VI Lupii, Dacii, Momentele Tari, Zilele Consacrate Lupului

conf. univ. dr.
Delia-Anamaria RĂCHIŞAN
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca
Facultatea de Litere, Centrul Universitar Nord din Baia Mare
Departamentul de Filologie şi Studii Culturale, ETT1
Lupii, dacii, momentele tari din viața omului, zile consacrate lupului
Acest curs își propune să evidențieze unicitatea, complexitatea, măreția, imaginea sacră a
lupului, impactul pe care, acest simbol totemic, îl are asupra mentalității tradiționale românești. S-
a pornit de la premisa că lupul, inserând o pleiadă de semnificații este un simbol zoomorf complex
care poate fi analizat sincronic și diacronic. Lupul interacționează cu manifestările ritual–magico–
simbolice (momentele tari: naștere, moarte; sărbători); cu diverse categorii (legende, basme); cu
arta populară (colții de lup întâlniți pe pecetare, lăzi de zestre, porți tradiționale etc.). Indiferent
din ce perspectivă este abordat lupul (etnologică, lingvistică, mitologică etc.), relația osmotică
lupi–daci nu trebuie omisă. Stindardul dacilor (cap de lup și trup de șarpe-balaur), spiritul Lupului
Alb al dacilor, corelat cu Apostolul Andrei, legendele românilor despre lupi; Sântandrei / Sfântul
Andrei, Sântpetru / Sfântul Petru; practicile magico-rituale din cadrul riturilor de trecere (Exemple:
nou-născutul acaparat de starea maladivă primea un alt nume (Lupu); pruncul era scăldat în apa în
care s-au îmbăiat lupii ori era alăptat ritual printr-o gură de lup sau cu tetina uscată a unei lupoaice;
la nașterea unui copil se trasau cercuri cu rol apotropaic cu gheară de lup; lupul din Cântecul
Zorilor are un rol psihopomp etc.); zilele consacrate lupului din Calendarul Popular, cele peste 30
de zile certifică ceea ce Mircea Eliade a constat deja, și anume, că, în perspectiva mitologică a
istoriei, poporul român s-a născut sub semnul lupului.
Avem în vedere trei paliere pe care le corelăm, când este cazul, cu arta tradițională:
1. Lupii și dacii
2. Lupul și momentele tari din viața omului – naștere, moarte
3. Zile consacrate lupilor – Calendarul Popular
1. Lupii și dacii
Exegeții – Romulus Vulcănescu, Maria Vaida, Cornel Dan Niculae, Mircea Eliade etc.– s-
au aplecat cu acribie asupra acestui simbol zoomorf ‒ lupul.
Romulus Vulcănescu, în lucrarea Mitologie română1 propune patru substraturi mitice prin
care subliniază imaginea sacră a lupului: 1. Substratul aborigen local (lupul neolitic); 2. Substratul
indo-european (lupul dac, lupul daco-celtic); 3. Substratul neoindo-european (lupul latin
îngemănat cu cel dac într-o sinteză daco-romană); 4. Substratul iudeo-creştin primitiv (primele trei
substraturi mitice într-o viziune de bestiar apocaliptic).
Maria Vaida, în studiul Simbolul românesc al lupului de la leagăn la mormânt, inserat în
cartea intitulată Povara luminii2 identifică şapte ipostaze care surprind complexitatea, puterea,
unicitatea acestui simbol zoomorf: 1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice; 2. Lupul
văzut drept carnasier feroce; 3. Lupul ca simbol religios şi de apărare; 4. Lupul – însemn heraldic
1
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 500.
2
Vezi Maria Vaida, cap. 1 Simbolul românesc al lupului de la leagăn la mormânt, în Povara luminii, Cluj-Napoca,
Editura Grinta, 2009, pp. 7–29.
1
conf. univ. dr. Delia-Anamaria RĂCHIŞAN
al corpului preoţesc dac; 5. Lupul – stindard al vechilor daci; 6. Lupul ca fiinţă mitologică ce
marchează repere de orientare în timp; 7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal
protector şi iniţiatic.
Cornel Dan Niculae subliniază faptul că dacii liberi se numeau carpi. Sesizăm că osmoza
lupi–daci liberi nu este întâmplătoare: „De la numele acestora, de carpi, se trage numele Munţilor
Carpaţi, deoarece dacii liberi habitau în munţii şi pe versanţii acestora. Acelaşi habitat natural îl
aveau şi îl mai au şi astăzi lupii”3. Se presupune că denumirea dacilor liberi – carpi provine din
cuvântul carpă care înseamnă „stâncă”, [„piatră”]. În prezent păstrăm ambele cuvinte, mai puţin
termenul carpă. Aşadar, din cuvântul carpă derivă numele Munţilor Carpaţi şi numele carpilor
localizaţi în Moldova, în Basarabia ca trib dacic. Observăm păstrarea numelui de familie Carp şi
în prezent. În limba albaneză există cuvântul karpë, tot cu sensul de „stâncă”. Sesizăm că
„Petrodava” [„Cetatea Piatra”] este Piatra-Neamţ de azi. În limba latină întâlnim cuvântul petra.
Remarcăm şi prenumele: Pietro (în limba italiană); Petru, Petronela (în limba română).
Mircea Eliade afirmă: „După Strabon, dacii se numiră mai întâi dáoi. O tradiţie conservată
de Hesychius ne informează că dáos era numele frigian al lupului. P. Kretschmer explicase acest
cuvânt prin rădăcina dhāu: «a apăsa, a strânge, a sugruma» [...] Oraşul Daoús-dava, în Moesia
Inferior, între Dunăre şi Haemus, însemna literalmente «satul lupilor». Deci dacii se numeau ei
înşişi mai demult «lupi» sau «cei care sunt asemeni lupilor», cei care seamănă cu lupii”4. Cornel
Dan Niculae opinează că de la rădăcina dhāuau generat două cuvinte: „De la această rădăcină au
fost create numele zeului trac al războiului, Kandāon, şi al cuvântului dhāunos, lup”5.
Mircea Eliade constată că, în perspectiva mitologică a istoriei, poporul român s-a născut
sub semnul lupului: „Sfântul Sava şi Sfântul Teodor în Iugoslavia, Sfântul Petru în România sunt
consideraţi ca patroni ai lupilor [...] singurul popor care a reuşit să-i învingă pe daci, care le-a
ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic
s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de
Lupoaica de pe Capitoliu [...] principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale
lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghishanizilor proclamă că
strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborât din Cer şi s-a unit cu o căprioară”6. În cartea
Totemul lupului, romancierul chinez Jiang Rong (re)aminteşte de legătura dintre lupi şi mongoli:
„În trecut, când era foamete printre mongoli, aceştia supravieţuiau cu mâncarea lupilor [...].
Lupii sunt salvatorii şi binefăcătorii stepei. Dacă n-ar fi fost lupii, n-ar fi fost nici Genghis-Han.
Prin urmare, nici poporul mongol”7. Scriitorul chinez remarcă loialitatea, unitatea lupilor.
Starostele lupilor, lupul alfa îi protejează pe lupii omega: „El se gândeşte la el, dar şi la lupii mai
