Benedetto Croce-

preocupări de estetică
Benedetto Croce – filozof italian născut în anii de înfăptuire a unității naționale, parcurgând
etapele succesive ale formării Italiei. Personalitate de prim plan, a dominat la un moment dat
gândirea europeană , într-un anumit sector al acesteia, și a fost, în ciuda opoziției sale față de
filozofie ca sistem,a fost unul dintre marii creatori care au elaborat un sistem filosofic
complet, de la ontologie și epistemiologie, la estetică, etică și politică.

“Intuiția pură și caracterul liric al artei” apărută în 1908 apoi „Breviar” apărut în 1911, în fine
„Caraterul de totalitate al expresiei artistice” apărut în 1917, prezintă primele reveniri asupra
Esteticii (1902). „Esența esteicii”, articol-program care definește noțiunea de estetica în
Encyclopedia Britannica (1926) și , zece ani mai târziu, volumul „La poesia” (1936) indică
etapele succesive de constituire a esteticii lui Benedetto Croce, producându-se așadar pe
parcursul a patru decenii.

Inițial, Croce este un erudit și un gânditor închis în abstracțiuni; părăsind treptat această
izolare intelectuală, el își raportează gândirea la realitatea istorică; sistemul de estetică se
aplică literaturii contemporane a Italiei și critica literară îl obligă să lărgească criteriile
frumosului; la fel găndirea filozofică, aplicată istoriei celei mai recente, îl obligă să considere
toate momentele „filozofiei spiritului” în funcție de posibila lor raportare la realitatea concretă
a faptelor. De-a lungul etapelor marcate de apariția succesivă a operelor de mai sus, conceptul
de artă se îmbogățește de la intuiția-expresie la totalitatea cosmică, arta devine doar primul
dintre cele patru momente ale spiritului, ea precedă cunoașterea teoretică sau logică, acțiunea
utilitară și acțiunea morală, dar le presupune de la început pe toate; estetica și logica,
economia și etica sunt momente ale spiritului uman aparent succesive și distincte, dar în fapt
ele sunt simultan prezente în orice moment al existenței spiritului. Prin “caracterul de
toatalitate al expresiei artistice”, Croce include în inuiția expresie, așadar în poezie, toate
celelalte momente ale spiritului, atât logicul cât și eticul.

Scriind Estetica, Croce pornea de la o concepție filosofica implicită pe care avea să o

explice în seria operelor următoare dar care nu putea să nu existe de la început ca o
premisă atezelor estetice; erudiția nu-l satisface pentru că ea se constituie din adiționări
juxtapuse și succesive, care nu se luminează și nu se implică reciproc; istoria erudită,
căreia i se dedică de la început, îi pare de accea drept nesemnificativă. Abordând
estetica, Croce subordonează erudiția filozofiei, așadar cuprinde faptele într-un sistem,
într-o structură, și are de la început , schița acestora, cu locul cuvenit esteticii. Filozofia,
spunea el, este întotdeauna unitate; tratând în primul rând despre estetică, el a tratat despre cea
dintâi dintre cele patru forme sau trepte ale spiritului, având deci limpede în față întregul
„filozofiei spiritului”.

Începând cu estetica, Croce avea în vedere succesiunea ideală a modurilor de cunoaștere

și a raporturilor dintre om și lume, de la intuiție la noțiune și de la practică la teorie, sau
de la util la etic. El avea în vedere totodata și, poate, în primul rând, importanța esteticii în
Italia ale cărei tradiții de știință estetică sunt deosebit de nobile, opera sa înscriindu-se în
succesiunea lui Vico și a lui De Sanctis, gânditori care, alături e Hegel, dar nu mai puțin decât
acesta, i-au fost maeștrii.

