UNCHIUL VANEA

Astrov-Elena Andreevna

ASTROV (intră cu o hartă): Bună ziua. (îi strânge mîna.) Doriţi să vedeţi „picturile” mele?
ELENA ANDREEVNA: Ieri mi-ai făgăduit că-mi arăţi lucrările dumitale… Ai vreme acum?
ASTROV: O, mai e vorba? (Desface harta pe masa de joc şi o fixează cu nişte pioneze.) Unde v-
aţi născut?
ELENA ANDREEVNA (ajutându-l): La Petersburg.
ASTROV: Şi unde v-aţi făcut studiile?
ELENA ANDREEVNA: La conservator.
ASTROV: Atunci n-o să vă intereseze.
ELENA ANDREEVNA: De ce? E drept, nu cunosc viaţa de la ţară, dar am citit mult.
ASTROV: Aici, în casă, eu am masa mea de lucru… În camera lui Ivan Petrovici. Când sunt
istovit şi îndobitocit de oboseală, las lucrurile baltă şi dau fuga până aici, să-mi trec un ceas,
două, de urât, cu fleacurile astea… Ivan Petrovici şi Sofia Alexandrovna ţăcănesc cu abacul, în
timp ce eu stau alături de ei, la masa mea şi mâzgălesc. Şi e cald, e linişte şi cântă greierul. Dar
plăcerea asta nu mi-o îngădui prea des, o dată pe lună… (Arătând harta.) Şi, acum, uităte colea.
E tabloul judeţului nostru, cum era acum cincizeci de ani. Verdele închis şi cel desohis arată
pădurile. Jumătate din toată suprafaţa era pe-atunci acoperită de păduri. Pe unde vezi umbrit cu
roşu peste verde acolo trăiau cerbi şi capre… Eu arăt aici şi flora şi fauna. Pe lacul acesta trăiau
lebede, gâşte, raţe şi după cum spun bătrânii păsările zburau în stoluri uriaşe, ca nişte nori. Afară
de sate şi cătune, vezi că, pe ici, pe colo, sunt împrăştiate aşezări diferite, case răzleţe, schiturile
rascolnicilor, mori de apă… Erau multe cornute şi cai. Asta se vede după câtă culoare albastră
este. De exemplu, în plasa asta, culoarea albastră e densă; aici erau herghelii întregi. Veneau cam
trei cai de fiecare gospodărie. (Pauză.) Acum să privim mai jos. Ce a fost în urmă cu douăzeci şi
cinci de ani. Pădurile nu mai ocupă decât o treime din întreaga suprafaţă. Numai suntca-pre cerbi
însă, se mai găsesc. Verdele şi albastrul sunt mai palide şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Să
trecem la partea a treia. Planul judeţului cum este astăzi. Mai stăruie pe-alocuri culoarea verde,
dar nu peste tot; doar câteva pete; au dispărut cerbii şi lebedele şi cocoşii de munte… Nu mai e
nici o urmă de aşezare sau de schit. Morile de altădată nu mai există. In general, harta arată o
degenerare progresivă şi neîndoielnică, căreia îi mai trebuie vreo zece-cincisprezece ani ca să fie
completă. Ai să spui că este aici o influenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc
unei vieţi noi. Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde şosele, căi ferate,
dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept… Dar
nici vorbă de aşa ceva! În judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de
drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile… Ne găsim în faţa unei
degenerări, datorită unei crunte lupte pentru existenţă. E o degenerare pricinuită de trândăvie,
ignoranţă, inconştienţă, când omul îngheţat, flă-mănd, bolnav, pentru ca să-şi păstreze rămăşiţele
vieţii şi să-şi scape copiii, se apucă instinctiv, necugetat, de orice, numai să-şi potolească foamea
şi să se încălzească. Distruge totul, fără să se gândească la ziua de mâine… Aproape totul s-a
distrus. În schimb, nu s-a creat încă nimic. (Rece.) Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te
interesează de fel.
ELENA ANDREEVNA: Înţeleg atât de puţin din toate astea…
ASTROV: Nu-i nimic de înţeles. Adevărul e că nu vă interesează…
ELENA ANDREEVNA: La drept vorbind, gândurile îmi sunt în altă parte. Iartă-mă, dar trebuie
să te supun unui mic interogatoriu… Sunt tulburată şi nu ştiu de unde să încep.
ASTROV: Un interogatoriu?
ELENA ANDREEVNA: Da, dar destul de nevinovat. Să stăm jos! (Se aşază.) E vorba de o fiinţă
tânără. Să vorbim ca doi oameni cinstiţi, ca doi prieteni, fără înconjur. Să vorbim şi să uităm apoi
despre ce am vorbit. Primeşti?