3
Cornel Dan Niculae, Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul
românesc, Bucureşti, Editura Carpathia Rex, 2005, p. 83.
4
Mircea Eliade, Dacii şi lupii, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980, p. 21.
5
Cornel Dan Niculae, op. cit., p. 83.
6
Ibidem, p. 37.
7
Jiang Rong, Totemul lupului, vol. 1, traducere din limba chineză de Roxana Rîbu, Bucureşti, 2011, p. 73.
2
bătrâni, la cei şchiopi, la cei orbi, slabi şi bolnavi sau la lupoaicele care alăptează puii şi nu pot
merge la vânătoare [...] uniţi fiind, ei pot să răzbească în bătălii. Uneori, când împăratul lupilor
urlă, se adună cu sutele şi se duc la război [...]. Mongolii au ajuns la mari realizări numai în
vremea lui Genghis-Han, când învăţau de la lupi [...]. Dar mongolii din cauza aceasta au pierdut,
pentru că s-au dezbinat [...]. Mai uşor învăţăm de la lupi tehnicile de război decât unitatea lor” 8.
Extrapolând, dacii au preluat de la lupi dârzenia acestora. Oamenii din societatea
contemporană trebuie să respecte natura, universul acestor făpturi necuvântătoare, fie ele şi
lupi. Stindardul dacilor avea cap de lup şi trup de şarpe–balaur. Lupul trebuie corelat, cum s-a
mai subliniat, cu dârzenia, cu demnitatea.
Stindardul dac era confecţionat din aramă. Arama este un simbol
„al nealterării, al nemuririi”9. Gura deschisă a lupului de aramă facilita pătrunderea aerului,
generând un şuierat înspăimântător. Solzii metalici erau mobili. Acest aspect terifiant era
augmentat de stegarul care avea obligaţia de rol de a purta, de a mişca stindardul. Totodată solzii
metalici fremătau la cea mai simplă adiere a vântului. Stindardul dacilor terifia orice inamic
datorită înfăţişării (cap de lup, trup de şarpe–balaur) şi sunetului asurzitor, cutremurător.
Romulus Vulcănescu corelează stindardul dacilor cu o mascoidă străveche de luptă: „bănuim că
a apărut înaintea erei noastre ca simbol al tagmei capnobanţilor, preoţii daci ai lui Zamolxe, care
oficiau în peşteri semimascaţi. De la aceştia şi prin aceştia a fost apoi preluată şi valorificată de
armatele puse sub comanda «marelui preot» asociat la domnie cu regele dac, pentru a stârni
teroarea războinică în rândurile duşmanilor prin înfăţişarea fioroasă, zgomotul sălbatic al solzilor
de aramă (din care era confecţionat) şi larma vitejilor ce-l purtau înaintea lor. Un succedaneu
ludic al acestei mascoide–stindard poate fi şi mascoida–măciucă de bătut, cu cap de lup, din
podişul Moldovei”10.
Stindardul de aramă al dacilor avea şi luptători daci pe măsură. Acest stindard, ilustrat pe
Columna lui Traian (foto 1a, 1b) şi-a asigurat calea spre eternitate. Stindardul dacilor a fost analizat
de diferiţi exegeţi11: A. D. Xenopol, Aurel D. David, Vasile Pârvan. Regăsim, în prezent,
stindardul dacilor, redat în lemn, pe porţile tradiţionale din judeţul Maramureş (foto 2a, 2b).
Maria Vaida, fiind în asentimentul cercetătorilor francezi L. Quicherat şi A. Daveluy,
porneşte de la premisa că termenul draconarius [„port-drapel”] din limba latină este de origine
dacică: „Este posibil [...] să fie moştenit chiar din limba dacică”12. Autoarea menţionează că
anumiţi istorici aduc argumente conform cărora cromatica stindardului insera trei culori: roşu,
galben, albastru. Fără a absolutiza, (re)amintim interpretarea culorilor furnizată de Maria Vaida:
„roşu (purpura), simbol al măririi, al îndrăznelii, al sângelui; galben (sau aur), simbol al forţei,
8
Jiang Rong, op. cit., vol. 1, p. 337.
9
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, în Dicţionar de simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, p. 123.
10
Romulus Vulcănescu, Măştile populare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 209.
11
Vezi A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, vol. 1, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1985; Aurel V. David, Studii de istorie a înălţării naţiei româneşti, Bucureşti, Editura Dacoromână, 2006; Vasile
Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1926.
12
Maria Vaida, cap. 1 Simbolul românesc al lupului de la leagăn la mormânt, în Povara luminii, ed. cit., p. 17.
3
bogăţiei, purităţii holdelor de grâu; albastrul reprezintă aerul, element nobil esenţial, simbol al
frumuseţii şi credinţei”13.
Pe de o parte, stindardul dacilor poate fi considerat o străveche mascoidă de luptă, pe de
altă parte un simbol heraldic al înalților preoți daci.
Pe perioada luptelor dacii deveneau carnasieri. Măștile zoomorfe – masca de lup, masca de
urs – permiteau deghizarea identității și facilita dobândirea status-ului de carnasier. Stegarul,
luptătorii daci se identificau cu masca, cu strămoșul totemic, se comportau ca aceste animale (urlau
ca lupii, mormăiau ca urșii), generând panică printre dușmani: „purtau măști de tipul tecta galea
(de lupi și urși), pe care le trăgeau pe cap, și mormăiau fioroși ca niște carnasieri”14. Carnasierii,
în opinia lui Mircea Eliade, erau oameni care odată ce îmbrăcau pielea de lup deveneau războinici,
inițiați. Lycantropia rituală anunță că, la nivel magico–ritualic și simbolic, omul devenea carnasier
(de exemplu, se comporta ca un lup, putea depăși limita umană, putea devora carne umană). Fără
a absolutiza deducem, și datorită perspectivei etimologice, că dacii aparțineau unei confrerii
războinice: „Existența unei confrerii războinice intitulată ‹‹dacii›› (lupii), de la care ar fi primit
strămoșii noștri numele etnic, este foarte probabilă”15. Romulus Vulcănescu subliniază faptul că
măștile de lup se utilizau, în țara noastră, în unele rituri ale licantropiei.
Măștile de lup aveau și o funcție apotropaică, se îndepărtau „duhurile rele ale lupilor
metamorfozați în oameni vii sau morți”16.
Romulus Vulcănescu compară măștile de lup existente pe teritoriul țării noastre cu măștile
de lemn din Egiptul antic, potențând funcția și forma lor: „în formă de cap de șacal, consacrate lui
Anubis, zeul funeraliilor, erau puse pe fața morților”17. Cornel Bîrsan este de părere că măștile de
lup, de urs, stindardul dacilor „îi va determina pe romani să-i numească ‹‹daci›› după frigianul
‹‹dáos››, care înseamnă lup”18.
Simbioza daci–lupi subliniază complexitatea, obligația morală a celor din prezent de a
înțelege această relație osmotică din perspectivă istorică, lingvistică, mitologică etc.
2. Lupul și momentele „tari” din viața omului – naștere, moarte

