre bătrânii din Sfat de parcă ar cere o aprobare. Şeful încuviinţează
plictisit.
Ea:
- Da, văd că ia două buturugi şi le asază paralel la mică distanţă una de alta. Peste ele
pune mai multe lemne apoi împinge încărcătura cu piciorul. După vreun metru, lemnele
se răstoarnă şi buturugile se opresc. Toţi râd ţinându-se de burtă.
Femeia:
- Eram convinsă că e şi deştept tare!
El:
- La un semn al şefului, toţi aruncă în băiat cu bucăţi de lemn, cu bulgări de pământ, ba
unul a aruncat şi o piatră. L-a nimerit deasupra ochiului drept, i se prelinge un fir de
sânge. Tânărul se refugiază din nou după lemne.
Ea:
- Bine că ceilalţi îl lasă acum în pace. Sper că răul nu a fost făcut până la capăt. Adică
sper să nu-i fi distrus de tot încrederea în sine…
El:
- Citesc pe chipul lui hotărâre. Nu cred că se va da bătut.
Femeia:
- Ar fi mai bine pentru el dacă şi-ar vedea de treabă. De ce să nu poată căra şi el lemne ca
toţi ceilalţi, cum au facut din moşi-strămoşi? Ce, el e mai cu moţ? Doar aţi spus că e
destul de voinic!
Ea:
- Priveşte, iar se lasă în voia gândurilor… cu fruntea în palme şi coatele sprijinite pe
genunchi.
El:
- O! Eram sigur că aşa se va întâmpla până la urmă. Cineva l-a zărit. Se duce în grabă la
Şeful de Trib şi-i relatează ce-a văzut.
Ea:
- Doamne, cât de brutali sunt! Uite cum îl iau pe sus şi-l trântesc în mijlocul mulţimii. Îl
leagă de un trunchi de copac. Nu…nici nu mai pot privi [îşi pune mâinile la ochi] au
început să-l biciuiască…
Femeia:
- A cam căutat-o cu lumânarea…
El [o cuprinde pe după umeri]:
- Hai c-a trecut scena iar tânărul nostru şi-a revenit.
Ea [încă foarte marcată]:
- Mă întreb de ce nu iau ceilalţi atitudine. De ce nu-l ajută nimeni?
El:
- Probabil că mediocritatea care e majoritară e deranjată de individul singular care se
deosebeşte de ei. Tânărul le-a tulburat apatia în care se complăceau de veacuri. De aceea,
toţi se simt obligaţi să ia atitudine dar…împotriva lui…
Ea:
- Cred şi eu că e uşor să iei atitudine în grup împotriva unuia singur. E uşor să ataci în
haită! Deşi mă întreb dacă n-au vreo îndoială, dacă nu se gândesc că ar putea greşi…
El:
- După cum ai văzut, ceilalţi nu au învăţat încă să gândească în adevăratul sens al
cuvântului. Îndoiala ţi se strecoară în suflet doar atunci când gândeşti. Şi-apoi, ar fi greu
să se îndoiască atâta timp cât toţi acţionează la fel. Asta le dă convingerea că au dreptate.
Majoritatea are întotdeauna dreptate, nu-i aşa?
Ea:
- Şi el trebuie să le facă faţă singur…
Femeia:
- Cănd eşti într-un grup, trebuie să te dai după ceilalţi până găseşti momentul potrivit să
te ridici deasupra lor şi să-i încaleci.
El:
- Da, am văzut cum a procedat aşa-zisul bătrân cu barba de lână!
Femeia:
- Mai bine spuneţi-mi ce se mai petrece. Doar am venit să vedem spectacolul, nu să
pălăvrăgim despre vrute si nevrute…Ei, ce mai vedeţi? Tinerelul ăla s-a învăţat minte?
Ea:
- După câte îmi dau seama, e la judecată. Cred că în acest moment e pronunţată sentinţa.