ASTROV: Da.
ELENA ANDREEVNA: E vorba de fiică-mea vitregă, de Sonia. Îţi place?
ASTROV: Da, o stimez.
ELENA ANDREEVNA: Dar ca femeie îţi place?
ASTROV (după un timp): Nu!
ELENA ANDREEVNA: Încă două-trei cuvinte şi am isprăvit. N-ai băgat de seamă nimic?
ASTROV: Nimic.
ELENA ANDREEVNA (II ia de mîna): N-o iubeşti! Ţi se citeşte în ochi… Ea suferă…
Înţelege… Şi nu mai veni pe aici!
ASTROV (se scoală): Vremea mea a trecut… Nici n-am timp să mă gândesc la aşa ceva…
(Dând din umeri.) Când aş mai putea?… (E stînjenit.)
ELENA ANDREEVNA: Uf! Ce convorbire neplăcută! Sunt atât de tulburată! Parcă aş fi dus în
spate cine ştie ce povară. Slavă Domnului că s-a terminat! Să uităm asta ca şi cum nici n-am fi
vorbit şi… Pleacă! Eşti un om deştept, ai să înţelegi… (Pauză.) M-am roşit toată.
ASTROV: Dacă mi-ai fi vorbit cu o lună-două mai înainte, cine ştie, poate m-aş fi gândit, dar
acum… (Dă din umeri.) Dar dacă suferă, atunci fără îndoială… Numai că nu înţeleg un lucru: de
ce ai avut nevoie de interogatoriul ăsta? (O priveşte în ochi şi o ameninţă cu degetul.) Eşti
vicleană!
ELENA ANDREEVNA: Ce vrei să spui?
ASTROV (rîzând): Ce vicleană eşti! Să presupunem că Sonia suferă… Se prea poate! Dar la ce
bun interogatoriul la care m-ai supus? (Impiedicînd-o să vorbească, cu vioiciune.) Dă-mi voie,
nu face pe mirata. Ştii foarte bine de ce vin aici în fiecare zi… Ştii şi pentru ce, ştii şi pentru cine.
Fiară mică şi iubită, nu te uita aşa la mine! Sunt şi eu o vulpe bătrână!
ELENA ANDREEVNA: Fiară? Nu înţeleg nimic!
ASTROV: Eşti un dihor frumos, cu blană pufoasă… Îţi trebuiesc victime… De o lună nu mai fac
nimic, am dat cu piciorul la toate. Te caut cu patimă şi asta îţi place grozav, grozav îţi place…
Uite! Mă dau bătut. Şi asta o ştiai şi fără interogatoriul de adineauri. (încrucişându-şi mâinile şi
plecându-şi capul.) Mă supun! Hai, sfâşie-mă!
ELENA ANDREEVNA: Ai înnebunit!
ASTROV (râde printre dinţi): Eşti sfioasă…!
ELENA ANDREEVNA: O, sunt mai bună şi mai presus decât mă crezi. Asta ţi-o jur! (Vrea să
plece.)
ASTROV (punându-i-se în cale): Voi pleca. De azi nu voi mai da pe-aici, dar… (îi ia mîna şi
priveşte înjur.) Unde ne vedem? Spune-mi mai repede, unde? Poate să intre cineva. Spune mai
repede! (Exaltat.) Ce minunată făptură… O sărutare, numai una… Vreau să-ţi sărut părul
parfumat…
ELENA ANDREEVNA: Îţi jur…
ASTROV (întrerupând-o): De ce să juri? Nu-i nevoie. Nu-I nevoie de cuvinte de prisos… O, ce
frumoasă eşti, ce mâini! (îi sărută mâinile.)
ELENA ANDREEVNA: Şi-acum, destul! Pleacă! Du-te odată! (îşi retrage mâinile.) Nu-ţi dai
seama ce faci!
ASTROV: Spune, spune unde ne vedem mâine? (îi cuprinde mijlocul.) îţi dai seama că e un lucru
inevitabil! Noi doi trebuie să ne vedem! (O sărută. În acest timp intră Voiniţki cu un buchet de
trandafiri şi se opreşte în uşă.)
ELENA ANDREEVNA (fără să-l vadă pe Voiniţki): Fie-ţi milă de mine… Lasămă… (îşi lasă
capul pe pieptul lui Astrov.) Nu! (Vrea să plece.)
ASTROV (reţinând-o de talie): Vino mâine la ocolul silvic… pe la două… Da? Da? Ai să vii.
ELENA ANDREEVNA (văzându-l pe Voiniţki): Lasă-mă! (Adînc zbuciumată, se depărtează
spre fereastră.) E îngrozitor!