1

LA ȚIGĂNCI
dramatizare (ne)firesc de liberă după nuvela lui Mircea Eliade

SCENA I
(pe scenă se află doar un scaun. Gavrilescu, îmbrăcat bătrânește, curat, dar
sărăcăcios stă jos, cu o servietă în brațe. Corpul lui se poate clătina un pic, mimând
mersul în tramvai. Spotul de lumină îl acoperă doar pe el, restul scenei fiind
întunecată. Se aude o melodie clasică și recognoscibilă de pian. Prins de vraja ei,
Gavrilescu închide ușor ochii și-și mișcă degetele pe servietă ca și cum ar cânta-o.
Ușor-ușor melodia se transformă într-una mai violentă, poate electronică, el
deschide ochii speriat, privește fix în față, îi îngheață degetele, își trage servieta cu
partituri mai aproape de piept, strângând-o cu putere. În tot acest timp, începând de
la transformarea melodie, din public vin aproape alergând trei tineri, îmbrăcați lejer,
cu hanorace nu prea colorate, în orice caz, contrastant cu primul personaj. Unul
dintre ei are un poster mare pe care e tipărit alb-negru un colonel militar, iar altul
desenează cu un marker colorat, vandalizând posterul. În tot acest timp, al treilea
tânăr, preia cuvântul prezentând aproape ca la televizor)

TÂNĂRUL 1: El este colonelul Thomas Edward Lawrence, sau cum mai e cunoscut:
Lawrence al Arabiei. A fost diplomat, arheolog, scriitor și ofițer! Era mic de înălțime,
era slab și i se mai făcuse și circumcizie. Dar asta nu l-a oprit. În 1917 a luat parte la
revolta arabilor, a început să se îmbrace ca ei, să stea cu ei, să meargă pe cămilă și
toate chestiile alea. Adică, revolta asta a fost atât de importantă, încât fără el, poate
azi nu exista nici Siria, nici Irak. Ca să nu mai zic, după război devine și consilierul
personal al lui Churchill, pe probleme arabe. Toate astea la o vârstă foarte fragedă.
Uite, ăsta e unul (cu intenție către Gavrilescu) care nu și-a ratat viața.

(tinerii agață posterul mâzgălit undeva pe cortină, în așa fel încât el îl va călăuzi pe
Gavrilescu pe tot parcursul spectacolului. Se aude un zgomot de uși de tramvai. Doi
dintre tineri își iau „la revedere” de la celălalt. Cel rămas, se așază mai în fundul
scenei și stă pe telefon, ignorându-l complet pe Gavrilescu care îl privește oripilat)

GAVRILESCU: (după un timp) E cald!

TÂNĂRUL 2: (absent) N-ai ce să-i faci.

GAVRILESCU: Ăsta, de care spuneați, colonelul Lawrence, a fost căsă…

(este întrerupt de o voce robotică: „Următoarea stație: La Țigănci”. Figura tânărului

se schimbă. Bagă telefonul înapoi în buzunar)

TÂNĂRUL 2: Credeam că am trecut deja de stația asta.

 2

GAVRILESCU: Nu, dar nu mai e mult. Se și vede în față, acolo, e curtea aia unde
sunt mulți nuci. N-am fost niciodată. Nu știu ce e acolo.

TÂNĂRUL 2: Sunt țigănci, ce poa` să fie. Da-i veche casa. Zice bunică-mea că e de
dinainte să se fi construit liceul.

GAVRILESCU: De fiecare dată când trec pe aici, se vorbește în tramvai despre „la
țigănci”. Și eu trec destul de des că mă duc la o elevă. Știi, eu sunt profesor de pian,
din păcate. Din păcate, pentru că eu sunt o fire artistică…

TÂNĂRUL: Ce elevă?

GAVRILESCU: Otilia Voitinovici.

TÂNĂRUL: E varămea. Gavrilescu, nu?