Lupul poate fi corelat cu momentele esențiale din viața omului – nașterea și moartea.
Pentru a distrage atenția duhurilor maligne, până la botez, copilul primeşte nume ciudate:
„prin forme neînsemnate: Coca, Bebe abate atenţia, păcăleşte duhurile necurate”19.
Alteori, antroponimele (Lupu, Ursu) definesc simboluri zoomorfe. Sesizăm existența
substantivelor comune (lup, urs). Anumite substantive comune l-au pierdut pe „-u”. Profesorul
Nicolae Felecan precizează: „Substantivele de declinarea a doua au pierdut la nominativ singular
pe –u final (etimologic), prin ceea ce se numește afonizare, fenomen de lungă durată, cu
reminiscență până în zilele noastre: ochi, om, lup, pom etc., în locul formelor mai vechi: ochiu,
omu, lupu, pomu etc. Vocala –u apare doar în cazul în care substantivul este articulat: ochiul, omul,
13
Ibidem, pp. 17–18.
14
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, ed. cit., p. 499.
15
Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Editura Elion, 2002, p. 92.
16
Romulus Vulcănescu, Măștile populare, ed. cit., p. 126.
17
Ibidem, p. 126.
18
Cornel Bîrsan, Istorie furată. Cronică românească de istorie veche, Editura Karuna Bistrița, Colecția Identități,
2013, p. 885.
19
Irina Nicolau, Ioana Popescu, art. „Introducere în etnologia primei copilării”, în Revista de Etnografie şi Folclor,
tom.28, 1983, nr. 1, p. 54.
4
lupul, pomul (despre –u — spunem acum că este doar o vocală de legătură). Limba literară a păstrat
opoziția nearticulat / articulat în această formă, în schimb vorbirea obișnuită a eliminat, datorită
aceluiași motiv, și articolul –l, iar –u a preluat această funcție, astfel încât avem, cel puțin în
vorbire, perechea ochi/ochiu, om/omu, lup/lupu, pom/pomu”20. În comunitatea tradițională
substantivele comune („lup”, „urs”), în prezent, nu sunt articulate („lupu', ursu'). Același aspect îl
remarcăm și la nivelul numelor, prenumelor.
Cuvântul „lup” este interceptat și în alte limbi, astfel încât apar contaminările, preluările
din alte limbi, regăsite inclusiv în limba română: engleză wolf, germană wolf, maghiară farkas
(Farcaș, Fărcaș, Fărcașiu, Fărcașu, Fărcășan), sl. vuk / vluk (Vâlcu, Vâlcea, Vâlcan, Vâlcănescu,
Vulcan, Vulcănescu). De exemplu, copiii în jocurile lor umblă „lupește”, „câinește”, adică târâș,
cu mare atenție, precum un prădător; alteori unii mănâncă „lupește” sau ca un „lupan” ori precum
„un lup”. Anumite substantive comune au devenit antroponime. Fără a absolutiza, anumite
antroponime (Alupei, Lupu, Lupan, Lupașcu, Lupescu, Lupei, Lupoi, Lupulescu, Lupușor, Lupșor,
Lupușor, Pașcu, Pașcan, Pășcan, Filip etc.) pot fi întrebuințate pentru a desemna o însușire. De
exemplu, la prima vedere, numele pot (re)aminti de o persoană care are o foame de lup sau pentru
a ne atenționa că un om este morocănos (Ursu) ori că un ins umblă greoi ca un urs (Ursu). Aceste
exemple pot sublinia pe de o parte însușirea unor strămoși care au purtat cândva acest nume, pe de
altă parte numele poate sugera și dârzenia (lupul) sau puterea (ursul), nu neapărat lăcomia sau
mersul greoi. De-a lungul timpului, sensul inițial al unor cuvinte s-a pierdut. Uneori remarcăm
desacralizarea, desemantizarea, alteori apariția altor cuvinte (simple sau compuse) care nu au
legătură cu sensul de bază. Pe de o parte catalogarea unor persoane, în funcție de nume, este
relativă, mizează pe speculație. Pe de altă parte nu trebuie să omitem faptul că lupul este strămoșul
totemic al dacilor, că nu întâmplător dacii i-au alocat un număr impresionant de zile care sunt
prăznuite, cu sfințenie, și în prezent în comunitatea tradițională. Complexitatea limbii române,
tema supusă analizei obligă la interpretări cât mai variate.
Etologii au sesizat că lupii sunt ierarhizați, că există lupul alfa, că orice haită respectă reguli
stricte, că nimic nu este la întâmplare. Între lupii alfa și omega există respect, ajutor mutual.
Analizând universul lupilor prin prisma etologilor, în momentul în care relaționăm cuvintele lup–
lupanar sesizăm nepotrivirea.
Extrapolând, termenul lupus (lat. lupus<ulcer) indică o dermatoză a feței de natură
tuberculoasă. Totodată remarcăm, în Dicționarul explicativ al limbii române, existența unor
cuvinte compuse: lupul-bălții (știuca); lup-de-mare (a. Specie de focă; fig. marinar experimentat,
încercat; b. Pasăre acvatică / Stercorarius pomarinus); c. Lavrac; d. Pește marin cu dinți puternici
/ Anarchichas lupus; lupul-vrăbiilor (pasăre răpitoare; sfrâncioc / Lanius excubitor); lupul-
albinelor (gândăcel carnivor / Trichodes apiarius). Întâlnim și alte cuvinte care nu au legătură cu
acest mamifer sălbatic, carnivor: lup amestecător (mașină de destrămat și de amestecat materia
primă); lup bătător (mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac); lup destrămător (mașină de
lucru folosită în filaturile de lână)21.
Într-o altă ordine de idei, lupăria indică pe de o parte o mulțime de lupi, pe de altă parte
reprezintă o constelație denumită și Haita de Lupi sau Leul Mic.
Există remedii prin care copilul acaparat de starea maladivă poate reveni la starea, inițială,
de sănătate: scăldarea ritualică în apa în care s-au scăldat lupii (funcție apotropaică, funcție
20
Nicolae Felecan, Între lingvistică și filologie, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011, p. 40.
21
***Dicționarul explicativ al limbii române, ed. cit., p. 587.
5
curativă, funcție ritual-magico-simbolică, funcție de regenerare, funcție terapeutică); alăptatul

