(ANALIZĂ)

Unirea Principatelor Române: diplomaţie și propagandă europeană

(1848-1859)

Aflată în exil încă din anul 1848, pleiada de tineri intelectuali şi oameni politici cunoscută
sub denumirea de „generaţia paşoptistă“ îşi fixa pentru anii ce aveau să urmeze câteva
obiective clar conturate ce urmau a fi aduse la cunoştinţa marilor puteri cu sprijinul
jurnaliştilor, diplomaţilor şi liderilor politici europeni.

Programul politic schiţat în intervalul 1848-1857 era axat în primul rând pe dobândirea
sprijinului internaţional pentru Unirea Principatelor şi presupunea în mod firesc, în
vederea realizării lui, o coagulare a tuturor energiilor materiale şi umane nu doar ale
celor aflaţi în exil, ci şi ale celor din ţară. Dificultăţile întâmpinate nu erau puţine la
număr, ele fiind generate de diferitele interese din cadrul concernului european, dar şi
de viziunile diverse existente în emigraţia românească cu privire la strategiile ce
trebuiau adoptate în vederea reuşitei proiectului – Unirea Principatelor Române.

„Republica Română“ din Paris

Primul demers consistent de propagandă în favoarea a ceea ce avea să se numească

„problema românească“ aparţinea grupării constituite la Paris în jurul lui I.C. Brătianu şi
lua forma unei publicaţii numite „Republica Română“, apărută mai întâi în 1851 la Paris,
apoi la Bruxelles, în 1853. Cu ajutorul unei asemenea publicaţii, revoluţionarii din jurul
lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti îşi fixau ca principal obiectiv politic, pentru acel moment,
cointeresarea guvernelor europene în formarea unui stat puternic la nordul Dunării.
Întreaga acţiune de propagandă cunoştea în perioada ulterioară războiului Crimeii
(1853) o intensificare provocată, printre altele, şi de diferitele idei vehiculate de către
unele cercuri politice occidentale potrivit cărora Principatele Române ar fi aparţinut
Imperiului Otoman. Unul din documentele emigraţiei româneşti care-şi propunea să
contracareze o asemenea teorie şi care purta semnătura lui I.C. Brătianu era memoriul
„Despre rolul românilor din Principate în războiul actual (1854)“, care insista asupra
existenţei unei relaţii speciale între români şi turci, cu drepturi şi obligaţii reciproce
apărute şi ca urmare a conştientizării existenţei unui duşman comun: Rusia. În acelaşi
timp, I.C. Brătianu considera ca fiind de datoria lui să-l avertizeze pe împăratul
Napoleon al III-lea, numit „protectorul românilor“, în privinţa politicii duplicitare a Rusiei
şi Austriei, ce aveau drept scop comun nedeclarat îndepărtarea Franţei din Orient.
Necesitatea unui prinț străin

Apărută mai întâi ca expresie a calculelor pe care le realizau cancelariile puterilor

europene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea, ideea
prinţului străin începea să fie susţinută din aceeaşi perioadă şi de numeroşi
reprezentanţi ai elitei româneşti.

Treptat, numărul oamenilor politici români implicaţi în proiectul unirii Principatelor sub
un prinţ străin creşte. Unul dintre aceştia era N. Golescu, cel care înainta la 6 martie
1856 un memoriu bine documentat plenipotenţiarilor Franţei, Angliei şi Sardiniei, în care
expunea dorinţele românilor şi care sublinia foarte exact faptul că românii nu doreau ca
acesta să fie turc, german sau rus. La fel de important devine în acest context al
memoriilor politice şi cel realizat de Grigore Alexandru Ghica, care scria chiar contelui
Walewski. George Dim. Bibescu, fostul domn, pleda pentru aceleaşi idei în broşura Les
Principautés Roumaines devant l’Europe, semnând sub pseudonimul Sanejound.Privind
retrospectiv, se poate spune că toată această campanie dusă de foştii revoluţionari, în
perioada 1848-1856, începea să dea rezultate, mai ales în rândul opiniei publice
franceze. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezenta Paul Bataillard, pentru care
unica alternativă posibilă în privinţa Unirii Principatelor Române devenea tot mai mult
unirea acestora sub un principe străin, ereditar. Lui i se alăturau, în perioada
următoare, omul politic Louis de Naleche, istoricul şi activistul politic J.A. Vaillant sau
jurnalistul şi publicistul Edmond Textier, ultimul evidenţiind avantajele şi prestigiul pe
care le-ar fi obţinut Franţa în cazul realizării dezideratelor naţionale ale românilor.
Întrun asemenea climat, poziţia oficială a statului francez prezentată de baronul
Bourqueney, ambasador la Viena, ce anunţa existenţa unui memorandum prin care se
propunea unirea Principatelor sub un principe străin, dintr-o familie domnitoare
europeană, nu mai putea fi considerată o surpriză. Era astfel pentru prima dată (la
1855) când problema unirii Principatelor şi cea a prinţului străin apăreau în dezbaterea
internaţională în mod neechivoc. Documentul amintit aducea, în acelaşi timp,
argumente în favoarea constituirii unui stat care ar deveni ulterior o barieră naturală în
calea oricărei ameninţări la adresa Imperiului Otoman.