GAVRILESCU: Da, Gavrilescu. Dar eu sunt mai mult decât un profesor de pian,
sunt…

(iarăși zgomot de uși deschise, cei doi ies. Gavrilescu se întoarce apoi furtunos)

SCENA II

GAVRILESCU: Tramvaiul meu… M-am dat jos prea devreme. Servieta cu partituri!
Ahhhhh! (face semne disperate cu mâna către tramvai) Așa îi făceam semne și
Elsei, iubita mea… Ea pleca cu trenul din Gara de Nord și eu… (îi vine greu să-și
amintească. Se așază lângă poster, nu-l observă dar rămâne dezamăgit lângă el) Ce
cald e! Aici e umbră, sub nucii ăștia. E extraordinar de răcoare. O să mă omoare
madame Voitinovici că n-am ajuns la lecție, dar… fără partituri ce dracului fac?... E
ca-ntr-o pădure aici… e răcoare… (se așază pe spate, cu mâinile deschise. Rămâne
așa preț de câteva clipe, cu ochii închiși până când este deranjat de doi câini, jucați
de oameni, care vin, îl trezesc. El este foarte receptiv la început, se joacă cu ei, din
spatele câinilor la un moment dat, apare Baba. Este o figură demonică, înaltă, cu
fața aproape acoperită de un batic care lasă la vedere doar nasul lung și coroiat.
Gavrilescu o vede. Îngheață brusc, în timp ce câinii se bucură la vederea ei, cele trei
figuri exterioare se apropie tot mai tare devenind până la începerea dialogului una
singură: Cerber, câinele cu trei capete care păzește intrarea în Infern)

BABA: Poftiți la țigănci?

(Gavrilescu o privește speriat)

 3

BABA: Nu vreți la țigănci? (se apropie, punând mâna prietenește pe umărul lui)
Avem tot ce ți-ai putea dori aici. Ce-ți dorești… O evreică, o grecoaică, o nemțoaică?

GAVRILESCU: Nu, nu nemțoaică, în niciun caz nemțoaică.

BABA: Bine, atunci o evreică, o grecoaică și o țigancă… 300 de lei.

GAVRILESCU: 300 de lei? Înseamnă… trei lecții de pian.

BABA: Ești profesor?

GAVRILESCU: Da, dar e o greșeală. Eu de fapt sunt artist. Trăiesc pentru arta pură.
Pentru suflet. (se caută prin buzunare)

BABA: Muzicant… atunci are să-ți placă.

GAVRILESCU: Îmi cer scuze… nu-mi găsesc niciodată portofelul la timp.

BABA: Nu te grăbi, avem timp. Nu e nici măcar trei.

GAVRILESCU: Țin să vă contrazic. E chiar aproape patru.

BABA: (se uită la câini, apoi pufnește amuzată dar amenințătoare) Înseamnă că iar
a stat ceasul. (câinii îngheață)

GAVRILESCU: Poftiți aici banii!

BABA: Fetele te așteaptă, în bordei.

GAVRILESCU: Stați un pic… eu… vedeți… eu am coborât la stația greșită, am venit

aici că era umbră…

BABA: (autoritară) În bordei!

(Baba îi pune un bănuț în buzunarul de la piept- plata dată de morți luntrașului Caron
-birjarul- pentru a-i trece râul către lumea de dincolo. Baba iese, urmată de cei doi
câini. Fix înainte de a părăsi scena, câinele din urmă, se ridică în picioare și în cel
mai uman chip cu putință:)

CÂINELE: Te rog, să nu bei cafea!

(iese. Gavrilescu rămâne în scena întunecată de unde, doar dintr-o parte bate o
lumină feerică, prin lumina aceasta, proiectată pe fundal se întrezărește o siluetă
neagră și foarte vagă. Gavrilescu o observă și exclamă șocat)
 4

GAVRILESCU: Hildegard! (mirându-se de sine însuși) A fost femeia vieții mele!

Marea mea dragoste. Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani!

SCENA III

(din direcția luminii, intră pe rând trei fete îmbrăcate identic. Astfel silueta dispare.
Scena capătă mai multă lumină. Una dintre cele trei fete are un ulcior mic, iar
cealaltă o farfuriuță cu dulceață)

ȚIGANCA: Tu ai cerut trei fete, nu-i așa? (se apropie de el și îi dă sacoul jos) O
evreică, o țigancă și o grecoaică.

GAVRILESCU: (sfârșit) Mi-e sete!

GRECOAICA: (binevoitoare) Ți-a trimis baba cafea!

GAVRILESCU: NU, mi-e sete. Vreau apă!

EVREICA: Ți-a trimis baba dulceață!

ȚIGANCA: (gustând) Mmmm, dulceață de trandafiri!

GAVRILESCU: Nu, mie mi-e sete!

GRECOAICA: Cafea!

EVREICA: Dulceață…

GAVRILESCU: Domnișoarelor… (cele trei fete încep să râdă) Ce? Ce-am zis?