ritual cu „tetina” [< fr. tétine, „biberon”]22 uscată a unei lupoaice. Dumitru Manolache, în studiul
Sfântul Apostol Andrei și protocreștinismul în spațiul românesc. Lupii mielului atestă practica
magico-ritualică a mamelor, de pe platforma Luncanilor din județul Hunedoara, de a-și alăpta,
prima dată, puii de om printr-o gură de lup: „un instrument ritual în formă de cerc, confecționat
dintr-o falcă și piele de lup. Transfer simbolic al puterii și vitalității animalului invocat prin
intermediul primului lapte supt, aliment sacramental și băutură a nemuririi în spiritualitatea daco-
geților”23. Colții de lup au o funcție apotropaică și apar pe diverse obiecte Vasele de ceramică din
necropola tumulară de la Lăpuș din Colecția Muzeului Județean de Istorie și Arheologie din Baia
Mare atestă vechimea acestui simbol zoomorf. Romul Pop, aducând argumente de natură istorică
și arheologică atestă vechimea acestui simbol zoomorf: „urme ale cultului lupului au fost
descoperite pe tot teritoriul românesc și ele datează, în cele mai vechi forme, încă din neolitic”24.
Unul dintre momentele tari din viața omului este nașterea. Taina Sfântă a Botezului trebuie
conexată cu creștinismul. În situații limită, de exemplu, atunci când un copil era grav bolnav, o
altă persoană inițiată, nu preotul, apela la acele practici magico-ritualice. Așadar, în diverse regiuni
ale țării copiii bonavi erau botezați cu numele Lupu / Ursu pentru a redobândi starea de sănătate.
Se apela la un ritual păgân diferit de cel creștin. Copilul bolnav primea un alt nume (de obicei,
Lupu sau Ursu) pentru a se reinstaura starea de echilibru. Acel botez nu se oficializa la biserică.
Scopul acelui botez era de a anihila malignul. Remarcăm magia simpatetică, vitalitatea animalului
invocat se transfera asupra copilului bolnav. Acest aspect este atestat și de etnologul Ion Ghinoiu:
„În numeroase sate românești transferul vitalității unor animale sălbatice se efectua, până la
începutul secolului al XX-lea, nu numai prin alăptarea simbolică, ci și prin schimbarea numelui
copilului bolnav și acordarea altor nume, în general Lupu și Ursu, după alt ritual decât cel creștin,
de către altă persoană decât preotul și în altă împrejurare decât biserica”25. În caz de boală, în Țara
Maramureșului, copilul primea un alt nume și era vândut, simbolic, pe fereastră. Acest aspect este
atestat de folcloristul Pamfil Bilțiu: „Tradiția numelor totemice era odinioară vie și la Giulești.
Nume ca Lupu, Lupa, Grozavu, Ursu se dădeau în cazul deceselor repetate, care generau vânzarea
ritualică a copilului, iar prin acest nume nou-născutul era pus sub protecție. Vânzarea ritualică se
oficia și în cazul îmbolnăvirilor grave care iscau teama pierderii copilului [...] Ritualul vânzării
copilului urma prescripții ritualice răspândite în folclorul nostru: ‹‹Când avè bai cu coconu, era
beteag ori trăjè să moară, merè la mamă una cu coconi mulți și o sfătuiè:
— Hai vinde-mi-l mie, că ai mei și să vrei să moară nu mor.
— D-apoi cum să țî-l vând?
— M-oi duce la tine la fereastră cu vo [„vreo”] doi bani. Tu mi-i deștide
[„deschide”]fereastra șî io 'oi zâce:
— Cumpăr pruncu' di la tine.
— Șî ț-oi da bani pă el șî tu mi li-i da pă fereastră. Șî cu banii câți țî i-oi da pă prunc ti-i
duce la beserică [„biserică”] și-i cumpăra lumini și tămâie pă ii [„ei”]. Ș-apoi, io, iară
m-oi băga cu pruncu-n casă, da' nu țî l-oi pune, ca la botez, pă masă. Țî l-oi pune pă
22
Ibidem, p. 1089.
23
Dumitru Manolache, Sfântul Apostol Andrei și protocreștinismul în spațiul românesc. Lupii mielului, București,
Editura Arhetip, 2004, p. 42.
24
Romul Pop, Glasul pecetarelor, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2006, p. 85.
25
Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Editura Elion, 2002, p. 94.
6
pat, să nu mai sie [„fie”] bai cu pruncu', ca înainte, șî să trăiască››. [...] Printr-o intrare
sau ieșire pe fereastră a unui nou-născut se putea înșela moartea sau boala datorită
valențelor magice cu care este investită”26.
Trebuie să menționăm că nou-născutul, venind din preexistență are un status incert. Prin
Taina Sacră a Botezului dobândește status religios. Familia (mama, tatăl), părinții spirituali (nașii),
moașa (în trecut) îl integra în comunitatea tradițională conferindu-i status social. Dacii plângeau
când se năștea un copil, însă nu și atunci când omul trecea în lumea celor veșnice. Tristețea era
substituită cu veselia. Odată cu nașterea, omul pătrunde în lumea albă în calitate de călător. În
basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, eroul plânge înainte de a se naște, vrea să
anuleze decrepitudinea, dorește să fie veșnic, vrea să substituie „devenirea oarbă” cu „devenirea
întru ființă” (concepte preluate de la Constantin Noica), însă toate acestea contravin rânduielii,
modifică parcursul divin, generând hybris – se depășește măsura, limita morală impusă de
comunitate27.
În anumite zone ale țării, la nașterea nou-născutului, feciorii / [„chemătorii”, „strigătorii”],
trei la număr, încinși cu brâu roșu, având gheară de lup la pălărie, trasau cu gheara de lup, rând pe
rând, câte un cerc inserat unul într-altul: „Unul dintre ei trage cu gheara de lup un cerc în jurul
casei, de la est la vest. După ce acesta închide cercul, al doilea tânăr face în interiorul acestuia un
al doilea cerc, iar, în același mod, cel de-al treilea chemător trage încă un cerc, mai mic, chiar în
fața casei, ei rămânând în interiorul acestui al treilea cerc. Copilul este apoi scos afară și dat
tinerilor, care îi dau un nume, după care îl joacă în brațe, consacrându-l în interiorul cercurilor”28.
Ghearele lupilor sunt puternice și pătrund în pământul dur, înghețat, pietros. Etologii au constatat
că lupii, după ce nimicesc o turmă, o herghelie, trasează un cerc perfect. La alte popoare, la
mongoli, cercul are o altă semnificație. Scriitorul Jiang Rong consideră cercul lupilor un gest de
mulțumire: „Cercul acesta este semnul lupilor către Tengri, un fel de cerc de mulțumire”29. Acest
botez păgân este avizat de Mihai Coman, în studiul Mitologie populară românească (1986):
„gheara de lup – și prin extensie lupul – reprezintă o sursă a puterii și vitalității. Liniile magice
[...] funcționează ca o barieră în calea puterilor răului și, totodată, ca instanță purificatoare: trecând
prin aceste cercuri, copilul e numit (deci introdus în lume, confirmat în planul existenței umane)
și curățat de toate elementele malefice”30 (funcție apotropaică, ritual-magică, de regenerare).
În mentalitatea tradițională românească plânsul prematur determină transformarea nou-
născutului în pricolici, anticipând legătura nou-născut-lup: „Frăția cu lupul începe din preexistență,
viața intrauterină, când copiii care plâng înainte de naștere se transformă în pricolici (fiară
sălbatică, de obicei cu chip de lup), și continuă după moarte, în postexistență în lumea miticului,
așa cum reiese din Cântecul Zorilor cântat la casa mortului”31.
În funcție de variante, în Cântecul Zorilor apar diferite simboluri zoomorfe cu rol
psihopomp (calul, lupul, vidra).
26
Pamfil Bilțiu, Studii de etnologie românească, vol. 3, Baia Mare, Eurotip, 2012, p. 84.
27
vezi Delia-Anamaria Răchișan, Status-ul eroului în căutarea veșniciei și reîntoarcerea în lumea cu dor, în volumul
Simpozionului Naţional „ConstantinNoica", ediţia a V-a: „Cum e cu putinţă ceva nou", coord. Alexandru Surdu, ed.
îngrijită de Ovidiu G. Grama şi Mona Mamulea, Bucureşti, EdituraAcademieiRomâne, 2013.
28
Cornel Dan Niculae, op. cit., p. 88.
29
Jiang Rong, op. cit., p. 125.
30
Mihai Coman, Mitologie română, vol. 1, București, Editura Minerva, 1986, p. 145.
31
Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, ed. cit., p. 92.
7
În comunitatea tradițională de români, vidra mai este denumită lutră sau câine de râu. În
mitologia celtică, vidra este denumită „câine de apă”32. Vidra stăpânește cele trei stihii: apă, aer,
pământ: „În tablourile lui Bosch poate fi văzută ieșind dintr-un iaz la picioarele lui Hristos, o
făptură aparținând celor trei elemente: apă, pământ și aer”33.
Lupul stăpânește universul teluric, vidra cunoaște mediul acvatic. Lupul și vidra având un
rol psihopomp, în Cântecul Zorilor, facilitează călătoria dalbului pribeag supus marii treceri pentru
a ajunge în lumea fără dor: „Și-ți va mai ieși / Lupul înainte, / Ca să te înspăimânte, / Să nu te
spăimânți, / Frate bun să-l prinzi, / Că lupul mai știe / Seama codrilor / Ș-a potecilor. / Și el te va
scoate / La fecior de crai / Să te ducă-n Rai! / C-acolo-i de trai; / În dealul cu jocul / C-acolo ți-e
locul; / În câmp cu bujorul, / C-acolo ți-e dorul!”34 Crucile de lemn din Cimitirul Vechi din Breb,
din Țara Maramureșului, având ca simbol zoomorf colții de lup reamintesc de rolul psihopomp,
de funcția apotropaică a lupului. Așadar, prin conotația sacră, lupul este „alături” de ființa umană
de la leagăn până la mormânt; este prezent inclusiv în călătoria dalbului pribeag spre marea trecere
în lumea fără dor.
Existența lupului ca simbol totemic în cadrul etapelor fundamentale din viața omului
(naștere, moarte) atestă impactul pe care îl are această făptură zoomorfă asupra oamenilor din
comunitatea tradițională.
3. Zile consacrate lupilor – Calendarul Popular

