Valea Borcutului, din magh.

 Borkút, "Fântâna (de apă) minerală",

Muncitorii au renunțat la salarii, și după nici o lună de săpături, au găsit primul

bloc de aur de 75 kg. În 1902, au scos 4.000 kg de aur. Peste noapte a devenit
bogat. El a oferit 3,6 kg de aur pentru coroana Reginei Maria, a construit o
biserică și a ajutat mai multe inițiative. Totodată era și un împătimit al jocurilor
de noroc, a cheltuit mulți bani în cazinourile din Viena. În timpul războiului,
averea lui a scăzut și mai mult. În anul 1928 castelul și mina au trecut în
proprietatea unei societăți miniere. În 1930 castelul a fost vândut unui
industriaș elvetian.

Pokol la începutul anilor 1930 mai avea doar o casă și un automobil. A murit în
1935. După naționalizarea din 1948 în castel a fost grădiniță, școală și locuințe,
după 89 au fost plasați aici copiii instituționalizați. În 2012 este proprietatea
Consiliului Județean. Castelul până în anul 1962 era bine conservat, cu tablouri,
decorațiuni și sobe de teracotă. După aceea a dispărut tot și cu greu mai poți
găsi urmele luxului de altă dată.

O figură excentrică, Alexiu Pocol nu se dădea la o parte

când venea vorba de a epata în faţa cunoscuţilor sau a
vecinilor. Deşi aceştia nu ştiau niciodată ce se întâmplă
după poarta castelului de pe Valea Borcutului în care
locuia alături de familia sa, umblau legende că
proprietarul de mine deţinea atât de mult aur, încât şi-a
pardosit cu aur una dintre camere, folosind monedele în
cant.    „O altă legendă spune că, după îmbogăţire, înainte
de a pleca de acasă, de la castelul din Valea Borcutului,
pentru a veni în Baia Mare trimitea înainte o căruţă cu
fân, care aşeza fân în toate gropile din drum pentru ca
trăsura cu cei patru armăsari de rasă albi să nu aibă de
suferit când trecea Domnul Pocol. Avem apoi o legendă
care are o bază reală. El este cel care a dăruit aur familiei
regale a României pentru făurirea coroanei Reginei Maria.
La Baia Mare există consemnat acest lucru în câteva
articole din presa locală din perioada interbelică, nu se
menţionează neapărat momentul respectiv“, a menţionat
Robert Tokolyi în cartea pe care a scris-o, despre viaţa lui
Alexiu Pocol.