Băiatul protestează dar e înhăţat de…cine credeţi? De un grup din tribul vecin. Deci a
fost exilat…
El:
- Şi nu numai. În vremurile alea, în alt trib nu puteai să fii decât sclav. Iată dovada. În
schimbul tânărului, albaştrii le dau roşilor câţiva peşti.
Femeia:
- Mi se pare corect. Nu pot fi acuzaţi că l-au luat pe degeaba!
Ea:
- Tânărul este legat de mâini şi târât după noii lui stăpâni. [Se face din nou un moment de
tăcere].
Femeia:
- De ce-aţi tăcut? Iar nu mai puteţi vedea?
El:
- Vedem atunci când ni se permite…când imaginile se concretizează în faţa noastră…
Ea:
- Uite, au ajuns în celălalt trib. Tânărul stă pe o movilă de pământ în mijlocul unei
mulţimi de bărbaţi. Şeful albaştrilor stă lângă el. Pobabil încearcă să-l vândă cuiva pentru
că se fac multe oferte. Toţi au braţele încărcate cu tot felul de lucruri: animale şi păsări
vânate, peşte, fructe, ierburi de leac…
El:
- Unul oferă câteva păsări înşirate pe o sfoară, un picior de mamut afumat, câteva piei de
animale şi câteva vase încărcate cu fructe. Şeful de trib nu mai stă pe gânduri şi-i dă
baiatul la schimb. Noul stăpân îi controlează dantura, îi pipăie muşchii de pe braţe şi de la
picioare, apoi zâmbeşte mulţumit şi pleacă împreună.
Femeia:
- O să vadă el mai târziu cu ce s-a procopsit…
Ea:
- Ia te uită! Văd că ăştia sunt mai dezvoltaţi decât cei din primul trib. Au ajuns în zona în
care se află colibele de locuit. Se pare că fiecare familie are coliba sa. Săapânul băiatului
îl duce la una dintre cele mai mari. Toţi locuitorii ies în faţa colibelor să-l privească pe
sclav.
El:
- Văd că n-a ajuns bine, iar stăpânul îl şi pune la muncă…
Femeia:
- Dar ce credeai, că va da o petrecere în cinstea lui?
Ea:
- Se pare că stăpânul are în curtea colibei depozitul de lemne care sunt aduse de la primul
trib. Roşii le dau în schimbul peştelui pe care l-ar fi putut avea fără probleme.

El:
- Iată că tânărul s-a apucat să aranjeze trunchiurile de copaci care stau alandala prin curte.
Îi stivuieşte cu grijă. Ce repede se mişcă!
Femeia:
- Vedeţi dac-a fost pus la punct! I-a trecut pofta de gândit!
Ea:
- E aproape seara şi băiatul nu a stat o clipă. Mai are de aranjat patru-cinci buşteni.
Aproape a terminat.
El:
- Hm, apare stăpânul. Sper că va aprecia ce a făcut tânărul…da de unde…pe jos mai sunt
doi buşteni…stăpânul se enervează…îl loveşte, apoi îl închide la un loc cu nişte animale,
un fel de grajd, fără să-i dea mâncare…[Se lasă iar tăcere]
Femeia:
- Ei, aţi uitat că trebuie să-mi spuneţi şi mie ce vedeţi?
Ea:
- De fapt, acum se văd doar nişte frânturi din mai multe zile. În unele zile, tânărul
reuşeşte să termine lucrul şi primeşte mâncare, în altele nu poate şi se culcă flămând.
El:
- Curtea s-a umplut de lemne, aproape că nu au pe unde să calce. Nevestei stăpânului îi
vine greu să străbată curtea. La fel şi fiicei lui care-şi ajută mama la treburile casnice.
Femeia:
- Nu ştiu de ce trebuie ca ele să muncească dacă-şi pot permite servitori?
Ea:
- Stăpanul trebuie să se descotorosească de lemne, bănuiesc că niciodată n-a avut aşa de
multe…Se pare că vrea să le dea altui trib, văd că au venit unii vopsiţi în galben. Se cam
codesc, fac semn că nu e uşor să le care, apoi renunţă şi pleacă. Văd că stăpânul se asază
pe prispa colibei supărat.