Zilele consacrate lupului trebuie corelate cu sărbătoarea. Sărbătoarea (lat. servo, -are > a
păstra, a conserva, a respecta; festum, -i > sărbătoare) generează trăire colectivă, bucurie,
dorinţa de a împăca vechiul cu noul, de a reface echilibrul cosmic şi social. Toţi căutăm să
intrăm cu sufletul cât mai primenit în sărbătoare, însă de cele mai multe ori suntem prinşi în
cercul vieţii şi uităm ceea ce este esenţial: „Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare
ies cu el întărit. Nu toţi înving. Dacă ar învinge toţi, s-ar umple lumea cu îngeri, n-am mai avea
loc de aripile lor”35. Nu întâmplător, etnologul Mihai Pop admite că timpul este discontinuu:
„Timpul este întrerupt şi pentru a-l putea înţelege, oamenii l-au tăiat în felii şi au creat Anul; pe
felii este o tăietură: această tăietură este sărbătoarea”36. Cele 35 de zile consacrate lupului din
Calendarul Popular reamintesc de imaginea sacră a lupului, de relația osmotică ce se stabilește
între și daci și lupi. Lupului i s-au alocat peste 30 de zile dintr-un an. Acest aspect confirmă
supravieţuirea unui „scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, probabil Anul Nou
Dacic”37. Cercetătorii au remarcat, cu exactitate, numărul zilelor păgâne din calendarul popular şi
zilele consacrate lupului: „din cele 50 de zile de sărbători păgâne din «calendarul babelor», 35 erau
consacrate lupului”38. De Sfântul Nicolae (6 decembrie) se încheie sărbătorile dedicate lupului. În
prezent, Moș Ajun și Moș Crăciun au un rol extrem de important asupra mentalității oamenilor din
mediul rural și urban. În trecut, Moș Andrei și Moș Nicolae aveau un status aparte în mentalul
colectiv.
32
Jean Paul Clébert, op. cit., p. 329.
33
Ibidem, p. 329.
34
Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 110; Mihai Pop, Mitul
marii treceri, în Folclor literar, vol. 2, Timișoara, 1968, p. 84.
35
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 23.
36
Mihai Pop, Folclor românesc, vol. I, București, Editura Grai şi Suflet, 1998, p. 295.
37
Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicţionar, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 109.
38
Cornel-Dan Niculae, op. cit., p. 89.
8
Cele peste treizeci de zile consacrate lupului prezintă asemănări și deosebiri.