Baia Mare (Valea Borcutului): La Cetatea lui

Lizsibona Gelert
Traseu: Balta lui Pocol, Casa Tâlharilor, horhoaiele Dealului Poprad, vestigiile
medievale ale Cetății lui Liszibona Gelert
Obiectiv: vestigiile medievale ale Cetății lui Liszibona Gelert
Localizare: Maramureș – Baia Mare – cartier Valea Borcutului – Dealul Lisabona
(Dealul Cetății)
Itinerar: plecarea din Baia Mare spre Valea Borcutului – Castelul lui Alexiu Pocol
Marcaj turistic: traseu nemarcat
Tip traseu: excursie
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: lejer, adecvat anotimpului, recomandabile bețele de trekking
Lungime și durata: circa 9-10 km , 3 ½ -4 ore
Diferența de nivel: aproximativ 200 m
Recomandări: traseu agreabil în orice anotimp
Avertismente: pericol de surpare și accidentare în zona de pe Dealul Poprad
Căi de acces: Baia Mare – Valea Borcutului – Castel Pocol – Balta lui Pocol –
Manăstirea/Casa Tâlharilor – Dealul Poprad – Dealul Cetății
Mijloace de locomoție: autobuz urban nr.5, autoturism personal, bicicletă
Sugestii de cazare: nu este cazul
Descriere traseu: Plecare spre Valea Borcutului. Sub fosta biserică greco-catolică,
puţin înainte de Casa Martin și Castelul lui Pocol se suie din șosea la stânga, pe lângă
ruinele conacului familiei Mureşan, urmărind serpentinele spre ghistinişul lui Roman şi
al lui Hingly apoi poteca spre reformatul cimitir. În arboretul de castani intercalat cu
stejari şi pini se întâlnește un depozit de cuarţite filoniene (andezite de zăcământ).
Se continuă către Balta lui Pocol apoi prin stânga acesteia, întâlnind bolovani ruginii–
andezite sarmaţiene de Seini (conform geolog A. Ştefănoiu). Se dă de o răspântie de
drumuri de căruţe, un şleau coborând la cascada Picsa Babi pe valea Frumuşeaua,
unul o ia către fostele proprietăți ale familiei Boţ, a treia (pe care o urmăm) suie spre
Întorsura (ce precede Făgetul, coborând apoi spre Târgul Ciorilor).
De la Întosură se suie alert poteca de pe culmea din dreapta flancată de cuarţite
filoniene apoi de brecii filoniene. Se abandonează culmea coborând oblic pe versant
spre SE, întâlnind limonitizări şi caolinizări apoi spectaculoase alveolări, grote și vizuini-
mensul fagure geologic numindu-se Casa Tâlharilor, deasupra lui Mănăstirea-
altitudine circa 400-450 m *(panorame spre Tăuţii Măgherăuş, Bozânta, Baia Mare şi
vârful Iricău).
Se urmărește spre NE-E culmea uşor ascendentă spre Dealul Poprad întâlnind în
codrul de stejar şi fag grohote din andezite piroxenice de Seini. La stânga Iricăului
apare Culmea Elena defrişată spre Şaua Trei Stejari şi vârful Ferigii. O pâlnie (horhoi)
cu diametrul de circa 35-45 m şi afundă de 80-100 m a rezultat prin surparea unui vechi
abataj minier.
Se urmărește culmea cu făget spre N şi stejari, rarişte de pini şi molizi spre SE, loc
numit de borcuteni Terebeşca sau Vincze Oldal (adică versantul lui Vincze – conform
Goja A.). Grohote de andezite filoniene în curs de caolinizare acaparează culmea pe
care apare curând o a doua pâlnie de prăbuşire a unui abataj minier. Rocile permit
identificarea tălpii şi coperişului unui filon. De aici se pot vedea Poiana Neamţului, vârful
Ferigii, vârful Pleştioare şi Tocastru.
Coborând spre stânga se ajunge la Târgul Ciorilor şi de acolo în Băiţa. Urmărind
banda silvică roşie de culme se dă într-o şa din care spre SE debutează valea Antonca,
seacă. Obiectivul traseului, vârful împădurit cu stejar pe care se găsesc vestigiile
medievalei cetăţi ale nobilului Liszibona Gelert se află în dreapta, după o amplă buclă a
culmii.
Din şaua vaii Antonca se urcă puţin spre NE dând de resturile unui stâlp electric apoi se
cotește 90 grade dreapta. Poteca largă coboară spre o altă înşeuare apoi suie uşor
spre un vârf împădurit cu trei culmi. Una NE, alta E şi cea pe care continuăm – SV –
accentuat descendentă dar în final suind vertiginos spre cel dintâi circum valum şi şanţ
medieval de apărare al cetăţii, perfect delimitate înspre V-N-E şi mai puţin în zona
sudică.
