Singurătatea lui Edmond

Zilele treceau alene prin fața gemului pătat de grăsime, precum soldățeii din plumb ai micuțului
Edmond. Frigul de afară nu era binevenit. Mică-sa spăla haine în camera din spate, în albia uriașă
de lemn. Radioul scotea zgomote ciudate și din când în când vocile își pierdeau din intensitate.
Edmond, singur în camera sa, se juca cu căluțul preferat, căruia încă nu-i găsise un nume. Lumina
albă se agățase de geamul cu rame în formă de cruce. Iarna, pădurea devenea tăcută. Toate înghețau
și așteptau primăvară. Așa-i spusese domnul Hans. Și-l crezuse pentru că era un adevărat domn, cu
haine curate, cu cizme lucioase și joben. Domnul Hans nu vorbea ca Mercur. Mercur nu avea dinți
în partea de sus. Vorbea peltic și râdea din orice. În schimb Hans pronunța corect cuvintele și de
fiecare dată îi spunea câte o poveste. Mercur bea de fiecare dată o cană cu vin, pe care maică-sa o
scotea din beci înainte să taie lemnele groase din curte. Hans refuza cu desăvârșire orice. Uneori
exagerând în galanteria sa, dar Edmond nu se supăra; nu aveau suficientă mâncare în zilele de iarnă.
Tatăl său pierise în război. O singură poză rămăsese lipită de colțul geamului. Un tânăr înalt,
zâmbăreț. Atât rămăsese dintr-o viață de om. Ed iubea mult poza alb-negru cu marginile zimțate.
Din întreaga casă, rămăsese singura relicvă, o rămășiță din alte timpuri, în care nu duceau lipsă de
nimic iar mama era mereu cu zâmbetul pe buze. Acum, intrau bărbați străini, diferiți unul de
celălalt, din toate colțurile guberniei, și aduceau mâncare și bani. Mama îi ducea în camera din spate
unde nu erau ferestre și încuia ușa. Radioul scotea zgomote ciudate și, uneori, aveai senzația că și
camera se molipsise. De obicei veneau dimineața. Nu stăteau mult. Uneori îl mângâiau pe creștet și
spuneau: „ Frumos băiat”, apoi se repezeau afară în gerul albicios și lipicios. Aria dormea pe labele
din față și ridica capul, uitându-se în ochii lui. Se obișnuise și nu mai lătra când plecau. Plecau
fericiți din izba joasă de la marginea satului. Când închideau poarta de lemn, se pornea vântul.
Ridica zăpada căzută dimineața, și Edmond se întreba ce ar fi fost dacă vântul ar fi ridicat oamenii
în halul acesta. Hans îi spusese că uneori, în alte părți, vântul are asemenea puteri, dărâmă case,
ridică valuri și oameni. Uragane se numesc, și Edmond ar fi vrut să existe un uragan al lui, pitit sub
pat căruia să-i dea drumul din când în când. Și-l imagina asemănător dragonilor. Uraganul era o
specie de dragon cu siguranță. Mercur intra pe poartă cu șapca tocită de vreme a cărei formă nu mai
putea fi recunoscută. Putea fi orice, numai șapcă nu. Cozorocul se pleoștise. Îl mângâie pe creștet
și-l întrebă: „ Unde e mă-ta?” . Edmond se mulțumi să arate cu degetul înspre casă. Mercur mirosea
a transpirație și vin. Deși era frig nu vroia să intre în casă. De când murise tatăl său, casa nu mai
mirosea a mahorcă. Acum erau mirosuri de tot soiul, mirosuri care înainte nu existaseră. Pereții
casei se scorojiseră, acoperișul se lăsase într-o parte, nu mai avea cine meșteri la ea. Zilele se
cocoțaseră pe coșul strâmb, ca niște păsări negre, cerul gri se confunda ușor cu gerul, pisicile cu
burțile lipite de coaste se-nvârteau în căutare de hrană. Iarna toți mor câte puțin așa mărturisise
Hans trăgând fum din lulea. Cu el maică-sa era diferită. Oamenii buni înveselesc casa. Asta era
sigur. Edmond văzuse cum Hans reușea să o înveselească pe maică-sa. El nu era ca Mercur, ce
uneori venea beat și o ciupea de fund, nici măcar o singură dată nu și-a permis să o atingă, deși
Edmond își dorea asta. Uneori îl ura pe Mercur pentru grosolănia sa. În schimb, Hans avea darul
vorbirii, articula cuvintele elegant, lăsând să se vadă de la o poștă, erudiția și calmul său, specifice
unui domn din societatea bună, cum spunea mama sa. Edmond își imagina societatea bună, ca o
castă, o clică de oameni asemenea lui Hans ce locuiau în clădirile uriașe, gri, din oraș. Deasupra
tuturor, punând la cale lumea mizeră de jos, plină de băutură și de mirosuri stătute, aidoma celor ce-
l urmăreau pe Mercur. În spatele casei, lângă tarlaua de porumb, Edmond construise o căsuță din
nuiele și crengi. Era un avanpost. Acolo avea unelte, arme și toate cele trebuincioase. Acolo avea