El:
- Tânărul îşi ia inima în dinţi şi se apropie de el. Începe să-i vorbească. Stăpânul devine
atent. Băiatul îi arată cum se rostogolesc buştenii. Stăpânul ridică trei degete şi băiatul
acceptă. Probabil i-a acordat trei zile pentru a realiza ceea ce dorise de mult.
Femeia [izbucneşte în râs]:
- A mai făcut o demonstraţie de cărat lemne pe butuci! [Se face din nou tăcere.]
Femeia:
- Nu-i aşa că nu reuşeşte nimic?
Ea:
- Iar apar imagini fragmentate. Tânărul nostru face tot felul de experienţe. Construieşte
un fel de ladă mare pe care o pune pe butuci. Dă greş. Prinde cutia de butuci, o încarcă
dar, din cauza greutăţii, butucii se înţepenesc. Scurtează butucii dar tot nu e bine. A treia
zi taie butucii în felii rotunde, subţiri, le scobeşte în mijloc încât seamănă…Cu ce? Cu
nişte cercuri…Dar nu le poate prinde de cutia de deasupra…
El:
- Uite, stă din nou şi se gândeşte…
Femeia [ironic]:
- Bună treabă! Aşa o sa rezolve problema…cu siguranţă!

El:
- Priveşte ce face, o osie cred, care trece prin cercuri şi se sprijină de nişte spiţe.
Extraordinar! Tânărul a inventat roata!
Ea:
- Şi nu numai atât. Se pare ca a inventat şi căruţa. Acum vor putea transporta uşor
trunchiurile de copaci.
El:
- Iată, vine stăpânul! Pare foarte mulţumit. Îl invită pe tânăr în colibă şi-l aşază la masă cu
el. Nevasta şi fiica stăpânului îi servesc cu mâncare. Văd că mănâncă în vase mici, chiar
dacă îşi înmoaie mâinile în străchini. [Se face din nou tăcere]
Femeia:
- Ei, s-a terminat ? Gata? Putem pleca?
Ea:
- Nu cred. Deşi din nou e întuneric. A! Iar apar imagini scurte din mai multe zile. Tânărul
are acum alt statut. E tot sclav dar e tratat omeneşte. Încarcă lemnele în căruţe, între timp
a facut mai multe…Stăpânul s-a îmbogăţit din vânzarea lor…Deja căruţele nu mai sunt
trase de oameni, ci de animale. Stăpânul şi-a făcut o altă colibă, mult mai mare. Tânărul
are o încăpere numai a lui.Doarme pe jos, ce-i drept, dar pe o saltea de paie. Mănâncă de
trei ori pe zi la masă cu stăpânul.
El:
- O duce mult mai bine decat în tribul lui. Uite, a fost vopsit şi el în albastru. Dar privirea
îi este tristă. Ceva îi lipseşte. Poate energia locului unde s-a născut. S-ar părea că hrana
îmbelşugată şi faptul că are locul lui nu sunt suficiente…
Ea:
- La urma-urmei, tot nu e tratat ca unul de-ai lor. Deşi, acum îmi dau seama că există o
persoană care-l apreciază în mod deosebit. E fata stăpânului. Ai observat ce priviri pline
de afecţiune îi aruncă din când în când? Şi cu câtă gingăşie îi pune în faţă felurile de
mâncare, la masă?
El:
- Despre asta voiam să-ţi vorbesc şi eu…În plus, fata e şi frumoasă. Mă întreb dacă
băiatul îşi dă seama de ceva…
Ea [zâmbind]:
- Îşi dă seama. L-am văzut cel puţin o dată privind-o cu atenţie…
Femeia:
- Sper că fata asta nu-i chiar aşa slabă de minte să se uite la un sclav…
El:
- Oricum, nu depinde de ea. În acele vremuri, tatăl era cel care decidea în astfel de
probleme.
Ea:
- Poate că fata are mai multă minte decât toţi la un loc şi şi-a dat seama de valoarea
băiatului…
Femeia:
- Ce valoare? Nu mai ţin minte cu cât l-a cumpărat..!
