1) Cauze interne:

Lupta pentru autonomie: Una dintre principalele cauze interne ale întemeierii statelor medievale
românești a fost dorința de autonomie a populației locale față de stăpânirea străină. Locuitorii din
aceste teritorii au luptat pentru a-și câștiga independența și pentru a se elibera de sub controlul unor
puteri străine, cum ar fi Imperiul Otoman sau Regatul Ungariei.

Dezvoltarea comunităților locale: Înainte de formarea statelor românești, teritoriile respective erau
populate de comunități locale cu structuri sociale și politice în dezvoltare. Aceste comunități au început
să-și consolideze poziția și să se organizeze în entități mai mari, care au devenit ulterior nucleul statelor
românești.

Cauze externe:

Schimbările geopolitice regionale: Schimbările în regiunea Europei de Sud-Est au avut un impact

semnificativ asupra întemeierii statelor românești. Slăbirea Imperiului Bizantin și luptele pentru putere
între statele vecine, precum Imperiul Otoman, Regatul Ungariei și Imperiul Habsburgic, au creat
oportunități pentru dezvoltarea unor entități statale românești în spațiul locuit de români.

Sprijinul extern: Unele dintre statele medievale românești au beneficiat de sprijin extern în eforturile lor
de a-și consolida poziția. De exemplu, Țara Românească a primit sprijin militar și diplomatic de la
Ungaria în perioada luptei pentru independență. De asemenea, în unele cazuri, statele românești au fost
recunoscute oficial de către alte puteri europene, ceea ce le-a consolidat statutul.

2) Caracteristica notabilă a întemeierii statului românesc dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră în
secolul al XIV-lea a fost consolidarea unor domenii feudale semi-independente, conduse de domnitori
locali cunoscuți sub numele de "voievozi". Acești voievozi au fost aleși sau numiți de nobilimea locală
pentru a conduce teritoriile respective și pentru a apăra interesele locale în fața stăpânilor străini,
precum Imperiul Otoman sau Regatul Ungariei.

3) Constituirea statului medieval intracarpatic în secolele X-XI a implicat mai multe etape importante:

1. Formarea principatelor locale: În secolele X-XI, teritoriile din regiunea Carpatică au fost locuite
de triburi slave și ungare. O etapă crucială a constituiri statului medieval intracarpatic a fost
formarea unor principate locale sau voievodate sub conducerea nobilimii locale și a voievozilor
(conducători militari). Aceste principate au devenit nucleele entităților statale ulterioare,
precum Regatul Ungariei, Principatul Transilvaniei și Principatele Române (Țara Românească și
Moldova).

2. Intervenția regatelor vecine: În timpul secolelor X-XI, teritoriile intracarpatice au fost în centrul
unor conflicte și lupte pentru putere între regatele vecine, cum ar fi Regatul Ungariei și Regatul
Poloniei. Aceste regate au încercat să-și extindă influența asupra teritoriilor intracarpatice și să-
și impună suzeranitatea. Astfel, această intervenție externă a influențat evoluția politică și
teritorială a regiunii și a contribuit la formarea unor entități statale distincte în interiorul
Carpaților.
4) Domnitorul (Voievodul):

 Domnitorul era liderul suprem al statului medieval românesc și avea autoritatea cea mai înaltă
în ceea ce privește guvernarea și luarea deciziilor.

 Poziția domnitorului era ereditară în unele cazuri, dar în altele erau aleși de boierime sau
susținuți de puterile străine.

 Domnitorul era responsabil pentru administrarea justiției, comanda armatei, colectarea taxelor
și menținerea ordinii în teritoriul său.

5) Asemănare: Asemănarea majoră între procesele de formare ale statelor medievale extracarpatice
(de exemplu, Regatul Ungariei) și ale statelor medievale intracarpatice (cum ar fi Țara Românească sau
Moldova) constă în influența și interacțiunea cu puterile străine. Atât statele intracarpatice, cât și cele
extracarpatice au fost supuse influenței și presiunii regatelor și imperiilor vecine.

Deosebire: Deosebirea majoră constă în etnicitatea și cultura populației respective. Statele medievale
intracarpatice au fost în mare parte populate de români și au avut o identitate culturală și lingvistică
comună. În schimb, statele medievale extracarpatice, cum ar fi Regatul Ungariei, au fost formate în
principal pe teritorii locuite de etnii diferite, precum maghiari, slovaci, români, sași și altele. Această
diversitate etnică a influențat în mod semnificativ structura socială, culturală și lingvistică a acestor
state.

