Sunteți pe pagina 1din 7

Fetita cu chibriturile Andersen

Sursa de inspiraţie a scriitorului este „viaţa de toate zilele”, în Fetiţa cu chibriturile tratând tema
copilăriei nefericite din mediul citadin. Drama fetiţei este situată într-un timp bine precizat: „Era frig
cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul nou”. E un
timp al contrastelor: „cea din urmă noapte” – „noaptea de Anul nou”, un timp al schimbărilor,
descrierea de la începutul povestirii anticipează sfârşitul acesteia – nu e doar cea din urmă noapte a
anului, este cea din urmă noapte a fetiţei, a existenţei acesteia. Personajul principal al povestirii este
o fetiţă „săracă, desculţă şi cu capul gol”, care colindă străzile înzăpezite ale oraşului în speranţa că
va putea vinde câteva cutii de chibrituri. Cititorul rămâne impresionat încă de la început de soarta
fetiţei. „Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos!” Fiind prea mari pentru ea, i-a
pierdut când a traversat strada. Acum, cu picioarele învineţite, tremurând de frig şi flămândă, caută
„un ungher între două case” pentru a se adăposti. Se temea să se întoarcă acasă, căci n-a vândut
nici-o cutie de chibrituri, iar tatăl ar fi bătut-o dacă n-aducea bani. Relatarea dă impresia de
autenticitate prin confesiunea fetiţei: „Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi straşnic
acuma; ce-ar fi să scoată unul, săl aprindă şi să-şi încălzească degetele?” Dorinţa fetiţei de a se încălzi
învinge teama şi fetiţa „A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede
ca o lumânărică, o minunată lumânărică.” Epitetul dublu şi comparaţia contribuie la realizarea unei
imagini feerice. Asistăm la trecerea de la starea de veghe la cea de vis, de la real la oniric, prin
folosirea conjuncţiei „şi” înaintea adverbului „deodată”: „Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa
unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă şi cu tacâm de alamă; în sobă era un foc zdravăn şi
fetiţa îşi întinse picioarele să şi le încălzească...dar flacăra se stinse, soba pieri... şi fetiţa se trezi
ţinând între degete chibritul ars”. Imaginea de vis a avut durata arderii unui băţ de chibrit, pentru
câteva clipe fetiţa n-a mai suferit de frig. Se refugiază iar în lumea visului, aprinzând un nou băţ – iar
noua imagine ce i se revelă este cea a unei odăi cu masa pusă, ”pe faţa strălucitor de albă erau
farfurii de porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coşcogeamite gâscă friptă, umplută cu prune şi
mere, din care ieşeau aburi”. Stingerea chibritului echivalează cu revenirea în lumea reală, cea a
zidului gros şi rece – o lume neîndurătoare care distruge copilăria celor încercaţi de soartă. 63 Fetiţa
îşi caută alinare în lumea visului, aprinzând un chibrit se vede stând lângă un pod de Crăciun: „pe
crengile verzi erau o mulţime de lumânări spre cer, transformându-le în stele, iar ”una din ele a căzut
lăsând în urma ei o dâră de lumină. - Acuma moare cineve! a zis fetiţa. ” Gândul acesta reînvie
imaginea bunicii, „singura fiinţă de pe lume care o iubise şi pe dânsa, şi care acuma era moartă”.
Dorind să-şi revadă bunica, fetiţa aprinde chibrit după chibrit, „şi chibriturile au dat o lumină aşa de
mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe
fetiţă şi amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei acum nu-i mai era frig, nici frică:
era în cer”. Alternanţa real-oniric este sugerată prin contrastul întuneric – lumină, frig – căldură,
noapte – ziuă, aprinderea fiecărui chibrit transpunând fetiţa „într-o lumină neobişnuită”, într-o altă
lume, mai blândă, mai primitoare. Sunt reprezentate, astfel, bucuriile elementare ale vieţii, de care
sunt privaţi copiii săraci. Finalul povestirii ne readuce la realitatea tragică, inevitabilă: „A doua zi
dimineaţa, în ungherul dintre cele două case, fetiţa cu obrajii şi zâmbet pe buze zăcea moartă,
degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului”. Relatarea este sobră, concisă, iar mesajul artistic
al operei se evidenţiază clar prin folosirea confesiunii ca modalitate artistică fundamentală.
Alternanţa planurilor real-oniric s-a sugerat prin aprinderea şi stingerea succesivă a chibriturilor: Real
Oniric Frigul Soba Foamea Masa bogată Nevoia unui cămin primitor Pomul de Crăciun Moartea
bunicii Apariţia într-un cadr feric Fetiţa, aprinzând chibriturile, încearcă să-şi creeze o lume proprie în
care dispar frigul, foamea, oboseala, teama, în care domină căldura, belşugul, odihna, liniştea, pe
care nu le poate găsi însă în viaţa de toate zilele, dobândindu-le doar o dată cu pacea eternă. Este o
povestire tristă, a zânei fetişe ce reprezintă pe toţi copiii sărmani ce trăiesc într-o societate dominată
de inechitatea socială.