El:
- Mă rog! Mai bine să ne uităm la ce se petrece. Hm, ciudat. N-am mai văzut imaginile
aşa în această piesă!
Ea:
- Ai dreptate. Imaginea e împărţită în două. În dreapta sunt părinţii fetei printre alţi
oameni ai tribului…la o întrunire…nu, e o înmormântare cred. Nu ştiam ce e cu stiva
aceea de lemne. Văd că au pus pe ea un cadavru şi i-au dat foc. Asistăm la o incinerare.
În stânga avem o imagine cu cei doi tineri în colibă. Vorbesc despre ceva…dar sunt
foarte trişti…
El:
- Observi că mai mult tac decât vorbesc? Şi se privesc intens în ochi. Tânărul o mângâie
pe păr iar ea îşi lasă capul pe umărul lui…
Femeia:
- Gata! I-a şi sucit mintea. N-a ştiut bietul stăpân ce-şi ia în casă! Cum de s-a putut
îndragosti proasta asta de el? De un coate-goale…
Ea:
- Când ne îndrăgostim apar anumite fluxuri energetice fără să ştim cum şi, de cele mai
multe ori, independent de voinţa noastră.
Femeia:
- Nu-i chiar aşa. Eşti prea tânără să te pricepi la lucruri din astea…
El:
- Uite, se-ntorc părinţii! Băiatul abia apucă să fugă prin spatele colibei. Se apucă de
stivuit buşteni în curte. Probabil că n-a apucat să facă prea multă treabă pe ziua de azi.
Noroc că stăpânul e obosit şi s-a aşezat să se odihnească.
Ea:
- Poate că nici nu-l mai ţine aşa din scurt acum că l-a făcut bogat…
Femeia:
- Rău face! În curând se va lăsa pe tânjală…Ascultaţi ce vă spun eu!
Ea:
- Văd că fata e destul de tristă, iar mama o priveşte cu îngrijorare. O intreabă ceva dar
fata neagă. Mama nu pare convinsă şi se uită la ea bănuitoare.
El:
- Uf! Iar nu mai văd nimic!
Ea:
- Încă nu ţi-ai dat seama că acest lucru se întâmplă când se schimbă imaginile?
El:
- Ai dreptate. Deja se vede altceva. Scena e tot în coliba stăpânului. E mare forfotă în
casă. Văd ca l-au pus pe tânăr să cureţe pereţii, tavanul şi podeaua. În mijlocul încăperii
pentru musafiri e aşezată un fel de masă scundă pe care se aduc tot felul de bucate: carne,
o fiertură din nu ştiu ce, fructe şi încă ceva…dar nu-mi dau seama ce este…
Femeia:
- Eu nici atât nu pot să-mi dau seama…fără ochelari…
Ea:
- Văd că fata se îmbracă…aşa…cu nişte haine mai bune şi mama ei îi împleteşte părul
într-o pieptănătură mai deosebită.
El:
- E clar că aşteaptă peţitorii! Deja, uite-i că vin: Un bărbat în vârstă şi unul mai tânăr.
Probabil sunt tată şi fiu.
Ea:
- Se pare că şi ăştia au ceva stare. Uite ce daruri aduc: piei de animale, vase, bucăţi de
cristal…
Femeia:
- Ei, înseamnă că are noroc fătuca!..
El:
- Iată, se aşază toţi la masă. Femeile s-au aşezat şi ele. Acum băiatul aduce mâncarea. Îi
serveşte mai întâi pe bărbaţi, apoi pe femei. Mama şi fiica nu se amestecă în vorbă.
Mama ascultă cu atenţie discuţia iar fiica stă cu privirea plecată.
Ea:
- Băiatului parcă îi tremură mâinile. Îl priveşte cu ură pe bărbatul mai tânăr care se
presupune că va fi soţul fetei. Când îl serveşte cu fiertura, varsă strachina pe hainele lui.
