1.

REVISTA CERCULUI
DE CREAȚIE
LITERARĂ

Colegiul Național
Zinca Golescu
Pitești

ÎNCEPUTURI
POEZIE Nr. 8 /2021 (MMXXI)
 Numai poetul, / Ca păsări ce zboară/
CUPRINS Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpurilor…
(Mihai Eminescu)

1. Tomikawa Alexandru, clasa a X-a G

 Tânărul fără nume 10. Chinie Ambra, clasa a V-a A
 Teatru  Întuneric și lumină
 Visare  Dragoste înșelătoare
 Cântecul unei marchize  Pulbere de stele
 Dogma diavolului 11. Cojocaru Maria, clasa a X-a G
2. Butnaru Sabin, clasa a V-a A  Cerul plin de stele
 Oceanul personalităților  Viața ca într-un poem
 Povestea răsăritului și a apusului  Mare e regretul
3. Udrea Delia, clasa a XI-a D  Iunie
 Melancolie 12. Coman Daniela, clasa a XII-a H
 Tu  Cugetare primă
 Confuzie  Încă
 Soarele și luna  Idea de viață
 Dragă mamă…  Chemare
4. Gîrtan Eliza, clasa a X-a G  Invitație la viață
 Scrisoare către cer  Absurdul așteptării
 Nebună albastră  Lecție de timp
 Visul trădării  Punctuația iubirii
5. Diaconu Maria, clasa a XII-a H  Regăsire de sine
 Azi e închis  Arborele vieții
 Gest  Caelum et Terra
 Mi-am scos sufletul la plimbare 13. Popa Raluca Maria, clasa a X-a D
 Cenușă  Regatul aparențelor
 Aici  Îndrăgostește-te de viață
6. Șerban-Barbu Ioana, clasa a XII-a H  Siguranța-i închisoare
 Nevinovatul 14. Azamfire David, clasa a V-a A
 Muză  Soarele
 Zburătorul în amurg de lume  Noapte pe plajă
 Noul vechi Babylon 15. Preda Michelle, clasa a IX-a E
 Vreau să ies din Purgatoriu  Vise amare
 Sublimul 16. Gheorghe Diana, clasa a IX-a E
 Personaje  Iubire otrăvită
7. Grosaru Daniela, clasa a XII-a G 17. Priseceanu Alma, clasa a V-a A
 Un camarad de război  Oriunde și oricând
 Tot
8. Mihai Ioana, clasa a X-a B
 Să te iubesc
9. Stănescu Raisa, clasa a V-a A
 Eu și numai eu

Desene:
Cârstea Ana, clasa a IX-a F
Udrea Delia, clasa a XI-a D
Coordonator: Dragoș Filip, clasa a V-a A
Prof. Florentina Maria Comănescu Butnaru Sabin, clasa a V-a A
Colaborator: Gherghina Sarah, clasa a VIII-a A
Prof. Cârstea Ionela
Tomikawa Alexandru, clasa a X-a G

Tânărul fără nume

Ai fost un cadou neprețuit, ce timpul
Încearcă și acum să-ți șteargă chipul.

Cândva, în vremuri de mult trecute, Unde-i dădu de cap mâhnirii:

