ÎNCEPUTURI

MMXXI
Nr. 7/2021 – PROZĂ
C. N. „ZINCA GOLESCU”
REVISTA CERCULUI
DE CREAȚIE

2
 […] nimeni nu-l poate învăța pe un altul să creeze,
poate doar să scrie și să citească.
(Mario Vargas Llosa)
PROZĂ

1. Popa Raluca
 Inimi pătate.................4
 Legenda florii de
Hibiscus ......................6
 Frică.............................8
 Frânghii albastre..........9
2. Gheorghe Diana
 Între foc și apă...........13
3. Șerban-Barbu Ioana
 Zi de grevă.................20
 Balerina.....................22
4. Trașcă-Sebastian-George
 Aetherium.................25
5. Tomikawa Alexandru
 Recuperatorul...........29
6. Gîrtan Eliza
 Flori în păr..................33
7. Toroilă Ioana
 Cea de-a doua stea....39
8. Preda Michelle
 Ascensiunea regilor...40
9. Stănescu Raisa
 Orfelinatul.................45
10. Azamfire David
 Devotamentul cerbului
..................................48
11. Chinie Ambra
 Cronicile Heavenwoood
..................................49

CUGETĂRI.........................................52

 Azamfire David
 Butnaru Sabin
 Chinie Ambra

Desene: Cîrstea Ana

Coordonotor:
prof. Florentina Comănescu

3
Popa Raluca, clasa a X-a D

Inimi pătate

Mă trezesc când alarma sună pentru a zecea oară și aud bombănitul răgușit al soției. Îmi
încep dimineața greu, sunt amețit și cafeaua nu are gust astăzi. Ziua decurge lent și totuși nu reușesc
să termin mai nimic din toată munca pe care o am de făcut. Îmi simt pieptul greu, apăsat de o forță
inexplicabilă și fumul de țigară nu face decât să-mi înlocuie pofta de mâncare. Deschid de câteva
ori ușa frigiderului și văd cât e de gol. La un moment dat, am impresia că mă holbez la mine
însumi.
Plec la cumpărături cu aceeași listă monotonă de alimente. Le așez într-o ordine impecabilă
în bucătărie, pierzând încă nu știu câte ceasuri.
Când mă urc în mașină, îmi dau seama că trebuie să trec și pe la benzinărie și reușesc cu
greu să ajung înaintea copiilor la atelier. Abia mă instalez când încep să aud mișcare, chicote,
șoapte. Intră, rând pe rând, aproximativ zece persoane, majoritatea fete, cu părul superficial ars de
placă și cu parfumuri prea dulci pentru anotimpul în care ne aflăm. După aproximativ cinci minute
de zarvă, mă duc să închid ușa sălii de clasă ca să ne putem apuca de lucru. Văd cu coada ochiului
cum o siluetă neagră aleargă pe scări și își tot scapă lucrurile peste tot. Ce zăpăcită! Aștept cu o
expresie nerăbdătoare să vină odată ca să nu ne mai pierdem timpul.
Își ridică privirea și aproape că tresar. Mă dau la o parte și îi fac loc să treacă pe lângă mine,
fără să-i răspund la salutul neglijent, abia rostit de la atâta alergat. A mai rămas un singur loc liber,
lângă geam. Își trântește lucrurile și se grăbește să-și dea haina plouată jos, lăsându-și bluza să
cadă și să-i dezgolească pielea delicată, de stafie.
Mă întorc la catedră, ușor derutat, dar încerc să-mi adun gândurile și să fac prezența. Când
îi aud vocea subțire, de data asta mai clară, un fior mă încearcă iarăși, derutându-mă complet: Va-
ne-sa. Ceva în mine se cutremură, spărgându-mi cu nerușinare ghețarul adânc ascuns în piept.
Perechi de ochi curioși și emotivi se holbează la mine, la cum pare că brusc m-a apucat o
migrenă. O iau din loc și mă îndrept către spatele clasei. Le aduc un bol de fructe aproape
mucegăite și un vas ciudat, dreptunghiular. Le pun pe catedră și mă îndepărtez, lăsându-le elevilor
câteva momente ce de fapt sunt pentru mine.
Îmi fac curaj și mă întorc, prefăcându-mă că îi observ pe toți, încercând să nu ies în
evidență, dar mi-e aproape imposibil.
Afară soarele începe să apună și să verse raze timide, roșiatice peste umerii ei goi,
fascinanți.
Stă acolo aproape ca o statuie și își mișcă subtil degetele mici și firave peste pânza albă,
așteptând să-și spună povestea, dar eu unul o pot deja scrie chiar și-n cel mai adânc somn. Are oja
sărita și unghiile mâncate. E un suflet singur, rătăcitor.
O pot simți de la kilometri distanță, o adevărată nimfetă. Nu sunt necesare cuvinte ca să
pot ști că universurile ni se leagă printr-o promisiune incertă, chinuitoare, o pată neagră ce ne
diferențiază de restul.
În câteva secunde, descrie perfect silueta obiectelor din fața ei. Linii subțiri, prea puțin
îndrăznețe, dar pe care le observ perfect, le înțeleg armonia și haosul. E agitată. Agitată de prezența
mea, poate de parfumul meu de pin sau de seara care se lasă peste noi, dar ea nu simte chinul

4
timpului, nu simte cum fiecare secundă îmi usucă gâtul. O privesc și mă întreb dacă are puterea să
vadă prin mine, dacă poate citi în sufletul meu negru și putred. Dacă ar putea, ar fugi mâncând
pământul sau poate s-ar fi simțit ușurată să vadă că cineva îi împarte același întuneric, meschin, ce
inevitabil ucide, distruge. Îi simt orice gest și mișcare și cred că asta o deranjează cel mai tare, căci
trupul firav pare că i se cutremură periodic, cu toate astea într-un mod armonic.
Uneori, ridică privirea și o întâlnește pe a mea. Pare confuză, confuză că-i ofer atâta atenție,
importanță. Confuzia ei aproape că mă amuză, mă șochează. Cum poate o ființă atât de specială să
nu-și cunoască puterea?
Stă acolo printre ceilalți elevi, incapabilă fiind să-și vadă propria strălucire morbidă,
privindu-mă printre genele dese și mult prea încărcate de rimel.
Soarele obosit o deranjează, îi străpunge părul în mii de nuanțe arămii, asemenea frunzelor
de arțar. Văd cum își ferește ochii și clipește repetat, dar nu trag draperia, sunt mult prea fascinat.
Mi-aș dori să o pot fotografia chiar acum, în momentul ăsta, s-o păstrez veșnic în sufletul meu, ca
o sursă de căldură care să-mi topească durerea, să-mi alunge goliciunea. E o dovadă că există
antidot și pentru cele mai chinuite inimi, creat special să vindece răni murdare și adânci.
Arată de-a dreptul ca un înger, un înger căzut și ars de propriul foc. Ea însăși - o explozie,
o artă interzisă, neștiută și nespusă.
Mă apropii și văd cum oasele îi ies de sub bluza strâmtă. E slabă și palidă, rece și mult
prea rigidă, pierdută, la fel ca mine. E pierdută în propia nebunie. Are buzele subțiri și date cu ruj
roșu sângeriu, dezordonat, și îmi dă impresia că mă poate face să sângerez pe negândite, cu o
singură privire tăioasă, cu care aș cădea la picioarele ei, aș îngenunchea în fața iadului și m-aș lăsa
pradă păcatului.
Cu cât ajung mai aproape de ea, văd cum încearcă să se facă mică, să dispară, să se ascundă.
Pensula se mișcă și în același timp pare că stă pe loc. O iau dintre degetele ei reci și retușez lucrarea
aproape impecabilă. Mă așez lângă ea pe scaun și îi ghidez mâna. Pare înghețată și nu vreau să o
sperii, nu vreau să o pierd așa devreme. Mă retrag și mă plimb în continuare prin sală, binecuvantat
însă că i-am cunoscut parfumul de iasomie, combinat dezastruos cu un miros stătut de țigarete.
Când timpul se scurge, mă simt pentru prima oară dezamăgit și văd cum părăsește
încăperea, aruncându-mi o ultimă privire indescifrabilă. Îi ascult pașii apăsați cum se îndepărtează.
Rămân, însă, multe ore peste program, pe scaunul unde încă îi pot simți vag mireasma și misterul,
schițând-o pe ea și universul ei, căruia îi lipsește însemnul meu veșnic, indispensabil amorului
întunecat ce știu că și ea îl cunoaște.
Se face noapte când decid în sfârșit să plec acasă. Ies afară și aerul pare mai proaspăt,
stelele strălucesc mai puternic ca niciodată și timpul și-a triplat viteza. Începând de atunci, Vanesa
a devenit o umbră pentru mine. Întunecată, imposibil de alungat, ce mă însoțește peste tot și-mi dă
un sens existenței. O văd lângă mine în mașină, o văd pe canapeaua din living, o visez neîncetat,
fie zi sau noapte. Părul ei roșcat, pare împrăștiat peste tot, purtându-mă pe o cale de foc, pe care
sunt dispus să merg de bună voie. Număr orele până la cursul următor și zi de zi cafeaua devine
din ce în ce mai amară. Am nevoie de dulceața ei, am nevoie de ea. Fantoma sa mă chinuie, mă
bântuie nesfârșit, mă strigă și mă cheamă să o ador.
Sunt mult prea slab și egoist să mă țin departe. Înăuntrul meu știu că existența mi-este una
monstruoasă, însă nu sunt în măsură să contrazic legile nescrise ale chimiei între două suflete. Eu
am ales-o pe ea și într-un mod mai presus de capacitățile umane, știu deja că și ea mă va alege,
chiar dacă asta înseamnă să-i distrug intenționat viața.

5
 Legenda Florii de Hibiscus

A existat odată în vremuri de demult, un om ce nu a cunoscut vreodată iubirea. Căci era

singur pe lume, adus din obligație și în viață din întâmplare. Se credea la acele vremuri că orfanii
sunt răi la casa omului, odrasla unei necunoscute cu diavolul putând să fie înfrățită. Dar Hibiscus
demonstra opusul. Era harnic și rezistent la toate treburile casnice, părea indestructibil. Toate
stelele și astrele se mirau de puterea sa, căci emana o energie de înger și te durea sufletul să-i
privești chipul parcă neînsuflețit, știind că n-a fost vreodată iubit. Și cu toate că minunile celeste
se obișnuiseră să vadă oameni văicăreți și nerecunoscători, nu l-au auzit sau văzut vreodată pe
Hibiscus să se vaite, să-și blesteme măcar o dată existența anostă, lipsită de tot ce omul numește
viață împlinită. Se deștepta încă dinaintea cântecului de cocoș, iar noaptea părea că doarme cu ai
săi ochi deschiși, păzind luna de pe cer. Nu arăta nici pic de iubire nimănui, nu ar fi iubit nimic pe
lumea asta. Nu ar fi iubit oamenii, căci se gândea el, mama sa a fost om și totuși l-a tratat ca pe un
parazit, aruncându-l de unul singur în acest univers de mistere. Asta înseamna că oamenii trebuie
să fie răi, căci altfel, care-i explicația? Dar ce-i răutatea și ce-i face răi pe oameni, se întreba el
seară de seară...
Treceau zile fără ca Hibiscus să scoată o șoaptă. Se auzea cum c-ar fi mut. Dar el putea
vorbi, și încă cum...
Pur și simplu își păstra glasul pentru singura sa excepție de iubire, ce venea seară de seară
să-l rupă din singurătatea sa și îl purta cu ea prin toate cele infinite galaxi, spunându-i povești și
basme, alinându-i durerea. Se gândea el, că luna îi este singura familie pe care o va avea vreodată.
În lumina ei rece și albă, luna-i semăna mult lui Hibiscus.
Asemenea lui, luna îl iubea infinit. Mereu se certa cu soarele, în anotimpurile mai reci, să
se grăbească, ca ea să ajungă mai repede deasupra cerului, să fie lângă pruncul ei pe asemenea
friguri. Oh, dar de ar fi știut! Că al ei copil pământean era lipsit de sentiment. Sufletul îi era mai
înghețat ca tot frigul și gerul ce ar fi putut vreodată a năvăli. Tot ce simțea era o mare repulsie față
de un termen specific, anume, mult temutul parazit, imposibil de potolit ce încă de zeci de ani
încoace, le macină oamenilor sufletele. Un nume atât de simplu poartă acest inamic, această boală
greu de vindecat, doar 11 litere i se păreau lui Hibiscus o adevărată glumă. Termenii oribili de
acest fel, ar fi trebuit a avea denumiri lungi și complicate, ca oamenii să nu le poată pronunța și
astfel nu cumva să invoce asemenea demoni:” Singuratate”. Oh! parcă îl treceau toți fiorii. Întreaga
lui lume sobră era guvernată de ura față de asemenea grozăvenie. Se gândea el mereu și îi povestea
lunii: „Cândva eu voi vindeca universul, iar atunci întreg ținutul mă va iubi, iar singur nicicând nu
voi mai fi!”. Iar luna se tânguia și îi spunea:” Cât de mult iubesc a visa, vis așa absurd nu te pot
lăsa avea!”
Dar Hibiscus nu asculta și continua să caute peste tot, să călătorească din ținut în ținut, de
pe meleag pe meleag, în căutarea singurătății. S-a gândit el într-o zi: „Voi strânge tot ce e gol pe
lumea asta și voi ucide o dată pentru totdeauna goliciunea! Da, da, asta am de făcut!”.
Începu deci să se documenteze înainte de împlinirea misiunii sale despre această artă-
ntunecată a sufletului. Mergea din mănăstire-n mănăstire și întâlnindu-se cu diverși preoți, fie îl
zgorneau, văzând în căutătura feței sale parcă un însemn al diavolului, fie începeau a râde de bietul
Hibiscus, privindu-l cu milă și compătimire. Vai, dar ce ura Hibiscus acea privire! Să fie privit de
sus, i se părea o adevărată crimă. Pleca grăbit cu pumnii încleștați și ajuns printre codrii însingurați
și ei, se simțea și mai disperat și lovea cu pumnul în aer, dar se asigura că nu lasă prea multe
cuvinte să iasă, nu-i plăcea vorbăria fără rost și îi disprețuia profund pe cei care aveau acest obicei

6
de om prost. Luna îi auzea sufletul încercând să crape, dar nescăpând de sub pelicula uriașă de
gheață și se grăbea să vină să-l aline: „Hibiscus, Hibiscus, nu mai lovi în neștire, furia duce la
orbire!”
Oh, dar sufletul îi era așa de orb, iar mintea așa de ageră. Toate crăpăturile din scoarța de
molid, el le mângâia și se gândea cum și de ce s-au format așa, de ce copacul trăiește atâția ani de
zile în așa singurătate. Ce greu de îndurat, se gândea el! Să trăiești așa de mult, nemișcat fiind pe
vecie și să strângi atâta singurătate în timp. Când se uita Hibiscus la copac, îl apucau trăiri grozave:
„Săraca ființă, săracul pom…e mai rău decât soarta de om”. Și gândind așa, se înfuria grozav și
timp de o noapte, ucidea copacii rând pe rând, tăindu-i cu multă străduință, lăsând lacrimile să-i
cadă pe pământ. Luna când vedea, începea să plângă, simțindu-se atât de jignită de încăpățânarea
lui Hibiscus! Unde era să mai vegheze ea, dacă nu peste brazii înalți și semeți ce o iubeau așa de
mult. Odrasla pământească îi ucidea copiii cei mai înțelepți! Pentru asemenea întâmplări, luna se
supăra și apărea atât de mică și ascuțită pe cer în acele seri, ca un disc subțire, căci de lacrimi se
consuma toată! Oh, dar și așa de rănită, în frumusețea ei melancolică, luna era tot socotită drept o
crăiasă și era parcă și mai apreciată!
Treceau zile, săptămâni, în care nu-i mai vorbea lui Hibiscus, iar el nu mai voia a închide
vreun ochi. Lumea devenea un loc prea plin de durere, era un aer aproape irespirabil. Groaznic,
groaznic, groaznic, spunea el, ar fi preferat să miroasă fum pe vecie, decât durere…. și începea să
urce pe meleaguri necunoscute, cât de sus ar fi putut, să poată vedea lumea toată și să vadă de unde
să pornească în căutarea sa. Dar odată ajuns cu greu, prin gâfâie și sudoare, în vârful unui munte
oarecare, mai că împietri, căci în jurul său nu era nici țipenie de om. Vai! Parcă nici luna nu se
vedea în acea seară de norii cenușii! Ce oribil! Singurătatea îl lovi pe neașteptate în capul pieptului,
atât de tare că mai că-l doborî-n genunchi. Atunci el se uită pe bolta cerului și luna ochindu-l se
sperie teribil de chipu-i împietrit de teamă, cu gura deschisă și lăsată în jos, cu ochii mari și
înspăimântați, părea că Hibicus l-a văzut pe diavol! Dar de el nu se temea, căci îl vedea zilnic!
Umbla liber, da, chiar așa! Liber pe străzile inundate de oameni, se plimba prin fiecare dintre ei.
Nu diavolul îl sperie pe Hibicus! Căci știa în sinea sa, diavolul cu siguranță se plimba și înăuntrul
său. Era firesc. Dar diferența uriașă era alta…Hibicus avea să fie erou, zeu, vindecător, mai ceva
ca un doctor! El va aduce salvarea unei lumi de mult chinuite și nimeni vreodată nu va îndrăzni a-
l uita. Va fi cunoscut și peste mări și țări, i se vor construi statui și oamenii se vor ruga la dânsul!
Iar el, asemenea lunii, va dăinui deasupra lor, încălzindu-i cu sufletul său păcătos!
Și așa că, își luă Hibicus inima-n piept și plecă la drum! Unde auzea plânset, își deschidea
bine urechile și privea la cei în suferință până începea a suferi și de urât ce se văicăra, cu sunete de
rățoi, de gâscan înecat, omul începea fie să râdă, fie să fugă, iar Hibicus se gândea ca pentru sine:
„Am capturat pe necuratul!”.
Și făcu Hibicus întocmai luni întregi, că i se duse vorba a fi clown, oh poate alcoolic sau
poate unul din acei oameni care folosesc substanțe interzise, de nepomenit conform Domnului.
Dar Hibicus nici nu bănuia și mult și mândru umbla prin fața tuturor și văzând râsete în fața sa, se
simțea parcă mai puțin împietrit! Fu pe la mii și mii de oameni, fie în ale lor case, fie prin piețe,
fie peste mări și oceane, cum mereu a visat. Dar pe măsură ce colecta suferințe, părul îi albea, nasul
mai cârn îi era și luna parcă nu-l mai recunoștea! Ce să mai, Hibicus se pierdea!
Trecu timp peste timp, iar Hibicus deja era cunoscut peste tot, mai ales în al său ținut.
Oamenii îl detestau, nici de cum nu îl iubeau pe nebunul dintre codrii! Unii se fereau, alții
batjocoreau, alții fugeau, dar Hibicus nici nu bănuia! El nu știa iubirea cum era! Cu luna nici nu
mai vorbea…se gândea el, poate ea-l împovăra, lumea frumoasă-i ascundea!

7
 Cu greu îl prinse luna într-o zi, după ce din misiune se întorcea. Și văzându-l tot sângeriu
din cap până-n picioare, se temu și zise: „Vai, Hibicus, cine vru a te ucide?”
„Ce ucis, ființă neștiutoare! Asta e adorare curată!”
Și luna se înfurie și de furie se prăpădi, de se închiseră de frica ei, toate ale nopții regine,
mireasma lor dispărând ca prin vis. Și teribil se sperie și Hibicus!
„Vai, lună nu am știut cât ești de singură!” zise el plin de regret.
„Eu singură, nicidecum, dragă Hibicus. Tu de altfel, mai mult ca oricând!”
Și auzind Hibicus asemenea minciuni gogonate, grav se supără și începu pe munte a urca,
să-și revină în simțiri, furia s-o elimine-n sudoare.
Iar luna nemaisuportând să-i vadă sufletul naiv, îi spuse tot ce fu de spus și urlă în tăcerea
mormântală ce Hibicus se temea cel mai mult:
„Nimeni nu te-a iubit și nimeni nu te va iubi! Menit printre pământeni nici pomeneală tu a
fi!”
Hibicus simți frigul nopții mai mult ca oricând. De data asta îi intră prin oase, îi sfășie
fiecare catilaj, îi plesni fiecare vas de sânge. Și privind la luna cu ochii îndurerați, scoase cel mai
teribil și sfâșietor, unic urlet din viața sa, de se cutremură Pământul. Căci înțelese el, toată
singurătatea acumulată, a fost și va fi mereu a sa. Și nedezlipindu-și privirea de la cer, se luă în
brațe și se iubi pentru prima oara pe el.
„Te iubesc, lună, așa cum nu te iubesc nici stele, nici Dumnezeul tău, iar eu de acum, lângă
tine voi domni”!
Spunând acestea, își luă Hibicus avânt și în gol se aruncă. Și pluti ce pluti prin aerul rece,
sărutându-l pentru prima și ultima oară în viața lui pământeană. Și cum oasele i se făcură una cu
pământul în acel loc blestemat crescu o floare de Hibiscus roșie ca focul! Iar mai târziu, oamenii
o descoperiră și veșnic o prețuiră căci inima le-o vindecă!
Dar Hibicus însă, nu se știe unde-ajuns. Căci luna l-a căutat, dar de urmă nu i-a dat, în rai
nicidecum a se afla, în iad n-avea ce căuta…a dispărut pentru vecie, așa se aude în ținut! Nici
măcar oasele nu i-au fost vreodat’ găsite.
Iar luna peste floare veghează și acum, o păzește neîncetat și tuturor ce trec pe acolo, le
povestește despre un băiat ce a vrut a fi iubit, iar în schimb s-a prăpădit…și crede că acum Hibicus
zâmbește la alesele sale declarații de iubire maternă, ca măcar în sfârșit să se simta-fi iubit!

Frică
Frica este una dintre trăirile brute, greu explicabile. E un sentiment ce te poate defini atunci
cand pierzi controlul imaginar pe care crezi că-l deții. Văd frica ca pe un fum dens,înecăcios.Atât
de negru, că te poate face să crezi că ai orbit sufletește. Îți încarcă plămânii și îi face să pară saci
mari de cărbuni, greu de ținut în spate.
Oricine simte frica. Fiecare are propriile lui sentimente primare, ce îi străbat ființa zi de zi.
Când frica e unul dintre ele, întreaga existență arată altfel. Totul pare mai serios, mai amenințător.
Te face să fii sceptic, critic și închis, prizonier în propria-ți minte, fără cale de scăpare. Devi forțat
să auzi glasuri insistente, veșnic neobosite și nemulțumite, suficient de ascuțite să te zgârie la
fiecare pas, să ai mereu impresia că undeva înăuntrul tău sângerezi, că ceva este sau poate fi greșit
Creează mii de tăieturi mici, neînsemnate, atât de dese, încât par o prăpastie. Te face să te simți
slab, o victimă a propriei tale minți, poate chiar vinovat că o găzduiești, dar orice ai face, nu o poți
alunga.