Peţitorul se ridică şi-l plesneşte cu putere peste faţă. Fata tresare, nu se poate stăpâni şi
părăseşte încăperea….Cei trei bărbaţi, tatăl şi musafirii, râd probabil de sensibilitatea
exagerată a fetei, după cum cred ei. Băiatul continuă să servească la masă.
El:
- Priveşte, tatăl fetei se ridică, iese din încăpere şi, după puţin timp, o aduce pe fată cu
forţa…O obligă să se aşeze din nou la masă. Bărbaţii vorbesc în continuare fără să le ia în
seamă pe femei…
Ea:
- Uite, bărbaţii ies în curte şi băiatul în urma lor. Stăpânul îl pune pe tânărul nostru să
scoată cea mai mare căruţă. Cei trei bărbaţi se urcă în ea şi băiatul îi plimbă în jurul curţii.
Probabil e vorba de căruţa promisă ca zestre…[Cei doi tac din nou. Femeia tace şi ea
aşteptând, apoi îşi pierde răbdarea.]
Femeia:
- Ei, n-au mai apărut imaginile alea?
El:
- Ba da. Chiar în acest moment. Se pare că avem o ceartă de familie. Peţitorii au plecat iar
cei doi părinţi îşi ceartă fiica…probabil i-a făcut de râs când a fugit din încăpere…
Femeia:
- Ei, cu asta sunt de acord. În fond era în interesul ei să se comporte civilizat… [Se face
din nou tăcere.]
Ea:
- Iată-i pe cei doi tineri, de data aceasta în curte, după o stivă de lemne. Băiatul îi arată
muntele care se vede în zare, iar fata îşi scutură capul a refuz. Probabil el îi cere să fugă
împreună.
Femeia:
- Ce neisprăvit! Cum îşi închipuie el că fata şi-ar lăsa părinţii, casa, tot şi ar merge să
trăiască în pădure ca un animal sălbatic?
El:
- Tânărul se aşază pe un buştean cu fruntea în palme. Pare copleşit de supărare. Fata se
întoarce, îl priveşte un timp, apoi aleargă spre el şi-l îmbrăţişează. Dar…ghinion! Apare
tatăl şi vede întreaga scenă. Se enervează teribil. Se repede spre băiat după ce a luat un
par gros din stiva de lemne. Băiatul parează lovitura prinzând parul cu mâna. E mult mai
puternic decât adversarul său. I-l smulge din mână şi-l ameninţă. Stapânului îi e teamă
dar se năpusteşte asupra fetei şi o apucă de păr. Băiatul se întoarce şi-l ameninţă din nou,
o ia pe fată de braţ şi fug amândoi.
Ea:
- Nu mai ştiu dacă deja s-a facut noapte sau iar au dispărut imaginile. Nu, e o noapte cu
lună. Se văd siluetele celor doi mergând printr-o câmpie cu ierburi înalte. Nu se opresc
nici o clipă deşi ierburile li se agaţă de mâini şi de picioare. Fata cade de câteva ori, el o
ajută şi fug tot mai departe.
Femeia:
- Tineri lipsiţi de minte…
El:
- Deja s-a facut dimineaţă şi tot n-au încetat să alerge. Au ajuns la marginea muntelui şi s-
au oprit în dreptul unui pârău. Nu au de ales şi trebuie să treacă prin el. Pe corpuri li se
văd zgârieturi de la ierburi. Pielea fină de pe sânii fetei e roşie ca sângele.
Femeia:
- Aoleu! Şi asta umblă despuiată?
Ea:
- Toate femeile umblă la fel. Dar iată că trec prin apă. Probabil e foarte rece fiindcă, odată
ajunsă pe malul celălalt, fata începe să tremure.
Femeia:
- Ce-a cautat, aia a găsit!
El:
- Iată că băiatul a şi cules un maldăr de frunze. O acoperă pe fată până la gât. Fata se
opreşte din tremurat. Tânărul se îndepartează câţiva metri şi culege fructe. Le aduce fetei
care le împarte cu el şi mănâncă amândoi.