6) Două exemple notabile de autonomii locale românești din spațiul aflat între Dunăre și Marea Neagră
în secolele X-XIII sunt:

1. Cnezatele Călărași și Severin:

2. Cnezatul de Sud:

7) Există două surse istorice străine importante care oferă informații despre evoluția spațiului românesc
sud-carpatic în secolele XIII-XIV:

1. "Anonymi Belae Regis Notarii Chronicon Pictum" (Cronica Pictată a Notarului Regelui Bela):

2. "Chronicum Hungaricum" (Cronica Ungară) de Johannes de Thurocz:

3.

8) Una dintre asemănările notabile între autonomiile locale din spatiul românesc în Evul Mediu, precum
cele din Țara Românească, Moldova și Transilvania, este faptul că aceste entități aveau un domnitor sau
un voievod care deținea autoritatea centrală. Acești domnitori sau voievozi au fost liderii politici supremi
și comandanții militari ai autonomiilor respective și au exercitat un control semnificativ asupra
teritoriilor lor.

9) Două exemple de autonomii locale din spațiul românesc intracarpatic sunt: Țara Românească si
Moldova

10) În afară de instituția domniei, în statul medieval românesc au existat și alte două instituții centrale
importante: Sfatul Boierilor si Cancelaria Domnească

11) Un fapt istoric relevant care susține afirmația că o instituție centrală era necesară pentru
funcționarea unui stat românesc medieval extracarpatic este existența Regatului Ungariei și a statelor
românești din Transilvania în acea perioadă. Regatul Ungariei exercita o influență semnificativă asupra
regiunii Transilvaniei, locuită de o populație diversă, inclusiv români. Cu toate acestea, în Transilvania a
existat un sistem de autonomie locală care a contribuit la menținerea identității românești și la
dezvoltarea comunității românești în regiune.

12) Un fapt istoric relevant care susține afirmația că o putere catolică vecină a jucat un rol important în
constituirea statului medieval aflat la sud de Carpați în prima jumătate a secolului XIV este intervenția
Regatului Ungariei în formarea și consolidarea Țării Românești.

În această perioadă, Ungaria, care era în principal catolică, exercita o influență semnificativă asupra
regiunii aflate la sud de Carpați, inclusiv Țara Românească. În 1330, regele Carol Robert al Ungariei a
emis Diploma de la Milcov, care a avut un impact deosebit de important asupra istoriei Țării Românești.

13) Un fapt istoric relevant care susține afirmația că o putere catolică vecină a jucat un rol important în
constituirea statului medieval aflat în zona de răsărit de Carpați este influența Imperiului Polono-
Lituanian asupra Moldovei în Evul Mediu. În secolele XIII-XIV, Moldova era situată într-o regiune
geografică cu influențe și interacțiuni diverse, iar puterea catolică a Imperiului Polono-Lituanian avea o
prezență semnificativă în Europa de Est. În timpul domniei lui Petru I Mușat (cunoscut și sub numele de
Petru I al Moldovei), care a domnit în Moldova în prima jumătate a secolului al XIV-lea, s-a înregistrat o
influență semnificativă a polonezilor și a lituanienilor asupra Moldovei.

14) Un fapt istoric relevant care susține afirmația că în secolul al XIII-lea funcționau autonomii locale
românești în spațiul cuprins între Carpați și Dunăre este menționarea cnezatelor românești în diverse
izvoare istorice din acea perioadă. Un astfel de izvor istoric care atestă existența autonomiilor locale
românești este "Chronicon Ungarorum" (Cronica Ungurilor), scrisă de călugărul maghiar Anonymus
(anonim) în jurul anului 1200. Această cronică prezintă evenimentele istorice ale Regatului Ungariei și
menționează cnezatele românești în sudul Transilvaniei și în sudul Carpaților Orientali. Anonymus
descrie aceste teritorii ca fiind locuite de români și menționează cnezii (conducătorii locali) români care
aveau control asupra acestor regiuni.