Cuore, inimă de copil (1886)

devine curând capodoperă, fiind urmată de alte opere dedicate pedagogilor şi emigranţilor italieni
(Romanul unui învăţător, Întâi mai, Lupta socială, Trăsura tuturor). Jurnalul unui elev de clasa a treia,
piemontezul Enrico Bottini, scrisorile părinţilor şi povestirile lunare ale învăţătorului formează
volumul Cuore, inimă de copil. Cartea surprinde o imagine a Italiei unite, este o pledoarie la unitate
şi solidaritate umană. Povestirile lunare (din octombrie până în iunie –durata unui an şcolar)
înfăţişează întâmplări care surprind prin ineditul lor, dar evidenţiază bunătatea şi spiritul de sacrificiu
al unor copii de vârste apropiate de a lui Enrico, servesc scopului pentru care au fost realizate – de a
educa elevii. Fiecare povestire înfăţişează câte un moment semnificativ din viaţa copiilor din
diferitele provincii italiene, autorul încercând şi pe această cale, să aducă un elogiu visului împlinit de
curând, al Italiei unite, ceea ce duce de multe ori la îndoiala cititorului, dacă asemenea eroi au putut
cu adevărat exista. Dar nu trebuie să uităm momentul istoric în care a fost realizată opera, iar
succesul pe care l-a avut imediat după apariţie ne întăreşte convingerea că este o operă pentru copii,
o operă educativă despre dragoste de patrie şi sacrificiu, despre copilărie şi şcoală.

Povestirea lunară De la Apenini la Anzi din volumul Cuore, inimă de copil de Edmondo de Amicis
înfăţişează lupta unui băiat de numai treisprezece ani cu viaţa, cu greutăţile vieţii, încrederea sa în
forţele proprii, dar şi în solidaritatea umană.

De la Apenini la Anzi este o povestire educativă despre dragostea filială şi maternă duse până la
sacrificiu. Marco, micul genovez, face parte din galeria figurilor memorabile ale capodoperei lui
Edmondo de Amicis, Cuore, inimă de copil. La numai treisprezece înfruntă vitregiile sorţii, este
capabil să pornească singur în căutarea mamei sale. Copilul dă dovadă de curaj şi tenacitate în
atingerea scopului. Reuşeşte să-şi convingă tatăl să-l lase să plece, atrage simpatia oamenilor buni la
suflet, de ajutorul cărora va şi beneficia. Găseşte protectori într-o lume care i se înfăţişează la
început ostilă. Perseverenţa şi bunătatea de care dă dovadă îl vor ajuta să învingă piedicile ce i se
ivesc în cale. Asemenea unui erou din poveste, Marco trebuie să demonstreze că merită să
primească recompensa. Drumul pe care porneşte este anevoios, străbate oceanul pentru a ajunge
pe un pământ necunoscut, străbate Argentina în lung şi în lat, până ajunge să-şi găsească mama.
Greutăţile ivite în cale nu-l descurajează, mai mult îl întăresc. Dragostea filială învinge apa cea mare,
pampasul şi pădurea întunecată, învinge neîncrederea şi răutatea oamenilor. Marco este un
învingător care, la numai treisprezece ani, cunoaşte valoarea inestimabilă a dragostei materne şi a
solidarităţii umane.