8
 Se poate asemăna cu oceanul, cu marea, cu valurile reci și tulburi, ce vin și pleacă, lăsându-
te secat, ca apoi să te înece într-o rutină nesfarsita…flux și reflux…ticăit de ceas, repetitive și
totuși mereu la fel de intense, de necruțătoare. Poate fi o mână grea și străbătută de vene ce pare
că-ți răpește respirația și îți strivește motivația, speranța de-a te găsi și accepta pe tine însuți, veșnic
călător în propria-ți iluzie.
Te poate abuza atât de mult încât într-un final să te resemnezi, să simți cum stai pe ace, dar
să devină un confort, o zonă în care timpul și spațiul nu există, un blocaj în care după o vreme,
pare că nu exiști nici măcar tu. Nu o poți opri sau stopa, o dată acomodată, va face orice să-și facă
simțită prezența.
E propriul tău parazit, o voce manipulatoare ce te poate face să crezi că te ocrotește de tot
ce e rău, un scut menit să te apare, dar care ajunge să te izoleze și să te poarte atât de departe în
larg, încât nu știi cum să te întorci la mal, la sinele tău autentic. Încetul cu încetul, devi o marionetă
ușor manevrabilă, cutremurată de efectele nocive ale unei otrăviri continue ce duce cu timpul la o
moarte emoțională sigură.
Frustrarea intervine când realizezi că ești autorul crimei, dar și victima ei, când mâinile îți
sunt pătate de sânge, dar e sângele tău. Frica devine disperare când îți vezi potențialul de departe,
dar ești mult prea legat de lanțuri ruginite și grele ca să poți ajunge vreodată la el.
Toate astea duc inevitabil la întrebarea înfiorătoare: „Mă voi elibera vreodată...?”

Frânghii albastre

Cassandra

Se spune că poți fugi, dar nu te poți ascunde. Am crezut mereu în această vorbă prostească
a oamenilor, dar în ultimul timp nu am mai pus-o în aplicare. Încerc să ignor lumina puternică din
laborator și să mă concentrez la discuție. Mă uit jur împrejur și intenționez să detectez orice
neregulă, dar concentrarea mi-e dereglată de ochii albaștri deschis care mă fixează. Îmi revine
imediat cum halatul alb îmi aduce aminte cine e persoana din fața mea: un posibil pericol, un risc
pe care nu ar trebui să mi-l asum. Într-un final trag aer în piept și las cuvintele să curgă într-un
mod cât mai superficial. Acum nu-mi mai pot nega propria existență. Am făcut prea multe greșeli
care m-au condus în punctul acesta, dar știu că odată ce recunosc nu mai e cale de întoarcere.
– Nu am o anumită misiune pe Pământ, spun într-un final cu o voce gâtuită. Tot ce am vrut
a fost să evadez pentru o perioadă limitată, dar iată că am început să fur din obiceiurile de pe aici.
La urma urmei, nu am fost întotdeauna un înger căzut.
Se uită la mine plin de empatie, iar pentru un moment chiar îmi permit să cred că asta e o
emoție. Poate că simte ceva pentru mine, în afară de dezgust. Deși nu cred că este posibil. Chiar
dacă nu știe nimic despre lumea mea, simt că poate vedea tot sângele pe care-l port pe mâinile
mele. Nu contează că era sângele conștiinței unor suflete umane monstruoase, iar eu doar le-am
îndeplinit pedeapsa. El nu poate înțelege asta, nu-i așa? Pentru el și celelalte ființe umane, sunt un
personaj negativ, o oroare, ceva ce trebuie alungat numaidecât, distrus. Eventual studiat pe o masă
de laborator, mă gândesc în sinea mea și pentru una dintre puținele dăți, simt ca mă înfior.
Mai face câțiva pași înainte, întrebându-mă din privire dacă este în regulă. Îi e frică de
mine. Când ajunge în fața mea și îmi ia mâna într-a lui îi observ grimasa imediat. Nu se aștepta să
fie rece ca gheața, iar eu nu mă așteptam să-i strâng mâna.

9
 Sentimentele umane sunt ceva ce nu am mai experimentat niciodată până acum. Acum un
an, când am ajuns aici, mi-am propus ca statul pe Pământ să nu fie nimic mai mult decât un studiu
de caz, o mică excursie și să nu las vreodată garda jos. Am crezut că îmi pot permite să mă joc
puțin cu oamenii, să le cunosc felul de a fi, de a gândi, părerea lor despre lumea celestă, ca să mă
pot amuza puțin. Cu toate astea, m-am întâlnit cu Blanche luni la rând, la aceeași masă din același
restaurant la care am încercat pentru prima oară faimoasa cafea, însă întotdeauna am păstrat o
distanță considerabilă. Mi-am dat seama ușor că nici el nu e întru totul obișnuit, mai ales când mi-
a spus cu ce se ocupă. Dintre toți oamenii de pe Pământ, am ajuns să-mi petrec timpul cu un așa
zis savant.
De prea multe ori, am lăsat garda jos.
– Vreau să știu adevărul, șoptește el, uitându-se la reflexia mea în oglindă.
Îmi îndrept privirea în aceeași direcție și sunt surprinsă să văd toate diferențele dintre noi
deodată. Eu am părul și ochii de un negru intens, pielea palidă și rece. El are un bronz uniform,
păr șaten și căldură în obraji. Chiar arăt ca ceva morbid. Poate chiar sunt și joaca asta de-a omul a
mers prea departe.
Mă uit pe fereastra din spatele lui și văd o stea strălucitoare. O să am multe probleme pentru
asta.
Fără să mă gândesc la nimic altceva, îmi relaxez mușchii și închid ochii. Îmi las aripile la
vedere.
Număr până la 10 și încerc să nu mă pierd cu firea. Mi-e sincer foarte frică să-i deschid la
loc.
Aripile unui înger, indiferent de natura lui, sunt cele mai importante. Ele îl pot purta dintr-
o lume în alta. Fără acestea rămâi blocat pentru totdeauna. Îți pierzi dovada divinității și toate
abilitățile ce vin cu ea. Sunt periculoase pentru omenire. Sunt ceva sacru, ce trebuie păzit. În seara
aceasta însă, eu nu mi-am mai păzit spatele. Am vrut să simt pentru prima oară acceptare. Am vrut
să simt că sunt cineva, să văd cum e să fii uman. Nu mi-am ales eu menirea în Univers, dar am
vrut să o aleg acum. Am vrut să simt.
Când sirenele au început să răsune în întreaga clădire, mi s-a îndeplinit dorința și am simțit
cea mai puternică tristețe de până acum. M-a izbit în sufletul meu păcătos și aproape că m-am
prăbușit la pământ. Am deschis ochii, dar el privea în jos. Nu m-a putut privi, iar eu mi-am adunat
picioarele pe care nu le mai simțeam și am încercat să fug. Nu aveau șanse împotriva mea. Puterile
mele nu se comparau cu ale lor.
Dar pe parcurs, după ce șocul a început să mai treacă, mi-am dat seama că nu alerg la viteza
la care obișnuiam, iar oamenii odioși, cu măști negre și lipsite de expresie, cu torțe aprinse și urlete
de ură, nu se îndepărtează deloc. Distanța dintre mine și ei, sfârșitul meu, e din ce în ce mai mică.
Pe fereastra din dreapta mea, o stea strălucește din ce în ce mai mult. Clipește, se stinge și se
aprinde. L-am înfuriat pe Stăpân și nu mai am cale de ieșire, îmi merit soarta. Mă uit cu regret la
cer și mă întreb de ce rebeliunea mea e un lucru atât de demn de pedeapsă. La urma urmei, din
cauza rebeliunii exist.
Urc scări peste scări, dar acestea nu vor sa mă cruțe, scârțăie și se rup sub tălpile mele.
Întunericul pare un loc sigur, lumina portocalie a focului vrând să mă înghită. Pe măsură ce
siluetele înaintează, îmi dau seama că nu am de ales decât să mă predau. Mă opresc cu spatele la
ei, iar când o mână grea îmi străpunge fața, sesizez gustul metalic de sânge, dar nu mai mult decât
cel amar al trădării. Indiferent cu câte frânghii m-ar strânge și câte răni mi-ar lăsa, în capul pieptului
simt o greutate imensă, ce-mi interzice să mai exist, mă sufocă. Simt că am murit chiar înainte ca

10
ei să încerce să mă ucidă. Sunt mai mult ca sigură acum că din toate lucrurile oribile care s-ar putea
întâmpla, nu mă pot distruge mai mult de atât.
La a doua lovitură îmi pierd conștiința și mă las purtată pe brațele lor. Visez marea albastră,
liniștită. Mă văd dansând printre valurile ei, printre razele de soare, cu nisip pe tot corpul,cu scoici
colorate în păr. Mă văd bronzată, mă văd plină de căldură, mă văd cu sufletul împăcat. Raiul mi se
înfățișează câteva secunde, dar brusc imaginile se schimbă. Valurile mă urăsc, mă îneacă. Mă
scufund într-un infinit de albastru. Ajung la fund și tot ce văd e un albastru întunecat, meschin, cu
vietăți periculoase, ucigașe. Plămânii mi se umplu de apă sărată și amară, plină de alge ce mă
zgârie pe dinăuntru. Nu-mi pot mișca trupul, dar privirea îmi e fixată într-un punct îndepărtat, unde
văd o silueta înaltă, solidă. Vine să mă salveze. Vine după mine.
Ajunge în fața mea și mă îmbrățișează. Un fior electric îmi încearcă trupul, dar înainte să-
mi dau seama, văd apa colorându-se într-un roșu închis, aproape negru, ce curge șiroaie pe lângă
mine. E sângele meu.
Încerc să mă îndepărtez din strânsoare, dar mi-e imposibil, mi-a devenit capcană. Mă uit în
ochii celui de lângă mine și ultimul lucru pe care-l observ înainte ca acesta să-mi acopere ochii cu
pleoapele obosite, este culoarea de albastru senin ce iese în evidență lângă tot bleumarinul sângeros
din jur și privirea plină de regret ce se citește din ea. Am murit privind ceva frumos, dar înșelător.
Am murit trădată.
Dar oare unde voi ajunge?

Blanche

Nu pot să nu-mi simt stomacul pe dos când intru în același laborator în care mi-a oferit
încrederea și o văd întinsă pe targă, legată din cap până în picioare. E plină de vânătăi, de răni,
arată ca un cadavru.
Echipa se pregătește de analizare și am impresia că urmează să-i facem o autopsie. Dar nu
e încă moartă și nici nu știu ce o poate sau nu omorî. Sângele ei e extrem de închis la culoare, iar
pielea e exagerat de palidă. Arată înfricoșător chiar și după toate lucrurile pe care le-am văzut la
viața mea.
E prima oară în istorie când reușim să capturăm o ființă celestă. Până acum am găsit doar
diverse fragmente de obiecte, indicii, tentative de dovezi, dar niciodată așa ceva. Când îmi dau
seama că mă gândesc la ea ca la un experiment, simt un nod imens în gât. Însă când îmi reamintesc
că vorbesc despre un demon folosind pronumele „ea”, simt încă unul. Sunt copleșit de situație.
Un asistent mă privește insistent și vine prudent către mine. Probabil că vrea să-mi spună
planul de examinare.
– Trebuie să ne asigurăm că nu mai prezintă nici un fel de semne vitale înainte să începem
investigația organelor interne. Altfel este prea periculos, nu știm de ce este în stare.
Vorbele lui, spuse cu atâta entuziasm și profesionalism mă izbesc ca o palmă rece: „Să ne
asigurăm că nu mai prezintă nici un fel de semne vitale”.
Mă uit la părul negru împrăștiat peste tot și la genele lungi, dese. Îi privesc buzele ciudat
de roșiatice, colorate în sânge uscat. Tot ce văd este trupul ei, tot ce aud sunt ustensilele metalice
ciocnindu-se, fiind pregătite pentru intervenție.
Iau o lanternă și îi deschid ochiul. Mă uit la ochiul negru, lipsit de orice altă linie, doar
negru profund. Ochiul i se umezește și o lacrimă îi cade pe mătușa mea chirurgicală. Nu s-a mișcat
nici măcar un milimetru, dar știu că a simțit. Știu că știe ce urmează.
– Nu facem investigația, zic cu un glas spart și hotărât.

11
 Toată echipa se uită la mine de parcă aș fi nebun. Probabil că au impresia că mi-a furat
mințiile sau m-a posedat. Nu vor accepta să lăsăm lucrurile neatinse. Trebuie să fac o alegere pe
termen scurt. E tot ce pot să fac pentru ea până mă conving de unul singur dacă reprezintă sau nu
un pericol pentru umanitate.

Cassandra

Valurile mă poartă către mal, dorind să curețe marea de trupul meu sângeros, înecat în
suferință.
Simt nisipul aspru cum îmi arde rănile, cum îmi intră în organism și îmi face gâtul să se
strângă. Tușesc atât de tare, încât deschid ochii printre razele mult prea puternice și mă ard.
Ușor, ușor, razele capătă o lumină albă, de bec economic. Capul mă doare îngrozitor, iar
trupul îmi e cârpit în mii de cusături și pansamente. Nisipul se transformă într-un fier rece. Pentru
un motiv anume, s nt încă în viață. Chinuită și rănită în toate felurile posibile, dar sunt vie.
Îmi simt spatele lipit de targă și dau să mă ridic, dar amețeala și un sunet surd îmi fac capul
să se învârte. Pășesc pe gresia rece și mă uit în jur. Pereții sunt căptușiți cu saltele și nu e absolut
nimic în afară de masă și o oglindă în toată încăperea. Mă uit la mine și simt că văd o străină. Nu
mă văd nici pe mine cea din iad, nici pe mine cea de aici. Mă văd ca pe cineva care nu aparține
nicăieri. Îmi cobor privirea în jos și văd că am pansamente aproape pe tot corpul. Mă întorc cu
spatele și atunci amețeala mi se împrăștie definitiv când văd bucățile mari de pansament pline de
sânge în partea dreapta și stângă a cutiei toracice.
Pentru a mia oară, cad la pământ și de data asta încep să plâng, să urlu, să strig.
Mi-au tăiat aripile.

12
 Gheorghe Diana, clasa a IX-a E
Între foc și apă (prolog)
HANNAH STĂTEA PE PATUL MICUȚ DIN NOUA EI CAMERĂ. DEȘI SE
MUTASERĂ în Londra de trei săptămâni, cutii mari de carton umpleau încăperea. În șifonierul
alb din colț stăteau mototolite câteva haine, singurele lucruri despachetate până acum. Părul ei
negru și ondulat cădea în valuri pe pătura subțire de pe pat. Ochii ei verzi se uitau la tavanul roz.
Mereu îi plăcuse culoarea asta. Fusese preferata mamei sale. Însă, acum i se părea cea mai urâtă
culoare din lume.
Se ridică și se duse în fața oglinzii de lângă șifonier. Era îmbrăcată într-o pereche albastră
de blugi și un tricou simplu, violet, ce îi scoatea în evidență ochii. Pielea ei albă era puternic
contrastată de șuvițele lungi de păr. Păr negru și lucios, așa cum îl avusese și mama ei și așa cum
își dorise mereu să-l aibă și ea.
Își prinse părul într-un coc neglijent și se îndreptă spre sufragerie. Se întinse pe canapeaua
din fața televizorului și se uită prin cameră în căutarea telecomenzii. În schimb zări un bilețel de
hârtie ce zăcea nemișcat pe podea. Îl ridică cu grijă și îl așeză pe măsuța de cafea. Nu trebuia să îl
citească pentru a ști că tatăl ei plecase în căutarea unor cărți noi pe care să le adauge în bibliotecă…
biblioteca mamei sale.
Cum telecomanda nu era de găsit, se ridică plictisită și porni spre camera ei. În capătul
holului lung, ușa bibliotecii rămăsese deschisă. Îi plăcea să citească…ba nu, își aminti ea, îi
plăcuse, acum ura cărțile. Îi aminteau prea mult de momente pe care dorea să le lase îngropate cu
mult în urma sa, îngropate undeva într-o casă la marginea orașului New York, la umbra unui copac
cu flori roșii ca focul.
Se îndreptă furioasă spre ușă. Cum putuse tatăl ei să o lase deschisă? Mâna i se încleștă pe
clanța de lemn. Voia atât de tare să trântească ușa și să nu o mai deschidă niciodată, dar ceva nu o
lăsa. Era de parcă mâna ei nu dorea să asculte comenzile minții.
Își ridică privirea și se uită la toate cărțile mamei sale. Pe majoritatea le citiseră împreună
dar mai rămăseseră suficiente …cărți pe care nu avea să le deschidă vreodată, cărți pe care mama
ei și le dorise dintotdeauna și pe care tatăl ei le cumpărase la jumătate de preț de la diverse
anticariate newyorkeze.
Fără să-și dea seama făcu un pas în față. Și apoi altul, și altul, până când ajunse în mijlocul
încăperii. Uitase cât de multe cărți erau în bibliotecă. Se apropie de un raft și atinse încet coperta
unei cărți. O citise când avea 10 ani, era una din cărțile ei preferate: Singur pe lume. Niciodată nu
își închipuise că o să ajungă să se simtă așa.
Se apropie de alt raft. Acolo se aflau cărțile de basme de când era mică. Primele cărți pe
care i le citise mama ei înainte de culcare și care o transportaseră în atâtea tărâmuri magice. Se
uită, apoi, la rafturile de sus unde erau cărțile pe care nu apucase să le citească. Zărea atâtea titluri
interesante, atâtea coperți frumos laminate.
Privirea îi căzu asupra unei cărți albe, simple, care cumva o atrăgea. Simțea că mai văzuse
cartea aceea undeva. Luă scara, pe care tatăl său o făcuse special atunci când ea avea 8 ani și nu
putea ajunge decât până la al treilea raft, o fixă cu grijă și începu să urce. Ce-i drept, biblioteca din
New York era mai mare decât aceasta, însă Hannah nu era foarte înaltă și cartea se afla pe ultimul
raft. Întinse mâna, apucă cartea și coborî ușor.
Acum ținea în mână o carte cu copertă albă, fără titlu, fără autor, fără editură și pe deasupra
plină de pagini goale. Ba nu, nu toate erau goale: câteva cuvinte erau notate pe o pagină de la

13
mijlocul cărții. Hannah nu știa ce însemnau acele cuvinte, dar recunoscu aproape imediat scrisul
delicat al mamei sale. Brusc își dădu seama de prezența unor lacrimi pe obrajii de obicei roșii. Se
uită în jur. Era ca și cum tocmai se trezise dintr-un vis și realiza unde se află. Se uită țintă la cartea
din mână, la scrisul mamei ei pe care nu avea să-l mai vadă niciodată și lăsă lacrimile să-i șiroiască
pe obraji așa cum s-a mai întâmplat doar o singură dată. Strânse cu putere cartea și o aruncă cu
furie la pământ. Și apoi fugi. Fugi cu gândul să ajungă în patul moale din dormitor. Dar imediat ce
trânti de perete ușa camerei, se izbi în ceva ce nu era totuși suficient de solid pentru a fi un zid. Își
ridică privirea și rămase mută de uimire. În fața ei stătea un bărbat înalt, mult prea înalt. Se dădu
înapoi speriată. Nu mai era în apartamentul ei dezordonat din Londra, era în mijlocul unui drum
extrem de aglomerat. O mulțime de oameni ciudați mergeau liniștiți pe stradă: femei cu pielea și
părul de toate culorile, însoțite de animale stranii, pe care Hannah nu le mai văzuse niciodată,
bărbați înalți de 3 metri jumătate cu ochii mov, care, pe deasupra, pluteau prin aer și mulți alții.
Persoana de care se ciocnise se apropie de ea. O întrebă ceva într-o limbă ciudată. Hannah se uită
nedumerită la omul din fața ei. Avea părul de un alb sidefiu și ochii de un roz fermecător, același
roz ca al tavanului ei. Bărbatul își repetă întrebarea, dar de data asta Hannah înțelese perfect.
– Te-ai rătăcit? spuse acesta.
Hannah dădu din cap și încercă să schițeze un zâmbet fals în timp ce se îndepărtă. Pe stradă,
chiar și în agitația aceea, oamenii reușeau să meargă fiecare într-o direcție anume, fără a se ciocni
între ei. Unii mergeau în stânga, alții în dreapta sau chiar în sus și în jos, pe niște scări lungi care
apăreau de nicăieri. Însă niciunul nu mergea în față. Și totuși Hannah simțea că aceea e direcția
potrivită, știa că trebuia să meargă înainte. Mergi mereu înainte și nu te uita niciodată înapoi, asta
obișnuia să zică mama ei.
Inspiră puternic aerul curat ce o înconjura, își luă inima în dinți și începu să meargă. Mereu
înainte, îi spusese mama ei. Niciodată înapoi!

Între foc și apă (capitolul 1)

RAZELE SOARELUI SE OGLINDEAU ÎN LUCIUL LACULUI DIN ZONA DE

ANTRENAMENT. Încet, câteva picături de apă începură să plutească. În scurt timp au fost urmate
de altele, și ușor, ușor cele câteva picături se transformară într-un mic firișor de apă zburător.
Acesta se îndepărtă încet de lac și începu să facă tumbe în aer. Una, două și apoi buf! apa
se prăbuși, iar pe pământul moale se formă o baltă.
– Ceva te distrage, spuse o voce, în timp ce de lângă copaci se desprinse o umbră înaltă.
– Maestre, zise un băiat ud din cap până-n picioare.
Pielea lui măslinie se împletea perfect cu picăturile de apă de pe el, iar câteva dintre șuvițele
bleu pe care le avea prinseră o nuanță de zăpadă.
– Ai dreptate, spuse din nou acesta în timp ce șuvițele reveniră la culoarea lor normală. Nu
am rezolvat nimic cu transmiterea mesajului. Nu a venit nimeni, iar noi am rămas fără timp.
Trebuie să acționăm.
– Nerăbdarea este o mare piedică în calea reușitelor tale, băiete.
– M-am săturat să am răbdare! replică băiatul furios.
– Atunci ocupă-ți timpul cu ceva util. Maestrul aruncă o privire spre lacul de cristal și apoi
spre băltoaca de pe pământ. Poate ar trebui să te antrenezi mai mult.
Fără să mai spună și altceva, acesta s-a întors și a pornit spre cabana care se vedea peste
vârfurile copacilor de smarald.