Suind, după câţiva metri se traversează cel de-al doilea circum valum şi şanţul de
apărare mai îngust. Vestigiile zidurilor de piatră se văd bine numai în zona NE, în rest
se întâlnesc câteva pâlnii afunde, cu diametre de 4-8 m, trădând explorările
arheologice. O bornă topo metalică indică vârful Dealului Liszabona.
Spre V atrage privirea abruptul a ceea ce a mai rămas din halda imensă a celebrei mine
Sofia, din valea Antonca (versant drept). Din start până la ruine se fac 3 ore și circa 8-9
km.
După un scurt popas se coboară spre fostul depozit de explozibili de la gura vaii
Antonca urmărind culmea custuroasă în treimea finală, trecând prin faţa unui străvechi
abataj de suprafaţă în care ciocanul şi ţâncuşul minierului au exploatat riguros doar
filonul cuarţos, nu mai lat de 70-80 cm, două mici infundibule şi un pod de piatră
trădând căutările minereului aurifer. De-acum încolo, coborârea e dificilă din pricina
reliefului accidentat, în final ajungându-se în șosea în preajma fostei colonii miniere de
pe la 1920.
Se continuă pe șosea către Castelul lui Pocol, descoperind în versantul stâng extrem
de povârnit şi stâncos al vaii Berăriei (Borcutului) două vechi galerii miniere, lăsând în
dreapta, sub Terebeşca, o mină mică folosită ca pivniţă, după care se ajunge
la Castelul lui Alexiu Pocol (1871-1935- ingenios învăţător-căutător de aur originar din
Lozna, judetul Sălaj, mai apoi proprietar de mine şi primar al Băii Mari). O placă de pe
frontispiciul castelului lăsat în paragină informează asupra ctitorului acestui edificiu și
despre șederea aici în 1905 a lui Nicolae Iorga.
Baia Mare (Valea Borcutului): Pe valea
Bartoșa, la Bălțile Trapacelului cu lușcuțe
Traseu: Pe valea Bartoșa, la Bălțile Trapacelului cu lușcuțe
Obiectiv: Bălțile Trapacelului aflate pe Valea Borcutului, Baia Mare – Pe valea Bartoșa,
la Bălțile Trapacelului cu lușcuțe sunt trei variante pentru finalizarea traseului turistic,
retur pe varianta de urcare, pe valea Bartoșa ori pe valea Wilhelm.
Localizare: Maramureș – Baia Mare, cartier Valea Borcutului
Itinerar: Baia Mare – Castelul lui Alexiu Pocol
Marcaj turistic: traseu nemarcat
Tip traseu: excursie
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: bocanci, hanorac, rucsac de tură
Lungime și durata: 5-5 1/2 ore , aproximativ 11-13 km
Diferența de nivel: 200-250 m
Recomandări: traseu interesant la finele iernii și apariția lușcuțelor – Leucojum vernum,
ghioceilor de piatră – Galanthus nivalis, mierii ursului – Pulmonaria officinalis,
călugărilor – Erythronium dens canis, ciuboțica cuculului – Primula veris , viorelelor –
Scilla bifolia, piperului lupului – Daphne mezereum și a celor dintâi fluturi
Avertismente: deplasarea pe versanți și prin albia paraului Aluniș trebuie făcută cu
prudență
Căi de acces: Baia Mare – str. Valea Borcutului – Castelul Pocol
Mijloace de transport: autobuzul Urbis nr. 5, autoturism personal, bicicleta
Sugestii de cazare: nu e cazul
1 2►
Descriere traseu:Dacă deplasarea se face cu autobuzul Urbis nr. 5, se coboară la
stația Castel. Cu autoturismul/bicicleta se continuă deplasarea până la fostele
șteampuri, colonie și fosta stație de compresoare, după pod. În aval de pod, pe
valea Berăriei (mal drept), se poate vedea un adăpost antiaerian.
În amonte e confluența dintre valea Borcutului (valea Berăriei pe hărțile topo) cu valea
Neamțului (numită valea Toncii pe hărţi). Valea Borcutului are sorginte maghiară –
Borpatak – semnificând Valea Vinului.
De la capătul asfaltului, drumul pietruit acompaniază valea înspre amonte. Se poate
parca în dreptul confluenței dintre valea Iojica ori pe valea Berăriei, la obârșie
(confluența dintre valea Wilhelm cu valea Bartoșa). La nici 50 m amonte de pod se
desprinde spre dreapta drumul forestier ce suie până sub Poiana Pleştioare
acompaniind valea Bartoşa.
Înainte de-a ajunge la prima haldă de steril, în dreptul unui pârâu cascadat și unui piept
stâncos de pe Coasta Elena, se desprinde la stânga un drum de car. Aici se continuă
