Monica Stoica, Regie de Teatru, Anul I

Ludmila, 30 de ani, cameristă

(nu are nume în “Pescărușul”)
Moșia lui Sorin. Vară.
Era 6 dimineața când m-am trezit. Păsările își făceau făcut rondul deasupra
lacului. Cer luminos, dar sumbru, ca o rufă albă pe sârma pe care le prind eu în
cârlige. Mă jur că cerul seamăna cu o țoală. Nu știu cum să explic. Am reverii.
Citesc noaptea la opaiț cărțile din bibliotecă. Dar nimeni nu știe. Bătrânul Sorin m-
a învățat să citesc.
La 7:30 am tras obloanele în toată casa. Obloanele de la etaj erau curate
lună, dar când am șters praful în camera domnișorului Treplev, coloane mari de
praf s-au rotit în aer. M-am speriat. Credeam că-s fantome acolo. Cărți și rotocoale
de hârtie mototolite. Domnișorul Treplev a slăbit atât de mult, chipul îi e vânăt
uneori. Azi dimineață i-am observat din nou acea tristețe tipică lui. I s-a întipărit pe
figură.
Aseară s-a jucat spectacolul pe care l-au pus la cale el și Nina. Noi,
servitorii, n-am înțeles despre ce era vorba, dar ne-am bucurat, am plâns.
Domnișoara Mașa îl iubește și noi știm. O vedem pe holuri și-n parc și-n grajdul
animalelor, unde lucrează cu noi. Tristețea ei și a domnișorului Treplev se-
asemănă. Sunt doi tineri înnegriți de melancolie.
Am vrut să vorbesc cu bătrânul și cu doamna Arkadina, să-ntreb dacă
bucătarul mai trebuie să pregătească diseară icre. Nu mi-au răspuns. Doar doamna
m-a chemat în cameră. Nu mi-a vorbit. M-a rugat să-i strâng băierele rochiei. O
rochie roșie ca sângele. I-am călcat apoi hainele. Doamna Arkadina e strictă.
Apretul cămășilor ei de noapte le face să fie țepene, de parcă te-mpung cu albul lor
dantelat.
Doamna Polina a preluat apoi treaba, m-a trimis la masă. Am coborât scările,
scări pe care le cunosc de la 8 ani, de când sunt pe moșia bătrânului Sorin. Acum
am 30 de ani.
Păsări mari, negre, au zburat deasupra casei atunci când am luat dejunul cu
lucrătorii. Și nechezatul cailor se-auzea. O rumoare și-un zumzet cum doar pe
moșia asta din preajma lacului se aude. În bucătărie erau stivuite claie peste
grămadă oale și farfurii. Am strâns.
Am curățat apoi argintăria. I-am observat de după geam, pe terenul de
crichet. Râdeau și vorbeau. Când am ieșit cu tava cu ceai, nu mai râdeau deloc. Se
cufundaseră în ei înșiși parcă. Nici măcar doamna Arkadina, zgomotoasă și ironică,
nu mai zicea nimic. Parcă le intrase tăcerea în oase. Era straniu. Doar trilul
păsărilor se mai auzea și strigătele lucrătorilor în lanul de ovăz. Ei toți
încremeniseră ca niște păsări împăiate. Mi-e teamă că stăpânii și-au amârât prea
tare sufletul și sunt ca sticlele acelea de vin fermentat, cărora dacă le scoți dopul,
nu mai sunt de băut, ci emană miros rânced, iar drojdia se degradează. Ce-or gândi
și ce-o vrea să facă doamna Arkadina cu domnișorul Treplev? L-a lăsat singur. El
nu e om de la țară, aerul de-aici mai degrabă îl sufocă. Și domnul acela, scriitor,
Trigorin, are ceva ciudat. De ce or fi așa de triști cu toții? Poate că mă gândesc prea
mult la domnișorul Treplev și la ce-ar putea să pățească. Oh, dacă aș fi dus o altfel
de viață, poate că Treplev m-ar fi observat și pe mine. Mă sărută pe frunte atunci
când îi curăț camera. Sau când culeg prune întreabă: “Cum o duci, Ludmila, vezi
păsările alea din depărtare, sunt ereții vineți”.
Iakov ne-a anunțat că i-au transmis din casă că vor să pregătim tartă și să
tăiem două rațe. Domnișoara Mașa a tăiat rațele. Le-a și jumulit în bucătărie. Cu
mișcări nervoase, brutale. Ivan, bucătarul, le-a pus la frigare. Ivan mă place. Mereu
păstrează prăjituri pentru mine. Pandișpan și cremă de zahăr ars. Mă cheamă în
bucătărie și mâncăm. M-a sărutat o dată pe buze. Eram pe scări. Ștergeam scările
în genunchi. M-a strigat și eu m-am ridicat. M-a sărutat apăsat. Nu l-am respins,
dar mi-e teamă de Ivan. Când se enervează, câteodată, seamănă cu Șamraev,
aruncă toate oalele și polonicele, face prăpăd în bucătărie și apoi strânge totul
spășit.
Azi mi-a dat chec și am mâncat mai multe bucăți. Chec cu cacao. L-am
însiropat în ceai. Se făcuse seară. Din casă se auzeau țipete. Nu m-am dus să văd ce
s-a iscat. Se ceartă și se urăsc parcă unul pe celălalt. Iar doctorul Dorn îi ia în râs.
“Ce-am, doctore, ce-am?”. Și doctorul: “N-ai nici pe dracu’, ia valeriană, bea ceai
și nu mai gândi”. Am stat la vorbă cu Ivan și, la final, mi-a zis că sunt mânjită de
zahăr pe buze.
A intrat și Iakov care ne-a adus o sticlă de vin. Am băut două pahare. Le-am
arătat ce-am găsit printre lucrurile spălate ale Arkadinei. O brățară de argint. Mi-
am pus-o la mână și am defilat. Am imitat-o pe Arkadina. Nu-i nimic că le-am spus
băieților de brățară. O s-o țin două zile, o port doar în bucătărie, așa, de plezir. Și ei
mai șterpelesc când au ocazia. Ne distrăm și noi. Pe când ăștia se ceartă. Uneori
sunt așa de amuzanți. Mie doar de domnișorul Treplev mi-e milă. Nina e o
domnișorică alunecoasă. Are părul blond și privire de șarpe. Se poartă ca o
școlăriță încheiată la toți nasturii uniformei. Dar în ochi are o lucire de trădătoare.
Repet. Doar de Treplev îmi pasă. Și de moș. De bătrânul Sorin. Doar ei mă bagă în
seamă. Ceilalți se poartă de parcă ar fi țari și țarine. A, și doamna Polina e blândă.
Merg să mă culc. O să dorm cu brățara doamnei Arkadina la mână. A-nceput
ploaia. Plouă repezit și amenințător. Se aud iarăși păsări. Câteodată mă gândesc că
moșia asta e colivia lor și nu o întindere unde locuiesc oameni. Se aud sunete
ascuțite. Pescărușii. Doar pescărușii pot să scoată strigătele astea. De parcă sunt în
același timp bebeluși care plâng, dar și adulți sub amenințarea călăilor.