14
 Încă un firișor de apă se ridică din lac. Parcurse câțiva metri în aer și apoi se prăbuși
zgomotos. Nerăbdarea este o mare piedică în calea reușitelor tale, băiete. Cuvintele Maestrului
răsunau iar și iar în capul lui. Dar cine poate avea atâta răbdare când soarta întregii lumi stă pe
umerii unei persoane care nici măcar nu se deranjează să apară?

***

Hannah simțea că picioarele urmează să îi cedeze. Mergea deja de prea mult timp, dormea
pe unde apuca, mânca fructele ciudate pe care le găsea… și cam atât. Așa au decurs ultimele două
zile. Mereu înainte, niciodată înapoi.
Soarele dogorea, vântul uitase să mai bată, copacii erau din ce în ce mai rari, iar pe Hannah
o părăseau puterile. Dar nu se putea opri. Nu acum. Cu ultimele forțe pe care le mai avea continuă
să meargă.
Timpul se scurgea greu, iar noaptea refuza să mai vină. Hannah își ridică privirea obosită
din pământ. Cu ochii pe jumătate închiși se uită în jur după un loc unde putea să se odihnească. Și
atunci îl văzu: un fel de indicator se afla în fața ei. Scria ceva pe el, ceva în limba aceea ciudată,
bănui Hannah. Se uită atent și literele începură să capete sens: „Bine ați venit!” „…Bine ați venit
unde?” se întrebă Hannah. Jos, sub literele mari mai scria încă ceva mic, atât de mic încât era
aproape invizibil. Își fixă privirea asupra literelor, dar acestea refuzau să fie înțelese. Probabil era
numele orașului. Ce altceva putea să fie?
Hannah făcu un pas în față bucuroasă. În sfârșit ajunsese într-un loc populat! În momentul
în care trecu dincolo de indicator un fior îi străbătu tot corpul. Ceva era straniu. Ceva… magic.
Dar magia nu era reală. Fusese o vreme în care Hannah crezuse în magie, crezuse tot ce
scria în cărțile de povești. Dar își învățase lecția: lumea este crudă, iar toți oamenii în care ai avut
încredere te pot abandona în cele mai grele momente. Magia este doar un vis frumos menit să te
protejeze de crudul adevăr. Dar atunci cum să fii ajuns aici dacă nu prin magie? Dădu din mână,
încercând să alunge toate gândurile prostești despre magie. În definitiv asta erau, doar niște gânduri
prostești. Se uită în față. Tot ce vedea era un drum simplu, neasfaltat, ca de țară. Ce putea să fie
ciudat la asta? Nimic, și-a spus Hannah în gând. Nimic nu este ciudat. Deoarece magia nu există,
își reaminti ea.
Dacă nu crezi în magie nu poți înțelege frumusețea vieții. Și asta obișnuia să spună mama
ei. Dar acum Hannah știa că se înșelase. Viața nu este frumoasă, iar magia este doar o iluzie
patetică. Mai făcu un pas. Nu se întâmplă nimic. Normal că nu. Dar, totuși, ceva nu era în regulă.
Privi înainte la drum și la cei câțiva copaci. Nimic nu părea ieșit din comun. Și atunci, pentru prima
oară de când începuse această călătorie, se uită în spate.
Drumul pe care venise nu mai era. În locul lui apăruse un zid înalt de cărămidă. Dar așa
ceva nu era posibil, nu? Și pentru o secundă, Hannah a crezut că poate… Doar poate… Magia
chiar este reală. Soarele începuse deja să coboare de pe boltă când Hannah zări prima casă. De
fapt, singura casă, o cabană de lemn, destul de mare încât să găzduiască vreo 50 de persoane.
Printre copaci se putea zări un luminiș, iar chiar în mijlocul lui un lac. O siluetă întunecată stătea
aplecată deasupra apei.
Hannah porni în acea direcție. Silueta deveni din ce în ce mai clară până când Hannah putu
vedea un băiat înalt, cam de 1.75 metri, îmbrăcat în ceea ce păreau a fi niște pantaloni de trening
și un tricou alb. Nu mai era aplecat deasupra apei de cristal, în care se oglindea lumina palidă a
asfințitului. Acum era în picioare, dar privirea încă îi era ațintită asupra lacului.

15
 Băiatul întinse mâna și, imediat, un firișor subțire de apă a început să plutească. Apa se
apropie de el, după care începu să formeze un cerc. Înainte ca acesta să fie complet, apa se prăbuși
fix în capul lui. Hannah izbucni în hohote de râs în timp el se întoarse. În privire i se putea citi
furia, dar chiar și așa, Hannah nu se putea opri din râs. Era prea mult pentru ea: ziduri care apar
pur și simplu, oameni care fac apa să plutească, nimic din toate astea nu putea fi real. Visez, normal
că visez, și-a zis Hannah.
Brusc, o voce o aduse cu picioarele pe pământ. Vocea lui. Dar pentru Hannah ceea ce
spusese el nu erau decât simple mormăituri.
– Eu nu… nu înțeleg, spuse ea încercând să se oprească din râs.
Furia din ochii băiatului se evaporă și în locul ei apăru curiozitatea.
– Dar eu o fac, zise el, în engleză. Nu ești de aici, nu-i așa?
– Nu. Sunt din New… Londra, sunt din Londra. Mă cheamă Hannah.
Îi întinse mâna. Băiatul se uită la ea, după care începu să se plimbe înainte și înapoi. Hannah
își lăsă mâna în jos. Nu aveau să devină prieteni prea curând. Firește că nu. Sunt o străină care
tocmai a râs de el. Normal că nu vrea să fie prieten cu mine, și-a spus ea.
– Păi, Hannah, aici lucrurile sunt puțin mai diferite decât la New Londra, spuse el pe un
ton sarcastic. Un zâmbet șiret a început să-i apară pe față. Aici oamenii fac lucruri puțin mai, să le
zicem ciudate. Adică, ai văzut și tu. Singurul mod în care ajungi aici este dacă poți să faci aceleași
lucruri. S-a oprit din mers și a privit-o fix în ochi. Și bineînțeles, dacă te invită cineva.
– Nu! Te înșeli. Nu pot să fac apa să plutească. Și nu am fost invitată de nimeni. Trebuie
să existe o altă explicație.
– Dar nu există, zise el pe un ton tăios. Și cine a spus ceva de apă? Vezi tu, eu mă refeream
la foc. Iar în privința invitației, ai primit o carte, una albă, cu o grămadă de pagini goale. Am
dreptate?
Hannah împietri. Cum era posibil ca el să fi știut toate astea? Doar dacă…
– Eu sunt cel care a trimis-o, adaugă băiatul. Bine… speram să aducă pe cineva care poate
să își controleze puterile. Sau care măcar să știe că le are. Altfel, nu ești de prea mare ajutor.
– Atunci trimite-mă acasă! izbucni Hannah. Du-mă înapoi în apartamentul meu! Nu înțeleg
nimic din toate astea! S-a oprit pentru a-și trage respirația. Nu am puteri ca ale tale, nici măcar nu
știu unde mă aflu.
– Din păcate, nu eu decid dacă pleci sau rămâi. Crede-mă, te-aș trimite acasă în clipa asta
dacă aș putea, îi răspunse el rece. Dar cartea te-a ales pe tine și asta înseamnă, fie că ne place sau
nu, că doar tu ne poți ajuta. Și ca să faci asta trebuie să îți accepți puterile. Vino, e momentul să îl
cunoști pe Maestru.
Îi aruncă Hannei un zâmbet batjocoritor, în timp ce o prinse cu putere de braț forțând-o
să îl urmeze printre copaci.

Între foc și apă (Capitolul 2)

UN FOC BLÂND LUMINA PEREȚII DE LEMN AI UNEI CABANE APARENT

NORMALE. Hannah stătea pe o canapea lungă, uitându-se plictisită la cei zece băieți care se
adunaseră în partea opusă a camerei și care acum șușoteau între ei.
Scările începură să scârțâie sub pașii apăsați ai unei persoane. În încăpere își făcu apariția
un bărbat de vreo 45 de ani. Deci acesta este faimosul Maestru, își zise în sinea ei Hannah.

16
 Era îmbrăcat într-un costum surprinzător de elegant pentru cineva care locuia în mijlocul
unei păduri și care aparent învăța o grămadă de băieți aroganți și idioți cum să „controleze” apa.
Părul lui blond strălucea în lumina sângerie a focului precum aurul, buzele lui rozalii erau arcuite
sub forma unui zâmbet puțin forțat, iar ochii lui înfățișau două tablouri ale oceanului, unul la răsărit
și celălalt la apus.
Odată ajuns în dreptul canapelei, se așeză și își întoarse privirea spre Hannah. După o tăcere
care pentru ea păru o veșnicie acesta își drese vocea și zise:
– Akua mi-a spus că te-a găsit lângă lac. Sau, mai degrabă, că tu l-ai găsit pe el.
Auzind cuvintele lui, băieții ieșiră din cameră. Toți cu excepția celui care o adusese aici.
Hannah dădu din cap, încercând să mascheze cascada de sentimente care o năpădeau.
– Cartea te-a ales pe tine, începu Maestrul din nou. Iar asta înseamnă, fie că îți convine sau
nu, că ești o fiică a focului.
Făcu o pauză, probabil așteptând ca Hannah să zică ceva.
Nu sunt cine credeți voi, spuse în cele din urmă fata, uitându-se de la unul la altul. S-a
produs o greșeală, dar tremurul din voce arăta că nici măcar ea nu mai era sigură de asta.
– Cum te numești, fiică a focului?
– Hannah. Hannah Cooper. Stau în Londra. Nu înțelegeți? Nu am cum să fiu o fiică a
flăcărilor sau cum s-o numi.
Băiatul, Akua, se apropie de șemineu.
– Poate că nu crezi acum, dar ce spune Maestrul e adevărat, zise acesta uitându-se spre
foc. Apoi își întoarse privirea spre ea. Nu ai învățat să-ți controlezi puterile, așa că sigur s-au
întâmplat niște lucruri ciudate la tine acasă. A făcut o pauză. Lucruri care au avut legătură cu focul,
tonul din vocea lui sugerând că era mai mult o întrebare.
Lucruri care să aibă legătură cu focul, se gândi Hannah. Desigur, fusese acel incident când
bucătăria casei din New York luase foc, însă acel incendiu s-a oprit la fel de brusc precum a început
și, din fericire, niciun lucru nu a fost ars. Dar asta nu putea fi vina ei, nu-i așa? Sigur că nu, au mai
avut loc și alte incendii în care nu s-a ars nimic. Asta nu avea nicio legătură cu nu știu ce puteri.
– Nu îmi amintesc nimic de genul ăsta, minți ea.
Maestrul se uită la băiat, dar privirea lui Akua revenise asupra flăcărilor.
– Atunci, dacă nu-ți amintești nimic, poate ar trebui să te duci în camera ta. Sigur ești foarte
obosită. O să continuăm discuția mâine.
– Poate chiar asta ar trebui să fac, zise Hannah în timp ce se ridică.
Dar la jumătatea distanței dintre canapea și scări se opri.
– Ammm, care este camera mea?
Camera se afla la ultimul etaj al cabanei. Era o încăpere destul de spațioasă și frumos
amenajată. Pe pat o așteptau o pereche de pantaloni de trening și un tricou. Se pare că asta era
îmbrăcămintea oficială a cabanei. Hannah descoperi că îi fusese pregătită și o baie. Deși apa era
aproape rece, intră totuși în cadă. Chiar avea nevoie de un duș după acele zile de mers pe jos.
Pe un raft mic erau așezate două sticluțe ce conțineau câte un lichid colorat. Hannah le
deschise neîncrezătoare, dar se dovediră a fi doar șampon și gel de duș cu miros de lavandă. Poate
că nu e chiar așa de rău aici, se gândi ea. Sunt destul de ospitalieri pentru o ceată de nătărăi…
După ce ieși din baie se îmbrăcă cu hainele primite. Perechea de pantaloni era puțin cam
prea mare pentru ea, iar tricoul semăna mai mult cu o rochie extrem de urâtă. Dar nu era ca și cum
avea altceva de purtat.
Se întinse în pat, reflecând asupra tuturor lucrurilor stranii care se întâmplaseră și asupra
tuturor lucrurilor și mai stranii care se puteau întâmpla în continuare și adormi.

17
 Hannah se trezi odată cu primele raze de soare. Brusc, începu să simtă lipsa draperiilor din
apartamentul ei de acasă. Se sprijini de spătarul patului și aruncă o privire prin cameră pentru a se
convinge că tot ce s-a petrecut în ultimele zile chiar nu a fost un vis.
Pe fotoliul din colț stătea relaxat un băiat. Un băiat cu piele măslinie, și păr ondulat, de
culoare castanelor, în care se zăreau câteva șuvițe bleu. Akua. Hannah se prăbuși în pat cu un oftat
și își acoperi ochii cu mâinile.
– Bună dimineața, rază de soare, spuse Akua pe un ton ce arăta că ar prefera să fie în orice
alt loc.
Hannah se uită la el cu cea mai rece privire a sa. Până la urmă cine apare așa în camera
unei persoane atât de dimineață. Akua se apropie de pat. Ținea ceva în mână. Hannah se ridică,
doar pentru a-i fi aruncate în brațe un maiou negru și o altă pereche de pantaloni gri.
– Antrenamentul începe în zece minute, zise băiatul, apoi ieși din încăpere.
Hannah aruncă o privire hainelor din mâna ei, după care se îndreptă furioasă spre ușă.
– Ar fi bine ca astea să nu fie cu zece mărimi mai mari, țipă ea la Akua, în timp ce el cobora
scările.
Spre surprinderea ei, pantalonii erau destul de buni, iar maioul îi venea perfect. Se încălță
cu perechea sa murdară de adidași și se îndreptă spre sufrageria unde vorbise cu Maestrul.
Akua o aștepta lângă șemineu. Își ridică privirea când Hannah se apropie de el, dar nu zise
nimic. Se răsuci pe călcâie și porni spre ușă. Nu părea să îi pese dacă Hannah îl urma sau nu. Dacă
el nu are de gând să zică nimic, atunci nici eu nu am de ce să merg după el, își zise Hannah. Se
întoarse și începu să urce scările, dar nu ajunse decât până la a doua treaptă când un zid de apă
apăru în fața ei. Se întoarse furioasă numai pentru a-l vedea pe Akua mergând liniștit. Neavând ce
face, Hannah îl urmă. În scurt timp, își dădu seama unde se îndreptau: spre luminișul unde îl găsise
noaptea trecută.
Akua se opri fix lângă lac și se întoarse spre ea. Nu părea la fel de somnoros ca Hannah,
dar se vedea clar că nu avea niciun chef să se afle în prezența ei.
Maestrul a zis că ar trebui să te antrenezi, Cooper, spuse băiatul. Și cum eu sunt cel care
te-a găsit, mie îmi revine sarcina asta oribilă. Nu e de parcă ar mai exista alți zece oameni care
locuiesc aici.
– Crezi că eu nu aș prefera să dorm în momentul ăsta? întrebă Hannah, iar intensitatea și
răceala din vocea sa o surprinseră.
– Atunci hai să terminăm odată, zise Akua. Am chestii mult mai bune de făcut.
Ridică mâna și apa începu să plutească în jurul său. Singura diferență era că de data asta
nu se prăbuși în capul lui.
– Nu e greu să controlezi un element, spuse el. Trebuie doar să-ți accepți puterile și restul
va veni de la sine. Uite-așa, adaugă, iar apa a început să danseze prin aer.
Hannah rămase cu gura căscată. Cum să facă așa ceva? Și pe deasupra ea trebuia
literalmente să se joace cu focul. Apa se prăbuși în lac, iar Hannah tresări.
– Acum încearcă și tu, zise Akua. Tot ce trebuie să faci e să întinzi mâna spre soare și să îi
captezi energia.
Hannah avu impresia că el glumește, dar tonul lui era unul cât se poate de serios. Ok, captez
energia soarelui, își zise Hannah în timp ce își ridică mâna. Exista doar o mică, micuță problemă:
habar n-avea cum să facă asta.
– O faci total greșit, spuse Akua în cele din urmă.
– Nu zău? răspunse Hannah pe același ton de gheață.

18
 Akua se apropie de ea și o luă de braț, ridicându-l în direcția soarelui. Atingerea lui era
blândă, de parcă nu s-ar fi certat cu doar câteva secunde înainte.
– Închide ochii, spuse el, iar după ce îi aruncă o privire urâtă, Hannah se relaxă și îi închise.
Acum concentrează-te asupra căldurii pe care o simți în palmă și încearcă să o captezi.
Câteva scântei începură să apară printre degetele Hannei, dar nimic mai mult. Akua se dădu
câțiva pași înapoi, iar ea deschise ochii.
– Nu e tocmai bine, dar măcar ai reușit să faci ceva, îi zise el pe tonul lui plictisit. Mai
încearcă o dată.
Hannah ridică din nou mâna și se concentră, dar nimic nou nu se întâmplă.
– Din nou, zise scurt Akua.
– Nu are rost. Nu o să reușesc să fac altceva.
– Pentru că nu te concentrezi suficient de tare. Dacă ai încerca cu adevărat, ți-ar ieși.
– Ba mă concentrez cât de tare pot.
– Nu se vede.
– Uite cine vorbește. Țin să-ți amintesc că atunci când te-am văzut apa pe care trebuia să o
faci să plutească ți-a căzut în cap.
– Știi ce? Deja mi-am pierdut suficient timp! zise Akua.
Hannah deschise gura pentru a riposta, însă era prea târziu, el plecase deja.

19
 Șerban-Barbu Ioana, clasa a XII-a H
Zi de grevă
Așa cum majoritatea ghinioanelor se întâmplă, al meu a apărut în ziua în care eram foarte
aproape de a mă declara cel mai fericit om în viață.
Ar fi cazul, pentru început să mă prezint. Sunt un avocat proaspăt ieșit de sub umilul stadiu
de stagiar. Viața mea personală are o singură problemă, încă nu are și o formă fizică, dar lucrez la
acest aspect. Slujba pe care o am îmi permite să-mi înfăptuiesc dorința pe care o nutresc încă din
adolescență, de a fi propriul meu șef. Uitându-mă la cum arată biroul/apartamentul meu realizez
că trebuia să prețuiesc acele clipe în care m-am aflat sub domnia autoritară a părinților mei mai
mult. Pe cât de "mișto" pare această așa-zisă afacere pe care o întreprind, e greu de spus că așa îmi
imaginam eu că îmi voi trăi viața ca "apărător al poporului". Cumva, când am intrat la Facultatea
de Drept, mi-am închipuit că am găsit ascunzișul lui Batman. Ei bine, sunt capabil să ajung de la
birou la Tribunal cu bicicleta, în costum, cu rucsacul de alergat (nu că aș practica așa ceva, doar
mi-a plăcut modelul) în care se află roba, actele, pledoariile și alte foi cu informații foarte
interesante pe care vă voi face o favoare și nu le voi mai menționa, să mă îmbrac în robă (care se
ia pe deasupra, din fericire, mă rog, mai puțin când sunt 40°C și sistemul de aer condiționat se
hotărăște brusc să se declare cetățean european și să-și ceară dreptul la vacanță) și să găsesc sala
de judecată, totul sub 15 minute. Fără batmobil. Batman ar fi gelos.
Acum că v-am lămurit în legătură cu sănătatea mea mentală de mult pierdută (undeva la o
autopsie la care am fost obligați să participăm toți cei din anul meu), ar fi momentul să încep și
povestea propriu-zisă.
Era în ziua în care mi se spărsese subit o roată de la bicicletă. Îmi calculasem timpul de
ajuns la proces înainte să fac această tristă constatare. Mi-am luat rucsacul de alergare în spate și
m-am decis să îi dau ocazia să își îndeplinească scopul.
Pierdut în gânduri și în goana nebună în care mă înscrisesem, nu am mai reușit să văd nimic
din ceea ce se afla în jurul meu. Acum că mă gândesc, o paiață de 70 de kilograme și 1,85 înălțime
alergând ca un păianjen de apă, în costum și cu un rucsac mai lat decât ea nu a trecut neobservată.
Probabil mă zărise și ea de ceva timp când ne-am ciocnit frontal, căzând într-o amestecătură de
mâini și de picioare.
Am ajutat-o instinctiv să se ridice, cerându-mi scuze peste scuze, rupându-mă din transă în
care mă aflasem, în care creierul meu repeta cu frecvența unui metronom: "Ai întârziat! Ai
întârziat!". Când ochii mei au întâlnit acel chip angelic, timpul s-a dilatat și mi-au revenit în minte
toate momentele în care am admirat cu o oarecare reținere tot ceea ce ea reprezenta. O cunoșteam.
Din liceu. Am fost în aceeași grupă și în facultate. (Nu, nu sunt în halul acela de fraier încât să nu
fi încercat să vorbesc cu ea, dar încă din clasa a noua era vizibil chiar și pentru un miop: erau
Bianca și Andrei, Andrei și Bianca, așa că cine eram eu să le stric fericirea?) Șocul revederii se
oglindea pe chipul ei. Trecuseră doi ani și jumătate de când drumurile noastre nu se mai
intersectaseră. Eu rămăsesem în capitală. Bianca se mutase cu Andrei în Brașov.
Uitând complet de întârzierea în care mă aflam (vocea enervantă dar folositoare din capul
meu amuțise), m-am angajat într-o conversație stângace cu Bianca.
Nu că aș dori neapărat să vă scutesc de anumite detalii plictisitoare, având în vedere că,
după câte se poate observa, vorbesc foarte mult, dar nu îmi amintesc mare parte din conversație.
De acest fapt se fac vinovați păcătoșii mei ochi și probabil dorința creierului meu de a mă scuti de
o viitoare autocompătimire. Îmi amintesc cum, la un moment dat, m-a întrebat unde mă duceam și

20
creierul meu a reînceput să fie alimentat de stresul cu care era obișnuit să funcționeze. („Ai
întârziat! Ai întârziat!”).
– La judecătorie! Tribunal! Pardon... Ieri am fost la... Judecătorie. (Bănuiesc că vă puteți
imagina și acel început uitat, mie îmi e groază!)
– Nu te mai osteni. Sunt în grevă. Alte schimbări în Codul de Procedură Civilă. Îi cred și
eu, s-au săturat.
– Cred și eu. Să stai atât în fund pe scaun. Ți se ia.
Atunci s-a produs ceva neașteptat. A râs. Un sunet atât de cristalin și nevinovat care a făcut
toate celulele corpului meu să se umple de o bucurie stranie. Fără să gândesc, am întrebat-o dintr-
o răsuflare:
– Vrei să bem o cafea la mine în birou dacă tot nu avem ce face? A-adică sigur, dacă nu ai
altceva de făcut...?
– Sigur. Dar te deranjează dacă mai durează 10 minute? Trebuie să mă duc până la mașină
să las asta.
Arătă spre o geanta destul de voluminoasă.
– Da. Nu! Te ajut eu.
– Nu e nevoie, zâmbi. Unde e biroul?
– Care birou? Ah, da. În capătul străzii, apartamentul 25, etajul 8.
– Vin imediat.
Și cum s-a întors am și zbughit-o înapoi spre birou/casă, realizând ce tocmai avea să se
întâmple.
Ar fi un moment bun să îmi menționez animalul (sună urât acest termen, iartă-mă, prietene)
de companie, Bezi, forma scurtă de la Bezea (nepoata mea, în vârstă de cinci ani la vremea aceea,
care avea și încă are o mică-mare problemă în ceea ce privește consumul excesiv de zahăr, l-a
numit). Este un labrador alb, după cum îi sugerează numele, care, de obicei, nu face mai multe
decât un copil în vârstă de trei luni. Ei bine, această vizită a Biancăi l-a prins într-o fază feng-shui
în care își propusese să redecoreze prin casă.
Când am intrat gâfâind (stau la etajul opt și se mai și stricase liftul) am găsit garsoniera
ascunsă sub o pătură de foi (care mai târziu am descoperit ca erau acte, nu puteau să fie simple foi
de xerox) și în centrul minunăției trona Bezi, mestecând în pace o foaie și nefiind atent la stăpânul
lui care se afla în pragul unui atac de panică. Tensiunea mea a atins cota maximă în momentul în
care am auzit soneria. "Să nu îmi spui că era doar înțepenită ușa de la lift!" mi-am zis, având brusc
o pornire masochistă de a mă bate singur.
Panica mi-a dat o idee. Incredibil de proastă, dar era o idee.
– Am o surpriză! am zis, deschizând ușa. Poți să-ți ții ochii închiși până îți spun să-i
deschizi?
– Biiiine... Nu o să mă arunci de la balcon, da?
– Nu, dar nu trișa. „Te implor!” am adăugat în gând.
– Acum îi poți deschide.
A fost plăcut surprinsă de priveliștea de la balcon și eu am devenit foarte recunoscător
pentru ferestrele care nu permiteau să se vadă în interior.
Am vorbit despre cei doi ani în care nu ne mai întâlniserăm și am observat că toate
activitățile ei erau povestite la singular, ceea ce m-a îndemnat să întreb:
– Și Andrei ce mai face?
O mișcare foarte proastă. Nu există alt cuvânt care să o descrie în deplinătatea ei. Expresia
Biancăi s-a întunecat.