Una dintre realizările artistice de o mare valoare pentru copii este Micul prinţ deAntoine de Saint-
Exupéry, o naraţiune care prin elementele fantastice utilizate se apropie de basm.
În viziunea lui Saint-Exupéry, copilăria are o mare forţă salvatoare, reîntinereşte sufleteşte ca şi apa
vie din lumea basmelor:
Încă din dedicaţie („Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii. Dar puţini dintre ei îşi mai aduc
aminte.”), Saint-Exupéry împarte lumea în două categorii: -copiii şi adulţii care îşi amintesc de
copilărie,-ceilalţi-care au pierdut toate valorile copilăriei. menţionând că „Oamenii mari nu pricep
singuri nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri peste lămuriri.”
Micul prinţ este una dintre cele mai cunoscute opere ale scriitorului francez , fiind scrisă într-un
limbaj simplu , fără „podoabe” deoarece este destinat să fie înţeles şi de copii , dar conţinând
concepţia simbolică a autorului asupra vieţii .
În această operă este readus la viaţă universul copilăriei inocente print-o suită de paeabole a căror
unitate este asigurată de povestirile personajului principal care în călătoria lui pe Pământ , îşi spune
povestea unui aviator, aflat în pană în mijlocul deşertului.
Scrisă pe un ton plin de umor , opera este traversată de tandrete de fiecare dată când este evocată
figura Micului prinţ plecat de pe mica sa planetă în căutarea adevăratului sens al vieţii.
Micul prinţ caută societatea oamenilor mari, acumulează experienţe şi învăţăminte, se angajează plin
de curaj pe drumul cunoaşterii, dar păstrează intacte virtuţile copilăriei, capacitatea de a se minuna în
faţa lumii, puritatea inimii, forţa încrederii, a dragostei şi a dăruirii.
Micul prinţ se află într-o călătorie iniţiatică, având ca scop descoperirea pe sine.

Lumile, planetele vizitate de micul prinţ sunt fiecare, în afară de ultima –


Pământul, planetele unei singure fiinţe, planete ale singurătăţii. Fiecare personaj s-a izolat, a pierdut
drumul spre celelate conştiinţe, inima fiecăruia este ferecată, nu mai poate comunica: - regale de pe
primul asteroid încearcă să se comporte ca un monarh absolut, într -o lume fără supuşi,vanitosul de
pe a doua planetă caută să acumuleze cât mai multă admiraţie, - băutorul din planeta a treia emite
raţionamente specifice gândirii alcoolicului – ”beau pentru a uita că mi-e ruşine să beau”, -omul de
afaceri de pe planeta a patra transformă stelele în valori bursiere, -fanaragiul din planeta a cincea
este victima unui sistem absurd şi a supunerii oarbe faţă de dispoziţia primită,- geograful din planeta
a şasea n-a cunoscut niciodată natura, nu poate trezi în cititorii săi pasiunea explorării, seriozitate lui
împietrindu-se în rutină, -acarul şi vânzătorul de pilule întâlniţi pe Pământ formează un cuplu care
prezintă absurdu lumii în care trăia cititorul.
Toate acestea sunt personaje bizarre , dar care reperezintă diferite caractere şi îl ajută în drumul său
spre cunoaşterea şă înţelegerea universului.
Ajuns pe Pământ Micul print îşi caută prieteni , dar nu găseşte niciunul. Întâlneşte , în schimb, un
şarpe, o floare şi mai apoi o vulpe..
Întâlnirea cu şarpele este plină de învăţăminte , el află că oamenii pot fi singuri chiar şi în mulţime .
Din discuţiile cu vulpea înţelege că are o responsabilitate faţă de floarea lăsată pe planeta sa , este
unică, realizează că ea are nevoie de el , la fel de mult cum el are nevoie de ea , că iubirea conferă
sens existeţei şi să pentru a fi fericit , ajunge să te gândeşti , că undeva printre milioanele de stele
există persoana iubită.
Personajele întâlnite şi probele la care este supus în această călătorie îl ajută pe Micul print să
recupereze ceea ce îi lipsea la început :înţelegerea propriei personae şi a celor din jur.
Între povestitor şi print se leagă o prietenie frumoasă care nu va putea fi ruptă, chiar dacă prinţul
trebuie să se întoarcă acasă, aviatorul este singurul adult capabil să comunice cu copilul.
Pe tot parcursul operei imaginea copilului este zugrăvită prin comparaţie cu oamenii mari . Astfel
copilul are acces la esenţa lucrurilor spre deosebire de a adultilor care judecă după aparenţe, aceştia
nu pot ănţelege că esenţialul este invizibil pentru ochi..
Prăpastia existentă între lumea copilului şi cea adultului face imposibilă comunicarea între cei doi ,
de aceea adultul nu poate înţelege desenele făcute de copil .
Descoperim în acest personaj un alter ego al autorului , singurul dintre adulţi care îl poate înţelege.
. Prinţul şi pilotul ar putea fi caracterizaţi în acelasi mod , când pilotul îl întâlneşte pe copil (prinţ)
simte că poate fi, iar ,copil.
Micul prinţ încarnează neobosita căutare a copilăriei . Alegoriile sunt numeroase şi evidente .
Folosind cuvinte simple ce ne transpun în lumea basmului autorul contopeşte în această capodoperă
farmecul poeziei cu simbolul şi magia verbală pentru a evoca cu umor şi ironie dulceaţă şi
prospeţime, imagini şi tablouri pitoreşti care ascund un umanism profund izvorăt din valorile eterne
ale omului : poezia, dragostea şi prietenia.
Micul prinţ este un personaj extraordinar, curios şi avid, naiv şi pur ca un copil care poate vedea
esenţa lucrurilor , el rămâne imaginea copilului universal , a naivităţii, purităţii şi inocenţei.
Respectul şi admiraţia lui Saint-Exupéry pentru viaţă şi pentru om, pentru valorile spiritual umane
transpar din fiecare pagină a cărţii, cuvintele ”Copii! Fiţi atenţi la baobabi!” având valoarea unui
îndemn la luptă şi la vigilenţă.
Micul prinţ este opera unui om care, trăind într -o lume a contradicţiilor, visa o viaţă în care oamenii
să trăiască şi să se dezvolte armonios, deviza lui Saint-
Exupéry fiind: ”Voi lupta pentru OM.împotriva duşmanilor lui, dar şi împotriva mea însămi.”