Undeva, pe plaiuri neștiute, „De acum te cheamă Vânător!”
Ascuns într-un colț de lume, Spuse baba cu glas gânditor.
Trăia un tânăr fără nume. „Ai vânat și ai ucis
Și era el singur-singurel, Întocmai cum mi-ai promis!”
Încă de când era băiețel. Vânătorul îi mulțumi
Și-nvățase să se-ngrijească Dar apoi, el se gândi:
Făr' de mână părintească: „Nu îmi place! Vreau alt nume!”
Muncea, pescuia și vâna Astfel, plecă iar în lume
Lucrând tot ce-i putea mâna. Să dea de altă lume bună
Era tânărul isteț, Și un alt nume să îi pună
Harnic, vrednic și glumeț, Întâlni astfel un moșneag,
Dar avea o mare mâhnire, Puțin cam chior și cam beteag.
Avea flăcăul o tânjire: Bătrânul îi dădea nume dacă
L-au lăsat ai lui făr' de nume! Se punea ca un pod să îi facă.
Sătul, el a plecat în lume Se puse feciorul la muncă
Numai să îl numească cineva Și-i făcu pod peste o luncă.
Sau măcar să-nvețe câte ceva. Moșneagul, nespus de mulțumit,
Și astfel merse el cât merse Îndată un nume i-a găsit.
Pe câmpii și prin crânguri dese „De azi te vei chema Constructor
Până ajunse la o căsuță Căci mi-ai fost de mare ajutor!”
Unde trăia numai o băbuță. Constructorul îi mulțumi,
Săracă și gârbovită, Dar apoi, el se gândi:
Tușa se uită uimită „Nu-mi place! Vreau alt nume!”
La feciorul lipsit de vlagă. Astfel, plecă iar în lume
„Sărut mâinile, tușă dragă! Să dea de altă lume bună
Dă-mi un nume, rogu-te frumos, Și un alt nume să îi pună.
De-mi vei da, voi munci conștiincios!” Întâlni astfel un puștan
Bătrâna se miră de voinic, Fugind speriat de un curcan.
Dar vru să vadă de-i destoinic Flăcăul goni iute pasărea,
Așa că-l trimise să vâneze Iar puștanul sperios îl preamărea
Ca să aibă ea ce să cineze. „Mulțumesc, voinice! M-ai
Flăcăul își luă arcul și tolba scăpat!
Și, fără să prelungească vorba, De acum, Erou vei fi chemat!”
Intră în codru după fiare. Eroul îi mulțumi,
Căprioarele erau rare, Dar apoi, se gândi:
Dar el doborî patru din ele „Nu-mi place! Vreau alt nume!”
Și le târî trupurile grele Astfel, plecă iar în lume
Până la căsuța mătușii, Să dea de altă lume bună
Și un alt nume să îi pună.
Dar ghinion! Merse el năuc
Și se trezi că e singur cuc.
Flăcăul harnic se mâhni nespus:
„Nu-mi place numele ce mi-a fost pus!”
Spuse el cu supărare.
Dar să vezi! Mare mirare!
Din pădurea întunecată
Se ivi o frumoasă fată:
„Ce te macină așa, viteze?
Cine s-a găsit să te-ntristeze?”
„Nimeni și nimic, doar sunt trist
Că sunt atât de ghinionist!
Caut un nume pentru mine!”
„Dar n-ai un nume pentru tine?”
„Nu, căci niciunul nu mi-a fost dat!
Însă, eu pe alții i-am rugat
Și multe nume am căpătat
Doar că pe toate le-am lepădat.
Erou, Constructor ori Vânător
Teatru
Luminile se sting încet, încetișor.
Mândrul roșu dispare sub umbre pale.
Prin sală străbate al teatrului fior
Gata să seducă prin vrăjile sale.
Murmurul încet se risipește abrupt
Când, de nicăieri, apar gingași norișori
De sub cortină, din tavan, pe dedesubt,
Roșii ca focul, un spectacol de culori.
Când scena se dezvăluie-nflăcărată,
Când toți ochii o privesc cu mare sete,
Lumini străpung a lor lume-ntunecată,
Sclipiri le alină sufletele bete.
A început: actorii își joacă rolul
Emanând emoție cu-ale lor măști albe
Dansând, cântând, până când îi lasă corpul,
Până când pasiunea piesei îi arde.
Orice râset, orice fierbinte lacrimă,
Orice urmă de trăire omenească,
Nu-mi plac ele nici de-ar fi să
mor!”
Fata începu să chicotească
Omul încetă să se jelească.
„Voinice drag și scump, dacă vrei
Numele de Ion tu poți să-l iei!
Dar să știi, că fapta îți e nume!
Ce faci și zici ajung să buciume
Mult mai tare decât orice!
Numele nu îți e voce
Iar oamenii, când te cheamă,
După faptă te iau în seamă!
Ba ești prieten ori dușman,
Om cuminte ori bădăran!”
Ion se gândi și cumpăni,
Iar pe urmă îi mulțumi.
Era foarte fericit
Că un nume și-a găsit.
Iar acum el mai știe
Că fapta arată cine știe omenie!
Spectatorii sorb cu cea mai grea patimă
Domolindu-și a lor sete nebunească.
Însă oricât de frumos le este jocul
Sfârșitul trebuie mereu să apară!
Oricât de strălucitor le arde focul
Mereu trebuie să se stingă, să piară!
Ce tristețe! Cât de cruntă-i agonia!
Ce fericire! Ce extaz copleșitor!
Cât de minunată le-a fost rapsodia!
Și totuși, publicul e copleșit de dor...
Fie că s-au bucurat, fie că au plâns
Spectatorii au rămas cu un gol în piept
Extazul se sfârși; de final fu constrâns!
Ce mare răutate! Cât e de nedrept!
Publicul, înfometat, ceru și mai mult
„Vrem joc și cântece! Vrem povești! Vrem
eroi!”
Întreaga sală se umplu de-acest tumult
Mai puternic decât un urlet de război.
Oamenii voiau să simtă, să trăiască,
Voiau să fie regi sau vrăjitori iscusiți
Ori într-o lume fantastică să crească
Stăpâni în propria lor lume, nebiruiți.
Visul, însă, nu-i mereu realitate:
Visare
Îmi închipui ce frumos ar fi
Dacă-n altă lume m-aș trezi.
Una fără nori, fără ploaie,
Fără moarte, fără războaie.
O lume cu lună și cu soare
Plină cu mireasmă și cu boare.
Îmi închipui ce frumos ar fi
Dacă-n altă lume mi-aș zidi
O frumoasă casă, lângă mare.
Să citesc o carte pe-nserare
Și, lipsit de griji și de belele,
Să adorm lângă apă și sub stele.
Îmi închipui ce frumos ar fi
Dacă această lume-aș părăsi.
Sătul sunt de lacrimi și trădare
Sătul sunt de suflete murdare.
Cât aș vrea să scap de crunte fapte!
Cât aș vrea să mă pierd în noapte!
Apoi, însă, îmi privesc mâinile
Îmi blestem aprig murdăriile.
Vreau să las totul, să plec departe,
Dar merit asta, cu-ale mele fapte?
Sunt ca ei, un alt fir de iarbă
Într-o lume la fel de bolnavă.
„Personajele scenei nu trăiesc cu noi,
Și totuși, în a noastră naivitate,
Îi ținem în suflet pe ai noștri eroi!”
Simțind dorință în ale lor suflete,
Teatrul oferă altă scenă, alți actori!
Pentru ai lui spectatori ce îi iubește,
O nouă viață, o nouă poveste!
Cântecul unei marchize
Într-al Gheii verde sân,
Pe acest tărâm bătrân
Se-odihnește un brav erou,
Pierdut în timp, un slab ecou.
Fără nume, fără-onor.
„Dormi în pace, dormi ușor!
Lasă-ți arma să se frângă
Lasă-ți inima să plângă!
Biruit-ai, suflet cald!
Sorțile-n glorie te scald!
Oblojește-ți trupul rănit,
Alină-ți spiritul mâhnit
Pe-acest plai ai rătăcit,
Pe-acest ținut ai biruit!
Pe-acest pământ trecut prin foc
Copiii se țin de chiot și joc.
Unde-ai luat atâtea vieți,
S-au născut atâția feți.
Chiar de-ai plâns aprinse lacrimi
Și-ai trecut prin zeci de patimi,
Chiar de-au uitat al tău nume,
Chiar de-ai fost șters de pe lume,
Voi cânta un dulce cântec
Pentr-un suflet singuratic!
Dormi acum, viteaz voinic,
Rămas bun, iubit logodnic!”
Dogma Diavolului
În adâncurile pământului,
În plaiuri făr' de mila Domnului,
Demonii cumpliți se adună
Ca Diavolului să i se supună.
Și se strâng mii de capete încornorate
Să se ospăteze cu vieți nevinovate,
Să jure credință cu sânge innocent,
Să-și arate astfel crudul devotament.
Dar iată că, într-o caldă zi,
Buna dreptate se împlini.
Un tânăr viteaz coborî hăul
Dorindu-și să nimicească răul
Și, cu un paloș strălucitor în mână,
Tăie căpățână după căpățână.
Demonii zbierau și se văitau,
Căci în fața sabiei toți cădeau,
Încercau să fugă, să țipe, să lupte
Dar toți își pierdură capetele slute,
Iar tânărul, scăldat în sânge,
Arma și mai tare și-o strange,
În fața Diavolului stă
Sabia către el și-o îndreaptă:
„Cumplite Diavol, am venit să te dobor!
Ghearele tale aduc măcel și omor,
Vorbele-ți sunt de rea credință,
Glasul tău aduce suferință,
Slujitorii tăi sfâșie și ard,
Curmă atâtea vieți sub al tău standard!
Orice-ai zice și ai face,
Fără tine ar fi pace!
Am venit cu o sfântă armă
Să îți sting blestemata-ți flamă,
Să îți distrug viața nimicitoare,
Să-ți curm tirania apăsătoare!
Scoate-ți paloșul! Eu te chem
Ca în săbii să ne tăiem!”
Diavolul zâmbi arrogant,
Răspunzându-i cu glas pregnant:
„Ce vorbe-s astea, măi voinice?
Orice-ai face și orice-ai zice,
Nu mi-am pătat mâinile cu sânge,
Iar din vina mea, nimeni nu plânge!
Ce aduce suferință și chin
E chiar sufletul omului hain!
Spui că semăn ură și necaz,
Că prăpădul vostru îmi e haz,
Dar ce nu știi tu, tinere viteaz,
E că sunt paznic fără răgaz,
Închid suflete negre și păgâne
Și le ard până se fac țărâne,
Torturez numai pe cei vinovați,
Pe monștri, ucigași și psihopați.
Cei ce îngenunchează și-mi jură credință
Vor să scape de-a lor eternă suferință!
Dar să știi că nimeni n-are scăpare,
De dreptate și de-ale mele gheare!”
Tânărul îl ascultă atent,
Își coborî paloșul prudent
Și cu glas hotărât și tunător
Îi grăi Diavolului arzător:
„Vorbele îți sunt înșelătoare!
Minciunile-ți sunt dezgustătoare!
De ce mai există răutate
Sau atâtea vieți îndurerate
Dacă tu nu ești de vină?”
Diavolul mai că se-nchină,
Începu să râdă copios,
Zguduind hăul odios:
„Ești curajos, cinstit și abil,
Dar mai naiv decât un copil!
M-ai făcut să râd de m-am prăpădit,
Așa că nu vei pleca nerăsplătit!
De asta ți-e voia, în iad mă voi închide
Până când astă lume va fi pe sfârșite,
Dar ia amint: făr' de mine
Niciodată nu va fi bine!
Oamenii sunt oameni când au dușmani,
Când se luptă cu bestii sau tirani.
Dar, când nimic nu vă mai îngrozește,
Când nimic nu vi se-mpotrivește,
Sunteți bestii fără milă,
Ce-mi provoac-atâta silă!
Vă devorați unii pe alții
Fie străini sau frații,
Sunteți ucigași, hoți și trădători,
Fără milă, ai vieții răpitori.
Ați mâncat din mărul interzis,
Poarta Raiului vi s-a închis,
Ați aflat de rău și de bine,
Dar tot ce știți e să faceți crime!
Mă duc în iad, cum am promis,
Dar nu uita ce am de zis…
Pentru tine am o dogmă:
Răul, în orice formă,
Trăiește în fiecare.
De-i asculți a lui chemare,
Îți vei pierde dreptul la iertare!”
Butnaru Sabina, clasa a V-a A
Oceanul personalităților
O întreagă lume, Și nu realizam, Îi înghit.
Un joc al vieților, Că suntem într-o mare de o Mâncăm ca să nu fim
Când se naște, fiecare mie. mâncați,
pătrunde, Mii de minți, Și ca de valurile
În oceanul personalităților. Mii de personalități, năprasnice,
O apă învolburată, Suntem toți prinși, Să nu fim asaltați.
Ce de valurile timpului, În acest lanț de Purtați de curenții
Se lasă purtată. relativității. oceanului,
Curenții puternici ai Suntem creaturi marine, La finalul vieții ajungem,
oceanului În această lume, Pe nisipurile malului,
Mișcă subtil, Iar de noi ține Și linistiți ne încetăm
Limbile nevăzute ale Ca apa să nu facă spume. viața,
ceasului. Călcăm unii pe alții, Pe pământul tare al
Înotăm disperați, Tiranii, rechini, uscatului.
Fiecare pentru sine, Pe micii pești,

Povestea răsăritului și a apusului Timpul a trecut, asemenea paginilor dintr-o

Vântul bate, încetișor,
O adiere printre amintirile lor,
Peste piscuri înverzite,
Și ținuturi nemărginite,
Le vindecă sufletele rănite.
Totuși, o fără de rost alinare,
Când memoriile le toarnă peste rană sare.
Cei doi, să se privească în ochi, nu
îndrăznesc,
Iar să-și vorbească, nici nu se gândesc.
Rana lăsată de trădare,
Este adâncă și încă doare,
Căci fusese tulburat, lacul cu apă stătătoare.
Fiecare dintre ei prea bine știa,
Că a nimănui nu era vina,
Totuși, ei fără de rost se pedepseau,
Când înăuntru de milă își plângeau.
Destinul și menirea,
Îi reduse la tăcere și înstrăinare,
Iar să accepte crudul adevăr, cel mai mult îi
doare.
carte,
Iar ei au înțeles, că nu se vor revedea
vreodată,
Însă, de fiecare dată,
Când pe cărarea lor pășeau,
În urma, cu speranță priveau,
Dar niciodată unul pe altul nu se găseau.
Așadar, a rămas fiecare
Peste câmpii cu iarbă verde, luminând un
soare,
În mireasma crudă a zorilor,
Iar luna peste mări ale arginților,
În deplina noapte.
Dar într-o zi, stând de-o parte și de alta a
lumii,
Pentru o clipă, s-au regăsit.
Și atunci pe loc s-au contopit,
Iar într-o explozie de culori
Și-au întâlnit privirile pline de fiori.
Și astfel din iubirea lor pierdută
S-au născut răsăritul și apusul.
Udrea Delia Elena, clasa a XI-a D
Melancolie
Oh, dulce suferință, peste a mea inimă ai devenit zeiță;
Ce nori întunecați ai aplecat asupra mea,
Furtuni și lacrimi ce mă străbat adesea.
Oh, cruntă fericire, de ce ai dispărut în ceață?
Mi-ai lăsat viața pe un fir subțire de ață.
Timpul zboară, grăbit, și amprente ai lăsat,
Ești fericit, în timp ce gândurile mele se zbat.
Ziua-i noapte și noaptea-i zi de luni bune,
Ce jocuri faci, de mintea mea se-nvârte?
Ți-ai pus coroană aurie asupra inimii mele,
Ești indecis, dar mă ții legată de stele,
M-ai lăsat în martie și uite-mă-n decembrie.