21
 – M-a înșelat.
– Ce a făcut? am întrebat mai degrabă isteric. Mă refer... Mi se pare imposibil.
– Și mie, dar asta e acum. Nu poți obliga pe nimeni să rămână... Știi eu nu am mai vorbit
despre asta până acum.
– Poți sta liniștită, nu am cui să-i spun.
S-a apropiat de mine. Eram fericit. Evident, nu a durat mult. La această ultimă afirmație,
Bezi s-a simțit profund insultat, a început să latre, a deschis ușa balconului (nu are super puteri, nu
era chiar închisă) și și-a făcut apariția, lăsând să se vadă dezastrul din încăpere.
Mi s-au înmuiat picioarele. M-am trezit sprijinit de marginea balconului cu capul în mâini
și cu mâna Biancăi pe umăr.
– Îmi pare rău, nu trebuia să vezi asta.
– Pentru ce? Nu am mai simțit de mult asta.
– Milă? am zis, ieșind din carapacea propriilor mâini.
– Nu, râse. Prietenie. Vezi partea bună, acum are cine să te ajute să strângi.

Balerina
– Hai că parcă nu e așa rău... Chiar dacă ne-am trezit la patru dimineața și ne-am târât până
aici... Măcar acum ne putem relaxa.
– Tu te-ai trezit, eu...
– Încă dormi?
– Voiam să spun că n-am mai dormit de trei zile, Tudor. Deși la cum mă simt, s-ar putea la
fel de bine să fi intrat într-o comă continuă, iar asta să fie doar un vis, spuse Andrada cu un zâmbet
ce-i parcurgea aproape toată fața.
– Sunt suficient de sigur că nu visezi. Ai hârtiile, da? Uită-te la ele. E pe bune! se învioră
brusc Tudor, lăsându-se apoi moale în scaunul din sala de așteptare în care-și omorau timpul de
mai bine de o oră. Spune-o să te auzi și tu. „Am...”
Andrada inspiră adânc și rosti dintr-o răsuflare:
– Am primit ocazia să dau o probă la Teatrul Bolshoi din Moscova.
Cu toate că primise de vreo săptămână vestea de la un reprezentant al teatrului, care se
întâmplase să o vadă cum umple de invidie și cea mai gingașă lebădă la un spectacol de la Opera
Națională, Andradei îi venea foarte greu să creadă că așa ceva, o poveste de care nici rodul
imaginației ei într-o clipă de extaz suprem nu ar fi fost în stare, chiar se întâmpla. În ziua aceea,
ajunsă acasă la colegul ei de cameră, Tudor, râsese și plânsese într-atât încât începuse să se
îngrijoreze că va atinge pragul isteriei. Începuse să-și facă bagajele încă de dimineața următoare,
fiindu-i imposibil să se mai gândească la orice altceva.
În ziua cea mare, îl luă și pe Tudor, care protestase în joacă, numindu-se ,,persoană de
suport emoțional”, comparându-se cu labradorii folosiți în tratarea anxietății, și își luă și pisica, ce
probabil că nu fusese prea fericită să descopere că avea să locuiască ore în șir într-o cutie.
Și iată-i acum, apropiindu-se de poarta de intrare, Andrada simțindu-și pulsul bătându-i
până în cel mai fin capilar.
Biletul dumneavoastră... rosti prin zâmbetul fix, menit să-i mascheze, fără prea mult
succes, oboseala o tânără însoțitoare de zbor. Văd că scrie: „Pentru două persoane”.

22
 Tudor își ridică o mână, încercând să-și facă simțită prezența, moment în care, cuprinsă de
o frustrare necunoscută, pisica Andradei scoase un mieunat ca un urlet, făcând ochii încercănați ai
tinerei însoțitoare de zbor să se mărească, oferindu-i un aer ceva mai alert.
– Așa este, greșeala mea, rosti stewardesa, zâmbetul fix lățindu-i-se și mai mult pe față,
într-o poziție ce arăta mai de grabă dureros.
Intrară în avion și se opriră lângă ultimul geam, cel mai apropiat de coada avionului.
Andrada își puse cușca cu pisica cea posomorâtă pe locul din dreptul geamului îngust și aburit,
fiind urmată de Tudor.
– Săraca femeie, cred ca o duce mai rău cu somnul decât mine...
– E totuși bine, râse Tudor. Adică mai bine vezi mai puțini oameni decât să vezi unii în
plus, nu?
Andrada adormi cu această ultimă frază întipărită în minte, cu toate că îi era foarte greu să
spună de ce. Era ca și când motivul era imediat peste drum, dar ea nu putea întoarce capul să-l
privească.
Tudor trecuse de multe ori neobservat în trecut, în rarele ocazii când părăsea apartamentul.
Și modul în care îl întâlnise i se părea acum bizar, imediat după accident. Dar era tot ceea ce îi
trebuise și știa asta până în ultima fărâmă a ființei ei. Fără discursurile lui motivaționale puțin
clișeice, dar adorabil de persistente, fără expresia plină de căldură a feței lui care îi înseninase
fiecare dimineață de după o noapte de plâns din cauza neputinței, fără orele de antrenament la care
o asistase, Andrada nu credea că ar fi ajuns precum o pasăre Phoenix când ea nici să calce pe
piciorul stâng nu mai putea. Și iat-o, pe drum către Teatrul Bolshoi din Moscova. Mama: Rusia,
tatăl: baletul! Și totul datorită lui Tudor.
Se trezi la aterizare, alături de pisica ei, care torcea liniștită în cutia de metal în care era
oarecum imobilizată. Tudor nu mai era. Cumva știa de ce, dar nu a oprit-o din a plânge pe muțește
tot drumul până la hotel, apoi până la teatru și chiar până pe scena care urma să îi decidă viitorul.
Dar se opri.
În capătul sălii, lângă casa improvizată a pisicii ei (pe care o luase și acolo ca însoțitor și
unic suport moral) își recunoscu vechiul prieten. Îi zâmbea și o aplauda de încurajare.
Tudor rămase toată prestația, până la ultima atingere a vârfului poantei Andradei de
podeaua de lemn masiv a scenei și până la ultima notă a fragmentului din „Frumoasa Adormită”
de Tchaikovsky. O aplaudă în picioare pentru o ultimă dată, se înclină și plecă.
Abia apoi observă Andrada că cei ce se aflau în fața ei se ridicaseră și ei în picioare. Și încă
nu se opriseră din aplaudat.
Primi rolul. După luni întregi de refacere, reușise!
Cu lacrimi în ochi, părăsi furtunos teatrul, cu micuțul blănos, acum eliberat, în brațe, cu
rucsacul cu costumul de balerină și poantele în spate și cu cușca de metal în mână.
Nici nu coborî bine treptele că, la cum îi era norocul, se și ciocni de cineva, scăpând cușca
și strângându-și instinctiv la piept biata pisică.
Străinul se apleacă repede să ia cutia de metal de pe jos, cerându-și scuze, într-o engleză
cu un ușor accent franțuzesc. Când se ridică, Andrada realiză pentru prima dată cum se simte un
atac de cord. Clipi de mai multe ori și respiră ușurată când realiză că străinul nu era Tudor, cum i
se păruse inițial, dar ar fi putut cu ușurință să-i fie frate.
Străinul o privea încurcat, atingându-și obrazul cu un gest cutremurător de familiar.
Murmură un fel de "cred că o să plec acum" rapid, iar Andradei îi luă câteva secunde să dezlege
cuvintele din acea engleză cu ritm de franceză rapidă. Acesta porni, apoi, spre ușă, potrivindu-și

23
rucsacul ce-i alunecase de pe un umăr. Se întoarse și-i făcu prietenește cu mâna Andradei, se salută
cu unul dintre membrii comisiei ce tocmai ieșea din teatru și, într-un final, intră.
Ieși, apoi veni în dreptul Andradei și spuse într-o engleză încă puțin prea rapidă:
– Iartă-mă, nu am făcut cunoștință. Numele meu este Paul Martin.
– Andrada Vasilescu, încântată.
– De asemenea… Nu vii și tu la repetiții?
Andrada rămase în loc o clipă.
– Nu încep mâine? spuse puțin nesigură, amintindu-și vag spusele celor din comisia cu care
tocmai se întâlnise.
Paul își scoase telefonul, se uită la dată, apoi la un fișier cu un orar colorat. Se îmbujoră,
vizibil panicat.
– Ai dreptate... Asta înseamnă că ne vedem mâine, Andrada! spuse apoi, mascându-și
starea anterioară. La revedere!
– La revedere, îi răspunse Andrada, încercând să nu râdă.
„Măcar pe el nu-l vedem numai noi!” îi spuse încet Andrada pisicii sale, mângâind-o
afectuos pe cap.

24
 Trașcă Sebastian-George, clasa a XI-a D

Aetherium (Capitolul 1)

Vântul călătorea printre pereții peșterii de gheață, creând urlete fioroase ce răsunau în
întregul sistem de peșteri. Legendele antice ale popoarelor alăturate susțineau că aceste urlete ar fi
de fapt spirite ale gheții, care urlau veșnic din cauza trădării vechilor zei, care le-au închis veșnic
în recile peșteri ce rămâneau pustii. Darius nu credea însă aceste legende, fiindcă știa că la mijloc
nu era nimic magic. Fiind ucenicul unui mare vrăjitor, acesta ajunsese să știe lucruri pe care mulți
nu le știau. Nu înțelesese exact de ce vântul creează asemenea sunete la contactul cu gheața, având
în vedere că obișnuia să-și piardă atenția la unele explicații ale bătrânului, însă știa că asta se
întâmplă. Existau, desigur, și spirite ale gheții, însă nu acestea urlau.
Un mic rucsac atârna de spatele băiatului, care mergea printre pereții reci ai peșterii.
Plecase în căutarea unor flori glaciale, o specie rară care creștea doar în cele mai reci locuri ale
lumii. Se întâmpla chiar ca el să fi locuit în unul dintre aceste locuri. De când se știa, a trăit în
mijlocul Nordorei, o țară acoperită în totalitate de zăpadă și gheață. Mai exista și Anterra, un întreg
continent rece. După spusele lui Lucius, vrăjitorul, acel continent era plin cu flori glaciale și alte
specii rare. Însă, nu numai că era departe de locul de unde se aflau, și ar fi fost o prostie să îl trimită
pe Darius tocmai în alt continent pentru ele, dar Anterra era și cel mai rece loc din întreaga lume.
Foarte puțini oameni au reușit să se aventureze acolo și să se întoarcă, însă majoritatea care au
atins acele meleaguri au devenit una cu gheața groasă care constituia continentul.
În mâna băiatului se afla o busolă, una de altfel magică. Vrăjitorul i-o dăduse pentru a-l
ghida către flori, știind că Darius se putea pierde. De altfel, tânărul nici nu era foarte descurcăreț.
Trebuise să-l implore pe vrăjitor să îl trimită în câteva aventuri; de cele mai multe ori, Lucius era
cel care pleca ore întregi, lăsându-l pe Darius singur, să se plictisească și să tânjească după acțiune.
– Începe să devină plictisitor, mormăi acesta, uitându-se când la busolă, când la coridorul
de gheață. Încep să cred că bătrânul m-a tras pe sfoară doar ca să scape de mine. Oh, pe cine
păcălesc! Mă iubește. Fără mine nu ar fi putut face multe din lucrurile pe care le-a făcut. Sunt cel
mai bun ucenic pe care l-a avut în cei... oricâți ani de viață ar fi avut.
În timp ce vorbea cu el însuși, așa cum se obișnuise încă de când vrăjitorul îl lăsa mereu
singur, din spatele lui începu să se audă un zgomot constant, ca un țipăt acut. Acesta fu alertat
imediat și se întoarse, oprindu-se în loc. Continuă să privească în capătul din care venise, așteptând
ca orice se apropia să îi intre în aria vizuală. Nu dură mult până când un grup de creaturi apărură.
Fața aproape că îi pică de frică, și începu să alerge în direcția în care îl trimitea busola. Creaturile
zburau, și arătau ca un fel de șerpi, făcuți parcă din cristal. Erau Hexuri de gheață, niște ființe
create de vrăjitori antici care bântuiau orice locație pustie din Nordora. Nimeni nu știa exact de ce
au fost create, însă era clar că sunt niște bestii care au omorât foarte mulți oameni.
Pe măsură ce Darius fugea, ele se apropiau mai mult. Erau mai rapide decât el, și el știa
asta. Vrăjitorul îl avertizase clar, având în vedere cu câte a trebuit el să se lupte. Le știa puterea pe
pielea lui. Una dintre creaturi își luă avânt, ajungându-l pe tânăr într-o secundă. Când era pe cale
să-l atace cu colții reci, Darius își întoarse rapid partea superioară a corpului, strigând o scurta
incantație care aruncă o minge de foc în creatură. Focul o învălui, și țipătul constant al acesteia
deveni unul adânc și înfricoșător, răsunând în pereții peșterii pe măsură ce aceasta căzu la pământ
și se zbătu până când deveni doar un mic nor de zăpadă fină. Darius văzu că peștera se despărțea

25
în patru cărări, și se uită repede la busolă, care se întorsese brusc la stânga. Acesta o luă în aceeași
direcție, curba permițându-i să pună distanță între el și creaturi. Simțea aerul rece lovindu-i fața în
timp ce alerga, și răcoarea intensă parcă îl prevenea din a obosi. La finalul coridorului zări în cele
din urmă o încăpere strălucitoare, și văzu mici sclipiri pe pământ. Flori glaciale. Începu să se
străduiască pentru a alerga mai tare, însă Hexurile îl ajungeau încă o data din urmă. În încercarea
lui disperată de a ajunge în încăpere, acesta alunecă, corpul său glisând pe gheață și acesta ajungând
în caverna unde florile se aflau. Se uita la ele cu un zambet, însă realizând că Hexurile erau încă
pe urma lui, se întoarse rapid, văzându-le cum veneau spre el. Într-o panică de moment, își ridica
ambele mâini în față și o strălucire albastră ieși din ele. Se concentră cu toată puterea lui, eliberând
un țipăt care răsună în toată încăperea. Un zid de gheață se ridică din pământ, ajungând până în
tavan și blocând intrarea în încăpere. Acesta se ridică încet, privind Hexurile cum se izbeau
împotriva zidului gros de gheață, neputând să pătrundă. Eventual, s-au dat bătute, și au plecat.
Acesta răsuflă ușurat, ștergându-și fruntea de sudoare. Se întoarse către florile glaciale, care
crescuseră acolo, pe un mic petic de iarbă. Era clar că aceea nu era iarbă normală. Admiră culoarea
lor intensă și petalele ca de cristal, până când începu să rupă din ele, îndesându-le în rucsac.
Vrăjitorul îl avertizase să nu le rupă pe toate, căci magia lor era puternică. Dispariția bruscă a
acestei magii ar fi cauzat un șoc ce putea prăbuși întreg muntele de gheață. Acum, având ceea ce
căuta, Darius știa că era timpul să plece. Vru să iasă, însă își reaminti de zid. Știa că dacă o lua pe
acolo, ar fi dat de creaturi din nou. Însă de data asta trebuia să treacă de ele, și știa că nu ar avea
mari șanse. Se uită în jur, oftând, până când privirea i se fixă pe un perete. Se uită lung la el,
ducându-și o mână la bărbie.
Începu să se întunece când acesta a ajuns acasă. Locuia într-o cabană mică, în mijlocul
pustietății Nordorei. Deși rece, țara era locuită de diverse triburi, însă puternic împrăștiate.
Niciunul din ele nu își trimitea oameni așa departe. Darius nu a înțeles niciodată de ce locuiau
acolo. De câte ori îl întreba, Lucius refuza să îi spună. Chiar dacă dorința de a ști a rămas, acesta
a încetat să mai întrebe la un moment dat. Știa că era în zadar.
– Am ajuns! strigă el, intrând în cabană. Se uită în jur, și îl zări pe vrăjitor stând la masa
sa. Se uita într-o carte. Era foarte concentrat, iar Darius știa că nu avea să primească un răspuns
până când acesta nu se oprea din examinat. Mergând la masa vrăjitorului, acesta scoase florile
glaciale din rucsac, punându-le în colț. Lucius nu se uită.
Băiatul oftă, merse în camera lui și își dădu jos hainele groase. Ieși înapoi în atelier, și se
așeză pe un scaun. Nu privi însă la Lucius, ci doar pe fereastră. Viscolul începea să bată din nou.
A ajuns la fix. Tresări când vocea vrăjitorului se auzi. Nu își ridicase însă capul din carte.
– Ți-a luat ceva. Cum a fost?
– Relativ plictisitor, până când am fost fugărit de un grup de Hexuri. Chiar sunt o
provocare, recunosc. Am reușit să sigilez camera unde se aflau florile și să scap, din fericire.
– Bun... Hm, cum ai ieșit, însă? Ești departe de a avea control asupra magiei eterice și a
putea să te teleportezi.
– Păi, calea aia era virtual blocată, cu Hexurile pândind afară, deci a trebuit să fac una nouă.
Spui că magia focului e de bază, însă pare destul de utilă, răspunse Darius, uitându-se la palmele
lui. O mica flacără apăru pentru câteva momente.
– Este de bază. Este una dintre cele mai ușoare forme de magie, dar nu înseamnă că este
inutilă. Trebuie să înveți să apreciezi lucrurile mărunte. Cât despre ce ai făcut acolo, a fost cam
nesăbuit. Puteai prăbuși întreg muntele. Însă faptul că ai reușit să bombardezi o întreagă parte a
muntelui în așa o groasă gheață, arată că ai crescut în putere. Mă bucur.
– Da, da, puteam să mă sinucid. Se întâmplă.

26
 – Nu intenționam să pun accent pe asta. În cele din urmă, vrăjitorul se ridică, întorcându-
se către băiat. Magia nu este un lucru simplu. Calea vrăjitorului este una cu peripeții și pericole.
Nu este rău că te-ai pus în pericol. Din contră, cred că un vrăjitor nu face progrese până când nu e
pe cale să-și ia singur viața prin accident.
Darius râse ușor. Lucius era de multe ori dur cu el, însă băiatul știa că era doar fiindcă
vrăjitorul voia ca el să fie priceput în viață. În momente ca acestea, când bătrânul se înmuia, Darius
începea să realizeze că îl mulțumise cu adevărat.
– Vom începe lucrul la poțiune mâine. Haide să mâncăm.
Cei doi luară apoi cina împreună. Fu liniștit, ca de obicei, doar cu sunetul înăbușit al
viscolului de afară. După asta, Darius merse în camera lui. Se așeză la fereastră, privind afară, în
gol. Îl auzea pe Lucius cum se plimba prin casă, stingând luminile. În cele din urmă, hotărî să se
culce. Era destul de nerăbdător să vadă ce avea să facă bătrânul cu florile pentru care el și-a riscat
viața. Se așeză în pat, și cu o simplă mișcare a mâinii, stinse lampa care îi lumina camera. Începu
să se gândească la anumite lucruri. Viața sa în cabană, cum era dincolo de tărâmul înghețat. Visa
de mult să vadă lumea.
Dintr-o dată, auzi un zgomot puternic în casă. Tresări, uitându-se în jur. Observă că acum
era beznă completă. Era confuz, cum tocmai ce adineauri încă era puțină lumină afară. Adormise
fără să-și dea seama. Pățea deseori să nu viseze, și să aibă impresia că nu a dormit deloc. Însă,
trecuseră ceva ore. Nu mai era mult până când se făcea dimineață. Apucând lampa de pe masă, o
aprinse cu o mică vrajă, și deschise ușor ușa. Se uită în cabana întunecată.
– Lucius? strigă el, însă niciun răspuns. Ieși încet din cameră, mergând în jur. Când se
apropie de atelier, se uită înăuntru. Sări în sus de îndată ce a văzut pe cineva întins pe podea, și
fugi la el, imaginându-și ce e mai rău. Însă, când îngenunche lângă corp, văzu că nu era Lucius.
Confuz, se uită lung, însă nu recunoștea persoana. Îi examină roba ciudată. Un lucru era clar însă,
era mort. Uitându-se, observă ceva pe piciorul persoanei. O bucată de hârtie. O luă, și punând-o în
lumina lămpii se uită la ea, citind ce era scris. „Pleacă de acolo. Ne-au găsit. Vino în Pandora.”
Nu înțelegea. Lucius dispăruse, lăsându-i doar un bilet. Dar mai important, nu înțelegea
cine îi găsise. Cine era persoana moartă de pe podeaua cabanei lor, de ce trebuia să plece. Însă
avea încredere în Lucius, și știa că dacă el spunea ceva, acel lucru era corect. Alergă în camera lui,
și își luă rucsacul. Îndesă în el orice găsi de mâncare, și dădu să plece pe ușă. Se opri însă. Ceva în
el îi spunea să ia cu el și ceea ce avea vrăjitorul. Simțea că îi vor fi de ajutor. Fugind în atelier, se
uită în jur, și apucă niște ingrediente, inclusiv florile glaciale, îndesându-le în rucsac. Apoi, fugi la
raftul plin cu cărți și se uită prin el. Clar nu le putea lua pe toate, însă își aminti de o carte care
avea noțiuni de bază, ce sunt utile oricărui vrăjitor. O căută, și, imediat ce o găsi, o băgă și pe ea
în rucsac.
Dintr-o dată, auzi pași afară. Putea distinge însă faptul că erau pașii mai multor persoane.
Clar nu era Lucius. Se uită în jur, și apoi zări lampa aprinsă pe care o lăsase pe masă. O apucă și o
izbi de podea, aceasta spărgându-se și împrăștiind ulei pe jos. Luă și celelalte lămpi din cameră,
spărgându-le și pe ele. Își dădu seama că cei de afară l-au auzit, cum își grăbiseră pașii, și știu că
trebuie să fie rapid. Își îndreptă mâna către balta de ulei, și, cu puțină ezitare, dezlănțui un jet de
foc asupra ei. Aceasta izbucni în flăcări, iar el se feri cum stropi de ulei aprins săriră spre el, apoi
fugi către ușă. Flăcările începuseră să se răspândească, însă mai rapid, fiind de natură magică. Cum
ieși pe ușă, intrușii îl zăriră. Acesta se uită înapoi, și când erau pe cale să îl țintească, fuseseră
doborâți la pământ de o explozie. Darius se uită trist cum cabana, locul unde acesta crescuse, se
prăbușea în flăcări. Oamenii îi pierduseră urma, oprindu-se să îi ajute pe câțiva care fuseseră răpuși
de explozie.