Singur pe lume

8.3. Specificul romanului de aventură şi călătorie Călătoria şi aventura au atras întotdeauna omul,
fascinând spiritul acestuia. Explorând ţinuturi necunoscute sau imaginare, omul trăieşte prin
călătorie experienţa cunoaşterii altor lumi şi chiar asumarea propriei identităţi. Călătoria este o temă
ce traversează literatura de la începuturile ei până în prezent, fiind valorificată, atât de literatura
cultă, cât şi de cea populară, pentru complexitatea motivelor ce le implică, pentru simbolistica
bogată şi aria de 119 semnificaţii. Ea se poate defini ca experienţă existenţială, dezvăluindu-i omului
frumuseţea spaţiului terestru, pe de o parte, şi nemărginirea cosmică, pe de altă parte; totodată,
călătoria înseamnă iniţiere, se poate transforma într-un traseu spiritual (v. Singur pe lume de Hector
Malot), dar poate însemna şi cunoaştere, aventură, risc, dorinţă de nou, schimbare.

Ca specie epică de dimensiuni mari , romanul pentru copii , prin tematică şi prin realizarea
artistică, conţine multiple valori , formative educative : satisfice nevoia intelectuală de
aventură şi inedit a copiilor ; alaturi de eroii îndrăgiţi , copiii trăiesc evenimente şi sentimente
ce le dezvăluie viaţa sub diversele ei aspect , cunosc diverse tipuri umane şi comportamente
pe care le pot evalua , iar unele dintre acestea devin modele de viata.
Romanul Singur pe lume de Hector Malot este consacrat copiilor, autorul orientându-se spre
cerinţele tinerilor cititori, ţinând seama de interesele şi înclinaţiile lor. Romanul, apărut în 1878,
aduce în prim plan destinul unui copil găsit şi dorinţa acestuia de a se include într-o familie. Motivul
dominant al romanului este motivul singurătăţii. Eroul-narator, Rémi, îşi retrăieşte copilăria. Alături
de Rémi, cititorul-copil străbate sute de kilometri pe drumurile Franţei, va întâlni oameni buni şi răi,
va trăi o seamă de bucurii şi de amărăciuni. Rémi este un copil găsit, însingurat, într-o veşnică
aşteptare şi, apoi, căutare a familiei, a prietenilor. Lunga însingurare a eroului este întreruptă de
intermezzo-uri de un deosebit lirism (putem aminti momentele trăite alături de Vitalis, călătoria pe
vasul „Lebăda”, prietenia cu Mattia). Romanul este structurat în două părţi, partea I, cu 21 de
capitole, evocă momente din copilăria lui Rémi, partea a II-a, 23 de capitole, prezintă experienţe de
viaţă ale lui Rémi, de cele mai multe ori întâmplări dramatice, dar care contribuie la formarea
personalităţii eroului-narator, ceea ce conferă cărţii caracteristicile unui Bildungsroman. Hector
Malot atenuează asprimile vieţii personajului său, odiseea copilăriei lui Rémi se încheie cu happy-
end.
Hector Malot scrie un roman deosebit de sensibil, plin de umor amestecat și cu amărăciune,
cu personaje pitorești fie că sunt animale sau oameni, caractere diverse, povești de viață
fabuloase care antrenează cititorul într-o experiență deosebită.