coarnele de cerb, găsite în vale, vara trecută, de care prinsese o mantie de ploaie, galbenă. Costumul
său de camuflaj. Sau mai bine zis, scutul său. Când îmbrăca noul echipament, Edmond se simțea în
largul său. Pereții lumii rigide se deplasau dincolo de văile încărcate cu viță de vie, dincolo de
pârâul pe jumătate secat, dealurile luau forma dunelor unei femei durdulii cu sânii lăsați în soare,
aerul rece avea un gust plăcut, iar Edmond nu mai era timidul de dinainte. Edmond era acum un
cerb deghizat, un mascul puternic de care oamenii se temeau. Umbla noaptea pe ulițele dinspre vale
și auzea cum se trântesc ușile și se trag zăvoarele. În costumul cu pricina nu îi mai era frică de
Mercur, nu se simțea inferior lui Hans, era el ce dicta de data asta. Păcat că nu-l putea purta în
fiecare dimineață. L-ar fi descoperit ziua și ar fi râs de el. Numai la asfințit oamenii sunt ușor de
păcăliți, când ziua se îngână cu noaptea, umbrele devin ființe supranaturale. Ziua, trebuia să îndure
singurătatea camerei sale, patul cum scârțâia când Mercur venea beat. Trebuia să îndure pereții
proaspăt văruiți, groși, pe care taică-sau îi pusese la punct înainte de a pleca pe front. Trebuia să
îndure vocea matinalului de la radio-ul Pacific, luminițele și liniile lui galbene ce nu-i spunea nimic
Trebuia să îndure mirosul de mâncare din bucătărie, fața palidă și retrasă a maică-sii, ochii ei
ascunși ce nu-l mai priviseră direct de atâta amar de vreme, trebuia să îndure schelălăitul câinelui de
afară, rupt de foame, vântul ce se pornea din senin, poarta de fier ce zgâria pietrele și știa că atunci
au un musafir. Trebuia să îndure propria sa respirație, greoaie și abia când dormeau toți, Edmond,
celălalt Edmond, viu, curajos, se trezea, mergea în vârful degetelor în cazemata sa din spatele casei.
Îmbrăca costumul de cerb, cu siguranță și ceremonios. Apoi alerga pe câmpurile înghețate, liber și
entuziast. Era lumea lui, numai a lui. Delimitată cu strictețe de restul, ca o insulă, unde bătăile aspre
și înghețate ale vântului nu aveau niciun efect. Atunci vorbea cu coarnele sale:
- Unde crezi că e cel mai fericit loc? Nimeni nu știe. Îți zic eu. Nu există așa ceva. Decât pe front.
Tata e acolo, încă, culcat în pământ. Oamenii mari când sunt culcați în pământ, nu mai contează.
Sunt șterși de pe fața pământului. Nu mai au nicio putere și ceilalți trec peste. Dacă tata ar veni
acum dinspre pădure, Mercur s-ar căca pe el de frică. Iar modestul Hans ar pleca rușinat. Nu știu
dacă mama ar mai putea fi fericită după toate astea. Nu o învinovățesc,femeia e slabă, din
slăbiciunea ei se nasc relele noastre, ale tuturor. Fii sunt puternici sau slabi precum mamele lor, rar
există excepții. „Coarne” fii sincer?! Întunericul sau lumina? Cine a fost mai întâi? Mă dor
picioarele „Coarne”. Vântul îmi șuieră printre oase și nici urmă de tatăl meu. L-au uitat cu toții.
Cerul s-a întunecat și luminițele aprinse îmi amintesc de bunica, când mergea la biserică noaptea la
Înviere. Poate și sus e un de lumânări ce trece tăcut printre morminte. Și noi suntem niște carpete
obosite pe pereții învechiți ai bisericii. Ascultă la mine „Coarne”. Oamenii la un moment dat vor
dispărea și locul lor va fi ocupat de alte minunății. Cel puțin, lipsite de ego. Așa zice Hans. Ego-ul
ne distruge. Dar Hans uneori vorbește precum un bolnav. Nu știi când vorbește serios. Mirosul
pământului, al văii, al caselor este mai puternic noaptea, nu, „Coarne” ? Tăcere. Edmond se săturase
de tăcere. Se săturase de liniștea văii pierdută în semi-întuneric, de lipsa de inițiativă a costumului
său special. În fond și la urma urmei nimeni nu vorbea cu el. Nu avea un prieten adevărat, un
camarad la nevoie. Împărțea singurătatea cu costumul său, câteva puști fabricate din lemn, câteva
reviste vechi, o pătură roasă de șoareci, un baston de lemn desenat frumos și o carte pe care nu o
putea citi, încă: „ Neverwinter”. Toate astea le găseai în cazemata sa din spatele casei. Mergea în
direcția văii. Luna își făcuse apariția. Era mai multă zăpadă pe câmp. Trosnea sub picioarele sale ca
un burete putrezit. Gândurile-i atârnau în urmă ca niște rufe murdare; Edmond mergea cu capul în
jos, abătut.