ASTROV (intră cu o hartă): Bună ziua. (îi strânge mâna.

) Doriţi să vedeţi „picturile”

mele?
ELENA ANDREEVNA: Ieri mi-ai făgăduit că-mi arăţi lucrările dumitale... Ai vreme
acum?
ASTROV: O, mai e vorba? (Desface harta pe masa de joc şi o fixează cu nişte
pioneze.) Unde v-aţi născut?
ELENA ANDREEVNA (ajutându-l): La Petersburg.
ASTROV: Şi unde v-aţi făcut studiile?
ELENA ANDREEVNA: La conservator.
ASTROV: Atunci n-o să vă intereseze.
ELENA ANDREEVNA: De ce? E drept, nu cunosc viaţa de la ţară, dar am citit mult.
ASTROV: Aici, în casă, eu am masa mea de lucru... în camera lui Ivan Petrovici.
Când sunt istovit şi îndobitocit de oboseală, las lucrurile baltă şi dau fuga până aici,
să-mi trec un ceas, două, de urât, cu fleacurile astea... Ivan Petrovici şi Sofia
Alexandrovna ţăcănesc cu abacul, în timp ce eu stau alături de ei, la masa mea şi
mâzgălesc. Şi e cald, e linişte și cântă greierul. Dar plăcerea asta nu mi-o îngădui
prea des, o dată pe lună... (Arătând harta.) Şi, acum, uită-te colea. E tabloul
judeţului nostru, cum era acum cincizeci de ani. Verdele închis şi cel deschis arată
pădurile. Jumătate din toată suprafaţa era pe-atunci acoperită de păduri. Pe unde
vezi umbrit cu roşu peste verde acolo trăiau cerbi şi capre... Eu arăt aici şi flora şi
fauna. Pe lacul acesta trăiau lebede, gâşte, raţe şi — după cum spun bătrânii —
păsările zburau în stoluri uriaşe, ca nişte nori. Afară de sate şi cătune, vezi că, pe
ici, pe colo, sunt împrăştiate aşezări diferite, case răzleţe, schiturile rascolnicilor,
mori de apă... Erau multe cornute şi cai. Asta se vede după câtă culoare albastră
este. De exemplu, în plasa asta, culoarea albastră e densă; aici erau herghelii
întregi. Veneau cam trei cai de fiecare gospodărie. (Pauză.)
Acum să privim mai jos. Ce a fost în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Pădurile nu
mai ocupă decât o treime din întreaga suprafaţă. Numai sunt capre, cerbi însă se
mai găsesc. Verdele şi albastrul sunt mai palide şi aşa mai departe, şi aşa mai
departe. Să trecem la partea a treia. Planul judeţului cum este astăzi. Mai stăruie

1
pe alocuri culoarea verde, dar nu peste tot; doar câteva pete; au dispărut cerbii şi
lebedele şi cocoşii de munte... Nu mai e nici o urmă de aşezare sau de schit. Morile
de altădată nu mai există. În general, harta arată o degenerare progresivă şi
neîndoielnică căreia îi mai trebuie vreo zece-cincisprezece ani ca să fie completă. Ai
să spui că este aici o influenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc
unei vieţi noi. Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde
şosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos,
mai bogat, mai deştept... Dar nici vorbă de aşa ceva! În judeţul nostru sunt
aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de drumuri. Pretutindeni bântuie
sărăcia, tifosul, difteria, incendiile... Ne găsim în faţa unei degenerări din cauza unei
crunte lupte pentru existenţă. E o degenerare pricinuită de trândăvie, ignoranţă,
inconştienţă când omul îngheţat, flămând, bolnav, pentru ca să-şi păstreze
rămăşiţele vieţii şi să-şi scape copiii, se apucă instinctiv necugetat de orice numai
să-şi potolească foamea şi să se încălzească. Distruge totul fără să se gândească la
ziua de mâine... Aproape totul s-a distrus. În schimb, nu s-a creat încă nimic.
(Rece.) Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te interesează de fel.
ELENA ANDREEVNA: Înţeleg atât de puţin din toate astea...
ASTROV: Nu-i nimic de înţeles. Adevărul e că nu interesează...
ELENA ANDREEVNA: La drept vorbind, gândurile îmi sunt în altă parte. Iartă-mă,
dar trebuie să te supun unui mic interogatoriu... Sunt tulburată şi nu ştiu de unde
să încep.
ASTROV: Un interogatoriu?
ELENA ANDREEVNA: Da, dar destul de nevinovat. Să stăm jos! (Se aşează.) E
vorba de o fiinţă tânără. Să vorbim ca doi oameni cinstiţi, ca doi prieteni, fără
înconjur. Să vorbim şi să uităm apoi despre ce am vorbit. Primeşti?
ASTROV: Da.
ELENA ANDREEVNA: E vorba de fiica mea vitregă, de Sonia. Îţi place?
ASTROV: Da, o stimez.
ELENA ANDREEVNA: Dar ca femeie îţi place?
ASTROV (după un timp): Nu!