Remi este personajul romanului, un baiețel isteț și sensibil obligat de destin să învețe repede
prea multe lucruri pentru a-și găsi locul în lume. Un copil cu suflet curat, simplu, naiv care se
atașează repede de oameni și animale. Povestea lui începe să se contureze în imaginația
cititorului cu scenele din casa doicii sale Madame Barberin, pe când avea opt ani și vor
continua cu cele de după vânzarea lui făcută în mod mișelesc de soțul acesteia pentru doar
patruzeci de franci unui artist ambulant pe numele lui Vitalis. De aici încolo viața lui va fi un
lung șir de călătorii prin toată Franța și nu numai, alături de acest muzician ambulant și el cu
un destin teribil de interesant, împreună cu cei trei câini ai lui plus o maimuțică cu nu nume
atât de drăgălaș, Inimioara. Vitalis îl va influența foarte mult pe Remi și chiar dacă îl
consideră pe bătrân stăpânul lui, îi este recunoscător pentru modul omenesc în care îl tratează.
Însă Vitalis nu va fi singurul peronaj din roman care îl va marca pe istețul Remi, vor
mai fi și alți câțiva copii de aproximativ aceeași vârstă cu el cu care își va încrucișa destinul,
ca de exemplu micuța mută Liza, Arthur un copil bogat cu handicap, care până la final se va
dovedi a fi chiar rudă cu Remi –plus Mattia un puști italian, copil al străzii.
Stigmatul de copil fără părinți, al nimănui care se ghidează numai după instinct, care face
asocieri și devine un autodidact aduce romanului Singur pe lume atât partea de dramă și
sensibilitate cât și pe cea de aventură spre mereu un alt început plin de speranță. Călătorind
alături de prietenul său credincios Capi, un câine alb cu mult talent actoricesc de pantomină,
Remi va avea la finalul romanului un destin împlinit și oarecum subtil anunțat de autor.
Romanul are destule momente și scene în care personajele create de Hector Malot dau
adevărte lecții de viață și supravețuire și fac din acest băiat un individ responsabil care
meditează cu foarte mare atenție la tot ce i se întâmplă și trage apoi concluzii de om înțelept
cu mintea la cap. De exemplu ca atunci când decretează cu multă siguranță de sine că nimic
nu e întâmplător și aproape totul vine cu un preț, un trai mai bun și mai îndestulat ca cel
promis de doamna Milligan (mama lui Arthur, dar și o femeie bogată) în contrast cu cel plin
de libertate dar fără un acoperiș asupra capului , pe care i-l oferise primul său stăpân Vitalis
care l-a cumpărat de la familia zidarului care-l crescuse.
Hector Malot abordează în acest roman teme, cum ar fi: raporturile dintre generaţii, alegerea
drumului în viaţă, fericirea şi sentimentul datoriei, unitatea dintre vorbă şi faptă, reflectând cerinţele
şi interesele vitale ale omului

Robinsom Crusoe

Daniel Defoe (1660-1731) publică în 1719, la Londra, vestitul său roman Viaţa şi nemaipomenitele
aventuri ale lui Robinson Crusoe, considerat de Jean Jacques Rousseau un excelent „tratat de
educaţie”, iar de savanţii lumii o interesantă şi instructivă carte pentru copii şi tineret.