27
 Depărtându-se, flăcările deveneau din ce în ce mai mici în orizont. Eventual, acesta nu le
mai putea vedea. Știa că acum era pe cont propriu. Era terifiat de ce avea să urmeze. Însă, cum
Lucius i-a spus odată... Trebuia să aibă încredere în sine și avea să o ducă la capăt.

28
 Tomikawa Alexandru, clasa a X-a G

Recuperatorul
Ceasul lui Mihail ticăia ușor pe asfalt. Tic, tac, tic, tac; zgomotul reverbera în pustietate,
tulburând liniștea ca de mormânt ce învăluia lumea.
Bărbatul nici măcar nu mai știa de ce mai cară un ceas după el, când astfel de obiecte nu
își mai aveau rostul. Secunde, minute, ore, zile, toate se simt la fel când lumea se sfârșește. Reușind
în cele din urmă să își schimbe filtrul de la masca de gaz, Mihail își scosese din rucsac un mic
dispozitiv: era plat, din sticlă și circuite foarte asemănător cu o tabletă de la începutul secolului
XXI. Acel aparat se numea Intercom, o minune a tehnologiei moderne, care permitea să capteze și
să emită unde radio cu frecvențe de ordinul sutelor de gigahertzi, ideal pentru comunicări cu spațiul
cosmic. Pe scurt, Intercomul era singura linie de comunicare dintre Mihail și stația spațială.
Bărbatul deschise semnalul dispozitivului și aștepă noile ordine de la cei de sus. Intercomul captă
aproape instantaneu undele radio din spațiu și le translată în limbaj electronic. Nu dură mult până
cei din conducere îl contactară pe Mihail: aceștia își doreau livrarea de Termolitium în cel mai
scurt timp posibil. În slujba sa de Recuperator, Mihail se obișnui deja cu nerăbdarea clienților, dar
se obișnuise și cu ostilitatea planetelor pe care le vizita. Acesta își luă înapoi ceasul și, fără prea
multă tragere de inimă, se ridică de pe jos. Mihail activă GPS-ul Intercomului și află că destinația
sa se află la vreo șapte kilometri de acesta. Era destul de mult, dar nu era imposibil. Bărbatul trase
o gură mare de aer prin masca sa și porni la drum pe străzile măcinate ale unui fost oraș. Deși
făcuse nenumărate incursiuni înapoi pe Pământ, Mihail nu se putu obișnui niciodată cu cerul:
culoarea roșiatică, murdară, îi dădea fiori chiar și acum, când avea treizeci de ani. El nu putu să
înțeleagă cum oamenii au fost capabili să trăiască într-un astfel de mediu ostil, în care pământul se
zguduie într-una, în care cerul scuipă otravă sub formă de ploaie, în care aerul e fierbinte și înecat
în fum de la erupțiile vulcanice, în care cerul privește parcă nemilos cum toată viața de pe Terra
dispare, încet și sigur. Nu, Mihail nu putea să-și dea seama cum oamenii din trecut ar fi putut numi
acest loc „casă”. Ce-i drept auzise de la cei mai vârstnici locuitori ai stației spațiale că Terra nu
fusese întotdeauna așa. Cei bătrâni îi povestiseră lui Mihail despre o lume a luminilor, despre o
lume uimitoare unde electricitatea dădea viață unor nopți întunecate, în care se aflau nenumărați
zgârie-nori ce se urcau parcă la ceruri, o lume în care domnia lor era absolută. Din păcate, acest
regn al oamenilor nu a fost prea favorabil Terrei: poluare, excavații în zone de risc, defrișări în
masă, braconaj; toate acestea aduseseră deja omenirea la marginea prăpastiei. Și totuși, ca și cum
planeta le-ar fi dat o a doua șansă oamenilor, în anul 2094, după erupția vulcanului Etna, Uniunea
Națiunilor Libere (UNL) a găsit substanța ce avea să salveze întreaga societate umană de la declin.
Acea substanță se numea Termolitium, un compus chimic de origine necunoscută, scuipat de Etna
din mantaua internă a Terrei. Această substanță fusese, fără nicio îndoială, cea mai mare
descoperire a secolului XXI: Termolitiumul și-a luat numele de la incredibila sa rezistență la
căldură (își păstra aceeași formă și structură chiar și la 2300˚C). De asemenea, această substanță
mai putea fi combinată și cu siliciu sau carbon, putând crea un metal la fel de rezistent ca
diamantul. Termolitiumul era o adevărată binecuvântare, sau cel puțin era, la început; nu a durat
mult până a devenit un blestem: vulcanul Etna a devenit mărul discordiei pentru marile puteri care
doreau să aibe parte de acea resursă fantastică. Din fericire, UNL-ul a reușit să pună capăt
conflictului într-o manieră diplomatică, prevenind astfel al Treilea Război Mondial. Mihail își
recita în cap prăbușirea omenirii ca pe o poezie. Unele părți ale acestei povești încă îi rămaseră în

29
minte de la relatările bătrânilor. Și chiar dacă nu mai ținea minte toate detaliile, Mihail știa sigur
finalul: oamenii ajunseră să foreze din ce în ce mai adânc în mantaua planetei, sperând să găsească
mai mult Termolitium. Terra a cedat, a dezlănțuit cutremure îngrozitoare și erupții vulcanice
îndelungate. Ce a urmat, ei bine, Mihail putea să vadă cu ochii lui: cerul odată albastru era acum
roșu, ruginiu, înecat de foc și cenușă, giganții zgârie-nori de odinioară zăceau în pulbere, fărâmițați
până deveniră colb, lăsând în urmă numai schelete metalice; aerul era fierbinte din cauza magmei
eliberate, iar trupurile carbonizate ale oamenilor împânzeau străzile măcinate. Pentru alți oameni
această priveliște apocaliptică ar fi iad, însă pentru Mihail era ca o plimbare printr-un parc: din cei
treizeci de ani ai săi, acesta și-a petrecut treisprezece înfruntând capriciile universului. Când alții
s-ar fi întors speriați către navă, eroul nostru își continua drumul, cu mitraliera în mâini, fluierând
fără nicio grijă. De când și-a acceptat slujba de Recuperator, Mihail dăduse piept cu nenumărate
primejdii demne de un film SF: acesta zburase prin stratosfera planetei Jupiter, pentru a strânge
heliu și azot, a înăbușit o revoltă a coloniilor de pe Marte, a înfrânt fauna primejdioasă de pe
Pandora și, cel mai recent, Mihail a participat în salvarea unor oameni din colonia Prometheus.
Protagonistul nostru era un erou printre eroi, o legendă vie. Tocmai de aceea, Mihail străbătea
ruinele civilizației umane, în căutare de Termolitium. Cenușa vulcanică se punea pe lentilele măștii
de gaze, fiind cel mai enervant lucru pentru Recuperatorul nostru. Mihail străbătea tărâmurile
distruse ale Terrei, trecând pe lângă numeroase mașini răsturnate, îngropate în moloz. Cum toate
clădirile se prăbușiră în urma cutremurelor, era cam greu să îți dai seama unde erau fabricile sau
depozitele de Termolitium ale vechii lumi. Din fericire, bărbatul avea un avantaj: Intercomul său
avea incorporat un detector de Termolitium, dar și un sonar care îi marca semnalele termice ale
oricărei viețuitoare. Mihail își mută atenția către dispozitiv, urmărind cu atenție cerculețele verzi
de pe Intercom și urmărea cu mare atenție clinchetul sonarului de la Intercom. Trecu o oră, apoi
două, apoi trei. Sunetul făcut de Intercom se pierdea surd, iar radarul încă nu arătă niciun depozit
de Termolitium. Tocmai când Recuperatorul se resemnă, dispozitivul său piui foarte tare: sonarul
detectă substanța atât de căutată. Înviorat și mult mai vesel, Mihail se îndreptă către locul
Termolitiumului și începu să sape prin pulbere și prin cenușă. Scormonind și scormonind, bărbatul
dădu peste un strat dur, din metal: era acoperișul unei clădiri. Bărbatul își scoase cuțitul de plasmă
și începu să taie un cerc prin stratul de metal. Bucata din acoperiș căzu jos, lăsând trei butoaie
strălucitoare de Termolitium să vadă lumina Soarelui. Nespus de fericit că avea să termine acea
slujbă plictisitoare, Mihail se folosi de Intercom și sună baza spațială. Conducerea primise mesajul
lui și îi comunicară că vor trimite o navă de extracție ce va ajunge în 45 minute. „Era și cazul!”
spuse el în timp ce se puse înapoi pe jos. Având la dispoziție atât de mult timp liber, Mihail își
scoase masca de gaze și, fără să îi pese de aerul poluat, acesta își aprinse o țigară și se puse să
fumeze tacticos. Funinginea cărată de vânt îi murdări chipul aspru, praful îi intră în ochii negri,
pătrunzători. Mihail nu părea deranjat deloc, însă: cu țigara în colțul gurii, acesta zâmbi strâmb,
uitându-se la imaginea apocaliptică din jurul său. Era grotesc, era sumbru, era complet obișnuit
pentru el. De fapt, putem să spunem că astfel de locuri neospitaliere erau pentru el locuri unde se
simte cu adevărat în viață. Aerul, oricât de murdar ar fi el, măcar aducea câte un vânt îmbietor,
măcar se simțea că ești liber și nu închis într-o colivie. Ceasul încă ticăia în buzunar, întrerupând
pentru un moment calmul Recuperatorului. Tic, tac, tic, tac; zgomotul îi amintea de copilăria sa,
când crescuse ca un sălbatic în rămășițele Terrei: vânând insecte, comunicând prin mormăieli,
dormind sub un maldăr de moloz. O viață simplă și barbară, dar pentru Mihail era o viață normală,
chiar bună. Până când USS-ul au coborât din stațiile lor spațiale și l-au forțat pe Mihail să își
abandoneze viața de sălbatic. La 9 ani, el era un om al peșterilor, însă la 17, sub influența USS-
ului, el devenise un adevărat membru al societății, iar la 23 devenise deja un Recuperator. Da,

30
fusese civilizat și ajunse să cunoască o altă lume. Dar totuși, haosul de pe Terra i se părea mult
mai favorabil față de confortul stației spațiale. Opinia lui nu mai conta, însă, mai ales după ce
deveni câinele de căutare al USS-ului. Tot ce trebuia el să facă era să se întoarcă la stație cu oricare
obiect ar fi trebuit să îl aducă. Contemplarea lui fu întreruptă de un piuit violent al Intercomului:
acesta detectă o duzină de semnale termice. Mihail se ridică brusc și își îndreptă arma. Ceva se
mișca din spatele dealurilor de moloz. Apoi, tăcerea fu ruptă de strigăte primale: sălbaticii aveau
să atace. Sute de oameni cocoșați, cu fețele acoperite de păr stufos, începeau să sară pe Mihail, cu
cioburi sau bucăți de metal pe post de arme. Fiind nevoit să atace, bărbatul începu să tragă cu
mitraliera. Cădeau zeci de atacatori, iar alții se retrăgeau înfricoșați. Sângele cald începu să curgă
pe pământ. Recuperatorul nu simțea nicio plăcere în uciderea sălbaticilor, dar nu el provocase
lupta. Deși gloanțele străpungeau inimile a zeci de atacatori, alți douăzeci veneau în locul lor.
Mihail ar fi fost omorât mai mult ca sigur, dacă nu l-ar fi salvat Mama Gaia: un cutremur puternic
se dezlănțui. Sălbaticii fură atât de înfricoșați, încât se călcau unii pe alții, fugind fiecare pe unde
putea. Furtuni de pulbere se ridicau în aer, valuri de gunoaie se ridicau, pământul se rupea în două.
Mihail se agăță de un stâlp de tensiune și așteptă să se termine cutremurul. Însă, văzu un copil de-
al sălbaticilor cum era pe cale să fie storcit de moloz. „Nu, nu am să-l salvez! Nu am de ce să fac
asta!” își spuse el în gândul său. Ticăitul ceasului se auzi mai tare decât vuietul cutremurului. Tic,
tac, tic, tac; ceasul parcă se auzea de undeva din trecut, când fusese salvat de la pieire; tic, tac, tic,
tac; Mihail își aminti de ceasul său, primit de la salvatorul său; tic, tac, tic, tac; ceasul îl ajută pe
bărbat să se hotărască. Fără să se mai gândească, abandonă siguranța și fugi să salveze copilul
sălbaticilor. Fără să își piardă echilibrul, Mihail șerpuia parcă peste straturile de moloz și luă
copilul în brațe, din calea pieirii. Nu mai dură mult până când cutremurul se opri, iar sălbaticii se
calmară. Mihail încă strângea copilul sălbaticilor în brațe. Restul primitivilor doar se holbară la
acest inamic, acest monstru cu arme ce aduc moartea într-o clipită. Nu le venea să creadă, că o
bestie ca el salvaseră un copil. Mihail, însă, era fericit. Se vedea pe el în acel puști, își aminti cum
el însuși fu salvat de un Recuperator. La finalul cutremurului, nava de extracție coborî în sfârșit să
colecteze Termolitiumul. Tic, tac, tic, tac; ușa navei se deschise. Tic, tac, tic, tac; soldații ieșiră
din navă și, fără niciun advertisment, începură să tragă. Tic, tac, tic, tac; sânge fu vărsat inutil, iar
Mihail nu putea să facă altceva decât să strângă copilul în brațe. După nici patru ticăituri de ceas,
totul se sfârși. Soldații USS-ului își îndreptară arma și spre puști, însă Mihail îi opri. „El e un
candidat potrivit pentru reabilitare!” le spuse el soldaților. Aceștia se uitară unul la altul, dar până
la urmă își lăsară armele și tranchilizară puștiul. Fără să își arate nicio expresie pe față, Mihail intră
în nava de extracție și se pregăti pentru saltul spațial. „Puștiul ăsta are să mă urască!” își spuse el
în sinea lui, prins în regrete și dezgust pentru acțiunile USS-ului. El călătorea printre stele, el
explora planete noi, el aducea pacea în galaxie. Și totuși, el nu putea să-și salveze mica și amărâta
Terra, nu putea nici măcar să salveze o mână de sălbatici, așa cum a făcut predecesorul său. Prin
în astfel de gânduri, Mihail ajunse în cele din urmă pe stația sa spațială, numită Irene. Aceasta
semăna foarte mult cu un satelit de la începutul secolului XXI, doar că era construit la o scară mult
mai mare: forma cilindrică a lui Irene îi permitea să aibe douăzeci de nivele, ca niște etaje
supradimensionate. Numai pe un singur etaj încap sute de apartamente și zeci de facilități.
Reactoarele pe bază de Termolitiu se aflau la capătul nordic și sudic al stației. Fermele de animale
se aflau în centru, iar zonele rezidențiale se aflau între reactoare și ferme. Dar ce stație uimitoare
era! Cu mii de apartamente de lux, cu o groază de magazine, restaurante, piscine, școli, spitale și
găzduia chiar și un parc de distracție pe etajul 30. Era un adevărat paradis, dar Mihail îl vedea ca
pe un loc blestemat, plin de nelegiuți și de corupți. Poate i s-o trage din copilăria sa pe Terra, dar
bărbatului nu i-a plăcut niciodată Irene și nici modul cum operează USS-ul. „Irene”, o numiseră ei

31
după zeița păcii, „USS” se numiseră ei când au fondat această Uniune a Stațiilor Spațiale. În
realitate, USS-ul nu era altceva decât o dictatură interspațială, iar Irene nu era altceva decât un
bârlog al acestor lupi, oricât de confortabil ar părea.
Deznădăjduit, Mihail se decontaminase și intrase direct în camera sa, la etajul 29. Încă se
gândea la copilul sălbaticilor. Dacă nu ar fi intervenit, soldații USS-ului l-ar fi omorât în mod cert.
„Dar i-am făcut un favor?” se întrebă el. „Chiar l-am salvat? Sau l-am transformat într-un rob al
USS-ului?” Tic, tac, tic, tac. Zgomotul ceasului îi sună în capul până când acesta reuși să adoarmă.

32
 Gîrtan Eliza, clasa a X-a G

Flori în păr
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, un împărat din Cetatea Strugurilor,
care avea trei fete promise Zeilor Frumuseții, Milosteniei și Iubirii, fiecare Zeu corespunzând
calităților fetelor.
Prima fată, Ileana, era cea mai mare dintre cele trei, promisă Zeului Frumuseții. Ea acapara
toată frumusețea din Cetatea Strugurilor, considerată chiar cea mai frumoasă din toată lumea. Părul
ei bălai și moale atrăgea privirile tuturor și ochii de smarald străluceau în lumina soarelui. Zeul
Frumuseții o iubea pe Ileana, la fel și ea.
A doua fată, Ana, promisă a Zeului Milosteniei, era, după cum spune și numele zeului, cea
mai miloasă din Cetatea Strugurilor. În această cetate, Ana dărui terenuri și hrană nobililor care nu
aveau nimic. Se închina Împărăției Neamului de trei ori pe zi, iar Cetatea era binecuvântată datorită
fetei mijlocii. Zeul Milosteniei o iubea pe Ana, la fel și ea.
A treia fată, cea mai mică, era Sânziana, promisa Zeului Iubirii. În fiecare zi, ea culegea
sânziene și le punea în păr, simbolizând toată iubirea de care dădea dovadă și atrăgând atenția
asupra frumuseții ei. Avea cea mai mare inimă, iar toată viața și-o dedica spunând poporului Cetății
Strugurilor cine le este scris în dragoste și dădea leac fetelor care nu-și găseau alesul. În schimb,
ea era foarte ghinionistă. Zeul Iubirii o iubea, dar ea nu. Vedea în el un demon care voia să îi ia
puterea și să îi macine sufletul puțin câte puțin, de aceea Sânziana plănui să fugă din împărăție cu
flăcăul căruia îi promisese iubirea necondiționată. Îl visa noaptea, mereu visa cum aceștia se vor
căsători și toată Cetatea Strugurilor o va împărți alături de surorile sale. Tânărul de care se
îndrăgosti Sânziana nu era fiu de împărat și nici rege, dar era cel mai ascultător și cel mai frumos
din toată Cetatea.
În dansurile ce se țineau la marginea Cetății pentru a anunța „Capul de vară", participa
însuși împăratul cu cele trei fete și cu aleșii lor. Nobilii stăteau și priveau cum fetele de împărat
dansau pentru belșug, precum şi pentru protecția gospodăriilor şi ogoarelor. După dans, Sânziana
stătea lipită de Ioan și îi săruta obrazul încălzit de focul peste care săreau flăcăii. Scânteile
străluceau în peisajul nocturn și sunetul lor făceau atmosfera mult mai plăcută. Zvonul iubirii dintre
Sânziana și Ioan a ajuns și la urechile Zeului Iubirii, care voia să pună mâna pe cei doi îndrăgostiți.
Zeul se ivi la sărbătoare și dezlănțui o furie nemaiîntâlnită. Poporul Cetății fugi în grabă spre casele
lor, iar Cerul se rupsese în două. Sânziana cu Ioan s-au ascuns în casa de vânătoare a tatălui ei,
aflată în pădure, acoperită de brad cu crengi dese, verzi și înalte. Pădurea zbiera de țipetele Zeului
iubirii, care era înnebunit de Sânziana. Cu cât ceasul de apropia la miezul nopții, țipetele și urletele
se răreau, ajungând ca cei doi să adoarmă.
Din răzbunare, dar și din iubire, la miezul nopții, fără a scoate vreun sunet, cu puterea sa
nemărginită, Zeul Iubirii îl răpi pe Ioan. Ca să fie asigurat că Sânziana doarme și nu poate auzi
zgomotul cumplit pe care-l face Ioan în brațele reci și aspre ale Zeului, îi face o vrajă ca aceasta să
se trezească la ora prânzului, ca să observe speriată că iubirea sa fuse răpită. Ioan striga puternic,
dar Sânziana nu auzea nimic, parcă ar fi fost moartă! În umbra întunericului, Zeul îl lua pe Ioan și-
l ducea în panteonul unde trăia, luându-i toate puterile.
În timpul somnului, Sânziana visa cum Ioan a fost omorât de Zeu. Norii în cete acopereau
pământul. Sânzienele pe care i le adusese Sânziana stăteau cuminți și ofilite, în buchete de număr

