ESEU ROMÂNĂ

Familia este o mică lume născută din iubire.  Michael J. Fox

O lume pe care am creat-o plângând și urlând, într-o noapte de mai, eu,
chiar eu. Nu, lumea aceasta nu a existat înainte de mine, era undeva în umbră, în
stand-by, așteptând ultima piesă lipsă care avea să o anime și să o aducă la viață.
Și de atunci, a fost familie, un univers miniatural cu puls, cu substanță. Eu,
mama și tata.
Pentru un oarecare motiv, mă simțeam acasă înainte să știu ce este acasă.
Era un magnet, cu o forță invizibilă, care mă dirijează mereu în același loc,
alături de ai mei. Busola internă unde punctul roșu este familia, compasul pentru
care Parisul este doar un popas, nu o finalitate. Iar pentru Otilia strada Antim a
devenit nord, Moș Costache fiind acasă în inima ei, fiind singura familie și unica
ei lume care nu purta numele Mărculescu sau Giurgiuveanu. În asta mă regăsesc
și eu, în legătura, nu de nume, ci de iubire cu familia și într-un acasă nestatornic
care își schimbă locul odată cu persoanele care îi dau viață.
Familia mea nu poate fi sinonimă cu oricare alta, însă părți din ea se pierd
în paginile romanului lui Călinescu. Părți dinamice, conflictuale, sau absurde
care îi conferă unicitate și conținut și părți suave, idilice, ori candide, care îi dau
căldură sufletească. Ea se află într-un echilibru perfect între umanul
Giurgiuveanul și inumanul Tulea.
Pe de o parte, îl pot vedea pe tata în moș Costache care ”o iubește pe
Otilia în felul lui, dar ca pe ochii din cap”, prin dragostea oarbă și necondiționată
pe care știu că mi-o poartă. Chiar dacă uneori nu pare așa, am simțit, în
momentele mele critice că nu sunt o variabilă, ori un ”poate”, ci o prioritate
constantă în inima lui. Indiferent de situație, tata îmi va fi cel mai loial avocat și
cel mai puternic stâlp de sprijin și mi-e atât de clar că îmi va lua partea în orice
conflict, încât vina pe care aș putea vreodată să o am nu are cum să îi
depășească iubirea și devotamentul. Îmi vine în minte episodul în care Aglae
încearcă să o înjosească pe Otilia, acuzând-o de relații mult prea prietenoase cu
”inocentul” Titi, răspunsul lui Costache la aceste calomnii, cărora nu le știa
valoarea de adevăr fiind clar atunci când este pus să alegă între plecarea Otiliei
sau a Aglaei. Realizez că între noi nu poate să intervină nimeni și nimic,
asemenea Otiliei și lui Costache, pe care doar finalul tragic a reușit să îi separe.
Pe de altă parte, văd părți din mama în Aglae Tulea, prin ”sacrul egoism
al familiei” de care vorbea Blaga, prin limita aceea a femeii care dispare atunci
când este vorba de copilul ei. În timp ce tata mă va apăra și îmi va lua partea
oricând, știu că mama este capabilă să ”calce lumea în picioare” pentru mine.
Mama este dinamică, pragmatică, deseori condusă de instinctul matern al iubirii,
care nu cunoaște granițe, așa cum, în esență, era și Aglae. Pentru Stănică, ”Aglae
era o viperă”, pentru alte personaje, ”o imorală fără scrupule”, dar adevărul este
că tot ceea ce făcea avea o singură finalitate, copiii ei. Scopul nu îi scuză
mijloacele, dar îi at atenuează judecata, consider eu fiindcă flacăra aceasta, cu
puterea de a mistui pe oricine și orice este manifestarea maternității. Cu toate că
pentru familia Tulea flama reprezintă pierzania, pentru mine, ea este apărarea
ofensivă a familiei, este refugiu și loc de vindecare. Dacă tata mi-a arătat că
merit tot ce este mai bun, atunci mama m-a crescut să iau ceea ce merit, ea m-a
făcut un om care nu poate fi redus la tăcere, m-a făcut încăpățânată, calculată și
sceptică, mereu pregătită să înfrunt lumea. În definitoriu, sunt prințesa tatei și
soldatul mamei, oricât de contradictoriu ar putea suna.
Pe lângă antiteza Giurgiuveanu – Tulea, un alt exemplu atrage atenția în
Enigma Otiliei : familia Rațiu. Tipul familiei fericite, strâns interlegate, în care
apare conceptul de ”oaia neagră” a familie, aici, Stănică. Situația are haz, dar și
un sâmbure de adevăr cu care familia mea rezonează. Deși pentru mine istoria
familiei reprezintă doar o poveste pe care o aud ocazional, Călinescu prezintă un
scenariu verosimil prin Stănică și Olimpia. Asemenea lor, mama și tata nu
fuseseră priviți cu ”ochi buni” de către bunicii mei materni, care inițial nu au
fost de acord cu măritișul. Dezaprobarea lor, nu i-a oprit însă pe părinții mei, a
căror iubire s-a dovedit mai puternică și din care am apărut eu, moștenind
perseverența, îndârjirea și curajul a doi tineri din anii 2000. Dacă privim în
literatură, trecutul este plin de istorie și istorii, care ne fac familiile mai
asemănătoare decât credem, dar niciodată la fel.