a. Menționăm câteva asemănări care vizează toate zonele etnografice ale țării noastre:
a1 respectarea cu strictețe a unor interdicții și predicții;
a2 importanța alocată acestui simbol totemic complex – lupul;
a3 colții de lup, întâlniți pe cămăși, pe obiecte din lemn (pecetare, porți de lemn, lăzi de zeste,
sărăriță), pe podoabe tradiționale, au o funcție „apotropaică” [de apărare].
b. Amintim și câteva deosebiri specifice tuturor regiunilor din țara noastră:
b1 zilele alocate lupului nu aparțin unui singur anotimp;
b2 denumirile regionale, praxis-ul ritualic diferă în funcție de zona etnografică;
b3 o sărbătoare poate avea alocată o zi sau mai multe zile.
Indiferent de regiune, interdicțiile și predicțiile vizează același aspect.
c. Enumerăm câteva interdicții respectate cu strictețe în lumea satului românesc:
c1 să nu se pronunțe cuvântul „lup” pentru a nu atrage lupii în gospodărie și pentru a nu le mânca
oamenilor „marhăle” [animalele];
c2 să nu se toarcă, să nu se folosească „teara” [războiul de țesut];
c3 să nu se arunce, în ziua respectivă, cenușă sau cărbuni pe afară, deoarece dacă lupoaicele înghit
cărbuni devin fertile.
d. Amintim câteva predicții respectate cu sfințenie în satele românești:
d1 dacă se leagă anumite obiecte contondente – ferăstrăul, foarfeca, „hrebdinca” [peria cu dinți de
lemn sau de fier, utilizată la scărmănatul lânii], lupii nu atacă animalele din gospodăria respectivă;
d2 dacă se spală o cămașă într-o zi consacrată lupului se opărește gura lupului și nu provoacă
pagube în gospodărie;
d3 dacă nu se postește în zilele dedicate lupului urmează nenorociri pricinuite de lupi.
Lupii reprezintă un simbol zoomorf unic și complex. Îi caracterizează dârzenia și unitatea.
Trăind în haită, lupii sunt foarte buni strategi și extrem de uniți. Lupul alfa îi domină pe lupii
omega: „se gândeşte la el, dar şi la lupii mai bătrâni, la cei şchiopi, la cei orbi, slabi şi bolnavi
sau la lupoaicele care alăptează puii şi nu pot merge la vânătoare” 39. Totodată, lupul este printre
puținele animale care își alege perechea pe viață.
e. Lupii nu trebuie corelați doar cu sărbătorile incluse în Calendarul popular, ci și cu momentele
esențiale din viața omului (naștere, căsătorie, moarte)40.
Raportându-ne la Calendarul popular, menționăm câteva zile consacrate lupului: Sânpetru de
Iarnă (16 Ianuarie/Gerar), Tănase de Ciumă (18 Ianuarie/Gerar), Filipii de Iarnă (25–31
Ianuarie/Gerar), Trif (1 Februarie/Făurar), Sânpetru de Vară (29 Iunie/Cireșar), Circovii de Vară
(15–17 Iulie/Cuptor sau 16-18 Iulie/Cuptor), Lupu (22 August/Gustar), Teclele (24
Septembrie/Răpciune), Berbecarii (26–28 Septembrie/Răpciune), Lucinul (18
Octombrie/Brumărel), Ziua Lupului (13 Noiembrie/Brumar), Filipii de Toamnă (14-21
39
Jiang Rong, Totemul lupului, vol. 1, traducere din limba chineză de Roxana Rîbu, Bucureşti, 2011, p. 337.
40
Vezi detalii la Delia Anamaria Răchișan, Mitologia românească și estetica artei tradiționale, București, Editura
Academiei Române, 2015, pp. 122-126.
9
Noiembrie/Brumar), Ovidenie (21 Noiembrie/Brumar), Sântandrei (30 Noiembrie/Brumar),