33
par. Puterea fetei era sfâșiată ori de câte ori vedea buchetul care prinsese o culoare gălbui-maronie,
iar mirosul era stătut. Florile o simbolizau pe ea, nu doar pentru că le purta numele, dar și cât
pentru că se aflau în aceeași stare. Când se trezi, Sânziana văzu că soarele strălucește puternic
peste pădurea întunecată, dar Ioan dispăru. Se temea cel mai tare că visul se îndeplini. Era
bulversată și speriată. Verificând odaia micuță, văzuse că Ioan nu este pe nicăieri. Oare unde era?
Pe masa dinspre geam era pusă o hârțoagă ruptă și mototolită:
„Te aștept la Templu, grăbește-te.”
Sânziana se gândea la tot ce era mai rău, cum Ioan fuse sfâșiat în brațele haine ale diavolului
și cum va suferi și ea în cele din urmă. Mergea ofilită spre calea pietruită care ducea spre casă, cu
capul aplecat în pământ și cu ochii bociți. Ajunsă în împărăția tatălui, Ana o văzu sfâșiată.
– Ce ai pățit, draga mea surioară? spuse Ana, parcă cuprinzând-o un fior pe șira spinării.
– Totul se pare a fi împotriva mea. Nu îl iubesc pe Zeu din cauza felului său. E hain! Eu l-am
nimerit pe cel mai rău dintre toți! bolborosi Sânziana.
– El nu te iubește?
– Ba da, dar e un ticălos. Vrea să îmi ia puterea! strigă Sânziana, începând să plângă și mai
tare.
– Și ce te face să crezi că el așa e? Ai avut timp să-l cunoști?
– Surioară, tu ce ai face când vezi că acel cineva te trădează și te pune să te închini la el însuși?
– Ce a făcut? Haide, spune.
Zău surioară, i-aș crăpa capul! La nunta Ilenei, l-am văzut cum se săruta cu o altă fată de
împărat, dintr-o Cetate necunoscută. Când i-am reproșat, m-a pedepsit, punându-mă să adun
boabele de struguri strivite, să le pun la fermentat, apoi să pedepsesc slujitorii din cauza mustului
acru. Priveam cum îi vorbea de rău pe toți oamenii din mausoleu. Într-o zi, m-a dus pe un munte
foarte înalt și mi-a arătat toate regatele lumii și splendoarea lor. Apoi mi-a zis: „toate acestea ți le
voi da ție dacă te vei prosterna și mi te vei închina”. Voia să mă îndepărteze de tot ce mă înconjura,
și să-i fiu sclavul care îi îndeplinește toate moravurile. De voi mi-a spus că vreți să mă îndepărtați
din familie, jurându-se strâmb că așa e. Zău surioară, așa e! La urmă, îl cunoscui pe Ioan, copil din
vecin și dulce om, ascultător. Mi-a ascultat toată suferința și mi-a promis că va fi lângă mine. L-a
luat de lângă mine, aseară la horă. De dimineață, am ivit un bilet în care-mi spunea să vin la templu.
– Și te duci?
– Mă duc, dragă surioară.
– Ascultă-mă, Sânziana. La ora 24, când ceața se ivește pe cer, pornești călătoria spre Panteonul
din Munți.
– Cu ce voi merge?
– Înainte de a porni, iei calul alb pe care ți-l voi pregăti imediat. De la mine vei avea o aripă de
insectă, pentru a te ajuta în călătorie, de la Ileana, o pană și de la tata, armura cea mai solidă. O să
vezi la ce te vor ajuta. Tu să porți flori de sânziene în păr, pentru a te face mai puternică. Când ieși
din Cetate, ai grijă să nu uiți să iei un bob de strugure din via otrăvită. Vezi tu ce faci cu el,
important e să-l ai acolo.
– Cu aripa și pana ce voi face?
– Când ești în primejdie, să arunci aripa și pana. Eu mă voi ruga ca voi să vă întoarceți cu bine.
– Ați putea veni cu mine? zise lipsită de speranță.
– Am fi venit cu tine, dar dacă suntem și noi, Ioan poate fi omorât în orice moment, cât și noi.
Pe tine te iubește.
În timp ce vorbea, Ana o binecuvânta cu mir și busuioc. Lacrimile Anei cădeau încet, văzându-
și surioara în astfel de situație. Sânziana se duse să se odihnească pentru călătorie, dar gândul îi

34
stătea doar la Ioan. Sora mijlocie merse și merse până la Izvorul Tămăduirii, luând apă sfințită cu
scopul de a blagoslovi calul, stropindu-l cu agheasmă.
Când ceasul se apropia de oră fixă, Sânziana își pregăti ultimele lucruri, înhățând armura de la
tatăl său. Armura de oțel strălucea în lumina lunii, dar punerea ceții îi lua din luciu. Era acoperită
pe pieptar de zale argintii și cotiera fuse făcută tocmai pentru a lovi puternic fără durere. Paloșul
era poziționat în teacă, tocmai pentru a nu atrage atenția celor care o văd. Fiica cea mică primi
binecuvântarea de la familie și porni în călătorie.
Calul o tuli în miezul nopții ca un fulger în cap de vară. Cei doi fugeau spre a-l salva pe Ioan
din mâinile Zeului nemilos. Ajunși în pădure, ei se rătăciră, neștiind pe ce cale trebuie să o ia.
Pădurea ducea spre trei căi. Când se apropiau de drumuri, le apăru în cale un elf acoperit de o
căciuliță verde, sclipicioasă.
Un’ te duci, domniță?
Aproape că nu v-am văzut pe ceața asta, domnule. Mă duc spre a-mi salva iubitul din mâinile
Zeilor.
– Te-ai rătăcit?
– Din păcate da, și nu știu pe ce cale s-o iau.
– Pentru a te ajuta, trebuie să-mi aduci mărul fermecat din pădure. Altfel, nu te voi servi.
După vorbele elfului, au început căutările. Singurul detaliu pe care îl știau Sânziana și calul
care o însoțea era că mărul fermecat se află acolo, în pădure. Timpul trecea și după căutările
îndelungate în codrul întunecat, nu găseau nimic. Inițial, fata credea că este o probă ușoară,
deoarece era tocmai vară, iar merele nu se coceau așa devreme. Singurii copaci pe care nu-i
verificase erau cei de la marginea pădurii. Cu pași repezi se îndreptau spre codrii înalți, doar că nu
au găsit absolut nimic. Nedescoperirea obiectului magic o decepționa pe Sânziana, neavând
încredere în propriile forțe. Atunci și-a adus aminte că singurul loc în care nu a căutat a fost chiar
casa de vânătoare. Ajunsă acolo, Sânziana a început să născocească prin toate sertarele noptierei
și a dulapului. Acolo găsise doar câteva haine de vânătoare și praf de pușcă împachetat într-o cutie
specială.
Teama că pe cel care-l iubește nu mai este, apăruse din nou, dar instant și-a adus aminte de
obiectele pe care i le dăduse familia sa. Aruncase cu toată puterea spre cer pana de la Ileana,
apărând dintr-o dată un pițigoi, colorat cu pene aurii și negre ca abanosul, care îi aduse mărul
fermecat îndată. Sânziana se sui pe calul alb și se îndreptă spre elful aflat lângă cele trei căi.
– Păstrează mărul, o să te ajute! Calea din mijloc e cea bună. Ai grijă, pe drum te vei întâlni cu
un spân transformat. Nici să nu te gândești să-l ajuți la ceea ce-ți cere, oricât de trist și firav ar
părea.
– Vă mulțumesc din suflet!
Pașii îi îndrepta spre a doua cale. După ce trecu de celelalte, încât nu se mai vedeau, ceața trecu
prin minune, fiind un semn bun. Și bătătoreau ei ce bătătoreau drumul senin din pădure, până când
dădu de o veveriță plăpândă, blocată în crengile copacului. Se gândi ce se gândi, dar veverița nu
părea că le va face vreun rău, deci spânul se costumă în altceva. Cum Ana o învățase să ajute orice
îți iese în cale și care are nevoie, Sânziana o luă în brațe și o puse pe pământ. Veverița se transformă
într-un găligan cu fața întunecată și îi luase mărul fermecat și sânzienele din păr. Fata își dădu
seama că spânul se afla sub acest trup de veveriță gingașă, așa că începu să încerce să-și recapete
obiectele.
– Naivă ești, domniță! Naivă rău, nu glumă.
– Dă-mi obiectele, vlăjgane. Nu ai milă de o fată ca mine în pădurea asta?

35
 – N-ai vrea să-ți dau și de mâncare? Sau să dormi la mine? Ce zici? spuse spânul cu un ton
sarcastic.
– Mare pomană mi-ai face de mi-ai da alea înapoi.
Când văzu că nu merge cu vorbă bună, începu să se îngrijoreze și să se streseze de pățita
ei.
– Ascultă băiete, n-am chef de joacă. Când mă întorc la Împărăție, va fi vai și amar de viața ta.
Dă-mi alea, până nu fac altceva.
– Naivă fată. Crezi că mă sperii pe mine cu așa ceva? Te dai la urs fără bâtă, firavo?
– Dac-ai fi tu ursul, l-aș bate până i-ar suna apa-n cap! Dă-mi alea odată! zise Sânziana,
umplându-i-se paharul.
– N-auzi că nu-ți dau nimica? Te mai milogești mult, copilă proastă? Ehee, ți le-oi da eu când
o zbura porcii.
– Atunci, hai cu mine măcar să-mi arăți ce mai e pe aici. Nu știu zona și nu mai am ce face,
datorită ție, vorbi Sânziana, fiind afectată de vorbele precedente ale spânului.
Razele soarelui își făcu prezența pe cer. Spânul acceptă și râdea de fată, spunându-i că așa
naivă n-a mai văzut de mult timp. A mai văzut el pierduți d-aceștia, fără habar de ce au de făcut,
dar ea întrecea limita. Timpul trecea și Sânziana nu veni la templul unde este așteptată de dragul
ei flăcău. În fața lor era un izvor, unde apa era rece și proaspătă. Fata de împărat îi propune de a
opri acolo pentru a adăpa calul, iar spânul îi acceptă sugestia. Ea puse calul lângă izvor și-l întrebă
pe spân:
– Ia zi, spâne, bei apă? Mie parcă mi-e sete olecuță.
– Ce să fac, beau și eu. Extenuezi dacă stai lângă o cicălitoare ca tine, femeie!
– Fiecare cu ce poate, spuse fata. Unii sunt buni la vorbit, alții la fraierit.
Prima bău Sânziana. Apa era așa bună, încât îi dădu energie pentru călătorie. Spânul nici că nu
se aplecă bine spre apă, Sânziana îndesându-i bobul de strugure otrăvit în gură. Îl prinse, își luase
obiectele, și-l împinse în apa tulbure de izvor.
– Spâne, vezi porcii zburători? A venit vremea ca și tu să fii fraierit! râsese Sânziana parșiv.
După experiența neplăcută pe care a avut-o cu „veverița” din pădure, Sânziana își luă calul de
la adăpat și-și continua drumul către Zeu. Mult nu mai era, dar nici puțin rău. Soarele deja strălucea
puternic pe cer, iar ea se gândea doar la răzbunarea către Zeul Iubirii, care îi făcuse deja viața un
calvar. De când îl cunoștea, el nu o făcea să se simtă specială, față de ceilalți zei, care se comportau
emblematic cu surorile ei. „Doar că ești nemuritor, trebuie să fii așa plin de tine? Eu sunt viitoare
împărăteasă și nici că n-o să fac așa. Cine m-a promis lui, m-a promis tocmai prost” se gândi
Sânziana, sătulă de prezența toxică în viața ei a acestui Zeu înfumurat.
Drumul iar se sfâșia, de data asta în două bucăți. La granița dintre cele două se afla un spiriduș,
care te punea și el să aduci ceva. Căile erau întunecate, așa că Sânziana nu se putea descurca
singură, chiar dacă a fost păcălită. Norii începuse să apară în cete, bulversând-o pe fată.
– Ce te aduce, domniță, pe aici?
– Necazuri mari, necazuri mari...
– Apăi aici se plătește un preț.
– Orice, numai să-mi ziceți calea corectă.
– Trebuie să-mi cauți bobul de grâu semănat de Anul Nou. Știi la ce mă refer, că doar ești
Sânziana, prezicătoare în dragoste.
– Care bob? întrebă Sânziana curioasă, neavând habar la ce se referă.
– Ăl necopt, care este pus în sân la fete, pentru dragoste. Se cultivă de Anul Nou, tocmai pentru
a-ți merge anul bine în relații.

36
 Sânziana plecă să caute bobul necopt de grâu, pentru a ajunge la mausoleu cât timp mai poate
face ceva. „Cum găsesc eu un bob de grâu într-o pădure? Nu e posibil așa ceva, zău!”, se gândi
fata de împărat, care își dădea silința să vadă obiectul ascuns. Căutările nu au fost de lungă durată,
deoarece fata nu vedea nimic care să-i atragă atenția, așa că apelă la aripa pe care i-o dăduse Ana,
surioara sa. Când o aruncă spre cerul acoperit de nouri negri, din nenumărate mușuroaie ieșeau
furnicile, care creau un șir. Multitudinea de furnici mergeau în căutarea bobului fermecat de care
avea nevoie Sânziana pentru a ajunge la destinație. După ceva momente de așteptat nerăbdătoare,
ea privi cum șirul de furnici i-au adus bobul mult dorit. Le mulțumi și de îndreptă spre spiriduș.
– L-am adus, acum ce fac?
– Îl păstrezi. Atunci, spiridușul întinse mâna fetei și-i mai dădu încă un bob.
– Cu al doilea ce fac?
– Tu n-ai aflat nici ce faci cu primul, râdea spiridușul. Pe primul îl folosești în leacul pentru
îndepărtarea farmecelor făcute dragului tău, iar pe al doilea îl folosești la nuntă. Calea corectă este
a doua. În față te așteaptă templul. Ai grijă cum mergi și ce faci! Și... de data asta, să ne asculți.
Sânziana îi mulțumi pentru cele două boabe și-și continuă călătoria. După ce intrase pe calea
corectă, norii începuse a dispăru. Datorită soarelui reapărut și a sânzienelor pe care le purta cu fală
în păr, se simțea învingătoare chiar dacă nici nu ajunsese la locație. Nobilii se iveau pe drum pentru
a-și efectua treburile gospodărești, privind mirați frumusețea de care dădea dovadă admirabila
Sânziana. Și merse ce merse, până văzu din depărtare Panteonul Zeilor. Adevărata provocare o
aștepta acolo. Triumfătoare și fericită că-și va salva iubirea din ghearele demonului, Sânziana
doborî toții șerpii ce-i ieșeau în cale. Și-a priponit calul nu prea departe de templu, și pasul începu
să i se iuțească. Acesta are forma unei sfere perfecte, încadrate într-un cilindru. Din jur împrejur
erau construite coloane de stil doric. Coloanele puteau fi deosebite și de nobili, deoarece erau cel
mai ușor recunoscut prin capitelurile simple circulare din partea de sus. Ornamentele și scenele
istorice erau create din piatră. Ușile masive de bronz, prin care se face accesul în interiorul clădirii,
cântăresc în jur de 20 de tone, fiecare. Apropiindu-se de marea clădire, vedea arta îndrăzneață cu
care a fost făcută. Fata intră în sanctuar, cu inima cât a unui purice, și acolo observă pe Ioan legat,
în dreptul lui stând slujnicele, care rosteau deodată:
„Fecior de om curat
Astăzi vei fi judecat.
Cum pe Zeu l-ai necăjit,
Astăzi vei fi pedepsit.
Oamenii or plânge de-al tău suspin,
Că tu ți-ai dorit să fii iubit în chin.
Fata n-a ajuns, și tu îndată
Vei pieri în mâna ce ți-a fost lăsată.”
– Nu pentru mult timp! strigă Sânziana din ușa panteonului, fixându-și armura și florile din
păr. Acu-i acu’!
Auzindu-i vocea, Zeul coborî în fugă și se îndreptă spre ușă, unde Sânziana își scoate iute
paloșul din teacă. Zeul se apropia de Sânziana, îi cuprindea părul blond cu mâinile sale și-i spuse:
– Dragă domniță, de-i vrea ca șarmeurul ista să scape cu viață din mâinile mele, te vei căsători
cu mine. De vrei să piară sub ochii tăi albaștri, ca marea învolburată, vei refuza.
Sânziana tăcea și se uita în ochii cumpliți ai diavolului ce stătea aplecat spre ea. Fata încerca
să răzbească paloșul în hlamida roșie, de unde cădea părul brun, creț și lung al Zeului, dar acesta
îl prinse și-l îndreptă spre ea.
– Așa faci? strigă mâhnit Zeul, mirat de atitudinea autoritară pe care o căpătase Sânziana.

37
 Din cauza loviturii mișelești, Sânziana își pierdu paloșul. Se repezi spre Zeu, dar acesta o prinse
de mijloc și-și îndrepta paloșul spre armură. Cu mâinile mici, Sânziana îl apucă de hlamidă și
încercă să-l împingă. Nereușind să-și recapete paloșul, Zeului i se făcu milă de ea și-i dădu paloșul
înapoi, spunând că lupta nu ar fi corectă cu mâinile goale. Sânziana se năpusti către el cu sabia
ascuțită, dând semn că nu cedează. Săbiile celor doi se izbesc una-ntr-alta, panteonul fiind acoperit
de un tumult puternic ce se auzi și-n Cetatea Strugurilor. Încetul cu încetul, Sânziana începu a
osteni, loviturile fiind purtate de o durere îngrozitoare de mână din cauza paloșului greoi pe care-
l purta. Ioan privea, secat de puteri, lupta dintre cei doi, întorcându-și privirea atunci când Sânziana
era lovită. Slujnicele se uitau bătălia dintre cei doi, neputând să privească încasările pe care le
primea fata de împărat. Fata căzu la pământ, lovindu-se cu capul de marmura rece.
– Alei! Cântați! Victoria e a noastră! țipa Zeul, în final de luptă.
Sopranele începeau deodată de a cânta victoria. Sunetul plăcut se afunda în întregul templu,
luminându-se dintr-o dată. Vocile calde au făcut-o pe Sânziana să tresară. Era ceva neobișnuit, de
care nu mai auzise niciodată. Erau timbre înalte, pe care nu le mai ascultase. Niciodată nu era atât
de gâdilată de simțurile auditive. Își dorea să audă asta mereu, pentru că o revitaliza și îi dădea
energia de care avea nevoie. Era ceva nou.
Dintr-o dată, fata de împărat se ridică. Era cuprinsă de o forță de care nu știa, făcând-o mai
zdravănă ca niciodată. Fața ei se lumina și începu a-l lovi pe Zeu cu toată puterea cu care a fost
încărcată. Când se năpusti asupra lui, sânzienele au început să cadă din păr, puterea fiindu-i luată.
Slujnicele cântau în continuare. Sânziana nu înțelegea cum puterea sa dispăruse, ea tot auzea
sunetul sopranelor. Se uită în spate și văzu sânzienele căzute, stând cuminți și începând să se
ofilească. Fata a luat florile și le-a prins în păr, acolo unde erau de prima dată.
Ea își revenise și începu să-l lovească cu multă grație pe Zeu. „Cântecul meu e din... flori?!”
se gândi Sânziana. Forța ei era cu mult superioară față de a Zeului. Punându-l la pământ, fata luă
sabia și i-a înfipt-o în mijlocul țestei. Își luă o floare din păr și o pusese în gaura care a fost creată,
Zeul transformându-se într-o plantă de sânziană mare. I-a tăiat tulpina și rădăcina, dându-i foc.
Niciodată nu a știut cât de puternice puteau fi florile pe care și le ținea în păr. Ele trebuiau să fie
controlate de o persoană aptă pentru așa ceva, Sânziana fiind aceea.
Se duse la Ioan, a scos mărul fermecat și primul bob de grâu, și cu ajutorul slujnicelor, ea a
pregătit un leac pentru a-l reveni de farmece. S-a așezat ușor lângă el, îl luă în brațe și i-a dat din
leacul special făcut pentru el. Flăcăul înghiți din licoarea magică și-și reveni îndată.
Sânziana l-a luat de mână și au fugit spre cal, plecând spre împărăția fetei. Calul fugi parcă ars,
ajungând către pădurea întunecată. Cei doi au ajuns în Cetatea Strugurilor, acasă. Acolo îi aștepta
o nuntă mare cu mâncare din belșug. Tacâmurile de cristal erau așezate pe masa întinsă, strălucind
în soare. Ana îi făcu cea mai frumoasă rochie de mireasă din Cetate, iar pe băiat l-a îmbrăcat cu
cele mai frumoase straie populare. Bobul de grâu rămas l-au acoperit în altar, fără a știi preotul, cu
scopul de a înlătura necurățenia miresei.
Și a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-ar fi sfârșit. Iar eu,
isprăvind povestea, încălecai pe-o șea și vă spusei dumneavoastră așa.

38
Toroilă Ioana, clasa a XI-a E

Cea de-a doua stea

Stelele mereu răsar. În special în nopțile cele mai întunecate, în care cerul e încărcat de
griji și de nori. Departe de ochii noștri curioși și iscoditori, la miliarde și miliarde de ani-lumină
distanță, stele ard și stele se sting și stele se aprind și toate astea pentru noi: pentru că într-o zi,
cineva a decis să nu mai plângă în zadar, și-a adunat lacrimile și le-a plantat pe bolta cerului, pe
atunci goală.
Ca orice altă poveste, și asta începe într-o vreme demult uitată, pe care n-au trăit-o nici
bunicii, nici străbunicii și nici măcar stră-străbunicii noștrii. O vreme când singurele raze de stea
care dezmierdau pământul erau ale Soarelui, iar singura călăuză pe timp de noapte era Luna, dar
nici ea nu avea în fiecare seară energia necesară să aline sufletele pierdute, ce nu puteau să doarmă.
Dulcele apus de soare, care darnic își împrăștie razele, acoperind totul într-o mare de
culori, l-a găsit pe (insert name or sth) mergând pe drumul de pietriș, luptându-se să pună un picior
în fața celuilat. Pașii chinuiți, făcuți sub greutate poverii ce îl apasă pe piept, nu îl îndreptau spre
casă, unde soția îndurerată îl aștepta. Știa că în pereții casei vor rămâne pentru totdeauna
impregnate ecourile unor timpuri când fericirea își punea lumina și pe chipururile familiei lui. Nu
era încă pregătit să se confrunte și cu aceste sunete infernale. Sunt de ajuns suspinele nelipsitei lui
partenere de drum, silueta albă și fără greutate ce nu s-a mai despărțit de el din ziua în care s-a
înecat singurului său copil.
Silueta și plânsetele ei continue deveniseră deja o parte normală a rutinei zilnice, un cântec
potrivit durerii pe care o purta cu el, o materializare ireală a unei vieți pe care niciun părinte nu
merită s-o trăiască.
– Scumpo, locul tău nu e aici! De ce mă bântui pe mine când ar trebui să te odihnești alături
de îngeri. Printre nori e noua ta casă...
N-a răspuns, nu era o stafie prea vorbăreață. Dacă unora le place să se folosească de toată
puterea pe care forma nematerială o oferă, jucând feste sau încercând să se bage în viețile cât mai
multor oameni, ei nu. Ura situația, ura și mai mult ideea de a-și lăsa sufletul să plutească spre
infinitul cerului, simțea că nu asta e drumul spre pace veșnică, așa că prefera să se plimbe prin
locuri cunoscute alături de oameni care o iubesc, chiar dacă prezența ei aducea mai multă suferință
decât absența.
– Unde mergem? Ăsta nu e drumul spre casă și deja a început să se întunece. Sunt sigură
că mama acum plânge la geam, știi doar că nu-i place când ești afară în nopțile fără lună... a spus
ea în sfârșit, izbucnind într-un nou hohot de plâns.
– Sunt sigur că doarme deja, nu-i deranja coșmarurile, te rog. Să mergem acum! răspunse
rece, încercând să se orienteze prin negura grea ce începea să se lase.
Ghidați de cântecul valurilor care se sparg de țărm, după un drum lung, și-a găsit fiecare
un loc pe plajă.