Diligențe la Londra

Simţind faptul că întreaga luptă românească ar fi putut deveni una încununată de

succes dacă s-ar fi obţinut şi susţinerea guvernului britanic, Dimitrie Brătianu trimitea la
27 mai 1856 lordului Clarendon o nouă epistolă în care atrăgea atenţia asupra
pericolelor ce planau asupra Principatelor Române. Demersul acesta putea fi considerat
unul ce-şi atinsese obiectivele dacă avem în vedere faptul că la Congresul de la Paris
din acelaşi an, reprezentantul Angliei susţinea dreptul românilor de a-şi exprima în mod
liber voinţa cu privire la viitorul lor politic, motiv pentru care considera necesară
îndepărtarea domnitorilor existenţi şi promulgarea unui firman de convocare a
Adunărilor ad-hoc, în deplin acord evident cu reprezentanţii marilor puteri la
Constantinopol. Entuziasm, bună-credinţă, determinare, toate acestea erau elementele
ce caracterizau activitatea lui Dimitrie Brătianu. Pentru o acţiune precum cea în care se
angajase el erau însă necesare şi resurse financiare importante, motiv pentru care scria
pe 3 iulie 1856 lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu şi Nicolae Ionescu pentru a-i
informa despre activitatea sa de propagandă în rândul opiniei publice engleze, dar şi
despre lipsa mijloacelor materiale. Familiarizat deja cu mediile politice occidentale şi bun
cunoscător al orgoliilor existente în cadrul acesteia, Dimitrie Brătianu îi îndemna pe
liderii politici moldoveni amintiţi să sprijine acţiunea întreprinsă de el prin invitarea
comisarilor marilor puteri la Iaşi, unde trebuia să le fie făcută o primire triumfală, fapt
considerat de el ca o acţiune cu un rezultat pozitiv garantat.

Familiaritatea stabilită de Dimitrie Brătianu în mediile politice şi jurnalistice britanice

permitea chiar primirea unor sfaturi din partea unor influenţi lideri de opinie precum N.
Browne, ziarist la “The Morning Post“. Acesta era cel care pe 14 ianuarie 1857, după ce-
l asigura pe Dimitrie Brătianu că va scrie despre „problema românească“, îl sfătuia să se
preocupe cu prioritate de forma de guvernământ, unirea fiind, în opinia lui, un proiect
politic mai greu de realizat datorită opoziţiei unora dintre puterile europene.
Fundamental era, din punctul de vedere al ziaristului englez, formarea unor instituţii
libere şi a unui mare Partid Naţional. În felul acesta, credea N. Browne, existau
premisele necesare pentru realizarea „în câţiva ani a unei adevărate uniri, care să
cuprindă pe toţi conaţionalii dumneavoastră de sub dominaţia Austriei. Cred că acesta
ar trebui să fie ţelul domniilor voastre “. Era evident însă că o asemenea idee nu putea
fi acceptată de către elita politică românească. Cum apelul amintit al lui Dimitrie
Brătianu nu găsea un mare ecou în rândul elitei politice româneşti, acesta trecea la o
nouă strategie, şi anume publicarea la 1/13 august 1857 a unei scrisori către C.A.
Rosetti, în ziarul „Românul“, care lua forma unui apel adresat tuturor românilor pentru a
contribui la o subscripţie publică naţională în scopul strângerii de fonduri pentru
propaganda unionistă.

Argumentul european

Încurajaţi de poziţia exprimată de Franţa, înainte şi în timpul desfăşurării Congresului de

la Paris (1856), oamenii politici români includeau, în documentul ce avea să fie aprobat
în Divanul ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, solicitarea unirii Principatelor Române sub un
prinţ străin. Printre argumentele prezentate de Mihail Kogălniceanu, la 7 octombrie
1857, în favoarea ultimului deziderat amintit erau, pe de o parte, contribuţia pe care o
putea avea existenţa unei legături cu familiile domnitoare ale Europei la stabilitatea
noului stat, dar şi compromiterea domniilor pământene, considerate a fi regimuri
favorabile anarhiei şi corupţiei. Documentul aprobat de Divanul ad-hoc din Moldova era
adoptat şi de cel al Ţării Româneşti, pregătind într-un fel terenul viitoarei uniri.