Sfântul Nicolae (6 Decembrie/Undrea) etc. Analizăm succint primele cinci zile consacrate lupului.
k1 Sânpetru de Iarnă (16 Ianuarie/Gerar)
Sânpetru de Iarnă este patron al lupilor. De Circovii de Iarnă, divinitatea Sânpetru de
Iarnă, călare pe un cal alb, împarte prada fiecărui lup – căprioară, miel, om etc. Conform unei
legende, un om curios din fire a vrut să asiste cum Sînpetru împarte prada fiecărui lup. După ce a
ajuns în pădure s-a urcat într-un arbore înalt. Fiecare lup a primit câte o pradă în afară de un lup
șchiop: „Tu îl vei mânca pe cel ce s-a suit și se află în copacul acesta!”41 Omul a strigat după ajutor.
S-au apropiat de copac niște oameni, iar lupul a fugit. Omul din copac le-a povestit celorlalți
oameni întâmplarea. Omul a coborât, apoi toți au luat prânzul. Lupul cel șchiop i-a pândit din
tufișuri: „se repezi ca o săgeată asupra lor, îl înhăță pe omul scoborât din copac și fugind cu el în
pădure se apucă și-l mână. Și așa, ceea ce a fost menit de Sânpetru s-a împlinit. De atunci țin
oamenii ziua aceasta ca și duminica pentru că se tem de lupi și pentru că Sânpetru e patronul
lupilor”42. Sfântul Petru ocrotește vitele, iar lupii nu le-ar putea mânca fără încuviințarea sa. În
popor circulă credința că cine nu postește de ziua lui vor suporta anumite consecințe. Interdicțiile
sunt respectate cu sfințenie: „bărbații nu lucrează lucruri mari pe afară, iar femeile, în casă, nu torc,
nu țes și nu cos”43.
k2Tănase de Ciumă (18 Ianuarie/Gerar)
Tănase de Ciumă este denumirea populară a sfântului creștin invocat pentru sănătatea
oamenilor și pentru vindecarea unor boli, precum ciuma, denumită „moartea neagră” sau „moartea
roșie”. În cazul unei epidemii, femeile și fetele cu status premarital confecționau în noaptea spre
18 ianuarie sau când era cazul o cămașă cu funcție „apotropaică” [de apărare]. Se credea că sfântul
invocat și cămașa alungau epidemia și se reinstaura starea de echilibru: „S-au strâns zece femei
într-o seară ca să facă o cămaşă a ciumii. O [Au] meliţat cânepa, o [au] tors-o, o [au] ţesut-o, o
[au] cusut-o într-o seară şi o [au] dus-o între hotare până la miază-noapte şi o [au] îngropat-o în
pământ ca să nu intre ciuma în sat, să rămâie îngropată. Căci, când intra în sat, mureau cu grămada.
Dacă făceau lucrul acesta nu mai mureau oamenii”44; „Cămaşa Ciumii la români, ţesută şi cusută
într-o singură noapte de femei bătrâne sau de fecioare şi aşezată în calea presupusă a molimei era
o modalitate magică de apărare”45. Menționăm că Antanasiile (16-17 ianuarie) fac trimitere la
Cuviosul Antonie cel Mare și la Sfântul Atanasie. Amalgamarea atestă vechimea sărbătorilor.
Antanasiile sunt zile prăznuite pentru a sista starea maladivă: „sunt zile rele de boli mari și amețeli
de cap și de dat de rău al copiilor”46. Sunt trei sfinți cărora li s-au atribuit trei zile consecutive:
Anton (16 ianuarie), Atanasie (17 ianuarie), Ciril (18 ianuarie)
41
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. 1, București, Editura Saeculum I.O., 2011, p. 289.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Culegător: Răchişan Delia-Anamaria, informator: Ilea Petru, 70 ani, sat Sârbi, comuna Budeşti, Maramureş, 2012.
45
Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p. 32.
46
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. 1, ed. cit., p. 284.
10
k3 Filipii de Iarnă (25–31 Ianuarie/Gerar)

Filip (< gr. Philippos) este un antroponim vechi. Aceste zile trebuie corelate cu
fertilitatea.Văduvele, mamele, bunicile posteau. Mama care avea mai multe fete le putea oferi
alături de zestre și câte un Filip: „Unele ţineau un Filip (o zi), altele doi Filipi (două zile), altele
trei sau mai mulţi. Când îşi măritau fetele, mamele le dădeau, alături de zestre, şi câte un Filip.
Dacă avea mai multe fete, mama putea să rămână fără Filip”47. Unii țin șapte Filipi, alții, trei, doi
sau unul. Filipii se țin contra lupilor și contra bolilor. Există interdicții și prescripții severe: „În
Filipi să nu dai împrumut sau cenuşa afară, că-ţi mănâncă lupii vitele”48; dacă de Filipi se spală
cămaşa, așa cum s-a mai menționat, atunci „opăreşti gura gavătului”49. Filipii de Iarnă sunt
divinități protectoare ale lupilor. Păcurarii celebrează Filipii la sfârșitul lunii ianuarie și în anumite
zone etnografice la începutul lunii februarie: „În Calendarul popular, Filipii de Iarnă indică
sfârșitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor începută cu aproximativ 80 de zile în urmă,
la Filipii de Toamnă”50.
k4 Trif (1 Februarie/Făurar)
În Calendarul popular îl întâlnim pe Sfântul Trifon: „patron al lupilor, omizilor, lăcustelor,
viermilor şi gândacilor”51. Interdicțiile sunt severe: „Să nu munceşti în ziua de Trif [Sf. Trifon],
că-ţi ia lupul vitele”52. Conform unei legende, asemenea lui Sânpetru, Sf. Trif împarte hrană
lupilor. Se crede că un om a împușcat o mulțime de lupi până i s-au terminat gloanțele. Sf. Trif i l-
a oferit, pe acel om, drept hrană unui lup șchiop. Omul a fost salvat de către niște oameni, care
auzind strigătele sale de ajutor, l-au dus acasă. De frica lupilor, ori unde mergea era purtat de
feciorii săi într-o ladă. Într-o zi, pe un pod, le-a ieșit un om în cale: „– Dragii mei! luați-mă și mă
ascundeți, că iată vine un lup în urma mea!”53 Omul s-a dovedit a fi, de fapt, un lup metamorfozat
în om: „Dar când ridicară capacul, ce să le vadă ochii? Văd un lup sărind din ladă”54. Tatăl
feciorilor nu a putut păcăli soarta. A fost hărăzit lupului șchiop.
În această zi, pentru a fi protejate, pentru a nu fi atacate de lupi, vitele sunt stropite cu
agheasmă și li se dă puțină sare.
k5. Sânpetru de Vară (29 Iunie/Cireșar)
Sânpetru de Vară indică, în Calendarul popular, miezul verii agrare. Fratele său este
Sânpetru de Iarnă, patronul lupilor. Personajul ambivalent (teluric și uranian) deține cheia Raiului
și i se cuvin o serie de atribuții: „fiind mai mare peste cămările cerești împate hrană animalelor
sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina pentru a o mărunți prin topire și a deveni mai puțin
47
Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui
Nicolae Densuşianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 127.
48
Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Credinţe şi superstiţii româneşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 147.
49
Ibidem, p. 17.
50
Ion Ghinoiu, Comoara satelor. Calendar popular, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 30.
51
Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicţionar, ed. cit., p. 193.
52
Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Credinţe şi superstiţii româneşti, ed. cit., p. 148.
53
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. 1, ed. cit., p. 301.
54
Ibidem.
11
periculoasă. La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici,