39
Preda Michelle, clasa a IX-a E

Ascensiunea regilor
Prolog

Se poate oare să trăiești în minciună atât de mult încât aceasta să devină noul adevăr? Sau
realitatea e una singură și un om nu o poate schimba din propriile capricii? Se zice că puterea stă
în mâinile celui care deține adevărul, dar e oare așa și când adevăr vrea sa fie descoperit?
Aaron se uita la mine din cealaltă parte a camerei, ochii săi întrebători scrutând fiecare grijă
care mi se putea citi pe față. Mereu se îngrijora pentru mine și mă întreba dacă ar putea să mă ajute
cu ceva, iar eu mereu îi spuneam că sunt bine. Din când în când chiar spuneam adevărul. Nu a
crezut nici una din minciunile pe care i le-am spus. Nici măcar una. Mă cunoștea mult prea bine.
– Seraphina, la ce ți-e gândul? De 15 minute nu faci decât să dai din cap și să te uiți prin
perete, zise Milak, o vizibilă frustrare înflorindu-i pe față.
– Scuze, Milak. Mi-am pierdut atenția.
– Nu ar fi pentru prima dată când se întâmplă asta.
– Dacă nu te interesează să asculți planul, atunci ești liberă să pleci.
– Ți-am mai zis, nu e vorba că nu mă interesează planul, dar pur și simplu ne învârtim în
cerc. Dacă vrem să intrăm și să ieșim din Palat fără să ne vadă nimeni nu putem să trecem fix pe
lângă gărzi.
– E singura cale de acces! urlă Milak. Cum altcumva am putea să intrăm?!
– Îmi părea rău pentru Milak; a stat săptămâni bune închis în camera de strategie, punând
la cale un plan pentru a intra în trezoreria Palatului și a fura coroana. Coroana Regală era cea mai
prețioasă bijuterie din tot Zytav-ul; legenda spune că tot aurul din regat adunat nu ar valora la fel
de mult ca și corona. Și ăsta e motivul pentru care o vrem. Odată ajunsă pe piața neagră, mercenarii
se vor întrece pentru cine o va avea. Până ca Palatul să ne pună în urmărire noi vom fi de mult
plecați. Cel puțin ăsta e planul.
– Dar dacă nu e nevoie să intrăm? La asta, trei perechi de ochi se întoarseră simultan către
mine. Cel puțin să nu intrăm acum. Dacă am reuși să trimitem pe cineva la Palat înainte de jaf. Pe
cineva care să ne îndrume. Pe cineva care să fi învățat deja fiecare coridor din Palat, ca să ne poată
îndruma direct spre trezorerie. Dacă avem un om în interior nu trebuie să ne mai facem griji în
legătură cu modul în care trecem de gardieni.
– O singură întrebare, Serr: Cum mai exact o să reușim să strecurăm un spion în cel mai
bine păzit loc din Zytav? Asta a fost prima oară când l-am auzit pe Aaron intervenind de când
începuse ședința. Nu e ca și cum recrutează cu bună știință gardieni care apoi îi vor trăda.
– O să reușim cum au făcut-o și alții. Tu chiar crezi că ăsta ar fi singurul spion de la Palat?
Locul ăla e plin de trădători care l-ar vinde pe Rege cui dă mai mult. Din fericire pentru
Înșelăciunea Sa Regală, persoana aceea e chiar el.
– O singură problemă: Dacă, printr-o minune, planul ăsta va funcționa, persoanei pe care
o trimitem îi va lua câteva luni bune până să câștige încrederea idioților de acolo, zise
Demyan. Asta ar însemna încă un timp de așteptare.
– Dacă lucrurile merg conform planului, vă promit că așteptarea asta va merita. Totul va
merita.

40
 Capitolul 1
Stele căzătoare

Ușor de zis, greu de făcut. Nu ne-a luat mult să ne dăm seama că nu era cel mai ușor lucru
să găsești pe cineva dispus să-și pună viața în pericol, singurul lucru pe care ar trebui să se bazeze
fiind planul tău. Și asta nu era nici jumătate din problemă: toți cei pe care, cu una, cu două, am
reușit să-i găsim erau îngrijorător de neantrenați. Nu-mi dădusem seama până atunci cât de limitate
sunt, de fapt, resursele noastre. Dar presupun că trebuie să lucrezi cu ce ai.
– Seraphina, invită-i în sală pe recruți.
Mi-am dat ochii peste cap la cuvintele autoritare ale lui Milak, dar m-am dus să deschid
ușile masive ale sălii de antrenament. Mi-era greu să-l înțeleg uneori. Deși era cu doar un an mai
mare decât mine, Aaron sau Demyan, ne trata pe toți trei ca pe niște copii. Nici că avea mai multă
experiență ca noi. Aaron și Demyan aveau tendința de a-l ignora, mie, în schimb, îmi era dificil
să-l ascult pe idiot. Și așa eu și Milak am ajuns să ne certăm. Constant.
Yala ușii s-a deschis cu un clinchet, metalul învechit al balamalelor protestând când ușa s-
a lovit cu un zgomot surd de perete. Afară așteptau cinci recruți tineri. Foarte tineri. Inima mi s-a
strâns. Misiunea pentru care se ofereau era mult mai periculoasă decât își puteau imagina. O astfel
de trădare ca cea plănuită de noi era pedepsită cu moartea la Palat.
Dar nu se putea ca ei să nu știe asta. Erau disperați. Ca și noi de altfel. Nu există alt motiv
pentru care cineva ar accepta să ia parte într-o misiune ca asta.
– Intrați, i-am îndrumat eu.
Pe fețele lor puteam vedea determinarea cuiva care nu mai are nimic de pierdut. Din nou,
sentimentul ăsta nu ne era nici pe departe străin.
Pașii lor accentuați răsunară pe podeaua de marmură a sălii. Un fior îmi trecu pe șira
spinării cu gândul la miile de ori în ori de care am căzut antrenându-mă pentru misiuni. Cel mai
rău era când nu reușeam să mă feresc din calea propriilor pumnale la timp. Nu mi-a luat mult până
am realizat că trebuie să mă feresc mai întâi de propriile greșeli, după care pot să mă concentrez
pentru a învinge oponentul.
Ușa s-a închis în urma noastră, iar tensiunea din cameră începu să se simtă. Ochii lui Milak
îi urmăreau pe noii recruți, lipsa de încredere în tot acest plan putându-se citi clar pe fața lui.
– Bună ziua, rebeli ai academiei, și vă mulțumesc că ați venit astăzi aici.
Academia era sigura școala pe care o puteai găsi în Zytav. Toți copiii regatului au fost
trimiși acolo să devină buni luptători, strategi sau fabricatori de arme. Asta spune multe despre ce
înseamnă Zytav-ul: deși trecuseră ani buni de când războiul se încheiase, numai bătrânii
amintindu-și teroarea care venea odată cu soldații care apăreau pe străzile regatului, în căutare de
luptători, cum tații și bunicii lor au fost luați de lângă ei pentru a merge pe front, fără a avea
vreodată siguranța că se vor întoarce.
Majoritatea n-au făcut-o. Regatul fusese luat prin surprindere, la fel și oamenii. Deși
războiul se văzuse la orizont cu mult înainte, regele refuzase să vadă realitatea. Și așa oamenii
nevinovați ai Zytav-ului au fost trimiși pe front neinstruiți, niște ținte ușoare pentru niște inamici
pregătiți pentru orice.
Așa a luat naștere Academia, un loc fondat de frica și de anticiparea oamenilor și a
conducătorilor ce au urmat pentru război, dar mai presus de toate, pentru înfrângere, pentru umilire.
După cum deja știți, sunteți aici pentru a putea pune mâna pe un bilet spre libertate față de
Zytav, anume coroana. Unul dintre voi va fi trimis la Palat, raportându-ne regulat orice informație
care ne poate ajuta. Cel puțin ăsta era planul inițial.

41
 Îmi luă o secundă ca să-mi adun gândurile și să mă uit în ochii încăpățânați ai lui Milak.
Știam ca sentimentul de trădare mi se putea citi pe față, dar era deja prea târziu pentru asta.
V-am spus de pe acum ce avem în minte cu un motiv, continuă Milak, netulburat de privirea
mea acidă. O să avem nevoie de fiecare dintre voi pentru a pătrunde în Palat. Dar discreția e sigura
cale spre coroană; astfel, o să vă trimitem pe rând la Palat. Vă vom aranja să aveți niște roluri
strategice, pentru a ne putea ghida cu ușurință. Trebuie să-l trimitem pe primul dintre voi acolo cât
mai curând posibil. Cu cât apucați să petreceți mai mult timp la Palat, cu atât mai repede o să
reușim să luăm coroana.
Unul dintre recruți, un băiat cu un păr blond ca aurul în lumina amurgului și cu ochii
albaștri, făcu o grimasă la cuvintele lui Milak și se întoarse la persoana care stătea imediat în
dreapta lui, o fată cu aceleași trăsături ca băiatul, cu aceeași formă definită a feței, dar și cu aceeași
încruntătură batjocoritoare pe fața delicată.
– Și dacă, așa cum ai zis chiar tu, noi am fii singurii care cunosc Palatul, atunci ce ne-ar
opri din a fura coroana chiar noi? zise cu îndrăzneală băiatul, un zâmbet acid cochetându-i pe buze,
o sclipire în ochii ca de sticlă.
La asta, ochii lui Milak s-au întunecat brusc, încruntătura sa de mai devreme
transformându-se în pură furie.
– Cum îndrăznești?...
– Cum te numești? m-am adresat eu băiatului, dându-i lui Milak ocazia de a se calma
înainte să ne distrugă planul chiar dinainte ca acesta măcar să înceapă.
– Numele meu este Emrys, iar aceasta este sora mea, Ashley, zise băiatul arătând spre fata
din dreapta lui și ignorând total privirea ucigătoare a lui Milak.
Mi-am luat privirea de la cei doi, întorcându-mă spre restul de trei recruți, care se uitau cu
neîncredere de la mine la Milak.
– Dar voi cum vă numiți?
– Eu sunt Weylin, zise un băiat cu tenul masliniu și ochii negri. Postura lui povestea despre
sutele de ore de antrenament; iar atitudinea lui detașată se citea pe fața frumos conturată de lumina
care se strecura pe ferestre înguste ale camerei.
– Unde naiba a găsit Aaron adolescenții ăștia înfumurați drept recruți?! Ca și cum mi-ar fi
auzit gândurile, Aaron scoase capul pe ușa sălii de antrenament, uitându-se cu precauție de la mine
la Milak, dar totuși cu un zâmbet jucându-i pe buze.
– Cum merg lucrurile? zise Aaron pe un ton întrebător, ignorând total privirea acidă a lui
Milak, care părea pe punctul de a avea o cădere nervoasă.
– Ei bine, spuse acesta, Seraphina urma sa le spună recruților despre antrenamente.
Brusc, ochii tuturor celor din încăpere se întoarseră asupra mea. Mulțumesc mult, Milak.
Am făcut un pas în față pentru a-i vedea mai bine pe cei cinci tineri pe care o să-i avem în grijă de
acum înainte.
– Salutare! am zis eu suficient de tare încât privirile lor să se întoarcă către mine. Numele
meu este Seraphina și vă voi fi instructor de lupte, alături Aaron, aici de față. Motivul pentru care
vă antrenăm nu este pentru că sperăm să luptați, ci pentru a fi siguri că dacă într-adevăr sunteți
puși în această situație, atunci veți fi pregătiți.
La asta, pe chipurile lor începu să se distingă o urmă de teamă, de trezire la realitate. Erau
chiar și mai nepregătiți decât îmi imaginasem. Dar bănuiesc că trebuie să lucrezi cu ceea ce ai.
– Milak vă va învăța cum să vă strecurați prin toate cotloanele Palatului neobservați și cum
să ne ghidați, când va fi cazul, spre coroană.

42
 Milak era un strateg și un spion foarte bun, dar, decât să meargă pe teren chiar el, prefera
să-i trimită pe alții. La un moment dat toți ne-am oprit din pus întrebări și ne-am acceptat soarta.
– Cât despre Demyan, el vă va antrena pe cei dintre voi care veți avea rolul de a
supraveghea perimetrul. El vă va instrui să deveniți unii dintre cei mai buni arcași din Zytav.
La asta, două mâini s-au ridicat. Emrys avea o privire care arăta cât de sigur era pe el. Cea
de-a doua persoană care a ridicat mâna era o fată cu părul roșcat și ochii aurii, cu o nuanță mai
deschisă ca ai lui Aaron. Postura îi era calmă, controlată, deși îi ochi îi străluceau sclipiri de
neliniște. Aceasta îmi întâlni privirea și începu:
– Mă numesc Leanne.
– Iar tu cum te numești? Spuse Aaron pe un ton cât mai prietenos posibil, uitându-se la
băiatul care stătea cu un pas mai în spate față de restul.
– Numele meu este Orion, zise băiatul cu ochii albaștri și cu părul castaniu și buclat, razele
soarelui scoțând în evidență nuanțele sale aurii.
– Ok, spun eu întinzându-i un tabel cu scris îngroșat lui Orion, care încerca de ceva vreme
să descifreze scrisul bolțat al calculatorului lui Milak fără ca altcineva să observe. Acum că ne-am
prezentat cu toții, acesta este programul vostru de antrenament pe care l-a întocmit Milak pentu
voi. Antrenamentul va începe mâine. Pâna atunci, încercați să vă odihniți. Acestea fiind spuse, vă
urez mult succes!
Mă uit în ochii lor – Emrys, Ashely, Weylin, Orion, Leanne – „ Sunt copii” îmi spun „nu
ar trebui să se arunce astfel în fața pericolului.”. Dau să mă îndrept de spate, pentru a ascunde un
fior.
– Seraphina vă va ghida acum spre camerele voastre. „Super! Încă ceva de făcut înainte să
apuc să mă antrenez!...”
Cu un oftat, dau să mă îndrept spre ușă, când un ciocănit se aude din direcția acesteia și
Demyan intră cu pași siguri în camera luminată de soarele după-amiezii.
– Scuzați-mă că am întârziat, dar a trebuit să termin raportul ultimei misiuni.
– De fapt, ai ajuns chiar la timp. Ai putea să-i ghidezi pe recruți la camerele lor? zic eu cu
o privire rugătoare.
Demyan oftează și se oferă să-i conducă el pe recruți. Încă un motiv să-i fiu datoare lui
Demyan – mereu știe ce să zică ca să nu-mi pierd răbdarea când Milak începe să abereze și să dea
ordine în stânga și-n dreapta. Mă cert des cu Milak, dar, măcar pentru binele echipei, ar trebui să
evit să fac asta de față cu nou-veniții.
– Eu, zise Milak, întorcându-se spre Aaron, în timp ce Demyan și restul părăseau sala, o să
merg să vorbesc cu restul ca să aflăm într-un final ce vor face spionii odată ce vor ajunge în Palat.
– Nu-ți face griji, zise Aaron, citind neîncrederea de pe fața lui Milak, odată ce vor fi
instruiți nu vei avea de ce să te îngrijorezi.
– Să sperăm că ai dreptate, pentru că altfel o s-o pățim cu toții, spuse Milak, ieșind cu pași
apăsați pe ușile vechi ale sălii de antrenament, lăsându-ne pe mine și pe Aaron să ne antrenăm.
Mă îndrept fără grabă spre masa din colțul sălii, de unde iau două pumnale gemene,
amintindu-mi cu o urmă de regret că le-am uitat pe ale mele în cameră. Și acestea erau bune, razele
soarelui împrăștiindu-se pe lamele acestora, mânerele fiind marcate cu câte o stea albastră,
emblema Rebelilor, dar erau banale, erau impersonale.
Pe peretele nordic al sălii era dispusă o colecție impresionantă de săbii și pumnale dintre
care Aaron alese o sabie aurie pe care erau încrustate cuvintele „Kapote ston polemo, panta ston
polemo (Odată în război, mereu în război.)”

43
 Aaron îndreptă cu viteză sabia spre umărul meu drept, abia dându-mi ocazia să mă feresc.
Am îndreptat pumnalul cu putere spre brațul acestuia, pentru a-l dezarma. Din fericire pentru
Aaron, pumnalele aveau câte un tăiș în loc de doua. Sabia zbură prin aer și se lovi cu un zgomot
ascuțit de podeaua de marmură.
Aaron nu ar face o greșeală ca asta în mod normal – asta dacă nu e distras de ceva. Poate
că îl deranjează mai mult decât lasă să se vadă să-i antreneze pe recruți. Sau poate...
În momentul acela pumnalul îmi zbură din mâna stângă și l-am văzut pe Aaron
îndreptându-l spre mine. Ceva în ochii lui arăta că nu era tocmai încântat să piardă.
M-am apărat cu pumnalul rămas, reușind să-l fac pe Aaron să-și piardă echilibrul pentru o
secundă și să facă un pas înapoi.
Asta era șansa mea: l-am împins pe Aaron astfel încât acesta a căzut cu un bufnet pe podea.
– Am învins, am spus eu pe un ton îngâmfat și cu un zâmbet pe buze, întinzându-i o mână
pentru a-l ajuta să se ridice.
Acesta refuză cu un gest din mână și se ridică, cu o încruntătură pe față. În secunda
următoare, aceasta disparu și fu înlocuită de obișnuitul său zâmbet fermecător. Ceva era ciudat cu
Aaron în ultima vreme. Părea... diferit. Poate mi-am piedut eu mințile.
– Doar de data asta, spuse acesta încăpățânat, răspunzând la declarația mea de victorie.
La asta am zâmbit și eu.
– Nu vei câștiga niciodată împotriva mea, Aaron. Știi bine, zic eu în glumă.

44
Stănescu Raisa, clasa a V-a A

Prima parte
Orfelinatul - ziua cea mare
Sunt Laura, am unsprezece ani și știu că nu sunt o persoană obișnuită. Pot să fac lucruri
obișnuite, să mănânc înghețată, să mă plimb cu bicicleta, să mă joc leapșa. Toate aceste lucruri mă
fac obișnuită presupun, dar o fată obișnuită nu face pe alte fete sau băieți să o ia la fugă, de cum te
văd, iar un copil nu îi face pe ceilalți să se holbeze la el, de parcă ar fi un monstru. Totuși eu cred
că ceilalți chiar mă consideră un monstru. Aș putea să vă zic și de ce toată lumea care mă vede este
așa de îngrozită de mine…În urmă cu 4 ani familia mea a suferit un grav accident de mașină, în
care mama și tatăl meu au murit, iar eu am rămas cu o cicatrice uriașă pe față și foarte multe vânătăi
pe corp care nu mi-au trecut nici acum. Mă întrebam de ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie,
începusem să cred că tot ce se întâmplase era din cauza mea! Bunica mea m-a primit la ea și a
încercat din răsputeri să-mi ofere tot ce aveam nevoie: cărți, jucării, haine, mâncare și apă.
Întotdeauna mă punea pe mine pe primul loc, lăsându-se întotdeauna pe al doilea. Doar că ce este
frumos puțin durează…Aceasta a murit peste câteva luni. Nu mai aveam alte rude care puteau să
mă întrețină, așa că am ajuns la un orfelinat. Un loc pustiu, care stătea să cadă…Acolo mai erau
foarte puțini copii, ceilalți spuneau că fuseseră adoptați. Îngrijitoarele, cele care se ocupau de noi,
nu erau deloc bune, iar pe mine mă considerau un copil diform, care nu avea niciun drept să
trăiască. Începusem să cred că era cel mai rău loc de pe pământ, până când am întâlnit un loc secret,
un fel de camera secretă, în care copii rămași la orfelinat petreceau cea mai mare parte din timp.
Imediat, au început să-mi prezinte locul, simțeam că în sfârșit cineva nu mă considera un monstru.
Pot să spun că a fost cel mai bun moment din viața mea! Deja începuserăm, să ne facem un plan
ca să scăpăm de aici și poate să trăim în pădure. Oricum, un lucru era sigur trebuia să plecăm de
aici, cât mai repede! Cele care ne serveau masa începeau să ne dea din ce în ce mai puțină mâncare.
Eu eram sigură că acestea o luau acasă…Când am mers la directoarea orfelinatului, ca să-i spunem
ce se întâmplă, nu ne-a crezut! De atunci am decis să ne obținem singuri mâncarea, printr-un mod
mai frumos sau nu. Știu doar că toți puneam mâncarea strânsă într-un bol mare și începeam să ne
ospătăm. Când doamna PLIȘTEA, după cum am poreclit-o noi, ne-a observant că nu mai suntem
atât de flămânzi, a început să intre la bănuieli. Într-o zi când Maria, o prietenă de-a mea s-a dus să
fure, oarecum mâncare, Doamna Pliștea a urmărit-o. Văzând ce face, imediat s-a dus la doamna
Lucia, directoarea orfelinatului și a spus tot ce a văzut. Doamna Lucia a închis fiecare copil,
inclusiv pe mine, într-un dormitor nemai aducându-ne mâncare sau apă timp de o zi. Copiii erau
ferm convinși că trebuie să plecăm de acolo! Eu am propus următorul plan: pe timp de noapte, o
să plecăm de aici, o să ieșim din curte și o să ne îndreptăm spre cea mai apropiată stație de autobuz,
dar înainte trebuie să ne facem bagajul, în care să punem câteva lucruri folositoare și mai ales o
hartă a orașului. Miranda m-a întrebat de unde o să facem rost de atâtea hărți, iar răspunsul mi-a
venit de îndată.... Mereu poștașul aducea ziarul împreună cu niște hărți ale orașului, de fiecare dată
le-am luat deci cred că erau suficiente pentru toți copiii… Partea cea rea este că există o fetiță care
era nepoata directoarei, iar ea în fiecare zi venea pe la orfelinat verificând ce facem... Avea 11 ani,
sincer era cea mai enervantă și băgăcioas persoană de pe toată lumea asta. Trebuia să avem foarte

45
mare grija pentru că dacă ne descoperea, imediat ne spunea doamnei director, care probabil nu ne-
ar mai fi lăsat să ieșim din camere niciodată. Măcar nu rămânea și pe timpul nopții la orfelinat. Eu
și cu echipa mea de spioni programasem să dăm spargerea vinerea viitoare astăzi fiind abia luni.
Număram zilele pe degete și abia așteptam să se termine tot acest chin. În toate aceste zile în care
am stat la orfelinat mi-am dat seama cât de mult îmi lipsesc părinții, nu mai am cui să-i zic tati,
mami și nu mai are cine să-mi cumpere înghețată de la domnul Will. Îmi lipsesc enorm, dar știu
ca sunt lângă mine și mă apără mereu. Din păcate rudele: verișorii, mătușile, unchii nu s-au dovedit
a fi niște oameni buni, dar eu îi iert și dacă m-ar ruga să trec peste, aș trece cu mare bucurie,
pregătită să-mi creez noi amintiri alături de ei. Până atunci când o să-și dea seama că nu au procedat
corect lăsându-mă singură, fără să primesc o vizită sau un mic mesaj de la ei, o să-mi continui
planul alături de niște prieteni de încredere care nu m-ar lasă niciodată la greu. Era joi și mai era o
singură zi până la planul cel mare, pot să zic că toți eram foarte emoționați, neștiind cum ne-am
putea exprima sentimentele, deoarece pentru mulți dintre noi era cea mai bună zi! Multor copii
părinții ori i-au părăsit ori au murit cum este și în cazul meu de asemenea!