EVREICA: Râdeam că ne-ai spus domnișoare!

GRECOAICA: Noi nu suntem domnișoare! Noi suntem țigănci!

ȚIGANCA: Nu-i adevărat… râdem pentru că ți-e frică!

TOATE CELE TREI: Îți e frică! Îți e frică! Îți e frică!

GAVRILESCU: (răbufnește) Domnișoarelor, eu cred că nu știți cu cine vorbiți! Eu

sunt artist! Gavrilescu mă cheamă! (cele trei continuă să râdă) Pentru păcatele mele,
acuma sunt doar profesor… dar am fost artist! Aș fi ajuns cel mai mare artist din
lume, dar am iubit-o pe Hildegard!!!!!!
 5

(fetele se opresc brusc, ca la auzul unei vești șocante. Se uită iscoditor una la
cealaltă)

GRECOAICA: Ai avut dreptate… i-a fost frică!

EVREICA: I-a fost frică de cum a intrat… De aia i-a fost așa sete!

ȚIGANCA: Uitați-vă la el… încă îi e frică!

GAVRILESCU: Îmi pare rău, nu mă mai gândisem la ea de douăzeci de ani… și

când am intrat aici… M-am gândit… Hildegard nu mi-a devenit niciodată soție…

EVREICA: De ce?

GAVRILESCU: (se forțează să-și aducă aminte) Pentru că… s-a întâmplat ceva
îngrozitor…

GRECOAICA: Ce?

GAVRILESCU: Nu-mi amintesc… Nu-mi amintesc dar a fost groaznic… (se încurcă
în propriile gânduri) Mi-e sete… (crescendo) Mi-e sete! (se duce la ceainicul de
cafea și îl bea repede; are impulsul de a regurgita)

ȚIGANCA: Ce? Era fierbinte?

EVREICA: Îi e atât de frică…

GRECOAICA: Ne-ai ales dar acum îți e frică să ne ghicești!

EVREICA: Hai, ghicește-ne… Care e țiganca? Care dintre noi e țiganca?

GAVRILESCU: Ce joc e ăsta? Voi credeți că dacă sunt artist… habar nu am cum
arată o țigancă?

ȚIGANCA: Care dintre noi e țiganca?

GAVRILESCU: Nu-mi place jocul ăsta?

(cele trei fete încep să se învârtă în jurul lui)

EVREICA: Care dintre noi este?

(el le privește mai derutat)

 6

ȚIGANCA: Spune, care este?

TOATE FETELE: Ghicește-ne, ghicește-ne…(de mai multe ori ele se învârtesc în

jurul lui din ce în ce mai repede)

GRECOAICA: (demonic) Cine e țigancaaaaa?

GAVRILESCU: Tu!

(lumina se stinge brusc)

SCENA IV

CÂINELE 1: Ei? A ghicit-o?

CÂINELE 2: Nu, a ales grecoaica!

CÂINELE 1: Și ce se va întâmpla acum?

CÂINELE 2: Încă nimic… Doarme!

CÂINELE 1: Of, i-am spus să nu bea din cafea!

CÂINELE 2: Până și ea s-a interesat de el?

CÂINELE 1: Baba?

CÂINELE 2: Nu, nu baba… ea! A întrebat: ce face el aici?

CÂINELE 1: Oare ar trebui să spunem!

CÂINELE 2: La zgomotul pe care-l face, va afla oricum!

CÂINELE 1: Și atunci… e vai și amar de el!

SCENA V

GRECOAICA: Nu vrei să mai dormi, abia ai ațipit?

GAVRILESCU: Tu ești grecoaica?

GRECOAICA: (încuviințează) Cum te simți?

 7

GAVRILESCU: Amețit! Ce mi-ați făcut…

GRECOAICA: Nu ai reușit să ghicești…

GAVRILESCU: Grecia… Eterna Grecia… Când eram… când eram împreună, eu

și...

GRECOAICA: (ajutându-l) Hildegard…

GAVRILESCU: Da, eu și Hildegard visam să facem o călătorie în Grecia

GRECOAICA: Ai fost un prost… trebuia s-o iubești, nu să visezi.

GAVRILESCU: Eu aveam 20 de ani, ea 18. Era frumoasă. Amândoi eram frumoși…

GRECOAICA: O să se răcească cafeaua…

(intră celelalte fete)

GRECOAICA: Ce-ați întârziat atât?