Femeia [sarcastică]:
- Sper că ea e multumiţă acum de condiţiile pe care le are!
Ea:
- Chiar nu pare supărată…văd că ia câteva frunze şi le aruncă în băiat…acesta face la
fel…râd…
Femeia:
- La mintea lor!..
El:
- Soarele e sus. Se pare ca s-a încălzit. Tinerii explorează locurile din jur. Ajung la o
peşteră. Intrarea pare prea mică. Tânărul dă la o parte un bolovan. Apoi se opreşte, se uită
spre fata şi-şi duce un deget la buze. Probabil aude ceva. O ia de braţ şi se ascund
amândoi repede în peşteră. Băiatul trage bolovanul cel mare după ei ca şi cum ar închide
o uşă.
Ea:
- Sunt vreo doisprezece oameni din tribul albaştrilor. E şi tatăl fetei printre ei. Sunt
convinsă că îi caută…
Femeia:
- Sper să-i găsească, măcar spre binele fetei…
El:
- Uite că pleacă. Au scăpat! Chiar am avut emoţii…
Ea:
- Băiatul iese din peşteră şi priveşte cu atenţie în jur. Apoi îi face semn fetei să iasă şi ea.
Văd că se întorc totuşi în peşteră…
El:
- Bănuiesc că intenţionează să-şi facă o locuinţă acolo. Văd că o explorează. După tunelul
ăla îngust, apare un loc destul de încăpător.
Ea:
- Par destul de veseli. Au început împreună să cureţe încăperea de bolovani, pietricele…
El construieşte ceva din bolovani. A, e o vatră.
El:
- Uite, au ieşit din nou la soare. Beau apă din pârău. Se stropesc unul pe altul şi râd. Nu le
mai este frig şi nici teamă. Culeg frunze, ierburi şi vreascuri uscate…
Ea:
- Iată că intră din nou. Băiatul aşază vreascurile uscate, apoi freacă două pietre una de
alta. Cred că sunt două bucăţi de cremene pentru că sar scântei. Se aprinde focul şi
încăperea se luminează. Pe pereţi flăcările fac un joc de umbre ca într-un dans ritualic.
El:
- Întotdeauna mi s-a părut că în peşteri există o anume energie, poate amprenta celor care
au locuit în ele.
Femeia [ironic, cu un aer doct]:
- Nu cred că erau atunci politişti care să le ia amprentele…
Ea:
- Uite că fata aranjează frunzele şi ierburile alcătuind un culcuş. Apoi ies din nou. [Se
lasă iar tăcerea.]
Femeia:
- Ei, iar au dispărut imaginile?
Ea:
- De data asta, nu!
Femeia:
- Atunci de ce tăceţi?
Ea:
- Imaginile astea de obicei se privesc, dacă îţi apar în faţa ochilor, fără a fi comentate…
Femeia:
- Totuşi vreau să ştiu, doar am plătit şi eu…
El:
- Ei bine, tânărul îi aduce fetei tot felul de flori, fructe, apoi o ia în braţe şi o duce în
peşteră. De aici nu mai vedem nici noi nimic…
Femeia:
- Vrei să spui că…
El:
- Da, probabil fac dragoste…
Femeia [indignată]:
- Ia te uită, curva! [Se lasă iar tăcerea.]
Femeia:
- Tot nu puteţi spune nici acum ce vedeţi?
Ea:
- Ba da, sunt din nou imagini successive. Zilele trec una după alta, tinerii par fără griji si
fericiţi. Adună fructe; el mai vânează câte un animal mic sau câte o pasăre pe care le frig
pe jar; se scaldă în apele pârăului iar noaptea dorm adânciţi în maldărul de frunze şi
ierburi proaspete în timp ce focul din vatră încălzeşte peştera.
El:
- Priveşte! E o altă zi, abia a răsărit soarele. Tânărul s-a trezit mai devreme. Adună câteva
beţe subţiri, le taie cu o piatră pentru a le ascuţi. De fapt, confecţionează săgeţi. O lasă pe
fată în peşteră şi pleacă…probabil la vânătoare.