pieptiş pe drumul de car și după aproximativ 150 m se ajunge la un pârâu și la prima
locație cu lușcuțe. Pădurea tânără e de goruni, fagi și castani comestibili (afectați de
cancerul de scoarță – Krybhorectia parasitica).
După o traversare oblică pe direcția NE, circa 300 m de la pârâu, și după 45 minute de
la plecare, se descinde la prima baltă cu formă neregulată, puțin adâncă, cu doborâturi
de vânt, sol de turbărie.
Traseul continuă prin pădure, pe direcția N. În E, un șleau de căruță și un pârâu scurs
prin grohote vulcanice. Se iese între falnici cireși sălbatici și fagi, la cea de-a doua
baltă a Trapacelului, cea mai mare, o turbărie cu periferia umedă și zona centrala mai
înaltă acaparată de hățaș. Lușcuțele cresc constituind un guler periferic.
La a treia baltă a Trapacelului se ajunge traversând pârâul, continuând oblic spre NV,
intersectându-se culoarul fostei linii electrice care alimentase Mina Wilhelm. Repere:
molizi piperniciti și stâlpi ai fostei linii electrice.
Se suie puțin spre stânga, iar în față apare pârâiașul cu ape feruginoase din cea de-a
treia baltă a Trapacelului – cea mai mică (conform geologului Dumitru Iștvan, balta
poate fi locația unei vechi mine). Din startul traseului până aici se fac circa 1, 5 ore.
Deasupra celei de-a treia bălți, la aproximativ 300 m stânga – NV – după culme, există
alte două bălţi mai mici acaparate de tufe de loză (Salix caprea).
De la bălțile Trapacelului există 3 opțiuni turistice: a) Retur pe traseul pe care am
urcat Continuarea pe culme – spre NE-E -, având valea Bartoşa şi drumul auto
spre Poiana Pleștioare la dreapta, respectiv cu valea Wilhelm și drumul pietruit-
desfundat spre Mina Wilhelm la stânga. De pe panorama deschide la V-NV spre Piatra
Tisei-Nistru, Şaua Triholmuri, varful Muntelui Mic şi varful Pietroasa. Poteca suie alert
străbătând un desiș de carpen, fag, castan spre SE şi făget la NV.
După 2 ore de la debut se trece printr-o plantaţie de zadă, se ajunge la un lastăriş de
mesteceni în dreapta și făget matur la stânga. Putem admira surpăturile de galerii –
horhoaie – ale minei Borzaş, de pe versantul nord-vestic al Iricăului (636 m), varful
Ferigii (700 m), Măgura Mare (889 m) şi varful Tisei de lângă Nistru, varful Pietroasa
(1200 m).
Poiana Pleştioare şi varful Pleștioara (803 m) apar în dreapta puțin mai târziu, când în
stânga se vede varful Tufei (717 m) şi în faţă varful Tocastru (872 m). La stânga în jos
pe versantul N abrupt se remarcă conflueţa dintre pârâul Aluniş cu valea Wilhelm,
iar în dreapta finalului pârâului Aluniş o culme stâncos-abruptă. Pe acel versant stâncos
apar în debut de martie ghioceii de piatră – Galanthus nivalis. Continuăm pe culme spre
NE și dăm într-o șa din care începe urcușul spre apropiatul vârf Tocastru.
b) Din șa se coboară o cume grohotoasă spre SE-S până la carosabilul din valea
Bartoșa, trecând printr-o locație cu ghiocei, de acolo pe lângă vale, pe drumul forestier,
la mașină sau stația de autobuz Castel. Pentru varianta spre valea Bartoșa sunt
necesare circa 4-4,5 ore de la plecare și presupune parcurgerea a aproximativ 10-12
km (5 ore în condiții de iarnă).
c) Coborârea spre N-NV în pârâul Aluniș și apoi, în avalul acestuia, pe la o altă locație
cu ghiocei, către Mina Wilhelm (gura) și în continuare pe auto-forestierul care
acompaniază valea Wilhelm până la obârșia valea Berăriei. La obârşia pârâului Aluniș,
sub vârful Tocastru, se pot admira în debutul primăverii ghiocei.
După 3,5 ore de la debutul turei, în zona centrală a pârâului Aluniș e al doilea loc ca și
suprafață unde sunt ghiocei, la aproximativ 100 m amonte de un fost dig de beton. De
aici până la intrarea in Mina Wilhelm deplasarea pe pârâul Aluniș cu firul accidentat
necesită încă 1 oră.
De la mină se coboară pe valea Berăriei, la obârșie, pe drumul pietruit prin anii 1940 şi
pe care circulau camioanele Krupp care transportau preţiosul minereu aurifer către
şteampuri. După 5,5 ore de la plecare și un parcurs de aproximativ 11-12 km se încheie
și această variantă de circuit.