15) Un fapt istoric relevant care susține afirmația că autonomiile locale au contribuit la constituirea
statului din spațiul românesc medieval este Exemplul "Legii Organice" (în limba latină "Ius Valachicum"),
care a fost un document important emis în secolul al XIII-lea în Transilvania. "Legea Organică" a fost un
set de reguli legale și administrative aplicate comunităților românești din Transilvania în perioada
domniei regelui Ungariei Andrei al II-lea (1205-1235). Acest document a fost un acord oficial între regele
Andrei al II-lea și liderii români locali, inclusiv voievozi și nobili români.

16) Instituțiile centrale au fost fundamentale pentru funcționarea statelor medievale românești și au
jucat un rol crucial în susținerea și dezvoltarea acestor entități statale în cursul istoriei lor. Un argument
istoric semnificativ care subliniază importanța instituțiilor centrale pentru statele medievale românești
este crearea domniei ca instituție de guvernare. În secolele XIII și XIV, domnitorii români precum
Basarab I în Țara Românească și Bogdan I în Moldova au fost factori cheie în consolidarea statelor lor.

17) Procesul de formare a statelor medievale românești, atât în spațiul intracarpatic, cât și în cel
extracarpatic, a prezentat atât asemănări, cât și deosebiri semnificative, influențate de contextul
geografic, cultural și politic specific fiecărei regiuni.

Asemănări:

Influința puterilor străine: Atât statele medievale extracarpatice, cât și cele intracarpatice au fost supuse
influenței și presiunii puterilor străine. Regatele și imperiile vecine, cum ar fi Regatul Ungariei, Imperiul
Otoman și Imperiul Bizantin, au exercitat o influență semnificativă asupra statelor românești, fie prin
intermediul relațiilor diplomatice, fie prin conflictul militar.

Deosebiri:

Diversitatea etnică și culturală: În spațiul extracarpatic, cum ar fi Transilvania, exista o mai mare
diversitate etnică, cu comunități maghiare, săsești și altele, ceea ce a influențat structura socială și
culturală. În contrast, în spațiul intracarpatic, populația era predominant românească, ceea ce a
contribuit la o identitate culturală și lingvistică mai omogenă.

18) Evoluția spațiului medieval intracarpatic în secolele X-XI a fost un proces complex, marcat de
transformări socio-economice și politice semnificative, iar susținerea acestui proces poate fi ilustrată
prin exemplul consolidării autonomiilor locale în această perioadă. Un exemplu relevant care
demonstrează importanța consolidării autonomiilor locale în evoluția spațiului medieval intracarpatic în
secolele X-XI este dezvoltarea și afirmarea cnezatelor în Transilvania.
19) Rolul primilor doi descălecători în procesul formării statelor medievale românești extracarpatice a
fost esențial, și acest rol poate fi susținut prin exemplul lui Basarab I și al lui Bogdan I, care au contribuit
semnificativ la consolidarea autonomiei și identității statale ale Țării Românești și Moldovei, respectiv.
Un argument istoric important pentru susținerea acestui punct de vedere îl reprezintă domnia lui
Basarab I în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Basarab I a fost un voievod
remarcabil, cunoscut pentru lupta sa împotriva Imperiului Ungar și pentru consolidarea autonomiei Țării
Românești. Un moment semnificativ a fost Bătălia de la Posada din 1330, în care trupele lui Basarab I au
obținut o victorie importantă asupra regelui Carol I de Anjou al Ungariei, consolidând astfel autonomia
țării.

20) Evoluția și dispariția statului medieval cuprins între Dunăre și Marea Neagră au fost procese
complexe, influențate de multiple factori, inclusiv conflictul și presiunea militară din partea Imperiului
Otoman. Argumentul istoric care susține această afirmație se poate baza pe exemplul cuceririi de către
Imperiul Otoman a statului Tării Românești și a statului Moldovei. Un moment semnificativ în evoluția și
dispariția statului medieval cuprins între Dunăre și Marea Neagră a fost cucerirea și ocuparea acestor
teritorii de către Imperiul Otoman în secolele XV-XVI. În timpul domniilor lui Vlad Țepeș (Vlad III) în Țara
Românească și Ștefan cel Mare în Moldova, a avut loc o serie de conflicte cu Imperiul Otoman.