2
ELENA ANDREEVNA: Încă două-trei cuvinte şi am isprăvit. N-ai băgat de seamă
nimic?
ASTROV: Nimic.
ELENA ANDREEVNA (ÎI ia de mâna): N-o iubeşti! Ţi se citeşte în ochi... Ea suferă...
înţelege... şi nu mai veni pe aici!
ASTROV (se scoală): Vremea mea a trecut... Nici n-am timp să mă gândesc la aşa
ceva... (Dând din umeri.) Când aş mai putea?... (E stânjenit.)
ELENA ANDREEVNA: Uf! Ce convorbire neplăcută! Sunt atât de tulburată! Parcă aş
fi dus în spate cine ştie ce povară. Slavă Domnului că s-a terminat! Să uităm asta
ca şi cum nici n-am fi vorbit şi... pleacă! Eşti un om deştept, ai să înţelegi...
(Pauză.) M-am roşit toată.
ASTROV: Dacă mi-ai fi vorbit cu o lună-două mai înainte, cine ştie, poate m-aş fi
gândit, dar acum... (Dă din umeri.) Dar dacă suferă, atunci fără îndoială... Numai
că nu înţeleg un lucru: de ce ai avut nevoie de interogatoriul ăsta? (O priveşte în
ochi şi o ameninţă cu degetul.) Eşti vicleană!
ELENA ANDREEVNA: Ce vrei să spui?
ASTROV (râzând): Ce vicleană eşti! Să presupunem că Sonia suferă... Se prea
poate! Dar la ce bun interogatoriul la care m-ai supus? (Împiedicând-o să
vorbească, cu vioiciune.) Dă-mi voie, nu face pe mirata. Ştii foarte bine de ce vin
aici în fiecare zi... Ştii şi pentru ce, ştii şi pentru cine. Fiară mică şi iubită, nu te uita
aşa la mine! Sunt şi eu o vulpe bătrână!
ELENA ANDREEVNA: Fiară? Nu înţeleg nimic!
ASTROV: Eşti un dihor frumos, cu blană pufoasă... îţi trebuie victime... De o lună nu
mai fac nimic, am dat cu piciorul la toate. Te caut cu patimă şi asta îţi place grozav,
grozav îţi place... uite! Mă dau bătut. Şi asta o ştiai şi fără interogatoriul de
adineauri. (încrucişându-şi mâinile şi plecându-şi capul.)
Mă supun! Hai, sfâşie-mă!
ELENA ANDREEVNA: Ai înnebunit!
ASTROV (râde printre dinţi): Eşti sfioasă!...

3
ELENA ANDREEVNA: O, sunt mai bună şi mai presus decât mă crezi. Asta ţi-o jur!
(Vrea să plece.)
ASTROV (punându-i-se în cale): Voi pleca. De azi nu voi mai da pe-aici, dar... (îi ia
mâna şi priveşte în jur.) Unde ne vedem? Spune-mi mai repede, unde? Poate să
intre cineva. Spune mai repede! (Exaltat.) Ce minunată făptură... O sărutare,
numai una... Vreau să-ţi sărut părul parfumat...
ELENA ANDREEVNA: Îţi jur...
ASTROV (întrerupând-o): De ce să juri? Nu-i nevoie. Nu-i nevoie de cuvinte de
prisos... O, ce frumoasă eşti, ce mâini! (îi sărută mâinile.)
ELENA ANDREEVNA: Şi-acum, destul! Pleacă! Du-te odată! (îşi retrage mâinile.)
Nu-ţi dai seama ce faci!
ASTROV: Spune, spune unde ne vedem mâine? (îi cuprinde mijlocul.) Îţi dai seama
că e un lucru inevitabil! Noi doi trebuie să ne vedem ! (O sărută. În acest timp intră
Voiniţki cu un buchet de trandafiri şi se opreşte în uşă.)
ELENA ANDREEVNA (fără să-l vadă pe Voiniţki): Fie-ţi milă de mine... Lasă-mă...
(îşi lasă capul pe pieptul lui Astrov.) Nu! (Vrea să plece.)
ASTROV (reţinând-o de talie): Vino mâine la ocolul silvic... pe la două... Da? Da? Ai
să vii.
ELENA ANDREEVNA (văzându-l pe Voiniţki): Lasă-mă! (Adine zbuciumată, se
depărtează spre fereastră.) E îngrozitor!