Valea Borcutului – Povestea unei colonii

miniere (ed. tipărită) – Iosif Covaci –
Editura Letras, 2020
Profesorul Iosif Covaci aduce în memoria cotidiană oameni, locuri, fapte şi evenimente pe care le-a trăit şi
la care a participat cu toată fiinţa.

Fire cumpătată şi caracter disciplinat în arta scrisului şi în viaţa zilnică, autorul zugrăveşte cu temei o
lume pestriţă ca interese şi profesii, dar coagulată într-un spaţiu în care mirajul şi sclipirea metalului
galben a stârnit totdeauna năvalnice convergenţe …dar şi convulsii şi drame dintre cele mai eclatante.
Valea Borcutului ni se prezintă în complexitatea ei fizică şi socio-umană, cu particularităţi ale cadrului
natural, completate în chip logic cu edificiul factorului antropic, „pus în mişcare” prin specificul demografic,
adevărat „melting pot”, în care românii, ungurii, evreii şi ţiganii s-au contopit întru interese de viaţă şi de
trai, fiecare cu năravul şi zestrea culturală a naţiei lui. Autorul descrie cu vie emoţie dramele prin care a
trecut populaţia locului pe durata celei de-a doua conflagraţii mondiale şi evenimente la care a fost părtaş,
de o plasticitate redacţional care-i conferă cărţii un apetit de lectură molipsitor. Cartea este o restituţie
emoţionantă, dar şi necesară, dată de către autor locurilor şi oamenilor din mediul în care s-a născut, a
trăit şi s-a format profesional, până la forma consacrării depline prin doctorantura.

Aduc autorului modestele mele elogii pentru strădania scrierii „epopeii” Văii Borcutului, şi îl salut colegial
cu acea de-a noastră cutuma ” Servus Ioşca”!

(Prof. univ. em. dr. Vasile Surd)

Turismul Rural

1. Satele din Maramureş au un bogat patrimoniu cultural, istoric şi arhitectural, un stil de viaţă
original, peisaje pitoreşti, bogate în resurse recreative, de agrement şi tratament, cu oameni
harnici şi ospitalieri, ce merită a fi cunoscute şi cercetate, atât pentru îmbogăţirea bagajului
de cunoştinţe, cât şi pentru a conştientiza şi valorifica valorile deţinute de judeţul Maramureş.

2. Dezvoltarea turismului în Maramureş se bazează în principal pe potenţialul diversificat

existent, dar depinde mai ales de metodele de promovare ale acestuia folosite la nivel local şi
regional.

3. Turismul este analizat şi urmărit în dinamică printr-un sistem de indicatori specifici, bazat pe o
metodologie de calcul recunoscută şi utilizată pe plan mondial (capacitatea de cazare,
 circulaţia turistică, cerere turistică, ofertă turistică, indici de sezonalitate, de venit, de
cheltuieli, etc.). Indicatorii turistici furnizează informaţii necesare adoptării unor acţiuni de
management turistic, permiţând şi evaluarea efectelor resimţite în fenomenul turistic.

4. Regionarea este un principiu al geografiei, cu ajutorul căreia analiza unor teritorii este mult
mai eficientă, pentru surprinderea particularităţilor acestor teritorii în care se desfăşoară
fenomenul turistic şi a modului în care se dezvoltă.

5.

6. La principiul regionării se pretează şi suprafaţa judeţului Maramureş, unde întâlnim, în

vorbirea curentă patru ţări, dintre care trei regiuni de tip ţară, recunoscute, cercetate şi
argumentate ştiinţific (Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului),
clar delimitate prin cumpene de apă şi spaţii montane
Parcurgerea informatiilor in cercetare

Maramureşul are câteva puncte de generare a dezvoltării sale sub aspect turistic, care au influenţat
apariţia axelor turistice de dezvoltare rurală (figura 3.),

Aceşti poli de dezvoltare sunt constituiţi, în principal, de staţiunile montane şi balneoclimaterice din
judeţ, urmate mai apoi de localităţile rurale cu tradiţie în valorificarea elementelor cadrului natural
(Săpânţa, Botiza, Ieud, Poienile Izei, Budeşti, Vadu Izei), care deţin totodată şi un potenţial antropic
valoros,

Istoria Maramureşului nu este deloc una liniştită, însă este cea care, alături de izolarea realizată de
cadrul geografic, a contribuit la formarea unei culturi bogate, la conservarea şi perpetuarea valorilor
tradiţionale strămoşeşti, azi de mare atractivitate turistică. Maramureşul este asociat şi cu numele
unor personalităţi istorice marcante (Bogdan Vodă, Pintea Viteazul, Teleki, Ilie Lazăr, etc), care au
îmbogăţit cultura maramureşeană cu numeroase legende, completând atractivitatea judeţului cu
elemente şi locuri aparţinătoare acestora.
Soluţii pentru păstrarea arhitecturii tradiţionale maramureşene
- Adoptarea la nivel local a unor măsuri şi reguli restrictive arhitecturale pentru noile construcţii cu
front la arterele principale;
- Existenţa unui set redus de modele arhitecturale pentru construcţiile „la strada principală”;
- Atribuirea unui alt rol funcţional clădirilor tradiţionale (muzee indor, magazin de suveniruri, sală de
expoziţii, etc.); mici ansambluri muzeale la nivelul localităţilor rurale (ex: Deseşti, Ieud)
- Transferul obiectivelor valoroase în cadrul unor muzee în aer liber.