Sângiorz, Sânziene), Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopții, când se deschide
pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu”55.
4. Concluzii
Colții de lup nu trebuie confundați cu alte simboluri: „ghinuri” [motivul unghiei], „corigău”
[linia în zig-zag], dinții de la ferăstrău. Colții de lup subliniază funcția „apotropaică” [de apărare].
Un colț de lup sau o duzină de colți au aceeași forță, sugerează protecția. Dinții de lup apar pe
diverse obiecte: blidar (foto 3), căuc (foto 4), cruce de lemn (foto 5), lingură ornamentală (foto 6),
mărțișor tradițional (foto 7), pecetar (foto 8), sărăriță (foto 9) etc.
Calendarul popular oferă un număr impresionant de sărbători păgâne dedicate lupului.
Zilele consacrate lupului pot fi înțelese apelând la analiza sincronică și la perspectiva
interdisciplinară (etnologie, lingvistică, religie, mitologie).
Osmoza lupi-daci, colții de lup întâlniți în arta tradițională – textile (cămăși, ștergare, fețe
de masă); obiectele din lemn (cruci, pecetare, podoabe tradiționale, porți de lemn, sărăriță etc.) –;
corelarea cu anumite categorii folclorice (basme, descântece, jocuri de copii, legende, proverbe);
asocierea cu momentele importante din viața omului (naștere, căsătorie, moarte); numărul
impresionant de zile consacrate lupului, confirmă importanța alocată acestui simbol zoomorf, atât
de către dacii de odinioară, cât și de țăranii trăitori, în prezent, în lumea satului românesc.
Bibliografie:
*** Legendele faunei, vol. 3, Ediţie critică şi studiu introductiv de Tony Brill, Editura „Grai şi
Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1994.
Bilţiu, Pamfil; Bilţiu, Maria, Izvorul fermecat. Basme, poveşti, legende, povestiri şi mito–
credinţe din judeţul Maramureş, Baia Mare, Editura Gutinul SRL, 1999.
Bîrsan, Cornel, Istorie furată. Cronică românească de istorie veche, Editura Karuna Bistriţa,
Colecţia Identităţi, 2013.
Bogdan, Ion; Olos, Mihai; Timiş, Nicoară, Calendarul Maramureşului, Asociaţia Folcloriştilor
şi Etnografilor „Măiastra”, Asociaţia Tinerilor Artişti, Baia Mare, 1980.
Cuceu, Ion, Dicţionarul proverbelor româneşti, Bucureşti, Litera Internaţional, 2006.
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1980.
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994.
Fochi, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la
chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
Ghinoiu, Ion, Dicționar. Mitologie română, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013.
Ghinoiu, Ion, Comoara satului. Calendar popular, București, Editura Academiei Române, 2005.
55
Ion Ghinoiu, Comoara satelor. Calendar popular, ed. cit., p. 141.
12
Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Editura Elion, 2002.

Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc. Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
Marian, Simion-Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. I, București, Editura
Saeculum I.O., 2011.
Muntean, George, Proverbe româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
Niculae, Cornel-Dan, Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din
arhaicul românesc, Bucureşti, Editura Carpathia Rex, 2005.
Nicolau, Irina; Huluţă, Carmen, Credinţe şi superstiţii româneşti, Bucureşti, Editura Humanitas,
2000.
Răchişan, Delia-Anamaria, Mitologia românească și estetica artei tradiționale românești din
Maramureș, Bucureşti, Editura Academia Române, 2015.
Anexa Foto – Autor: Delia Anamaria Răchișan
Foto 1a: Columna lui Traian, Roma, Italia, 2012. Foto 1b: Columna lui Traian, Roma, Italia, 2012.
Foto 2a: Stindard dacic pe poartă tradițională, Valea

Stejarului, Autor: Petru Godja (Moș Pupăză), Țara
Maramureșului, 2014. Foto 2b: Stindard dacic, Lupoaica, Romulus și Remus,
Detaliu pe poartă tradițională, Dragomirești, Țara
Maramureșului, 2014.
13
Foto 3: Colți de lup pe blidar, Muzeul de Etnografie, Foto 4: Colți de lup pe căuc, Muzeul Județean de
Sighetul Marmației, 2017. Etnografie și Artă Populară, Baia Mare, 2017.
Foto 5: Colți de lup pe cruce, Cimitirul vechi, Breb, Foto 6: Colți de lup pe lingură ornamentală,
Maramureșul Voievodal, 2017. Muzeul Satului, Sighetul Marmației, 2017.
Foto 8: Colți de lup pe pecetar, Muzeul

Foto 7: Colți de lup pe mărțișoare tradiționale,
Etnografic, Sighetul Marmației, 2017.
Arhivă personală, 2017.
Foto 9: Colț de lup pe sărăriță, Autor: Pop Petru

(Niță), 25 de ani, Breb, Țara Maramureșului, 2017.
14

VI Lupii, Dacii, Momentele Tari, Zilele Consacrate Lupului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VI Lupii, Dacii, Momentele Tari, Zilele Consacrate Lupului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

conf. univ. dr.

2. Lupul și momentele „tari” din viața omului – naștere, moarte

curativă, funcție ritual-magico-simbolică, funcție de regenerare, funcție terapeutică); alăptatul

3. Zile consacrate lupilor – Calendarul Popular

Cele peste treizeci de zile consacrate lupului prezintă asemănări și deosebiri.

Noiembrie/Brumar), Ovidenie (21 Noiembrie/Brumar), Sântandrei (30 Noiembrie/Brumar),

k3 Filipii de Iarnă (25–31 Ianuarie/Gerar)

periculoasă. La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici,

Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Editura Elion, 2002.

Anexa Foto – Autor: Delia Anamaria Răchișan

Foto 2a: Stindard dacic pe poartă tradițională, Valea

Foto 8: Colți de lup pe pecetar, Muzeul

Foto 9: Colț de lup pe sărăriță, Autor: Pop Petru

S-ar putea să vă placă și