Tu
Mister ce ai pătruns în viața mea,
Tu ești piesa care îmi lipsea.
Dar prea repede te bucuri, suflet îndurerat,
Căci întunericul, lumina a captat!
Ceea ce crezi nu este de fapt real,
Oricât te-ai minți, totul s-a schimbat radical.
De ce mereu omiți ceea ce suntem?
Ce ești? Binecuvântare sau blestem?
Când oare o să observi și tu
Cum de la drum, umbra te abătu?
Eu tot aștept cu inima la pământ
Și sper, deși totul este frânt.
Mi-ai dat un motiv pentru care să lupt,
Dar ai jucat pe un teren abrupt;
Nu știi de cât de multe ori am căzut,
Lacrimi și suspin, dar eu am tăcut.
Încă este timp și ți-l voi da,
Dar, te rog, nu mă trăda!
Căci sufletul deja zdrobit mi-era
Și știu că nimeni nu mi-l va repara.

Confuzie
Am fost aici o noapte întreagă,
Dar totul mi se părea fără vlagă.
Și de la regulă se-abate,
Citit parcă într-o carte.

Mă întreb cum de am ajuns aici,

Este adevărat ceea ce-mi zici?
Totul s-a pierdut în obscuritate,
Iar realul a plecat departe...

Cred că astfel totul a început,

Când orbită, în apă am căzut;
Deși soare nu se vedea pe cer,
Decât ceața din nemilosul ger.
Am călătorit pe mare tulbure,
Iar gândul începu să se scuture
Și, ușor, ușor am ajuns aici,
Navigând cu tine printre frici.

Pierdere, durere, dulce trădare,

Acum nu mai sunteți o mirare.
Dar pe tine..., de unde să te culeg?
Căci viața mi-ai salvat, dar nu înțeleg...

Cum în suflet ai reușit să-mi pătrunzi,

Dar acum, privirea ți-o ascunzi
Încet, în firele de iarbă,
Iar confuzie ai adus de-ndată.

Ce se întâmplă cu mine acum,

Când poate a mai rămas un singur drum?
Și probabil nu te voi mai vedea,
Dar tot am nevoie de tine în viața mea.

Te rog, spune-mi că este adevărat,

Ceea ce știu și nu mă vei lăsa;
Căci singură nu pot, acum am realizat
Și fără tine nu pot avansa...

Te rog, spune-mi ceva,

Nu mă lăsa așa!
Măcar adevărul să-l știu,
Înainte ca totul să fie pustiu…
Soarele și luna
Au revenit la doi străini, Acum soarele lor a dispărut
Ce înainte se înțelegeau din priviri. Iar luna de pe cer a căzut.
Destinul nu au ajuns să-l cunoască Pământul se cufundă-n flăcări
Și în zadar au învățat să vorbească, Tot pornind pe cărări,
Căci au rămas muți pe vecie, Ce adevărul ascundeau
Iar durerea... numai ea o știe! Și disperarea ei în zare o citeau…
Lumea! Cât poate fi de cruntă,
Să calce pe inima ei măruntă! În timp ce ca prin mirare,
Cum au reușit ei să-l orbească, Totul împrejur, lent, moare...
Fericirea lor să o zdrobească!...
 Dragă mamă …

Știu, cu multe am greșit față de tine

Și arde sufletul în mine,
Observând că prea târziu am realizat
De cât de multe ori am și eșuat.

Nu am știut cum să privesc lucrurile;

Știi, măcar, care erau scopurile?
Copil fiind, cât rău am făcut, spune-mi tu...
Nu-mi dau seama ce gândul străbătu...

Iar acum aș face orice să te revăd,

Să dau timpul înapoi, de-aș putea..., prăpăd;
Să vii cu brațele largi deschise aici,
Să-mi povestești de atunci, când eram pitici.

Ai putea sta o secundă cu mine?