Migrarea populaţiei în străinătate şi revenirea acesteia parţială pe perioada concediilor sau definitiv,
şi-a pus amprenta puternic asupra tipologiei gospodăriilor rurale. Pierderea spiritualităţii tradiţionale
de către localnici (datorită migraţiei pentru muncă) conduce inevitabil la schimbări rapide în
fizionomia locuinţelor şi activităţile tradiţionale gospodăreşti, din această cauză identitatea
maramureşeană este în pericol de dispariţie. Mobilitatea populaţiei şi oportunităţile financiare oferite
de ţările vestice, au generat efecte dezastruoase la nivelul mediului construit prin importul de modele
arhitecturale străine 23

spaţiului rural maramureşean, un spaţiu caracterizat de un tradiţional specific, care este însă
agresat de noile construcţii.
Schimburi de informaţii, în special culturale, între ţările maramureşene sub aspectul circuitelor puse
la dispoziţia turiştilor. Aceste schimburi interregionale contribuie la degradarea identităţii locale şi
crearea unei structuri omogene la un nivel mult mai mare???

Consiliului Județean Maramureș, în parteneriat cu Ordinului Arhitecților din România, filiala

Nord – Vest. Scopul major al acestui proiect este protejarea și punerea în valoare a
patrimoniului cultural construit și natural din județul Maramureș. Obiectul acestui acord este
acela de a organiza un concurs de arhitectură având ca scop realizarea a 10 proiecte de
case (cinci proiecte pentru case mari și cinci proiecte pentru case mici) în stil tradițional
specific pentru Maramureșul istoric – Valea Marei, Valea Cosăului și Valea Izei.
Fig. 5. Tipologia izvoarelor minerale şi distributia spaţială a acestora
Fig.6. Amenajări pentru utilizarea apelor minerale în Maramureş
Judeţul Maramureş se află situat în nordul României, între 47° 19′ 15”  şi 48° 01′ 12”
latitudine nordică şi 22 57 54 şi 25 03 29 longitudine estică, fiind învecinat la Nord cu
Ucraina pe o lungime de 155 km, la Vest cu judeţul Satu Mare iar la Sud – Est cu
judeţele Sălaj, Cluj, Bistriţa-Năsăud şi Suceava. Cu o suprafaţă de 6215 kmp, ce
reprezintă 2,6% din suprafaţa ţării, şi o populaţie de 478.659 de locuitori, în anul 2011.
Cu un relief variat din punct de vedere morfologic şi complex ca alcătuire geologică. În
centru lanţul vulcanic Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş, în nord masivele cristaline ale munţilor
Rodnei şi Maramureşului, iar în partea de sud insulele cristaline Preluca, Prisaca – Dl.
Mare şi Codru. Aceste masive muntoase străjuiesc zone depresionare cu nume de ţări,
Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrului precum şi
Depresiunea Băii Mari cu zonele disctincte Piemontul Şişeştiului şi Culoarul Someşului.
Arealul montan reprezintă 43% şi aparţine grupei nordice a Carpaţior Orientali,
dealurile şi piemonturile reprezintă 30%, iar luncile şi terasele 27%, din suprafaţa
judeţului. Fondul forestier ocupă o suprafaţă însemnată, circa 43%, reprezentând o
resursă naturală importantă pentru economia judeţului.