GAVRILESCU: Nu mai vreau cafea, mulțumesc!

EVREICA: Dulceață vrei?

(Gavrilescu dă din cap că nu)

GRECOAICA: Și-a adus aminte de Hildegard!

ȚIGANCA: Nu trebuia să-l lași!

GAVRILESCU: Nu mă poate împiedica nimeni să-mi amintesc de ea!

EVREICA: Oprește-te, trebuia să ne ghicești!

GAVRILESCU: A fost tragedia vieții mele!

ȚIGANCA: Ai uitat? O țigancă, o evreică și o grecoaică! Tu ai ales!

GAVRILESCU: Trăiam o iubire perfectă!

GRECOAICĂ: Ghicește-ne Gavrilescu…

 8

GAVRILESCU: Asta până când! (rămâne cu ochii mari la public, străfulgerat) Mi-am
amintit!

(fetele îl trag înapoi)

EVREICA: (alarmata) Ghicește-ne!

GAVRILESCU: (vocea i se stinge) Era… vară!

ȚIGANCA: Nu pleci de aici până nu ne ghicești!

GAVRILESCU: (tot mai slab) Locuiam la Charlottenburg…

EVREICA: Ăsta e jocul nostru Gavrilescu…

GAVRILESCU: Vreți să vă ghicesc, nu? (râde)

TOATE TREI: (fac un dans în jurul lui) Cine e țiganca?

GAVRILESCU: Tu!

(lumină stinsă brusc)

SCENA VI

CÂINELE 1: Nu ai reușit să le ghicești, nu-i așa?

GAVRILESCU: Lăsați-mă-n pace…

CÂINELE 2: A ales-o pe evreică…

GAVRILESCU: Mi-am amintit tot. Locuiam la Charlottenburg. Era vară, era teribil de
cald… ca acum. Am intrat cu Elsa într-o berărie și n-am avut bani, așa că a plătit ea.
Hildegard era plecată la băi. Și…

CÂINELE 1: Și când s-a întors…

CÂINELE 2: A promis să se răzbune!

GAVRILESCU: Lăsați-mă! Sunteți niște ciudați, mi-am pierdut timpul cu voi! Știți voi
ce înseamnă un artist? Știți voi ce înseamnă să iubești? Ați voi de colonelul
Lawrence? (în timpul acesta se duce la poster și îl rupe)
 9

(intră baba)

BABA: Ei, cum a fost?

(Gavrilescu o privește cu ură)

BABA: Nu ai reușit să le ghicești, nu-i așa! Săracul de tine… nu te mai trezeai. A

fost nevoie să chem câinii ca să te trezească!

GAVRILESCU: Vreau să plec!

(Baba nu face niciun semn)

GAVRILESCU: Vreau să plec!

(vine la buza scenei și în timp ce vorbește, cele trei personaje ies)

SCENA VII

GAVRILESCU: Afară era cald… Mai cald ca-n Arabia! (cu publicul) Ați auzit cumva
de colonelul Lawrence al Arabiei? Acuma eu mă duc la madam Voitinovici… Sunt
profesor de pian la fiica ei, Otilia! Dar mi-am uitat partiturile! Cât e ceasul? Hm, e
târziu! O să le găsesc la masă probabil.

(sună la ușă)

LOCATARA: Bună ziua, ce doriți?

GAVRILESCU: Îmi cer scuze că am întârziat, mi-am uitat și servieta!

LOCATARA: Ce servietă? Pe cine căutați?

GAVRILESCU: Pe Otilia, dar dacă e la masă n-o deranjați.

LOCATARA: Pe cine căutați?

GAVRILESCU: Pe madam Voitinovici.

LOCATARA: Aici e numărul 18.

GAVRILESCU: Da… Știu, vin aici de 3 ori pe săptămână… De cinci ani deja.

LOCATARA: Aici e familia Georgescu.

 10

GAVRILESCU: Îmi pare rău, nu vreau să deranjez, dar aici locuiește Otilia, eleva
mea. Împreună cu bunica ei, madam Voitinovici?

LOCATARA: Domnule, ești idiot? Aici locuiește familia Georgescu, da? Eu sunt Nela
Georgescu, ai înțeles? Locuim aici de 4 ani.

GAVRILESCU: (tâmp) Nu, eu am fost aici alaltăieri, am avut lecție de pian!

LOCATARA: Strada Preoteselor 18, etajul 2?