Să mă alini cu cântecul din tine.
Luna și stelele să ne fie martori,
Să plutim pe nori, să visăm până-n zori.
Gîrtan Eliza, clasa a X-a G
Scrisoare către Cer
Împodobite daruri, astăzi au fost lăsate
C-ar fi momentul vieții să nu le las uitate.
Cum pașii înfloriră pe multe căi pierdute,
Cum mă apropii ție cu zilele cerute.
Doream eu ție, Cer bun, o viață călăuză,
Să-nveți pe omul tânăr ce are el ca muză.
Tu voiai răzbunare, tu nu te-ai așteptat
Că orice om în lume va face un păcat.
Să știi ce e iubirea, să știi de dragoste.
Când timpul tot trecea, în zilele anoste,
Tu să fii dezmierdat cu razele senine
Și nu cu răutate, viciu și ebenine.
Mie-mi era frică de însăși puterea ta
Când totul se risipă și-ncepe a cădea
Sclipiri din cer uriașe fără niciun reper
Nebună albastră
Îndrăgostit de-o nebună albastră,
Albaștri-i erau ochii de cristal,
Iar ochii străluceau în marea vastă,
Era ținută ca pe piedestal.
Cu buzele cărnoase, fragede,
Pe cine săruta-l făcea nebun.
Cu mâini subțiri și subțiri degete,
Îmi făcea vrăji cu ea să mă cunun.
Și am înnebunit cu tot cu vremea,
De la ale sale sărutări calde,
Ținută în timp, ea tot se temea
Din nebunia ei să se arate
Zbierau îngerii-n rai. Și-acu-i vedeai că
zbier.
Stele-mi fuseseră alinarea din vise
În toată această vreme, dragul tău pierise.
Strigătorul cer lucide lacrimi stinse
Ca și când din iad ele au fost trimise.
Ardeau la suprafață, răceau pe interior,
Cu sânge rece tu ai gloria răzbunător.
Nimic nu te-mbuna, nici cel mai aspru chin!
Râdeai malefic, rege, și în văzduh senin!
Ți-am trimis scrisoarea în semn de
împăcare,
Stimate Cerule, ne cerem toți iertare!
Biruința ta ne-a fost nouă virtute
Și-am devenit mai buni în prag de senectute.
– Ființă pământeană, n-ai un punct anume,
Ce nu-ți este frică ți-este pasiune.
Cineva să o dorească prea mult
Și s-o răpească și să o vrea moartă.
Strigătul ei ar fi considerat tumult,
Și în pământ ar mai pieri o soartă.
Priveam cum cerul înstelat reflectă
Privirea pierdută undeva-n zare,
Pentru oameni, ea era perfectă,
Chiar dacă albastru-i era culoare.
Albastru strălucea în întuneric,
Pentru ea, albastru era lumina.
Tot ce făcea fata era-ndoielnic,
Fiecare colț albastru-l domina.
Ce-am făcut să fiu lovit prea aspru,
Să mă-ndrăgostesc de-o nebună albastră,
Când ea e considerată un astru,
Iar eu sunt o persoană sihastră?
Visul trădării
Din zorii dimineții, ascultă o cântare,
Ce-i aducea aminte de ultima trădare,
Când soarele în nori se prăbușise stins,
Și marea ei de lacrimi ascultă-ntregul vis.
De lacrimile cenușii ar ști-ntreaga chemare,
Ar crede în speranță și-ar crede în visare,
Și s-ar ruga la muze să-i creadă în destin,
Căci ea pică în van și totu-i în delir.
„Noapte-ntunecată, ce aduci reci vise,
Din cartea omului conturate și scrise,
Ce tu cu bănuială, îi aduci în pomeneală,
Că greșeala-i trădare și trădarea-i greșeală.
Dacă este menită să te înece-n apă?
Rolul ei asemenea e să-ți sape o groapă,
Să te ascunzi în ea, să nu mai crezi în vise,
Dar visele de oameni sunt văzute și zise.”
„ În miezul nopții cerul se desfăcu în două,
Iar dintr-o secundă, se transformă în rouă,
Picături de ploaie ce cădeau zidite,
Acoperind văzduhul și florile iubite.
Din vis, visez trădare, bucium și suferință,
Căci cerul mă alungă în crudă străduință,
Vina mea n-o fi, sau n-am făcut destule,
Să primesc dintr-o dată cuvântări fudule.”
Rămasă într-un colț, unde vântul sălbatic,
Ce dă cu stăruință zefir primăvăratic,
S-o încurajeze parcă, să vadă că e sus,
Nimeni n-ar îneca-o și totul a fost un vis.
„Atunci ce am avut? Că m-am simțit trădată,
La fel ca iarna rece când vede tremurată,
O floricic-albastră, ce iese după soare,
Ivind pe cerul senin păsări călătoare.”
– Ai avut un vis, un vis despre trădare,
Tu, fată gingașă, blajină, crede în iertare!
Iarba dimineții s-o vezi cum se înalță,
Și să crezi în vise, că visele te-nvață.
O să vezi cum sufletul ți se-ncălzește iară,
Uită-te afară, e miros de primăvară,
Te-am învățat lecția că trădarea în viață,
Te rupe și te spintecă cu-adevărata față.
Diaconu Maria, clasa a XII-a H
Azi e închis
Țin lacrimile tale-n mine,
dar pe-ale mele cin' le ține?
A duce-n brațe dorul tău
mi-l trage-n urmă pe al meu,
m-apasă crunt, e greu tare,
dar știi pe mine ce mă doare?
Sau doar mă cauți ca să verși,
din nou, ai tăi produși adverși?
Eu îți sunt umăr ca să plângi,
nu inimă ce vrei să frângi!
În inima-mi e loc de tine,
dar nu destul să uit de mine.
Aici îți sunt și te primesc,
dar nu uita - și eu trăiesc!
Și am și eu un loc în lume!
Nu sunt doar pentru tine-un nume,
ce e deschis la orice oră,
și nici nu-ți sunt ție amforă
să îți deschid în miez de noapte
și să-ți răspund la orice șoapte.
Aici se vine cu program,
nu când vrei tu să-mi bați în geam!
De nu știi, am și eu lacrimi
și când mai ciocăn, nu sunt inimi
să îmi deschidă-n miez de noapte
un geam, s-asculte-mi plânse șoapte.
Când ușa ta îmi e deschisă,
atunci și-a mea-ți va fi promisă.
Mi-am scos sufletul la plimbare
Mi-am scos sufletul la plimbare
printre stropi, pe trotuare,
să vadă și el ce-i viața,
să simtă pe piele ceața.
A zburdat prin nori de fum,
Gest
Un corb și-un porumbel
Zboară la fel
Briză dulce de vară
Se amestecă-n fum de țigară
Și bubuitul din perete
E muzică pentru portrete.
Un ropot aiurit de ploaie
E baie pentr-o gheonoaie
Și când o vorbă-n vânt te doare
Nu-i o insultă, ci o floare
Ce n-apucat să înflorească
Dar las-o tu mai bin' să crească.
Și când și tu vrei să rănești
Invață-ntâi să îl iubești
Și vezi ce simte, și de-l doare
Mai bine-l mângâi cu o floare.
a fugit, râzând, pe drum
bucurându-se de toate
și vorbind la fin’ de noapte:
despre viață, despre lume
și m-a întrebat ce nume
au lucrurile de pe stradă.
Eu i-am răspuns, fără tăgadă,
de fiecare dată răbdătoare,
că doar n-a mai fost la plimbare!
Când au trecut mii de secunde,
ne-am întors ușor, pe mute,
să vedem dacă s-a schimbat ceva.
El și-a scuturat lesa,
și, uite, nu-i ca la-nceput-
se murdărise, nepriceput.
A fost neatent pesemne,
l-au lovit vorbe nedemne.
Sau poate-un copil zglobiu
aruncat-a vreun dubiu.
După cum se vede, săracul,
zici că e ciuruit cu acul!
Din loc în loc e pătat,
sigur nu se ia la spălat,
și umbra-i de pe chip
e, poate, un tertip,
ca să nu i-o văd pe cea din ochi
sau poate ca să nu-l deochi.
Dar sigur îl deochiase cineva,
îi storsese, cumva, verva.
Am oftat, din rărunchi
și a tresărit, ca de-un junghi.
L-am ajutat să se ridice,
să nu-nceapă a plânge.
Era seară și, ca atare,
am început să mergem agale
prin mahalalele goale
care, de dimineață, erau pline de copii,
ce râdeau, fugind să evite stropii.
Cenușă
Spune-mi ce-i dragostea,
te implor
dacă n-un pumnal lucitor
ce te sfâșie brutal
Acum zăresc doar bălți și oameni mari
grăbiți, probabil funcționari,
dar nici noi nu ne mai simțim copii.
Probabil, dacă mă apropii,
o să văd c-am crescut subit
în timpul ăsta aiurit.
Mergem agale spre casă
și-mi spune că mai vrea să iasă.
S-a murdărit, s-a julit, e-adevărat,
dar nu se simte-mpovărat.
A râs, a chiuit, s-a zbenguit
și a fost, pentru-ntâia oară, fericit.
– Data viitoare, promite insistent,
o să fiu mai atent
și n-o să las pe oricine
să mă-mbulzească în mulțime.
Surâd ușor și-i spun:
– Da, sigur vom mai ieși cândva!
Că doar nu-l las în colț uitat,
pe nimerite, aruncat.
Când o s-ajungem acasă,
om sta noi doi, frumos la masă
și o să-mi spună ce-a aflat
iar eu îl voi fi ascultat
cu urechi surde.
Eu n-am nevoie să-l aud
și n-o spun pentru că mă laud,
dar pot să simt deja ce-o spune,
că doar n-o fi vreo minune –
a învățat și el ce-i viața,
astăzi, devreme, dimineața.
pentr-o clipă de amor?
Unde-i cinstea
din povestea asta?
Unde-s cuvintele ce mângâie ca mierea
urechea asuprită?
Unde mi-e coarda ce-mi rostea
toate speranțele, Și n-o să zic că mi-a fost dor
ce-mi adăpostea să mai sărut căldura
visurile în căuș sau că n-am răni ce încă dor
de palme? sau că mă paște ura
și n-o să mă scufund adânc
Am început, experimental, în prea mare văpaie
s-o țin sub eprubetă mai cad puțin, mă mai arunc,
să picur fiere și pucioasă dar mă ridic vioaie.
ușor dintr-o pipetă
și să-mi văd sufletul încins Nu sunt vreo frunză mai uscată
smucind pe o lamelă ce se aprinde-așa ușor,
rupt în fărâme-mprăștiate de dantelă. n-o să m-opresc, rămân blocată
și nicidecum nu o să mor.
Unde mi-e dorul de zenit Căci oricât de mult mă doare
și de oglinzi uitate? și orișicât va mai dura,
Am ajuns omul parvenit nu o sa las să mă doboare
ce arde după libertate. ceva așa banal, căldura.

Și arde zile fără șir, doar să mai bată vântul,
să curme prea mare văpaie, să mai aline
gândul
gândul că n-am uitat ce sunt
și ce am fost odată
și știu că nu sunt eu și nu voi fi vreodată
acuzată.
M-arăt cu degetul doar eu
și tot doar eu mă apăr
într-un proces ce nu-i al meu
și tot eu mă răscumpăr.
Și ce-o fi dragostea mă-ntreb,
decât un vraf de paie
ce-l pun încet, frumos și-njgheab
cumplita ei văpaie.
Când arșița va fi mai tare
și focul rău va dogorî,
atunci eu o să strig cu-ardoare
și din cenușă voi sări
să-nfrunt din nou cu suflet nou
ce-a renăscut din suflet vechi
n-oi fi vreodată vreun erou,
dar o să fiu cel mai pezevenghi
junghi în coaste
pentru năpaste.
Căci dragostea nu-i o povară
nu e ceva ce tre' să doară
și dacă eu nu o s-o las
să-mi curme al inimii glas,
nici ea nu o să mă rănească
dacă și eu o las să crească.

Aici

M-am îndrăgostit de tine, drag cititor, M-am îndrăgostit de tine, care citești rând cu
ce-mi întorci atent pagini de amor rând
și cauți printre cuvinte fiece cuvânt, parcă flămând
așteptând, cuminte de mai mult
să afli ce ascund în cutia inimii mele. și mai mult
ca să mă descoperi pe îndelete.