Pe urmele nenumăratelor “poetici”, care, în cultura italiană, au marcat tradiția culturii antice,
Croce relua strădania celor care, de la Renaștere încoace, au proclamat autonomia poeziei și
au delimitat-o față de etic și de practic. Croce întreprinde o cercetare îndreptată asupra
naturii frumosului și nu asupra factorilor determinanți ai acestuia; și este vorba de
cercetarea fenomenului estetic prin delimitarea lui strictă față de cunoașterea rațională,
pe de o parte, de practica utilă sau etică, pe de altă parte. El privește frumosul drept
efectul unui raport prerațional cu lumea, o formă aurorală de cunoaștere, expresie a
intuiției primare a realului.

Croce construia pe urmele lui Hegel o „filozofie a spiritului”, dar, pornește de la estetică
și construiește edificiul nu ca un tot de la început elaborat, ci ca o structură treptat
crescuta în jurul nucleului, care era nu o problemă de cunoaștere sau de finalitate, ci
problema ontologică a naturii existenței. „Sistemul”există în estetică în măsura in care
orice concept este element al unei structuri și nu există decât în raport cu ea. În primele
pagini ale Esteticii, sistemul lui Croce este schițat în toate componentele lui: intuiția și
rațiuna, ca moduri de cunoaștere, utilul și eticul ca moduri de acțiune; arta se află în
primul cuplu de noțiuni, al teoriei, și aprține celei dintâi, intuiției, fiind ca atare cea
dintâi formă a spiritului, prima modalitate de manifestare a lui.

Definind actul estetic drept formă „și nimic altceva decât formă”, Croce se expune
interpretărilor extreme ale gândirii lui. Dar forma este, pentru Croce, „elaborarea, adică
activitatea spirituală a expresiei”, în opoziție cu contiutul, care este materie, sau impresii, sau
emoționalitate neelaborată esthetic. Redând noțiunii de formă întreaga incărcăturp filozofică
de izvor teologic-aristotelic, Croce considera artadrept fapt uman prin excelență, regăsea în ea
capacitatea omului de a ordona realul, sau materia informă, aducând-o la nivelul ei.
Conținutul se regăsea umanizat, adică organizxat, în formă, și prin aceasta arta este formă;
dintr-o dată se dovedeau greșite toate falsele poetici care rezervau artei numai un anumit
conținut, și întreaga materie a lumii, cunoscută și asimilată prin intuiția-expresie, se organiza
în formă, devenea potențial artă.

Concepând arta ca operă prin excelență omului, Croce nu cuprinde în sfera esteticii
decât frumosul artistic, creație a omului, și exclude din aceasta frumosul naturii;
întradevăr, acela care nu ar face decât să copieze natura pentru a-i înfățișa frumusețea
nu ar fi artist pentru că nu ar da percepției sale decât o funcție imitativă de oglindire
pasivă a materiei; în timp ce arta, inuiție, mărturisește activitatea producătoare sau
creatoare a omului. Un întreg sector al esteticii tradiționale este astfel înlăturat, și
delimitarea noțiunilor respective, înlăturând confuziile frecvente, confirma temelia
filozofica a esteticii crociene, un idealism umanist care culminează într-o etică a acțiunii.

Croce începuse prin a fi istoric erudit, nu încă filozof al istoriei, abordase apoi filozofia prin
estetică, se oprise în filozofie și, în speță, în problematica istoriei. Treptata filozofare a
esteticii, problemele ei devenind doar un capitol în gândirea complexă a lui Croce despre
locul omului în istorie, sunf efectul constrângerilor politice care cer neapărat un răspuns, iar
acesta nu poate fi circumscris în domeniul artei, ci trebuie să poarte asupra „totalității”
spiritului, asupra eticii și politicii, asupra filozofiei și, desigur, asupra artei.
Bibliografie:

• Benedetto Croce, Estetica preivită ca știință a expresiei și lingvistică general. Teorie și

istorie, editura Univers, 1970

• Benedetto Croce, Breviar de estetca, Editura Științifică, București, 1971