GAVRILESCU: Nu. Vă spun și în ce cameră e pianul!

LOCATARA: Nici n-avem pian. Încercați la 3, la Zamfir.

GAVRILESCU: Bine, mulțumesc! O zi bună!

(locatara iese)

GAVRILESCU: (sună la ușă) Bună ziua!

ZAMFIR: Da.

GAVRILESCU: (senin) Sunt Gavrilescu!

ZAMFIR: Așa…

GAVRILESCU: Pentru Otilia.

ZAMFIR: În regulă…

GAVRILESCU: Nu aici locuiește?

ZAMFIR: Cine?

GAVRILESCU: Otilia.

ZAMFIR: Nu.

GAVRILESCU: Nici madam Voitinovici?

ZAMFIR: Nici.

GAVRILESCU: Sunteți sigură?

 11

ZAMFIR: Mhm.

GAVRILESCU: Imposibil.

ZAMFIR: Voitinovici locuia la I și s-a mutat în provinicie imediat după ce s-a măritat
Otilia!

GAVRILESCU: Nu!

ZAMFIR: Ce nu?

GAVRILESCU: Otilia este clasa a VI-a!

ZAMFIR: Nu.

GAVRILESCU: Ce nu?

ZAMFIR: Otilia are 24 de ani!

GAVRILESCU: Ba nu.

ZAMFIR: Ba da!

GAVRILESCU: Ba nu!

ZAMFIR: Ba da.

GAVRILESCU: Ba nu!

ZAMFIR: Haide domle, ne contrăm aiurea acuma? (iese)

GAVRILESCU: Ciudat! (scoate cheile din buzunar și dă să le înfigă în yală. Nu se

potrivesc) Ce dracu… (bate la ușă) Elsa! Elsa, eu sunt! Ești acasă.

(se aud voci de pe casa scării)

VOCE: Ce cauți domnule acolo?

GAVRILESCU: Nu mai merg cheile, nu știu ce dracu au…

VOCE 2: Cine e?

VOCE: E Stănescu. Zice că nu-i merg cheile!

 12

GAVRILESCU: Nu, sunt eu, Gavrilescu! De la 101.

VOCE 3: Cum ai zis?

GAVRILESCU: G A V R I L E S C U

VOCE 3: Nu Stănescu stă la 101?

VOCE: Ba da, ba da.

VOCE 2: Da, el, da-i plecat la băi!

GAVRILESCU: Nu, familia Gavrilescu. Eu și Elsa, soția mea!

VOCE: Pe soția lui Stănescu n-o cheamă Elsa!

GAVRILESCU: Da, dar eu nu sunt Stănescu!

VOCE 2: Domle, acolo stă Stănescu! Dacă ești Stănescu bine, vorbește cu
administratorul despre cheie, dacă nu, vezi-ți de drum, nu mai face scandal pe
scară!

GAVRILESCU: O să vorbescu cu administratorul, cu Trandafdir! Trandafir! Domnu

Trandafir!

VOCE 2: Nu striga, lasă-l să doarmă c-a murit demult!

VOCE: Bă, Elsa nu era nebuna aia de s-a mutat în Germania?

GAVRILESCU: Hei!

VOCE 3: Da, aia de a părăsit-o bărba-su!

GAVRILESCU: Hei, nu vă permit!

VOCE: Pleacă domle, că chem poliția

(Gavrilescu bagă trist cheia înapoi în buzunar. Barul se formează în jurul lui)

SCENA VIII

BARMANIȚA: Bună seara, ce doriți!

 13

GAVRILESCU: Bună, tu de când lucrezi aici?

BARMANIȚA: Îl ajut pe tata!

GAVRILESCU: Petrescu, nu?

BARMANIȚA: Da, da ce-i cu tine, ce vrei?

GAVRILESCU: Păi…

BARMANIȚA: Vai de capul tău, îți dau o cinzeacă că nu cred că-ți permiți mai mult!

(se întoarce la bar și își pune căștile. Gavrilescu nu o vede și continua să vorbească)

GAVRILESCU: Eu sunt profesor de pian. Acuma vin de la o elevă. Mă rog, n-am

găsit-o acasă… e mai ciudat. Am fost apoi acasă , da acolo locuia altă familie și
soția mea s-a mutat în Germania. A fost ca să zic așa, o seară plină. (se întoarce
către ea, vede că nu-l aude) Ce-s alea? Alea de pe urechile tale?