M-am îndrăgostit de tine, om curios care
mă desfaci pagină cu pagină, fiecare
mai cu foc, mai cu ardoare
căutând cu fervoare
ce am de spus.
Dar dacă nu am nimic de spus?
Dacă mă cauți în orice rând, sperând să mă
găsești
să vezi ce simt, același lucru să trăiești,
să reproduci, ce vrei, artificial
sperând să ieși din banal,
și mă cauți fără să mă găsești.
Privește-mă în ochi și nu mă căuta în stele,
nu căuta să citești cărțuliile grele,
nu ghici în zare piramide și câmpii pustii
când tu fără-ndoială știi
că sunt aici.
M-am îndrăgostit de tine văzându-te cum mă
cauți,
cum încerci orice silabă să asculți
doar-doar mă găsești în vreo întorsătură de
condei
dar spune, tu, mai bine, nu vrei
să te uiți direct la mine?
M-am îndrăgostit de tine pentru naivitatea
ta,
pentru că tu mai crezi că cineva
ca mine nu-și pune sufletul pe tavă
si, după de teama, hulpavă
îl înghite iar în adâncimi.
M-am îndrăgostit de tine, drag cititor,
pentru că tu întorci pagini de amor
doar-doar mă vei găsi,
dar nimeni nu va mai putea ști
unde sunt de fapt
decât dacă privește cu ochii sufletului, nu ai
minții.
Mă cauți în cărți, mă cauți în fapte,
în numere, în dosare, în acte.
Mă cauți în poezii, în volume gigante,
mă cauți în sunet, mă cauți în arte.
Mă cauți în unde, mă cauți în șoapte,
dar nu mă găsești decât în liniște
unde se unește marea cu cerul,
unde se unesc zenitul cu nadirul.
Șerban-Barbu Ioana, clasa a XII-a H
Nevinovatul
Pe pământul pe care stau
întins ca o frunză veștejită,
Poate, nu de mult, ai călcat
tu.
Nu știai unde te duci, abia
știai de unde vii.
Muză
Să dau anunț la ziar și
poate așa
cineva va vrea
să-mi devină muză.
Nu-mi mai ajung muguri, frunze,
nici copaci,
Nici iubiri pictate dibaci
de-un simplu spectator.
Nu vreau. Nu mai vreau. Vreau muza mea!
Poate așa, dacă anunț,
o sa răspundă cineva...
Cum să răspundă?
E o slujbă... prost plătită;
de fapt,
primești un singur dar...
Sarcini nu am să-ți dau multe,
Zburătorul în amurg de lume
Ascult cum ploaia,
cu o ultimă încercare de a stăpâni pământul,
afară,
încearcă să acopere bătăile inimii tale.
Ea nu știe că, oricum,
sufletul meu,
aici,
le aude.
Credeai că-i un învechit tartor destinul,
care stă să te-urmărească peste văi,
pe tine, nevinovatul.
Nevinovatule, întins cu frunzele te-aștept
să-ți spun
că nu te-am uitat,
încă te scriu.
Nu lăsa destinul să te-ajungă,
Scrie-mi tu singur viața-n fugă.
Doar, te rog,
Nu-i zâmbi cu buze mute.
Așa râd singură-n terasă,
Încercând să scriu, fără
muză,
Pân' ce-o văd cum stă pe-o
bancă trasă
și cu pofta se amuză
de cum stau, uitându-mă-n
nimic,
în poziția omului lui
Munch,
căzând pe mine frunze de
nuc,
În timp ce ea,
neștiut, se insinuează,
Mă sărută cu emfază,
Puțin teatral, dar așteptat...
– Iartă-mă c-am întârziat.
Chiar și acum, când simt
cum te spulberă vântul,
știu că te vei întoarce.
Mereu te întorci.
Poate acum e rândul meu să
fiu cea
care vine după tine.
Noul vechi Babylon Fără de care veacul însuși n-ar mai cunoaște
înaintare!
Ca Nabucodonosor,
În lume-aceasta, Te rog,
veștedă și uscată, Nu-ndrăzni cu mintea ta să cugeți
Pentru tine am s-aduc râuri de apă că, doar pentru că mă vezi uman,
Și-o pădure ce va înainta încă din pridvor. Nu-ți pot oferi în dar,
Specii mii, plante șiroaie, într-un minut învins de secundar,
Suspendate liniștea și pacea lumii vechi,
și chiar de geamurile sufletului tău apăsate! a lumii noastre,
Pe care-o vom privi pe veci,
Seca-voi toate oceanele și-o mare
pentru acea binecuvântare Atingând-o prin fereastra sufletului nostru.

Sublimul
Vreau să ies din Purgatoriu
Poate sufletul a fost primul
Și, simțindu-se stingher,
Și te-am urât în blestemata aia de secundă ce A tot căutat sublimul.
uita să mai treacă
Cât te-am putut iubi o viață întreagă, în Și, când a găsit o fărâmă din el,
fiecare clipă a ei, adunată. A păstrat-o și a crescut-o.

Stimat auditoriu, Și, când a dobândit trup,

Mă simt folosită, mototolită, sfâșiată a văzut-o,
Și încă profund șocată de putreziciunea cu ochiul său, acum de sticlă,
unui suflet fără pată. Și a numit-o cu limba-i moartă,
Vreau să ies din Purgatoriu. Atât de pur și-atât simplu: Artă.

Personaje
Poate-ți par incontestabil
plictisit,
că citesc prea multe postări
din spațiul public,
Dar lasă-mă, te rog, să-ți
explic:
Cum ar fi ca noi toți să fim
doar personaje dintr-o
carte?
Te rog să mă urmărești cu
seriozitate:
Numele ne sunt luate puțin la întâmplare dintr-un catastif
Și se leagă de alte cuvinte,
Apoi primesc câte un înțeles toate,
Sau se înțeleg între ele care e a cui însemnătate;
Și, ce sa vezi, astfel se modelează și personaje și carte.
Singurul lor defect e ca nu știu că sunt moarte.
Se văd vii, necontrolate.
Bietele persoane de hârtie neîtrupate...
Ele nu pot citi pe furiș ultima pagină din carte...
Și dacă ar ști că lumea lor e o carte,
Abia atunci ar fi cu adevărat moarte.
Grosaru Daniela, clasa a XII-a G
Un camarad de război
Am luptat atât de mult împreună, am trecut prin toate focurile posibile,
Am evitat orice șansă de a ne rănii unul pe altul, oh, iubire imposibilă…
Am spus că o să fim aici indiferent de orice se întâmplă!
Am promis că nu o să renunțăm, mi-ai promis că mă vei aștepta...
Ce faci în tabăra adversă? De ce acum lupți contra mea?
Mi-am folosit toate armele pentru tine, am dat tot ce am avut mai de preț, m-am pus în fața ta și
te-am apărat de tot, ți-am îngrijit rănile și te-am făcut mai bun.
Iar acum stau pe front și nu mă apără nimeni, suntem separați de ea.
Eram împreună în tot și nedespărțiți,
Dansam pe orice cântec și sărbătoream orice victorie...
De ce alegem tot ceea ce este mai rău pentru noi când avem tot binele chiar în fața noastră?
Ai luat toate armele pe care le aveai, ai plecat mândru și cu capul ridicat și acum stai în genunchi
și o numești fericire.
Eu încă te aștept pe frontul nostru, să ne ridicăm împreună, căci eu tot încerc și mereu cad în
brațele fantomei tale ce mă tot bântuie de când ai plecat.
Și așa se pierde un război în care aliatul cel mai de seamă se pierde printre alegeri și oferte de
alianță, pierzând indirect lupta pentru sine,
Cam așa m-ai pierdut tu pe mine.
Tot
Acest tot se lasă purtat de vânt, vântul îl ridică până la cer, e rece și ia totul cu el.
Niciodată marea nu a fost atât de frumoasă, nisipul strălucește și el,
Dar e rece…
Soarele încearcă, dar nu reușește, să oprească fuga acestui tot, să nu-l lase să se așterne în altă
parte.
Încearcă să-i fie antidot.
Oamenii nu fac nimic, nu pot decât să fugă si ei, să-l prindă pe tot.
Vântul, la fel ca timpul, trece,
Totul devine rece...
Eu stau și privesc cum totul dispare de lângă mine
Nu se oprește, fuge cu tine,
Măcar soarele de ar fi mai puternic, te-ar ține alături de mine.
Strâng tare, mă țin de ce a rămas, totul e deja dus,
Într-un loc frumos,
Nemilos, te-ai dus cu el, după mine nu te-ai mai întors,
Liniștit totul devine, ai uitat de tine și de mine, ai uitat de noi.
Acum ești bine, vântul rece dintre noi…
S-a dus, soarele și el a apus,
Nisipul și marea se opresc din a-și mai evidenția culoarea.
Acum rămân rece, stau și privesc cum totul se transformă în noapte, iar eu fantomă.
Uimită de tot ce am simțit…
Acel tot pe care nu l-am mai regăsit.
Multă vreme va trece, eu rămân tot rece.
Mihai Ioana, clasa a X-a B
Să te iubesc
Să te iubesc
E zilnic agonie,
E-o dragoste cum n-am mai întâlnit.
„E minunat”, spun toți, „cât mă ajută!”
Mie, însă, viața nu mi-ai înlesnit.

Să te iubesc
E-o veșnică-ntrebare:
Oare-l iubesc în felul potrivit?
Oare e mândru de mine? Oare
Nu cumva - probabil - am păcătuit?

Să te iubesc
Înseamnă îndoială,
Parc-aș iubi ceva inexistent.
Unde ești? De ce te simt departe?
Cu mine, cred, nu ești la fel de atent.

Să te iubesc
E zilnic agonie, e-o veșnica-ntrebare, mereu mă îndoiesc
Și cred c-ar fi mai bine
Să nu te mai iubesc.

Stănescu Raisa, clasa a V-a

Eu și numai eu Învață că fericirea nu stă în case,
Telefoane, vise sau conturi,
Departe de orice luptă, Stă în amintirile frumoase
Dincolo de a continua, Și în zâmbetele de pe chipuri.
Fiecare om, în suflet,
Are frumusețea sa. Ura e o altă slăbiciune a omului
Care duce la durere,
Oferă șanse la ce-i mai bun din tine, Însă omul care poate să ierte
Descoperă o lume nouă și o mare iubire, Are-n suflet multă putere.
Fă tot ceea ce-ti face mai bine,
Dar fără să faci rău celui de lângă tine. Ce-a fost rău sau ce a fost bun
Nimeni n-o să știe acum.
E prea târziu, dar aș vrea să spun
Că mi-am dat seama ca viața este un
continuu pendul.
Chinie Ambra, clasa a V-a A

Întuneric și lumină Vreau să strig şi eu ca

vântul,
E întuneric, vântul bate Dar mă opreşte gândul
Liniştea sufletu-mi străbate. La o dulce dimineaţă
Frica îmi curge prin vene, Ce loveşte ca o
Eu mă ascund de după stele. săgeată.