Munţii Rodnei

Munţii Rodnei fac parte din lanţul Carpaţilor Orientali, fiind cel mai impunător masiv,
având o suprafaţă de circa 100 kmp şi o înălţime maximă de 2.303 m -vârful Pietrosu,
înălţime neatinsă din Munţii Bucegi până în Munţii Tatra – Slovacia. Bine delimitaţi, la
sud de valea Someşului Mare, la nord de valea Vişeului, la vest de Pasul Şetref, 825 m;
văile Sălăuţa şi Carelor, iar la est de Pasul Prislop, 1416 m; valea Bistriţei Aurii şi Pasul
Rotunda, 1271 m. Munţi cu pronunţate caractere alpine, versanţi nordici foarte abrupţi,
cu difrenţe de nivel de peste 1600 m, căldări glaciare cu vegetaţie specifică – jneapăn
(Pinus mugo) şi exemplare de zâmbru (Pinus cembra), relicte glaciare şi în care
strălucesc frumoase ochiuri de apă – lacuri glaciare (Iezer, tăurile Buhăescului, Rebra,
Gropi etc), cascade (Cascada Cailor, Moara Dracilor) şi văi adânci. Aceşti munţi
adăpostesc o bogată şi variată floră sălbatică: floarea de colţ (Leontopdium alpinum),
smârdar, genţiene, bulbucii de munte (Trollius europaeus) etc şi specii endemice:
opaiţul Munţilor Rodnei (Silene nivalis), Saussurea porcii. Fauna sălbatică este bine
reprezentată de specii valoroase şi rare precum capra neagră (Rupricapra rupricapra)
marmota (Marmota marmota) acvila de munte (Aquila chrysaetos), cocoşul de
mesteacăn (Lyrurus tetrix), carnivorele mari ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus)
râsul (Lynx lynx), sunt specii de interes comunitar.

Munţii Maramueşului

Munţii Maramureşului fac parte din grupa nordică a Carpaţilor Orientali, delimitaţi la
sud – vest de depresiunea omonimă şi râul Vişeu, la est de Obcinele Bucovinei, iar la
nord de masivele muntoase Ciornahora şi Munţii Rahivului din cadrul Carpaţilor
Păduroşi, partea Ucrainană. Instituit ca parc natural, în scopul menţinerii interacţiunii
armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii biologice şi a peisajului.
Aceşti munţi se întind pe o lungime de aproape 100 km, de la confluenţa văii Vişeului cu
Tisa până în Pasul Prislop, unde se unesc cu Munţii Rodnei. Sunt formaţi din şisturi
cristaline, roci sedimentare, iar în Toroioaga şi Ţiganu şi roci eruptive. Munţii
Maramureşului sunt fragmentaţi de văi în mai multe masive, dintre care cele mai
importante sunt: Pop Ivan 1937 m, Farcău 1957 m -cel mai înalt din masiv, Toroioaga
1930 m, Cearcănu 1847.
Munţii vulcanici Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş ce se întind de la nord-vest de Pasul Huta 587
m spre sud-est, până în Pasul Şetref 825 m, sunt alcătuiţi din roci eruptive şi
sedimentare. Altitudinile cuprinse între 800 m şi 1839 m – Vf Ţibleş, cresc de la vest
spre est. Aceşti munţi se înscriu în relief prin forme conice – neck-uri, podişuri de lave,
piroclastite şi caldiere vulcanice.

Depresiunea Maramureşului este una dintre marile depresiuni intramontane din

ţară fiind flancată de munţii Igniş, Gutâi, Lăpuş, Ţibleş, Rodnei, iar la nord de Munţii
Maramureşului si râul Tisa şi ocupă 13% din suprafaţa judeţului. În bazinul Izei, pe
teritoriul satului Slătioara vegetează una dintre cele mai frumoase şi valoroase orhidei,
papucul doamnei (Cypripedium calceolus), specie ameninţată cu dispariţia.

Depresiunea Baia Mare reprezintă zona cea mai joasă, având o altitudine medie de
200 m, desfăşurată pe văile principale: Someş, Lăpuş şi Săsar. Unităţile marginale sunt
formate de culmi deluroase cu altitudini în jur de 300 m. Spre sud şi vest depresiunea
Baia Mare este închisă de Dealurile Chioarului, Dealul Mare – Ţicău şi culmea Codrului,
cu altitudini cuprinse între 400 – 680 m. În partea nordică a depresiunii, datorită
microclimatului blând mediteranean, vegetează castanul comestibil (Castanea sativa),
specie emblematică pentru zona Baia Mare.

Depresiunea Lăpuşului este situată între munţii vulcanici Gutâi-Ţibleş la nord,

masivul Preluca, la vest şi Culmea Breaza la est. Relieful depresiunii este format dintr-o
zonă piemontană cu altitudini în jur de 500 m şi lunci largi. În partea sudică a judeţului
se află o zonă deluroasă situată între valea Someşului şi valea Lăpuşului, cu altitudini ce
depaşesc 400 m, formate din calcare, denumită Ţara Chioarului.