A doua parte - ziua planului cel mare

Era ziua cea mare! Cred că toți eram stresați și ne întrebam dacă o să reușim cu adevărat
să scăpăm din acest loc îngrozitor și o să ne putem crea familiile pe care ni le doream! Eu le
spuneam încontinuu că o să reușim, doar că atunci când le spuneam deveneam din ce în ce mai
emoționată! Noi, împreună stabiliserăm că vom „evada” la ora unsprezece noaptea, fiecare trebuia
să aibă bagajul făcut cu tot ce menționasem că ar trebui să ia fiecare.
Cam pe la ora cinci, când o doamnă îngrijitoare ne-a băgat la somn, ca să scape de noi,
evident, am împărțit tuturor copiilor o hartă a orașului. Au mai trecut câteva ore în care decideam
ce grupuri ar trebui să fie, pentru că dacă mergeam împreună, un adult sigur ne-ar fi văzut și ne-ar
fi stricat toate planurile. În orfelinat locuiau cincisprezece copii dintre care nouă au vrut să ia parte
la acest plan.... ceilalți se temeau că o să ne prindă cineva. Se făcuseră trei grupuri, eu picasem în
grup cu cea mai bună prietenă a mea din fericire… Aproape era ora unsprezece și cu toți eram
foarte fericiți! Deodată intră pe ușă o fetiță! Tuturor ne-a căzut fața când am văzut cine venise! Era
domnișoara Ingrid, nepoata directoarei și cea mai râzgâită și plângăcioasă persoană de pe planetă.
Toți copiii erau dezamăgiți, pentru că știau că dacă este ea în orfelinat nu o să putem să fugim. În
cameră plutea energia negativă pe care o simțea fiecare copil! Lângă mine se așază o persoană,
sincer nu mă mai interesa cine este așa că nu am băgat-o în seamă! Îmi întorc privirea și o văd pe
plângăcioasă. Se apropie de mine și îmi șoptește ceva la ureche. Nu întelegeam și nici nu voiam
să înțeleg ce vrea să-mi zică. Când vede că nu-i dau atenție ridică tonul spunându-mi că știa tot ce
voiam să facem în seara asta! Atunci când am auzit-o, nu mi-a venit să cred, nici măcar nu
înțelegeam de ce nu ne pârâse doamnei Lucia! Mi-a spus că-i părea rău pentru tot ce făcuse, pentru
cum se comportase cu noi toți și că ar dori să se revanșeze dacă ar putea. În mintea mea deja
creasem planul… Eram sigură că dacă ne ajută o să putem pleca din acest loc îngrozitor. Dar
înainte să pot să spun ceva, ea a spus că ne ajută cu condiția că trebuie să ținem legătura, dacă ne
reușește planul. Fără să fim văzuți, cu ajutorul lui Ingrid ieșim pe poartă, fiecare grup o luase
printr-o altă direcție!
Cred că am uitat să vă specific un lucru: înainte să plecăm dădusem spargerea în bucătărie,
unde toată lumea luase ce a vrut!

46
 După cum calculasem, trebuia să ne ia două ore să ajungem la acel loc. Eu eram foarte
inteligentă (așa mă credeam) și știam foarte bine să citesc hărțile! Am luat un autobuz mai întâi,
apoi am mers pe jos printr-o pădure, cred că am mers pe jos un kilometru până la locul stabilit. Pe
toți ne dureau tare picioarele, dar când am ajuns eram cei mai fericiți copii din lume, nu cred că v-
ați putea da seama cum este să nu ai părinții alături de tine, să-ți facă toate plăcerile, să te răsfețe…
Așa ne simțim noi zi de zi… încercăm să ne încurajăm și în același timp încercăm să avem grijă
de altul, pentru că noi înainte de a fi prieteni, suntem o familie, o adevărată familie! Se făcuse
dimineață și doar două grupuri veniseră… Eram cu toții foarte triști, nici măcar nu aveam poftă să
mâncăm. Am făcut un mic foculeț, deoarece era destul de frig chiar dacă era primăvară! Voiam să
o chem pe prietena mea ca să mergem să adunăm fructe de pădure, dar nu răspunde! Mi se părea
ciudat, pentru că ea trebuia să meargă cu mine! Întreb și pe ceilalți copii și îmi spun că ea a mers
cu grupul care nu venise încă. Nu mă mai puteam opri din plâns, ne jurasem că nimeni și nimic nu
ne va despărți! Știam că trebuie să fac ceva, să mă duc după ea.... Imediat mi-am amintit că Ingrid
îmi dăduse un telefon cu care puteam să comunic cu ea. O sun și îmi zice că s-au întors la orfelinat,
fuseseră prinse de un adult și apoi duse la poliție de unde le-a luat mătușa ei. Mi-a mai povestit că
apărusem peste tot la știri și toată lumea ne căuta, inclusiv poliția! Eu știam că dacă mă întorc,
după ei există posibilitatea să mă prindă, dar - după cum am zis – suntem o familie, iar o familie
se ajută! În fiecare zi vorbeam cu Ingrid ca să văd cum stă situația și când puteam să merg la ei! A
trebuit să aștept o săptămână ca să se liniștească apele! Luni am sunat-o din nou ca să-mi confirme
dacă pot veni! Înainte de plecarea de la orfelinat eu cu ea ne spusesem că dacă o prinde mătușa ei
vorbind la telefon cu mine o să spună cuvântul „telefon”. Știu că era ciudat, dar alt cuvânt nu ne
venise în minte atunci. Când vorbeam la telefon a rostit acel cuvânt atunci, am început să mă
panichez! Repede i-am spus o oră și o dată falsă la care o să vin după copiii rămași!
Sigur doamna directoare a crezut tot!

47
 Azamfire David, clasa a V-a A

Devotamentul cerbului
Era o dimineațǎ frumoasǎ de varǎ. Soarele galben ca aurul rǎsǎrea ȋncetișor pe cerul senin
ca floarea de nu-mǎ-uita, trezind toate vietǎțile pentru o nouǎ zi. De cum am pǎșit pe terasǎ, am
auzit simfonia melodioasǎ cȃntatǎ de pǎsǎrele și pentru cǎ eram liber, am plecat în pǎdure pentru
o plimbare scurtǎ.
Adierea ușoarǎ a vȃntului legǎna crengile copacilor încǎrcați ȋn luminǎ și culoare. Știam
toate cotloanele acestei pǎduri, pentru cǎ mǎ plimbasem de zeci de ori prin ea cu tatǎl meu. Tot
mergȃnd, fiind pierdut ȋn gȃnduri și ȋn miresme, nu mi-am dat seama cȃt de departe mǎ
aventurasem de data asta singur în codru.
Deodatǎ, în fațǎ am vǎzut cinci oameni cu pǎlǎrii verzi decorate cu pene, fiecare cu cȃte o
pușca ȋn mȃnǎ. Cu greu am reușit sǎ nu țip de spaima si m-am ascuns ȋntr-un tufiș ca sǎ urmǎresc
ce se întâmpla. Oamenii ȋnaintau ȋncet și comunicau mai mult prin semne. Deodatǎ s-au oprit și au
ȋndreptat toți puștile în aceeași direcție. Ȋnlemnisem de spaimǎ, nu știam dacǎ sǎ fug sau sǎ rǎmȃn
ascuns, dar ȋn același timp eram curios ce se va ȋntȃmpla, așa cǎ am rǎmas pe loc. Liniștea absolutǎ
ce se lǎsase a fost ȋntreruptǎ de foșnete și trosnituri de crengi și, deodatǎ, ca de nicǎieri, ȋn fața
puștilor a apǎrut o familie de cǎprioare - un cerb cu coroana falnicǎ, o cǎprioarǎ gingașǎ și un pui
timid.
De-abia atunci am realizat cǎ bǎrbații erau vȃnǎtori și acele animale ȋși vor gǎsi sfȃrșitul.
Ȋn timp ce ȋncercam sǎ-mi fac curaj sǎ ies și sǎ-i opresc, cerbul a ȋnaintat viteaz, punȃndu-se ȋn
fața familiei lui, parcǎ sacrificȃndu-se pe el ȋn locul celorlalți. Din fericire, nu a trebuit sǎ fac nimic,
pentru cǎ acest gest de devotament al cerbului i-a emoționat pe vȃnatori, iar ei s-au oprit din
vȃnǎtoare și s-au depǎrtat.
Sper că toți vȃnǎtorii vor ȋnțelege cǎ și animalele sunt vietǎți ca și oamenii – au ochi, urechi,
dinți… Dar, cel mai important, și ele au un suflet!

48
 Chinie Ambra, clasa a V-a A

Cronicile Heavenwood
Partea I

Există în St. Blike o patiserie mică, cu ziduri albastre şi zgrunţuroase, pe care se înalţă
arbuşti stufoşi. Deasupra uşii se află o marchiză decolorată, vărgată ca o acadea, şi o firmă pe care
scrie PATEURILE DOAMNEI CLARK, deşi nu s-a mai făcut niciun pateu mulţi ani aici.
Deasupra sa se găseşte un apartament cândva modest, înţesat acum cu tot felul de kitsch-uri, o
încercare zadarnică a noului proprietar de a mai înfrumuseţa cămăruţele anoste Bella Clark
locuieşte la mansardă în această clădire alături de mama sa vitregă, Widonna, iar astăzi se
pregătește pentru una dintre cele mai importante zile din viaţa ei. Admiterea la colegiul
Heavenwood i-a îndeplinit visul suprem. În caz că nu știți aceasta este cea mai prestigioasă şcoală
din Londra la care doar trei copii au reuşit să intre cu bursă până acum printre care şi Bella. Se
sculase dis de dimineaţă și își pregătise cărțile și toate celelalte obiecte. Era o fată ordonată și
organizată, planificase ziua aceasta pe tot timpul verii aşa că trebuia sa fie perfectă. Avea să ia
trenul şi câteva autobuze dar totul avea sa fie în regula. Nu îi părea rău să părăsească acest cartier,
nu rămăsese nimic pentru ea aici, ci mai mult era o cauză constantă de suferinţă pentru Bella, cum
mama ei murise din cauza cancerului iar tatăl se afla undeva prin New York, Bella rămăsese doar
cu Widonna, o femeie aspră cu propriile sale regrete și remușcări dar mai ales răutate și ură pentru
fata de cincisprezece ani cu care se pricopsise. Prieteni nu avea, îşi petrecuse mulţi din anii
copilăriei învăţând pentru admiterea la Heavenwood ceea ce nu o prea ajutase pe plan social.
Îmbrăţişa plecarea cu braţele deschise.
A coborât scările în grabă încercând să nu dea ochii cu Widonna dar a fost inevitabil.
– Să nu te aştepţi la dulcegării din partea mea, doar nu cauza probleme, mă bucur să scap
de tine, dar o sa te aibă alţii pe cap, încearcă să nu fii un calvar!
– La revedere și ţie, Widonna!
S-a oprit la intrare, a tras o gură zdravănă de aer drept încurajare și a plecat.
Drumul a fost foarte neplăcut, emoţiile îi întorceau stomacul pe dos și nu de puţine ori s-a
simţit copleşită de amintirile frumoase petrecute alături de mama sa și vechea ei prietenă Nonnie,
dar toate fuseseră trecătoare, bucuria aceea inocentă se evaporase și se transformase într-un nor de
cenuşă ce o urmărea pe Bella la fiecare pas. Voia să dea timpul înapoi și să se bucure de acele clipe
încă puţin, să nu fie doar o amintire dulce. Mama ei își dorise întotdeauna sa ajungă la Heavenwood
dar nu a fost cu putinţă aşa că Bella voia să ducă dorinţa acesteia pănă la capăt, şi iat-o în faţa
porţilor imense aurii de la Heavenwood gravate cu simbolul şcolii, un vultur, așteptând ca cineva
să o împingă de la spate. Porţile dădeau spre o construcţie uriaşă, cu o intrare acoperită, sub care
se adunau toţi elevii care veneau. Acoperişul era susţinut de stâlpi de piatră, decoraţi cu spini şi
trandafiri sculptaţi cu minuţiozitate. Vântul care sufla printre stâlpi scotea un şuierat ciudat, ca o
sirenă, care îi dădea Bellei un fior plăcut pe şira spinării. S-a uitat în jur și s-a speriat puţin când i-
a văzut pe ceilalţi elevi şi şirul de maşini luxoase ce părea nesfârșit şi atunci a văzut-o. În spatele
maşinii care o adusese se afla o siluetă înaltă și slăbănoagă, cu părul scurt, ciufulit şi negru ca pana
corbului, îmbrăcată într-o geacă de piele jerpelită. Nu semăna cu ceilalţi. Şoferul a vrut să o ajute
dar fata i-a făcut semn că se descurcă. Nu putea să nu se uite la ea, era ca și cum între ele se stabilise
o energie magnetică foarte stranie. Dar înainte să îşi dea seama de ce i se părea atât de cunoscută,
vederea i-a fost blocată de un teanc de cărţi cu picioare, care se pare că şi vorbea.

49
 – Bună, eu sunt Becky, iar tu trebuie să fii Bella, sunt aici ca sa îţi fac turul şcolii si să te
ajut să te acomodezi, apropo îmi place pasiunea ta pentru roz! a spus fata pe nerăsuflate.
Bellla a simţit ca roşeşte. Toate lucrurile ei erau de obicei roz, era o obsesie care o chinuia
de mulţi ani, dar nu avea ce să facă în privinţa asta.
– Ăăăăă, mulţumesc am...
– Se pare că ai un eritem facial idiopatic serios.
Becky a continuat să se holbeze la faţa ei ceea ce a făcut-o pe Bella să se dea înapoi involuntar şi
să se uite chiorâş la ea.
– Mă refer la roşeaţă, de fapt chiar are farmec deşi poate fi un prim simptom al unei boli
foarte serioase.
În timp ce ea continua sa îndruge verzi şi uscate, Bella o urma pe aleea către intrarea școlii
dând prosteşte din cap. Uitându-se în jur deja simţea că intrase în altă lume, una scoasă din
romanele pe care Bella le citea cu atâta ardoare. Părea o bucăţică de rai din care Bella putea să
guste, era uimitor!
– Crezi că se simte bine?
– Lăsaţi-mă pe mine îmi dau seama imediat ce a păţit, a spus Becky
– De ce ne pierdem timpul aici?
– Bella eşti bine? Bella?
Era îngrozitor! Tocmai rămăsese stană de piatră timp de două minute în faţa uşii de la
intrare. Era teribil. Halal început de an.
– Da, sunt bine, nu te îngrijora. Am, am rămas fascinată de...
– De uşă? a spus o fată îmbrăcată impecabil pe care erau câteva logouri faimoase. Ar fi
putut sa treacă uşor drept o păpuşă barbie brunetă care prinsese viaţă.
Se simţea jalnic. Nu putea să creadă că se făcuse de râs din primele clipe petrecute aici.
– Mia!!! a spus o altă fată mai scundă și dolofană decât Barbie. La rândul ei era îmbrăcată
în haine de firmă, albe ca laptele. Nu fi nepoliticoasă!
Bellei i se părea că acea fată mititică părea făcută din zahăr, probabil şi din cauza mirosului
dulceag care plutea în jurul ei.
În fine, cred că am stat prea mult de vorbă, mă duc să văd dacă cineva îmi maltratează
valizele. Om mai stângaci ca ăla de acolo n-am mai văzut. A spus aşa zisa Mia dându-şi ochii peste
cap.
Avea părul lins, scăldat în razele soarelui şi ochii verzi ca două smaralde iar postura ei era
perfectă.
– Ea e Mia, fiica ministrului de interne. E foarte amuzantă dacă ajungi să o cunoşti. zise
Becky chicotind.
– Cu siguranţă! și-a zis Bella în sinea ei.
Au trecut câteva ore bune în care Becky, i-a făcut turul şcolii. Venise timpul să meargă în
dormitorul său. Bineînţeles că avea aşteptări destul de mari ţinând cont că şcoala o lăsase cu gura
căscată la propriu. Semăna cu un castel uriaş scos din basme, pereţii erau împânziţi cu tablouri la
care Bella mijea ochii iar toate celelalte lucruri păreau făcute din aur şi argint. „Fermecător” îşi
spunea ea în mintea sa.
– Bun, acum că ai văzut despre ce e vorba e timpul să o cunoşti pe doamna directoare. Nu
te îngrijora este o doamnă foarte drăguţă dar și exigentă, să ai grijă la maniere, prima impresie
contează foarte mult pentru ea.
– Ce?! Cum adică? Să o cunosc pe directoare? Acum?!
– Am uitat cumva să menţionez ceaiul alături de doamna Streisand?

50
 – Daaaaa!!!
– Atunci îmi cer scuze, dar chiar nu mai avem timp, doamna ţine și la punctualitate.
Biroul directoarei era un loc foarte comod. De jur împrejurul camerei se aflau fotolii din
mătase de culoarea trandafirilor şi o măsuţă din sticlă pe care şedeau câteva ceşti de ceai cu un
model floral lucrat foarte detaliat. Doamna Streisand era o femeie galantă, cu un chip angelic pe
care lumina soarelui îl făcea să strălucească.
– Bine aţi venit, fetelor! a spus directoarea cu glasul ei de ciocârlie.
– Bună ziua! au spus fetele în cor.
– Tu trebuie să fii Bella! Sper să te simţi cât se poate de bine la Heavenwood. Este o școală
foarte dotată care are foarte multe pretenţii şi aşteptări de la elevii săi. Aş avea un mic amănunt să
precizez. Din nefericire am rămas fără dormitoare aşa că va trebui sa împarţi camera cu un alt elev.
– Ăăăăăăă... Au!
Becky a înghiontit-o pe Bella şoptindu-i:
– Nu te mai bâlbâi!
– Cred că este ok, mulţumesc că m-aţi informat.
A urmat ceaiul care avea mai mult gust de otravă, dar fetele nu au spus nimic. Până şi
directoarea a strâmbat puţin din nas la gustarea „delicatesei” din plante.

51
 Cugetări
Azamfire David, clasa a V-a A
Pentru ca relația dintre copii și părinți să funcționeze, este nevoie de comunicare. Din
păcate, în multe familii, comunicarea între părinți și copii nu este prezentă, ceea ce duce la
necunoașterea personalității copiilor, a dorințelor și aspirațiilor lor.

Teama în fața unei situații necunoscute poate fi învinsă doar înfruntând direct și cu
curaj necunoscutul! Nu întotdeauna necunoscutul este ceva de care trebuie să te temi. Poate aduce
un lucru bun.

Străinii îți pot deveni cei mai buni prieteni, iar cei mai buni prieteni pot deveni străini
pentru tine! Depinde pe cine alegi să îți fie aproape. De multe ori aparențele și impresia la prima
vedere sunt înșelătoare. Doar timpul ajută la mai buna cunoaștere a celor din jurul tău.

Butnaru Sabin, clasa a V-a

Niciodată binele nu va exista fără rău, deoarece asemenea stelelor pe cerul nopții, lumina
nu se va putea vedea vreodată fără contrastul întunericului.
Gândurile și sentimentele noastre sădesc pământul mormântului nostru.
Faptele sunt pietrele ce clădesc piatra funerară, iar spusele noastre din timpul vieții sunt
cuvintele ce vor fi inscripționate pe ea. În final, toate acestea construiesc amintirea ce va rămâne
după noi, în inimile, sufletele și memoriile celorlalți.
A răzbunării cireașă de pe tort este trădarea…
Cu toții caută fericirea în viață și pleacă la drum ca un om fără apă în mijlocul deșertului,
fără măcar a ști ce caută.
De obicei, cele mai bune idei ale noastre sunt ca o flacără ce se stinge până să facă fum,
din cauza vocilor din jur ce le prind în căușul palmei și le lasă fără oxigen.
M-am întrebat: de ce anumite amintiri ne rămân păstrate în memorie pentru toată viața, iar
altele pur și simplu se pierd în neant, mai repede decât ți-ai dori? Gândindu-mă, am venit cu
următorul răspuns: anumite amintiri ne vor însoți pentru totdeauna, deoarece acelea sunt cele care
au nevoie doar de un cuvânt pentru a ni le aduce în minte, iar atunci, simpla frază: „Îți mai amintești
când?“ poate stârni o mulțime de sentimente diferite, cum ar fi: bucurie, tristețe, nostalgie sau
melancolie, căci aceste sentimente formează starea din universul nostru interior.

52
 Chinie Ambra, clasa a V-a
Soarele și luna sunt atât de diferiți dar totuşi îi leagă ceva. Poate cerul sau poate simplul
fapt că și soarele este o stea, poate dorința soarelui de întuneric ori a lunii de lumină, cine știe?
Poate luna este doar orbită de soare iar soarele adorǎ frica de a privi luna.

Mai bun un suflet valoros decât o minte de succes.

Persoanele trebuie iubite și lucrurile folosite, nu invers. Lumea a devenit o harababură

pentru că obiectele sunt iubite și oamenii folosiți.

Înainte ca cineva să te iubească trebuie sa înveți să te iubești pe tine însuți.

Viața este ca un carusel al emoțiilor iar luminița de la capătul tunelului este momentul în
care ai amețit de tot.

53