Întunericul înghite, Când lumina îmi

Fericirea din a mea minte. mângâie părul
Mă macină şi mă frământă, Și afară se ivește
Iar apoi mă lasă înfrântă. adevărul,
Întunericul dispare,
E plăcut atunci când Iar pe cer se iţeşte
Întunericul îmi e alinare. strălucitorul soare.
Mă îmbrăţişează cald și blând,
Mă sărută din iertare. Nu mai e întuneric, nu
mai e vânt,
Vântul urlă și e frig, Nu mai am niciun
Țipătul îi este aprig cuvânt.
Ca o sirenă muribundă, Au dispărut în neant,
Ce îşi cântă ultima baladă profundă. Aşa-zişii monştri de
sub pat.
Dragoste înșelătoare
Se bat, se luptă,
Se atacă şi se-nfruntă.
Sângele picură în iarbă,
Iar trădarea devine oarbă.
Soarele răsare
Şi îi învăluieşte în nepăsare.
Lumea le-a răpit prea multe
Unor copii cu ochi de îngeri.
Dar cât va mai răpi lumea aceasta
De la nişte copii naivi,
Care îşi poartă traista
Pe lângă oameni abuzivi?
S-au găsit unul pe altul
Și s-au îmbătat în soare,
Dar i-a despărţit luna
Din lipsa ei de alinare.
Pulbere de stele
Sunt aici, dar nu sunt,
Te aud, dar nu te aud,
Te văd, dar nu te văd,
Îmi lipsești, dar nu îmi
lipsești.
Căci cum să fiu într-un
loc care nu există?
Cum să aud un sunet
care nu se aude?
Cum să văd ceva ireal?
Și cum să îmi lipsească
ceva ce nu am
cunoscut?
E simplu!
Și aşa povestea lor
Aproape s-a evaporat,
Doar urma sentimentelor
A reuşit şi s-a reîncarnat.
S-au întâlnit în noapte,
Fata citea liniştită o carte
Sub un mare şi falnic tei,
Pe care s-a scris dragostea ei.
În suflet se simte dorul,
Îi apasă şi îi roade.
De unde a sosit judecătorul,
Să le aducă iubirea pe moarte?
În aer miroase a trădare,
În apă se vede înşelăciune.
Totul începe să prindă culoare,
Dragostea înseamnă slăbiciune!
Doar gândul la tine, la ființa, la sufletul, la răsuflarea
ta caldă mă cutremura și mă alina în același timp.
Mă pot preface că nu simt toate astea, dar care mai e
rostul căci nu exiști!
Mă devorezi cu privirea ta, cu ochii aceia, invizibili.
Vreau să te simt aproape, dar ești doar oxigen pe care
îl beau până la ultima picătură
Unde ești tu, scumpă binecuvântare? Căci până la
urmă te caut într-un sac gol, iar imaginile din capul
meu au început să pară aceleași.
Brațele mării mă poartă către tine, dar nu-mi dă
drumul iubita închipuire căci mă voi îneca și. totuși,
cum am spus, ești doar o pulbere de stele!
 Cojocaru Maria, clasa a X-a G
Cerul plin de stele
Spre cerul plin de stele,
O pasăre-și croiește drumul.
Pare că nu se gândește,
Decât la înaltul cerului.
Dragă pasăre măiastră,
Te privesc de aici, de jos.
De ce zbori așa speriată?
Parcă ești ruptă din vis.
Pe când dimineața cerul,
Plânge, își varsă amarul.
Eu stau singur la fereastră,
Și te-aștept să vii acasă.
Dar tu te-ai dus departe,
Nu ai avut remușcare.
Nu te-ai gândit nicio clipă,
La ce suflet lași în spate.
Mare e regretul
Spre mare privesc pierdută,
În noaptea cea tăcută.
Gândesc la noi. Oh, ce mai
poveste,
Dar a ta trădare, ne-a supus
la niște teste.
Căci soarele nu îmi mai
alină sufletul,
Și mare îmi este regretul.
Căci eu am fost ca o carte
deschisă,
Iar tu, plăcerea interzisă.
Lacrimile curg ca apa unui
râu,
Și mă gândesc la zilele de la
pârâu.
Cum alergam, prin iarba cea
înaltă,
Iar acum, mă simt ca și
exilată.
Viața ca într-un poem
Pe podul de piatră din pădurea prin care cândva ne
plimbam,
Mergând de mână, viața din plin o admiram,
Acum merg singur, fără pic de vlagă,
Gândind la momente ce ne leagă.
Privirea ta rușinoasă o văd zărind un luminiș,
Căci tu mi-ai fost alinare în momentele din ascunziș,
Unde nu cunoșteam nici timp, nici loc,
Îmi erai cel mai profund foc.
Mă așez pe iarbă și îți scriu un poem,
Căci iubirea pentru tine e ca un blestem,
Un blestem dureros, dar dulce,
Și, poate, un vers te va readuce.
Viața parcă se transformă într-un etern de negură,
Sau poate sfârșitul pare o direcție sigură.
Căci lumea fără tine e o luptă neîntreruptă,
Iar calea mea spre victorie este tot mai abruptă.
Dar poate e mai bine să te las uitată,
Căci nu vreau să las o poveste citată,
Cum că iubirea noastră a fost în zadar,
Căci te-am iubit, dar nu pot să repar.
Iunie
Iarăși luna cea cu soare
Mă prinde scriind
scrisoare.
Pe o foaie, plânsă, ruptă,
De ștersături întreruptă.
O scriu, deși n-o trimit,
Căci sentimentele s-au
oprit.
Mi-e dor de tine și de noi,
Dar cum să te chem
înapoi?
De ce m-ai dat uitării?
Se simt urmele trădării.
Poate cândva ne vom
revedea,
Altă vară, altă viață, vom
vedea.
Dinu Rucsandra, clasa a IX-a I
Când buzele se vor păta de sânge
Eu mă înec în sânge
Și-o să dispar prin fum
Prin gândurile mele
Ce mă transformă-n scrum.

Și ai devenit un fel de drog

Ce îl consum mereu.
Tu mă ajuți să uit de tot
Atât este de greu.

Iubirea asta-i mare

Și eu vreau să o uit,
Dar nu pot căci prin vene-mi curge,
Iar sufletul mi chinuit.

Și când mă uit în ochii tăi

Și văd acea sclipire
Inima mi se aprinde
Și fericirea-mi apare-n minte.

Aș vrea să simt din nou ce am simțit

Când noi doi fericiți ne sărutam,
Cu inimile pline de iubire
Și ochii ca două flăcări ce ardeau.

Dar poate ne vom revedea, străine,

Și poate n-o să uiți de mine.
De prisos gândesc acum aievea,
Căci Soarele n-ar săruta o stea.

Și totuși cine sunt eu să te iubesc, Soare?

Am visat că-n brațe te-am cuprins,

Dar buzele mele roșu aprins
Au simțit un gust fierat –
Semn că-n sânge m-am-necat.
Coman Elena-Daniela, clasa a XII-a H
Cugetare primă
Gândul trebuie oare să fie gândit
ori lăsat în voie să se gândească,
de unul singur, pe sine?
Dar cuvântul? Nu-i el pata de gând
ce se imprimă pe hârtii,
literă după literă,
pentru a putea fi citit
și apoi desființat în esența lui,
adică înțeles?
Poate, și tocmai de aceea vă spun:
Nu legați cuvintele și
nu vă legați de cuvinte!
Ele trebuie lăsate în voia lor,
cum lași vântul să adie,
pasărea să zboare,
marea să se tulbure
și omul să iubească…
Încă
M-am legat de cuvânt
Întocmai cum se leagă marea de vânt,
Amândouă fluide și fragile,
Amândouă dorind să respire.
Dar cum să alerg
Când am cuvântul în brațe
Și printre fețe difuze-ntâlnesc
Doar paiațe?
Mă-mpiedic de-un gând
Și-aștept căderea...
Mai vine un vânt –
Un cuvânt –
Apoi revenirea...
Dar încă e zbor pe pământ,
Încă e cânt, deși surd.
Încă mai aștept ca un copil
Să respir.
Ideea de viață
Mulți consideră că au idei,
Când, de fapt, ideile îi au
Pe ei.
Așa e, cum vă spun:
O idee nu poate aparține nu știu cui,
Căci ea este, simultan,
A tuturor și-a nimănui.
O idee este, de pildă, viața,
Căreia tot încercăm să-i ghicim
Sensul, importanța...
Ne legăm iremediabil
De-un semn, de-un cuvânt,
De-o propoziție sau de-un rând,
Având impresia c-acestea sunt cele
Care se leagă între ele.
Dar ideea se preface; din ea însăși
Se desface că să redevină
O lumină.
Aici ni se înfățișează distincția:
Ideile își schimbă sensul,
Oamenii doar dispoziția.
Ideile au multiple sensuri,
Oamenii se iluzionează
C-ar avea vreunul.
Ideile au viață,
Iar oamenii au doar
Ideea de viață.
 Chemare
Numele mi-a fost rostit,
Nu strigat, ci șoptit,
Nesigur ca o îndoială.
Cuvintele m-au chemat să mă reînstăpânesc
Peste ele, să le scot la iveală
Din cutia vetustă
A memoriei
Și să le invit
La valsul Creației.
De când n-a mai dansat Litera
Pe-ntinsul foii,
Pe melodia peniței?!
Mă reîntorc la voi, cuvinte,
Ca să mă reîntorc la mine!
Dar parcă nu mă recunosc
În oglinda versului fără înțeles...
„Nu te teme! mi s-a spus.
Cuvântul singur va reda
Al vieții sens,
Căci Litera se-ndoaie către Sine
În încercarea sa de a defini
Adevărul mai bine.”
Așa că m-am lăsat purtată de
Marea de cuvinte pe care
Tot eu le-am cules
Altădată…
Absurdul așteptării
Aștept.
Aștept un semn
Ori poate doar aștept
Așteptarea.
Nu, nu eu aștept, ci Timpul,
El așteaptă,
Așteaptă să-mi treacă timpul
Ca să nu mai aștept.
Cum să treacă secundele
Prin fața mea
Dacă eu le aștept?
Se vor intimida
Și vor încerca să se eschiveze
Făcând un ocol prin scoarța
Copacului din grădină.
Bietul arbore
Năvălit de vremuri,
El așteaptă.
Fără să știe ce anume
Sau de ce anume.
Invitație la viață
Iubite, mi-e noapte
și mi-e lună, și mi-e cânt
– melancolic și absurd –
de când nu te aud.
privirea-mi strigă spre cer:
Ce viață-i asta-n care,
din rațiuni de mister,
Iubești timid,
Iubești plăpând,
dar tot cu disperare?
Eu știu, chiar știu
că amândoi
nu vrem decât să fim priviți
cu dor sau cu sfială,
cu subînțeles,
cu înțelegere
sau poate cu-ndoială,
Doar-doar să fim priviți de cineva...
Dacă s-ar putea,
te-aș ruga
să ne unim, iubite,
într-un regat –
al cărui unic suveran să fie
Însăși iubirea –
și să ne privim
până la sfârșitul vremii,
al dorințelor,
al străduințelor,
să ne privim dezinteresat,
goliți de conținut,
Totuși, e aproape
dar plini de sens
De neclintit
și de păcat.
În așteptarea lui.
Oare Așteptarea care nu
Ar fi absurd să o admit...
este
Cât timp n-am să renunț
Conștientă de Sine
La asemenea distrageri,
Mai este Așteptare?
Nu voi cunoaște niciodată
Oare eu, care aștept,
Așteptarea,
Dar încă respir, încă
Chiar dacă Ea mă știe
dorm,
Pe de rost,
Încă mă mai las
Căci Ea m-a așteptat
Sustrasă de priveliștea
Până acum
copacului,
Și o să mă aștepte
Oare eu aștept cu
Până n-am să mai pot eu
adevărat?
Aștepta.