SUBIECTUL al III-lea

Istoria statelor medievale în spațiul românesc este marcată de o diversitate de evenimente și

transformări complexe.Pentru a înțelege evoluția statelor medievale românești, putem lua în
considerare cronica lui Anonymus, cunoscută sub numele de "Gesta Hungarorum." Această cronică a
fost scrisă în jurul anului 1200 și menționează existența cnezatelor românești în Transilvania și în alte
părți ale spațiului intracarpatic. Aceste cnezate erau autonomii locale românești care își aveau proprii
conducători și care au avut un rol crucial în menținerea identității românești în ciuda influențelor politice
externe.

Factorii favorizatori ai constituirii statelor medievale româneşti extracarpatice:

1. Geografia: Spațiul românesc a fost situat într-o zonă strategică între Imperiul Bizantin și Regatul
Ungariei, ceea ce a oferit oportunități și provocări pentru dezvoltarea statelor medievale.
Accesul la Dunăre și la Marea Neagră a facilitat comerțul și schimburile culturale.

2. Presiunea externă: Conflictul și presiunea militară au fost factori importanți care au încurajat
consolidarea statelor medievale românești. Lupta împotriva Imperiului Ungar și a Imperiului
Otoman a avut un impact semnificativ asupra procesului de formare a statelor românești
extracarpatice.

Etapele constituiriilor statului medieval românesc între Dunăre şi Marea Neagră:

 Prima etapă: Începuturile statului medieval românesc în această regiune pot fi atribuite domniei lui
Basarab I în Țara Românească. El a reușit să consolideze autonomia și independența țării în ciuda
influenței politice a Ungariei și a altor puteri vecine.

A doua etapă: O etapă importantă a constituirii statului medieval a avut loc sub domnia lui Mircea cel
Bătrân în secolul al XIV-lea. Mircea a extins teritoriul Țării Românești, a consolidat puterea centrală și a
dezvoltat relații diplomatice cu alte state europene.

Etapelor constituirii statului medieval românesc sud-carpatic:

1. Etapa primilor voievozi: În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, voievozii precum Basarab I și Bogdan I
au luptat pentru autonomie și au consolidat teritoriile românești în sudul Carpaților. Acesta a
fost un moment crucial în procesul de formare a statelor românești, marcând începutul afirmării
autonomiei locale.

2. Etapa consolidării: În secolele al XIV-lea și al XV-lea, domnitorii precum Mircea cel Bătrân în Țara
Românească și Ștefan cel Mare în Moldova au contribuit semnificativ la consolidarea statelor lor
prin extinderea teritoriilor și prin dezvoltarea unor instituții centrale.

Cauzele dispariției statului medieval sud-carpatic: Cucerirea otomană a fost principalul factor care a dus
la dispariția statului medieval din sudul Carpaților. În secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman a anexat
teritoriile românești, subjugându-le și transformându-le în provincii otomane.

Două fapte istorice de importanță în constituirea și consolidarea pe plan internațional a unui stat
medieval românesc sud-carpatic au inclus:

1. Victoria de la Rovine (1395): Mircea cel Bătrân a obținut o victorie notabilă împotriva Imperiului
Otoman în bătălia de la Rovine, ceea ce a consolidat poziția Țării Românești și a întărit alianțele
cu alte state creștine.

2. Războiul de Independență al lui Mihai Viteazu (1593-1601): Mihai Viteazu a condus unificarea
celor trei principate românești și a luptat pentru independența față de Imperiul Otoman, având
un impact semnificativ asupra statului românesc.

Instituțiile centrale românești au evoluat semnificativ în prima jumătate și respectiv a doua jumătate a
secolului XIV. Un punct de vedere relevant este că instituțiile centrale au fost esențiale pentru
consolidarea statelor medievale românești. De exemplu, domnia lui Mircea cel Bătrân în Țara
Românească (1386-1418) a fost marcantă prin dezvoltarea unei administrații centrale eficiente, a unei
armate puternice și a relațiilor diplomatice cu alte state, ceea ce a contribuit la stabilitatea și
prosperitatea țării.

Procesul de formare și evoluție a statelor medievale în spațiul românesc a fost influențat de factori
interni și externi, precum și de personalități importante care au luptat pentru autonomie și
independență. Deși au fost momente de succes și perioade de stabilitate, presiunea geopolitică și
cuceririle otomane au dus la dispariția temporară a unor state sud-carpice, dar și la consolidarea altora.
În acest context, instituțiile centrale și liderii puternici au jucat un rol crucial în formarea și consolidarea
acestor state medievale românești.