Defoe realizează un roman care va cunoaşte celebritatea prin subiectul tratat: o corabie naufragiază
în apropierea coastelor Americii, piere întreg echipajul cu 126 excepţia unui marinar, Robinson
Crusoe, pe care soarta-l osândeşte să trăiască singur timp de 28 de ani, pe o insulă oarecare (Insula
Deznădejdii / Singurătăţii), departe de ţărmul continentului şi de drumurile marinarilor,
demonstrând că omul întreprinzător ştie să stăpânească natura, s-o folosească în propriul interes,
supravieţuind în condiţii vitrege. Cartea, compusă din douăzeci de capitole – secvenţe narative
închegate –, scrisă la persoana I conferă întâmplărilor o notă de autenticitate, are caracterul unor
relatări de călătorie, putând fi încadrată în mai multe categorii: roman de aventură, roman cu
caracter autobiografic, roman social.

Romanul Robinson Crusoe de Daniel Defoe este o pledoarie pentru om, pentru omul inteligent –
„homo sapiens”, capabil să transforme natura prin acţiune – „homo faber” şi să se transforme

Eroul reuşeşte să-şi învingă temerile, să depăşească cu bărbăţie şi curaj încercările la care îl supune
soarta, găsind de fiecare dată resursele fizice şi morale necesare depăşirii crizei momentane:
Temperamentul optimist şi încrederea în forţele proprii îl ajută pe erou să transforme insula
sălbatică într-o oază de civilizaţie. Hărnicia, perseverenţa, curajul, hotărârea, spiritul de iniţiativă
sunt doar câteva din calităţile eroului care impresionează cititorul prin capacitatea lui de
supravieţuire, prin iscusinţa şi răbdarea de care dă dovadă în realizarea scopurilor sale. James
Sutherland, biograf şi comentator al operei lui Daniel Defoe, evidenţiază faptul că limbajul eroului
este limbajul omului simplu şi lucid care vorbeşte neafectat şi cu bun simţ, aşa cum îi dictează
propria spontaneitate. Robinson este, în fond, portretul idealizat al creatorului său, portretul unui
om practic, la care bunul simţ, faptele şi îndemânarea au acţionat întotdeauna împreună. Robinson
este un simbol al omului – singur în lupta cu dificultăţile existenţei, valoarea educativă a romanului
constând în a-i învăţa pe copii că omul poate şi trebuie să lase ceva durabil în urma sa. Numai
folosindu-şi cu îndemânare cunoştinţele şi priceperile dobândite anterior, Robinson reuşeşte mai
întâi să se salveze, apoi să supravieţuiască, asigurându-şi un trai cât mai plăcut şi mai confortabil,
pentru a lăsa în urma sa – după douăzeci şi opt de ani – o insulă populată (cultivată şi cu animale
domesticite). Robinson învinge şi datorită acelui atribut care îi este caracteristic doar omului –
gândirea. El nu este nici o clipă singur, doar fizic, poartă în permanenţă un dialog cu sine însuşi, are
un calendar, nu admite – pe planul gândirii – ruptura de lumea civilizată. În aceasta constă, de fapt,
salvarea lui. Măreţia lui Robinson constă în puterea inteligenţei sale de a se putea adapta unor
condiţii vitrege, cărora le răspunde cu spirit practic, prudenţă, iscusinţă, învingându-le, în cele din
urmă. Robinson este, totodată, un misionar, el răspândeşte civilizaţia europeană şi religia
protestantă. Eşecurile din tinereţe (naufragiile) l-au călit pe erou, pregătindu-l pentru marea
aventură. El se foloseşte de produsele civilizaţiei cu îndemânare şi hărnicie, iar „naufragiul, departe
de a fi o întâmplare tragică, este deus ex machina care îi dă posibilitatea lui Defoe să prezinte munca
solitară nu în chip de alternativă a condamnării la moarte, ci ca o soluţie pentru complicaţiile unei
realităţi economice şi sociale