Lecție de timp
Și-am învățat că,
Oricât de mult s-ar strădui,
Oamenii nu pot alcătui
Eternitatea
Din miliarde de clipe efemere,
Căci, deși sufletul se epuizează
Căutând, așteptând, sperând
La un Bine stabil,
Care să nu-și ia zborul numaidecât,
Timpul tot continuă să fugă
– Indiferent și irevocabil –
De noi, de amintirile noastre,
De simțămintele noastre,
De tot ceea ce ne construim
Cu multă răbdare și perseverență
În speranța că va dăinui
După ce ne vom risipi
În tăcerea uitării.
Și totuși... Clipa aceasta,
Clipa de Acum,
În care mă privești dincolo
De ceea ce am fost sau voi putea fi,
Clipa această sublimă
În care mă privești
Doar așa cum SUNT,
În această clipă
Am putut cuprinde
Veșnicia.
Punctuația iubirii
Ce complexitate prezintă
Semnele de punctuație
În ecuația iubirii!
Acolo unde eu decid
Să pun punct
Și să îmi iau rămas bun
(Fiindcă iar m-am mâniat fără rost),
Tu ai grijă să pui virgulă
Și să nu pui capăt definitiv
Legăturii noastre.
Când eu pun linie de dialog,
Căci îmi doresc atât de tare
Să-ți vorbesc,
Tu, răbdător din fire,
Alegi linia de pauză,
Pentru că știi că
Există o măsură în toate
Și n-ai vrea ca să ne poarte
Cuvintele prea departe.
În timp ce eu pun ghilimele,
Încercând să îți citez din
Cât mai mulți filosofi,
Tu ai prefera să pui apostrof
Ca să vorbești cât mai puțin
Și la obiect,
Să nu risipești niciun cuvânt,
Și să nu rostești
Vreo vorbă-n vânt.
Când pun un semn de exclamare,
Făcând exces de sentiment,
Tu îl transformi
Într-un semn întrebător
Și mă ajuți să mă gândesc,
Să-mi cântăresc
Defectele și greșelile,
Apoi să mă reclădesc.
Iar dacă mă întristez
Și după fiecare frază
Adaug puncte de suspensie,
Tu, izvor de veselie,
Deschizi paranteza cu
Câte o glumă care
Să mă însenineze
Și să-mi coloreze
Viața nocturnă.
Uneori semnele de punctuație
Ne pot crea dificultăți
În înțelegerea celuilalt,
Dar eu presimt că
Ne-am putea înțelege
Și fără de semne.
Regăsire de Sine
Am trăit atât de mult în
umbra ta,
Acolo unde floarea
cugetului meu
A putut să se hrănească
Cu interminabilă sevă
A Singurătății în doi.
Mi-a fost mereu aproape
Gândul tău amar și fugar,
Dar n-ai știut,
Nici măcar eu n-am știut.
Însă ceea ce nu se știe
Se poate dezvălui,
La fel cum primăvara
Își dezvăluie misterul
Sub ploile lui april,
Momente în care ascultăm
Pulsul infinitului:
Simțirea dintre Noi
Și picăturile de ploaie.
În dorința noastră
De a ne simți iubiți,
Ci nu aceea de a fi iubiți,
Vom încerca veșnic să ne
căutăm
Pe Noi în alții
Și tocmai de aceea vom
reveni
Veșnic la Noi.
Norocul nostru este că
Ne mai întâlnim ocazional
Sub soare, în oglindă
Sau în căsuța de la munte
Din imaginația noastră.
Fericiți cei ce sunt înțeleși,
Căci aceia nu vor fi
niciodată
Singuri...
P.S. Poate că, totuși,
Mai importantă decât
Cunoașterea de Sine
Este Înțelegerea de Sine.
P.P.S Mai mult decât atât,
Vitală este
Iertarea de Sine.
.................................
Eu te-am înțeles,
Eu te-am iertat,
Iar Eu sunt Tu,
Ce mai aștepți?

Arborele Vieții

Revin la umbra Arborelui Vieții, Îmi simt brusc sângele înfierbântat

M-afund în Nevăzut, în Nepătruns, Cum se zbate însetat de viață,
Iar el cu rădăcina sa străpunge Rezonând cu pulsul arborelui mut
Pământul ce cu greu i s-a supus. Ce îmi stă la o clipă distanță.

Și cum din negură atent contemplu, Natura doar prin aer e-ntregită,
Cu ochii avântați spre Înalt, La o contopire cu Tot mai sper
Copacul brațele-și ridică drept, Și-ajung prin plămânii săi să respir;
Pregătind Cerului un asalt. Curând o să ne pierdem în mister…
Caelum et Terra

O lacrimă îmi cade în sus,

Pe Cerul frământat
De-un nor mohorât,
Dorind să spele toate Antrenate de vânt,
Agoniselile mizere S-a trezit din somnul
Ale unui gând - Răzbunării – cel crunt –
Natura mă face martoră Și s-a pus pe plâns
A confruntării originare Ca să stingă,
Dintre Cer și Pământ. Să oprească
........................................ Incendiul ce-a produs.
.....................................
Ascult cum plânge Cerul
Și cum ceartă Pământul Natura Mamă
Pentru toate nedreptățile, M-a făcut să-i înțeleg,
Toate banalitățile, Într-o clipă de visare,
Și agoniile, frustrările, Mecanismele sofisticate
Pentru toate răutățile, Doar prin simpla contemplare.
Toate absurditățile, Am asistat la un fapt primordial:
Și iluziile, chemările... Pedeapsa Cerească
Anihilată de eterna
Văd o lovitură colosală Dragoste Pământească.
De fulger
Ș-aud un glas tunător:
– Pământule,
Te-aș învălui în flăcări până
Când doar scrumul
Ar mai rămâne
Ș-apoi mi-aș pune vântul
Să te adune!
Dar nu-mi este cu putință,
Căci drag îmi ești și n-am să pot
Să te alung, să te sufoc,
Să te ucid
Prin foc...