BARMANIȚA: (își dă căștile jos) Ce?

GAVRILESCU: M-ai auzit?

BARMANIȚA: Ziceai ceva?

GAVRILESCU: (deznădăjduit) Nu…

BARMANIȚA: Poftim băutura.

GAVRILESCU: Cât costă?

BARMANIȚA: 6 lei.

GAVRILESCU: (scoate o banconotă din portofel) Poftim!

BARMANIȚA: Ce să fac cu asta?

GAVRILESCU: Nu ai rest?

BARMANIȚA: N-ai pe card?

GAVRILESCU: Pe ce?
 14

BARMANIȚA: Auzi, vezi că deja ești nesimțit! Noi nu lucrăm la negru, nu mai
acceptăm cash!

GAVRILESCU: De când?

BARMANIȚA: Doi-trei ani de când s-a dat legea! (Gavrilescu e perplex) Acuma ia și
bea asta, da șterge-o de aici!

(intră birjarul, se salută cu Barmanița)

BIRJARUL: Ce-i cu tine?

GAVRILESCU: Am avut o zi… (ușor-ușor, barul dispare)

BIRJARUL: Te las undeva, că te văd, ești amețit bine… ia zis, unde mergem…

GAVRILESCU: (tace un pic) La țigănci?

BIRJARUL: Se face…

(se ridică ușor-ușor)

BIRJARUL: Aproape fiecare client pe care-l duc merge la țigănci…

GAVRILESCU: Da, eu de acolo vin. Am fost în după-amiaza asta și…

BIRJARUL: Și de ce te mai duci odată?

GAVRILESCU: N-am unde să mă duc…

BIRJARUL: Acasă…

GAVRILESCU: Nu, acasă la mine…

(apar câinii și Baba, Birjarul se duce în fundul scenei, dar nu iese de tot)

BABA: Te-ai întors!

GAVRILESCU: Ce mi-ați făcut!

BABA: Mai vrei? Să știi că țiganca doarme. Și evreica doarme. Și grecoaica

doarme!

GAVRILESCU: Nu…
 15

BABA: Doar nemțoaica! Ea nu doarme niciodată! (câinii devin agitați)

GAVRILESCU: Nemțoaica?

BABA: Da, te așteaptă!

(Baba și câinii ies, dar în spatele lui Gavrilescu, apare angelic nemțoaica)

GAVRILESCU: (o privește șocat, ea e îmbrăcată cu o trenă lungă, albă, aproape ca

de mireasă) Hildegard! Hildegard! (se aruncă în genunchi) Iartă-mă Hildegard!
Iartă-mă… Înțelegi, nu aveam bani la mine… a trebui, m-am simțit obligat…
Hildegard.

(rece, dar totuși tandră, îl ridică în picioare și îl ia de mână)

HILDEGARD: Haide, să mergem acum!

GAVRILESCU: Unde?

HILDEGARD: (îi ignoră întrebarea, îi ia bănuțul de la piept, pus de babă la începutul

spectacolului și îl oferă birjarului) Hai, du-ne!

GAVRILESCU: Unde mergem?

HILDEGARD: Renunță la servieta ta cu partituri! Renunță la pian! Renunță la

degetele cu care ai învățat să cânți la pian! Nu vrea să renunțe. Renunță, oricum
sunt ruginite. Nu-ți vor mai folosi la nimic. Mergi fără să te oprești. Treci de râul
tristeții. Nu te speria de peștii care vor să-ți mânânce picioarele. Peștilor, plecați!
Treci de râul plângerii, de câmpiile Elizee, treci de râul de foc… Nu te apropia să
mângâi câinele cu trei capete. Câine, pleacă, lasă-l în pace! Ai ajuns la râul uitării!
Lasă aici amintirile și tot ce te-a făcut să suferi vreodată. Nu vei avea nevoie de ele.
Amintiri și suferințe, pieriți! Treci de râul memoriei și ajungi la râul urii… Nu-ți fie frică
de valuri! Luntrea nu se va scufunda! Vântule, încetează să mai bați, valurilor, nu vă
mai nașteți! Nu te apropia de femeia care vrea să-ți scufunde trupul în apa râului.
Lasă-l femeie, lasă-i măcar călcâiul… Râul s-a încolăcit de nouă ori în jurul marelui
munte, dar gata, am ajuns. Acum e totul liniște! Acum, putem visa!

(lumina se stinge lent)

SFÂRȘIT
16