Pinochio

Carlo Collodi (pseudonimul lui Carlo Lorenzini) a fost publicist şi scriitor pentru copii, a tradus în
limba italiană poveştile lui Charles Perrault O dominantă a scrierilor sale constă în alternarea
povestirilor, relatărilor cu paginile didacticiste, moralizatoare. Giannettino, Călătoria lui Giannettino
în Italia şi Aventurile lui Pinocchio sunt opere dedicate copiilor, iar Povestiri vesele oferă o lectură
atractivă şi cititorului matur. În Aventurile lui Pinocchio (1883) Carlo Collodi creează un personaj
nemuritor, care a încântat inimile micilor cititori, atraşi de lumea păpuşilor din lemn şi a păpuşarilor.
Prin mesajul său profund educativ cartea îndeamnă la bunătate, cuminţenie, respect şi, mai ales, la
dragoste de viaţă şi de oameni. Pinocchio este un personaj inedit al cărţilor pentru copii. Numele
personajului este sugestiv – în limba italiană „pinocchio” este conul şi sâmburele de pin; în serile
răcoroase italienii au obiceiul de a aşeza conurile în faţa căminului, sâmburii sar din con la căldura
focului şi sunt foarte gustoşi. Pinocchio este asemenea acestor sâmburi, îl găseşti unde nici nu
gândeşti, este neastâmpărat, nu poate sta liniştit. Sâmburii „explodează” la căldura focului,
Pinocchio – la căldura sufletească a meşterului Geppetto, a Zânei. Păpuşa de lemn se naşte din
dorinţa meşterului Geppetto de a nu mai fi singur, ea împlineşte un gol din sufletul acestuia – lipsa
copilului. Pinocchio este înconjurat încă de la începutul existenţei sale de dragostea tatălui şi, în
ciuda neastâmpărului şi a neascultării, Pinocchio îşi iubeşte tatăl, iar aventurile lui se datorează
tocmai încercărilor sale de a-l găsi şi de a-i cere iertare. Fiecare aventură urmează un anume „ritual”
– întâi i se atrage atenţia, ce nu are voie să facă, dar Pinocchio nu acceptă sfaturile, este aspru
pedepsit pentru fiecare neascultare – îi creşte nasul, i se fură banii, stă la închisoare, rătăceşte pe
mare etc. Cele treizeci şi şase de aventuri – corespunzând celor treizeci şi şase de capitole – se
termină, însă, cu bine, pentru că Pinocchio de fiecare dată îşi învaţă 130 „lecţia”, iar schimbările
radicale ale comportamentului său îi vor aduce răsplata – va deveni un copil adevărat, „un băiat ca
toţi băieţii”. A fugit de şcoală, dar a urmat şcoala aspră a vieţii, a învăţat să aprecieze gesturile de
afecţiune, bunătatea, munca. Şi-a format un adevărat cod moral de comportament – „Nu haina
frumoasă face pe om, ci haina curată.”, „Cine n-ascultă şi se încăpăţânează, mai curând ori mai
târziu, o să se căiască amar.”, „Pentru ca să pui deoparte un ban, doi, trebuie să-i câştigi ori prin
munca mâinilor, ori prin a creierului.” sunt doar câteva din dovezile de înţelepciune ale păpuşii de
lemn, dobândite în timpul formării sale. Pinocchio este o personalitate în formare, care are şansa de
a alege calea pe care să o urmeze, oferind, la rândul său, în ultimul capitol, un model de urmat.
Cartea lui Carlo Collodi, Aventurile lui Pinocchio, înfăţişează, de fapt, soarta omului. Pinocchio este
copilul dintotdeauna pe care viaţa îl învaţă să deosebească binele de rău, adevărul de minciună,
încrederea de îndoială, păstrându-şi nealterate bunătatea sufletească şi dragostea pentru oameni.
Fiecare aventură este o nouă piatră de temelie în formarea personalităţii sale. Cartea poate fi privită
şi ca o alegorie a condiţiei creatorului, care trece prin multe încercări, până ajunge la împlinirea
destinului său.