Așa a luat naștere

Înfrățirea firească
Dintre aprigul Fulger
Și frageda Ploaie.
Mama lor Cerească,
Dorind să-năbușească
Mârșavul Pământ
Prin asprele-i flăcări
Popa Raluca Maria, clasa a X-a D
Regatul Aparențelor
În castelul minții mele,
sunt flori multe, crini, zorele
colorate, parfumate,
pretutindeni apreciate.
Căci e mare-impunător,
elegant în stil, decor,
imposibil de distrus,
eu sunt singurul intrus.
O pădure de foioase,
acoperă cu crengi sfioase
un al lunii univers,
vag cunoscut printr-un vers.
E atât de colorat
în nuanțe calde de roșcat,
pictat în amurgul serii
dă gustul dulceag al mierii.
Are ușile-ncuiate,
de frigul nopții amenințate.
Draperiile sunt trase
căci trebuie să stea de șase.
Nimeni nu s-ar apropria,
de frică mare c-ar strica
perfecțiunea întruchipată
visul tuturor deodată.
Dar de îndrăznești a merge,
ușor, ușor începi a șterge
din iluzia prea perfectă
ce acum pare defectă.
Vântul te izgonește,
cu urlet rece te-amăgește
să te întorci din drum de-ndată
și să nu mai vii vreodată.
Copacii se trezesc la viață,
crengile-și aruncă-n ceață.
Iarba verde și înaltă
se împletește și te asaltă.
Zidurile încep să crape,
să se prăbușească-n etape.
Ferestrele se sparg îndată
cu cioburi pielea ți-e brăzdată.
Turnurile se doboară,
pe cântec dulce de vioară,
iar eu cad treptat cu ele
și mă ridic în tăcere.
Pereții mari și hotărâți,
mândri și nedobărâți,
adăposteau un simplu gol
pe lume lipsit de rol.
Oh, ce simplu și anost!
Ce risipă de adăpost!

Îndrăgostește-te de viață
Nu-i așa că e romantic
Să te bucuri din „nimic”,
Din ceva ce multă lume
Consideră a fi pripit?
Nu e soarele-o minune,
O stea mereu strălucitoare,
Un exemplu pentru suflet
Să fie la fel de mare?
Nu e luna o regină
Ce parc-ar fi de sub zăpezi?
Dar, dacă te uiți de-aproape,
Ceața din privire-i vezi?
Dar pământul rece, umed,
Plouat într-o seară de mai,
Nu miroase a speranță,
A plai venit tocmai din rai?
De ce să te ascunzi de ploaie,
Cu umbrela neagră și greoaie,
În loc s-alini cu drăgășie
Drumul pur spre veșnicie?
Cum să nu iubești pădurea,
Și-ale sale verzi mistere?
În lumina pală a nopții,
Face sufletul să spere.
Vezi oceanul verde-albastru,
Ce-ale sale valuri reci
Spumegă de agitația
Unor vise mult prea seci?
Nu ar fi păcat prea mare
Lipsa de imaginație,
Să fii un simplu trup pe lume
Cu sufletul în putrefacție?
Siguranța-i închisoare
Trăiesc într-un loc frumos
Mai tot timpul luminos, presărat cu flori de tei,
Cu grădini înmiresmate, cu plante verzi și alintate
De mângâierea unui soare plin de raze aurii.
Și mă simt în siguranță…
Căci e un rai pe pământ și e tot numai al meu.
Însă oare-s fericită?
Pe când privesc la dansul fluturilor,
Zăresc în vazduhul misterios al cerului
niște ziduri mari de piatră,
ce poate le-am clădit fără al meu gând.
Și de multe ori mă sperii… și de mână rău mă strâng
până ce sânge vișiniu atinge iarba proaspătă.
Și ea crește și mă ceartă, și mă înconjoară, și mă pierde
și uite așa uit de necazuri și de tot ce este rău.
Și mă simt în siguranță …
Însă cu greu mărturisesc că de multe ori gândesc
un lucru trist, fără de sens,
cum că a mea dragă natură și al meu prea sfânt soare
nu fac totul din iubire, ci e o simplă trădare
și repede gândul mi-l alung, și-l îngrop în al meu suflet
căci îmi reamintesc că însămi am dat naștere
acestui rai plin de lumină,
unde poruncit-a-i răului să nu vină,
căci vai de el ce va fi, Doamne!
Aici nu există frică sau oh, melancolie!
Aici nu este loc decât pentru ce-i bine!
Și spunându-mi acestea,
somnul îmi cântă și mă leagănă pe brațe,
rugându-mă să adorm mai repede astăzi,
însă, mă rup din strânsoarea sa,
de auzul unui sunet îngrozitor…
Se aude piatră…piatră rece, cenușie
sfărămându-se acum pentru vecie!
Jur că nu sunt vinovată!
Totul a fost fără a mea știre,
Un complot ca la carte,
discutat în taină-n noapte!
Știu ce se petrece, căci simt totul întru mine:
Zidurile ce se prăbușesc de-ndată, natura vie ce se luptă cu cea
moartă,
de care n-am știut cât e de vastă, ascunsă fiind de atâtea pietre!
Cerul se transformă în apă, iar pământul în mare învolburată
și mă pierd, plutind pe valuri, însă ochii nu-i deschid.
De prea multă spaimă oarbă
nu văd malul, deși-i aproape!
Și plutesc visând la soare, la cel sfânt parfum de tei
mă lovesc de un lemn tare si mă urc pe el, ce vezi?
O lacustră în inima -mării, plină de pești, de alge verzi
și în sfârșit văd malul, Doamne!
Iată-l chiar acolo, în zare...
nu înot la el de frica apelor răzbunătoare
ce abia le-am scăpat din gheare!
și continui să exist,
căci nu mă simt eu fericită
Însă sunt în siguranță …
David Azamfire, clasa a V-a

Soarele

Mare, galben, lucitor Iarǎ cerul albǎstrea,

Soarele fermecător
Încălzea și lumina
Sufletul și viaţa mea.
Primăvara când venea,
Soarele pe cer zâmbea,
Ţurţurii îi dezgheţa
Şi grădina o învia.
Vara, el torid ardea,
Florile le dogorea,
Albina din greu muncea,
Miere bună producea.
Chiar şi munţii îi încǎlzea,
Pic de zǎpadǎ nu mai rămânea,
Dar puterea îi slăbea,
Toamna după colț era.
Când septembrie venea,
Soarele se domolea
Și vântul se înteţea.
Gri noros el devenea
Şi soarele dispărea.
Păsările călătoare
Fug spre zări mai primitoare,
Căci aici în țara mea.
Soarele rar apărea
Și atunci când o făcea
Raze reci el trimitea.
Iarna grabnic iar venea
Și soarele se ascundea
După ceaţa, nori și ploi
De abia mai venea la noi.
Zile în șir, din cer cădea
Neaua, orice colț umplea,
Pe schiori îi bucura
Și mereu soarele se ascundea.
Dragi copii, povestea mea
În curând se va încheia.

Noapte pe plajă

Ce noapte!...
La mare, pe plajă.
Nisip argintiu și șoapte
Ce se transformă în vrajă
Purtată de valuri în apă.

Dar… trădare!
Mirajul nopții dispare!
Se ivesc din nou zorii
Cu raze blânde de soare.
Pe un fir de iarbă, suflet obosit,
Adoarme un greiere.

Ce noapte!...
La mare, pe plajă.
Am mai scris o pagină din carte.
Preda Michelle, clasa a IX-a E

Vise amare

Cum a ta trădare doare, Atunci privirea-i de smarald,

Amarul în noapte mi-l arunc. Sufletu-mi cuprinse-n dată,
Durerea mi se-neacă-n mare, Între basm și poezie,
Cu tine-n suflet și în gând. Povestea noastră blestemată.

Soarele în vise-mi cântă, Vocea lui în cap îmi răsună

Povești de dragoste spunând, Ca un curs de apă fin,
Ruptă de lumea cea flămândă, Ce alte gânduri îmi alungă,
La tine mă întorc curând. Spre al nopții vag declin.

Cu mintea pierdută-n stele Sufletu-i o carte-nchisă,

Și cu inima zdrobită, Cu un lacăt de suspine.
Gândul meu la tine stă, Mintea-i e o închisoare,
Iubire de mult pierită. Scufundată în mânie.

Când bolta cerului vuia Dar povestea s-a-ncheiat,

De prea negri nouri vii. Pierdută într-un vis.
Într-o dulce-amară zi În iarbă, încețoșat,
Ce durere prevestea. Iubirea lor s-a stins.
Gheorghe Diana, clasa a IX-a E

Iubire otrăvită

În a vieții carte,
O poveste-am scrijelit
Despre doi îndrăgostiți
C-un final nefericit.

Și-n al nopții ger cumplit

El tot la ea visând adoarme,
La ochii ei ca de argint,
La buzele-i tremurătoare,

La ziua-n care s-au văzut,

Pe o plajă lângă mare
Și cum din prima clip-a știut
Că se vor iubi cu-ardoare.
Și-a avut dreptate el,
Căci și ea l-a iubit.
Ah! dar mult s-a și-nșelat
Căci inima i-a și zdrobit.
Și ca-un pumnal ce-i otrăvit
Trădarea-n suflet i s-a-nfipt,
Venin negru ca apa s-a risipit
Cu firele de iarbă s-a împletit.
Și plânge lună, plâng și stele
De finalul nostru trist.
Ce putea sfârși sub soare,
S-a încheiat într-un abis…
Priseceanu Alma, clasa a V-a A
Oriunde și oricând
Dumnezeu ne ajută cu toate
El este ca și o carte
Și la română și la mate...
Nu știu cum de le poate!
Zeu e ca un leu
Combinat cu înger
cu aripi elastice
Și pe cap el are raze de soare magice.
E o minunăție
Pe care o purtăm în inima vie.
Au acces nelimitat
Doar cei cu sufletul curat.

Ne veghează,
Ne protejează.
Trăim în liniște și pace.
Iubirea lui e ca un scut misterios
Care ne protejează curajos.

Oriunde îl întâlnești,
Oricând îl găsești,
Tu trebuie să-l iubești
Și să știi să-l prețuiești.