Ea:
- Ia te uită, imaginea s-a împărţit din nou în două. La stânga o văd pe fată. Încă doarme şi
zâmbeşte prin somn.
El:
- Pe imaginea din dreapta, îl văd pe băiat. Se adânceşte în pădure. Codrul devine tot mai
întunecos. Se încurcă uneori în crengile împletite. Priveşte cu atenţie în jur şi stă cu arcul
pregătit.
Ea:
- Fata se trezeşte. E veselă în continuare. Probabil ştie că iubitul ei a plecat la vânătoare.
Se duce la pârău să se spele. Vede ceva în undele albastre. Chipul i se întunecă. Se uită
din nou şi o podideşte plânsul.
Femeia:
- Se poartă ca şi cum i-ar lipsi o doagă…De ce ar plânge cineva la vederea unei ape?
Ea:
- Poate că-şi imaginează ceva neplăcut sau, de ce nu, chiar vede ceva. Poate că în acele
vremuri erau încă locuri neatinse de răutatea omenească şi lucrurile se puteau petrece ca
în basmele vechi…
El:
- Pesemne că tânărul aude ceva pentru că se ascunde după trunchiul unui copac gros.
Apare un fel de cerb, mare, alb. Are un singur corn în frunte. Pare un inorog. Băiatul iese
cu arcul întins dar îl scapă jos. Inorogul dispare…Poate a fost doar în mintea lui…
Femeia:
- Ei, acum pretindeţi că puteţi vedea şi închipuirile lor?
Ea:
- Fata a obosit de atâta plâns. Se uită îngrijorată spre poteca de unde trebuie să apară
băiatul. Dar acesta nu vine. Chipul fetei e tot mai mâhnit.
El:
- Tânărul nostru ajunge într-o vale unde copacii sunt tot mai rari. Priveşte spre cer, vede
primele stele, nu şi-a dat seama că a venit deja noaptea. La mică distanţă, vede flăcări
albastre şi, la lumina lor, zăreşte o horă de fete de o frumuseţe... aşa... nepământeană.
Întoarce capul şi vrea să plece. Dar rămâne ţintuit…Simte că vraja acelor făpturi începe
să-i cuprindă fiinţa. Cu ultimele forţe reuşeşte să se desprindă dar rătăceşte calea.
Femeia:
- Deja a început să se uite după altele…
Ea:
- La căderea nopţii, fata intră în peşteră. Nu a mai aprins focul şi tremură de frig şi de
frică. Nu izbuteşte să adoarmă. E atentă la orice zgomot…Rămâne aşa, nemişcată, până
ce o rază de lumină străbate pe lângă bolovanul care astupă intrarea în peşteră. Iese şi
vede că deja a răsărit soarele. Chipul îi este nedormit şi întunecat…
Femeia:
- Normal, nu s-ar fi gîndit niciodată că ar putea rămâne singură, în pădure. Sper că acum
regretă că a fugit de acasă!
El:
- Băiatul a rătăcit toată noaptea. E atât de obosit încât abia se mai ţine pe picioare. În
sfârşit, ajunge aproape de peşteră…
Ea:
- Fata îi iese în întâmpinare. El cade pe malul pârăului şi fata îi spală rănile. Se preface
veselă. Probabil nu vrea să-i spună ce anume a văzut în apă…
El:
- Băiatul îi arată mâinile goale, semn că n-a reusit sa vâneze nimic. Apoi priveşte cu
atenţie în apă. O cheamă repede şi pe ea. Fata se sperie dar, când priveşte, răsuflă uşurată.
El se apleacă şi prinde un peşte mare cu mâinile.
Ea:
- Pregătesc peştele şi mănâncă. Băiatul încearcă din nou să glumească stropind-o cu apă.
Fata nu mai râde, abia schiţează un zâmbet…Băiatul o priveşte îngrijorat.
El:
- Iar s-a împărtit imaginea în două. Uite ce se întâmplă în sat. Toţi bărbaţii se pregătesc
de plecare, îarmaţi cu arcuri şi săgeţi. În frunte merge tatăl fetei care pare foarte furios.