Judeţul Maramureş are un climat temperat – continental moderat, care se diferenţiază

în două zone climatice: zona climatului montan (altitudini de peste 800 m) şi zona
climatului de dealuri, cu altitudini de la 300 la 800 m, cu un topoclimat de depresiuni.
Cea mai joasă temperatură s-a înregistrat la staţia meteo de la Tg. Lăpuş, considerat
polul frigului din judeţul nostru, de -32,4 °C în data de 31 ian. 1987.

Reţeaua hidrografică are o lungime totală de peste 3.100 km şi se înscrie la două

bazine hidrografice, cele ale râurilor Someş şi Tisa; suprafeţe mici apartin Siretului şi
Prutului. În depresiunea Maramureşului cele mai importante râuri sunt: Vişeul, care
izvorăşte de sub pasul Prislop – 1416 m şi se varsă în Tisa la Valea Vişeului; cota la
confluenţă este de 330 m, Iza care izvorăşte din Munţii Rodnei şi se varsă în Tisa la vest
de Sighetul Marmaţiei, la 268 m şi Mara ce îşi adună apele din Munţii Igniş şi se varsă
în Iza, la Vadu Izei.

Lăpuşul este cel mai lung râu al judeţului, îşi drenează apele din munţii Lăpuş şi Ţibleş,
de la peste 1.200 m şi se varsă în Someş la 148 m altitudine, având o lungime de 120 km.
Acesta drenează Depresiunea Lăpuş, iar la vest, satul Răzoare.Intră apoi în masivul
cristalin Preluca, unde formează un defileu lung de 30 km până la Remecioara.
Tronsonul până la confluenţa cu râul Cavnic (La Împreunături) este declarat arie
naturală protejată. În depresiunea Baia Mare primeşte cel mai important afluent al său,
Săsarul.

Someşul curge în cadrul judeţului Maramureş pe o distanţă de circa 50 km, între Ţicău
şi Seini. Pe această porţiune primeşte câţiva afluenţi: Sălajul pe stânga, Bârsăul şi
Lăpuşul pe dreapta.

Tisa formează graniţa naturală a ţării, pe o distanţă de 65 km, principalul afluent, aval
de confluenţa cu Iza, este Săpânţa cu obârşia în masivul Igniş. În apele râului Tisa şi
afluentului principal Vişeu, înoată cel mai mare salmonid din ţara noastră, lostriţa
(Hucho hucho), specie protejată la nivel mondial.

Lacurile naturale sunt multe, dar mici ca suprafaţă. Cele mai importante sunt lacurile
glaciare Iezer, tăurile Buhăescului, periglaciare Vinderel, lacuri formate prin prăbuşirea
unor lucrări de exploatare a sării; cele de la Ocna Şugatag şi a lucrărilor minere, Lacul
Albastru. Lacurile antropicecele mai importante sunt: lacul Firiza, lacul Bodi Baia Sprie
şi Ferneziu, lacul Lighet, Dobric şi amenajările piscicole de la Ariniş.

Foto.: Lacul Iezer

 

Patrimoniul natural al judeţului este constituit dintr-o importantă reţea de arii

naturale protejate la nivel local, national şi european (Situri Natura 2000) de diferite
categorii şi tipuri. Pe teritoriul judeţului sunt două parcuri: Parcul Naţional Munţii
Rodnei – rezervaţie a biosferei, Parcul Natural Munţii Maramu-reşului; trei rezervaţii
ştiinţifice, 30 de rezervaţii naturale şi cinci rezervaţii de interes local. Cele mai
reprezentative sunt: Creasta Cocoşului, Defileul Lăpuşului, Arcer-Ţibleş, Cheile
Tătarului, Pădurea Bavna, turbăriile Iezerul Mare şi Tăul lui Dumitru, Castanul
comestibil de la Baia Mare, Peştera şi Izbucul Izei, Poiana cu narcise Tomnatec-
Sehleanu şi rezervaţia fosiliferă Răzvan Givulescu de la Chiuzbaia. Dintre cele de interes
local, Peştera Ponorul Jitelor de la Groşii Ţibleşului se află în topul celor mai lungi
peşteri din Europa, dezvoltată în gresii.