Un eveniment precum cel amintit nu putea să-l ţină deoparte tocmai pe I.C. Brătianu.
Discuţiile axate asupra documentului amintit îi prilejuiau acestuia realizarea unei
incursiuni în istoria românilor, arătând tot acum consecinţele negative ale domniilor
pământene responsabile, în opinia lui, de exercitarea numeroaselor influenţe străine în
Principatele Române. Nici el nu ignora transformarea de-a lungul timpului a tronului în
obiect al disputei familiilor boiereşti influente. Acuzat chiar în preajma Adunărilor ad-hoc
pentru un comportament politic considerat anarhic, I.C. Brătianu contracara preluând
teme din discursul liderilor politici europeni şi subliniind contribuţia pe care putea să o
aibă aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină la transformarea societăţii româneşti
într-una bazată pe ordine şi progres, dar şi la stabilirea unei solidarităţi între noul stat
de la gurile Dunării şi marile puteri, după modelul celei existente între ele.

Pentru un om politic preocupat să demonstreze consecvenţa sa, susţinerea proiectului

amintit trebuia justificată: „Europa întreagă e organizată în monarhii bazate pe
principiile cuprinse în Convenţia de la Paris“, afirma viitorul lider liberal. Iniţiativele lui
Brătianu nu se opreau însă aici. Caracterul reprezentativ al Adunării din care făcea şi el
parte îl determina să propună, din momentul în care conferinţa marilor puteri hotăra în
privinţa destinului Principatelor, începerea imediată a unei dezbateri asupra viitoarei
constituţii şi a unei noi legi electorale.

Belgia Orientului

Dorinţele românilor deveneau, după numeroasele dezbateri din timpul Adunărilor ad-
hoc de la sfârşitul anului 1857, parte componentă a unui program politic clar formulat.
Ceea ce devenea destul de repede vizibil era faptul că, pentru moment, diplomaţia
europeană părea să aibă o altă viziune asupra modului în care trebuia să evolueze
spaţiul de la nordul Dunării, nelăsând deloc impresia unei minime disponibilităţi de a
accepta cererile formulate în primele adunări reprezentative româneşti.

Primul semnal negativ venea chiar de la ambasadorul francez la Constantinopol,

Thouvenel, care-i cerea lui D. Bolintineanu să transmită deputaţilor din Moldova
hotărârea guvernelor europene de a nu accepta sub nici o formă slăbirea Imperiului
Otoman. Că aşa stăteau lucrurile avea să se observe în prevederile Convenţiei de la
Paris, din 1858, care enunţau principiul alegerii unor domni pământeni. La fel de
consecvenţi se dovedeau a fi însă şi românii. Chiar dacă proiectul întocmit de Anastasie
Panu nu găsea în acel moment nici o susţinere, preluând o solicitare a unuia dintre
membrii săi, Adunarea electivă a Moldovei, întrunită în ianuarie 1859, reafirma ideea
unirii Principatelor sub un prinţ străin, neuitând să-l facă atent, tot acum, pe viitorul
domn, ales mai întâi la Iaşi, pe 5 ianuarie, asupra responsabilităţii ce-i revenea în
privinţa îndeplinirii acestui deziderat. Din aceste motive, aserţiunea consulului Austriei la
Iaşi, potrivit căruia ar fi existat o înţelegere între Al.I. Cuza şi susţinătorii săi privind
îndeplinirea articolului trei din Dorinţele Partidei Naţionale, pare a fi una plauzibilă:
„Trebuie să fi făcut o declaraţie precisă prietenilor săi politici că va lupta neîncetat
pentru unire şi, eventual, va renunţa de bunăvoie la tron“.Alegerea lui Al.I. Cuza ca
domn al Principatelor Unite la 5 şi 24 ianuarie 1859, expresie a politicii faptului împlinit,
nu era privită de contemporani doar ca o uniune personală.

Conştient de misiunea sa, „domnul unirii“ adresa a doua zi după votul din Muntenia o
scrisoare Puterilor Garante în careşi afirma deschis decizia de a respecta toate hotărârile
Adunării elective, ca unul ce s-a luptat pentru impunerea lor.Intenţia de a părăsi tronul
la momentul potrivit, Cuza i-o mărturisea şi consulului Belgiei la Bucureşti, Jacques
Poumay, în februarie 1859: „Puterile vor înţelege şi vor aprecia situaţia dificilă a ţării şi
în final vor fi de acord cu soluţia prinţului străin şi cu un statut juridic internaţional de
natură să facă din Principate o Belgie a Orientului“. Obţinerea pentru România a unui
statut juridic internaţional asemănător cu cel al Belgiei era în continuare pentru elita
politică românească un obiectiv important. Problema prinţului străin avea să preocupe
pe oamenii politici români şi în timpul domniei lui Al.I. Cuza, devenind un adevărat fir
roşu ce reapărea mai ales în momentele de criză.

Liviu Brătescu - istoric și cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „A.D.

Xenopol“ Iaşi, doctor în Istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, cu teza „I.C.
Brătianu şi politica externă a României. 1866-1888“. O altă carte scrisă de Liviu
Brătescu și care are ca subiect Unirea Principatelor se numește „România la răscruce.
Anul 1866“.

sursa: romanialibera.ro