Apare mama fetei alergând şi-şi întinde mâinile spre el implorator. Barbatul o împinge cu
putere şi pleacă mai departe.
Femeia:
- Eu n-o înţeleg deloc pe femeia asta. Ce, nu vrea să-i aducă fiica acasă?
Ea:
- Cei doi tineri se odihnesc în iarbă. Şi-au revenit din spaima de noaptea trecută. Fata îi
arată ca ar vrea să-i crească aripi pe spate şi-şi mişcă mâinile ca şi cum ar zbura. Şi arată
sus…în înaltul cerului. [Tace câteva clipe apoi continuă.] Iată că au adormit. Nici nu-i de
mirare având în vedere că nu au închis un ochi cu o noapte înainte. El doarme cu faţa
senină dar ea se încruntă prin somn…
El:
- Bărbaţii merg încolonaţi. Au iesit din sat. Calcă apăsat pe câmpul plin de ierburi. În
spatele lor merge cel care trebuia să-i fie mire fetei, peţitorul. Iată că se vede deja
pădurea. Tatăl fetei face un semn şi toţi bărbaţii se opresc. El se urcă pe o movilă de
pământ şi le vorbeşte gesticulând. Îi împarte în două flancuri şi, din acel moment, cele
două grupuri se despart pe căi diferite urmând probabil să se întâlnească într-un punct
dat.
Femeia:
- Sper să-i prindă pe nerecunoscători. Pe el l-a primit în casă şi l-a ţinut pe palme iar pe ea
a crescut-o mare, i-a găsit bărbat bun şi poftim recunoştinţă!
Ea:
- Cei doi tineri dorm în continuare. Băiatul se întoarce în somn şi-o cuprinde pe fată cu
braţele. Ea îşi aşază palma pe obrazul lui şi figura i se destinde. Probabil, în vis, a uitat de
griji…O pasăre începe să cânte, am impresia că e o privighetoare. Dar tinerii nu se
trezesc, sunt prea obosiţi…Pasărea cântă mai departe şi cântecul e atât de trist încât
copacii şi iarba se lasă spre pământ…[Ea tace câteva clipe, apoi continuă uimită]:
- Ce ciudat! Până acum n-am auzit nici un sunet, doar susurul pârăului la început, cand
trecea prin locul de baştină al tânărului. Parcă am fi vizionat un film mut. Acum se aude
până şi vântul care trece printre copaci…
Femeia:
- Dacă aş fi ştiut, mi-aş fi adus aparatul auditiv…
El:
- Păcat că se aud şi lucrurile neplăcute. Îi aud pe barbaţii din sat apropiindu-se. Iarba
foşneşte culcată la pământ de paşii lor greoi…Cele două flancuri s-au întâlnit. Trec foarte
aproape de cei doi dar nu-i văd pentru că, datorită cântecului păsării, iarba i-a acoperit
ascunzându-i. Peţitorul e tot în urma tuturor, vede pasărea cântătoare şi începe să-şi caute
un bolovan prin iarbă pentru a o lovi. Îi descoperă pe cei doi tineri şi-i strigă în grabă pe
ceilalţi. Bărbaţii se întorc şi aleargă spre el. [întorcându-se către ea]:
- Observi ca acum mişcările parcă sunt date cu încetinitorul? Parcă imaginile înseşi n-ar
dori ca bărbaţii să ajungă la cei doi…
Ea:
- Din nefericire au ajuns. Tinerii dorm în continuare. O ploaie de săgeţi se abat spre ei din
toate părţile. Fata murmură abia auzit: “Cred ca mi-au crescut aripi pe spate…” Baiatul o
strânge mai tare şi-i spune: “Atunci vom zbura acasă. Aici nu era…” Dar nu reuşeşte să
mai termine.
Femeia:
- N-am înţeles! S-au întors totuşi acasă? Ce mai vedeţi? Ce mai auziţi?
El:
- Nimic. [spre ea]: Te conduc?

Cortina