Mustafa Kemal Atatürk

Mustafa Kemal Atatürk

Mustafa Kemal Atatürk

Date personale

Născut 1881
Salonic, Imperiul Otoman (Thessaloniki)

Decedat 10 noiembrie 1938 (57 de ani)

Palatul Dolmabahçe, Istanbul, Turcia

Înmormântat Anıtkabir[*][6] 

Cauza decesului cauze naturale (ciroză) 

Părinți Ali Rıza Efendi[*]

Zübeyde Hanım[*] 

Frați și surori Makbule Atadan[*] 

Căsătorit cu Lâtife Uşaklıgil (1923–25)

Copii Sabiha Gökçen[*]

Ülkü Adatepe[*]
Abdurrahim Tuncak[*]
Afet İnan[*]
Zehra Aylin[*]
Rukiye Erkin[*]
Nebile İrdelp[*]
Sığırtmaç Mustafa[*] 

Naționalitate Turc

Cetățenie  Turcia
 Imperiul Otoman 
Etnie turci 

Religie Ateism[1][2][3][4][5]

Ocupație politician
ofițer
om de stat 

Primul Președinte al Turciei

În funcție
29 octombrie 1923 – 10 noiembrie 1938

Prim-ministru Ali Fethi Okyar

İsmet İnönü
Celâl Bayar

Succedat de İsmet İnönü

Primul Prim-ministru al Turciei

În funcție
3 mai 1920 – 24 ianuarie 1921

Succedat de Fevzi Çakmak

Primul Speaker al Marii Adunări Naționale a Turciei

În funcție
24 aprilie 1920 – 29 octombrie 1923

Succedat de Ali Fethi Okyar

Lider al Partidul Republican al Poporului

Precedat de Funcție creată

Succedat de İsmet İnönü

Premii Legiunea de onoare

Order of the Medjidie[*]
Ordinul Sfântului Alexandru[*]
Medal of Independence[*] (21
noiembrie 1923)
Liakat Medal[*]
Gallipoli Star[*]
Imtiyaz Medal[*]
Crucea de Fier
Crucea de Merit Militar
...mai multe...

Partid politic CHP (1923–1938)

Alma mater Academia Militară a Turciei[*]

Colegiul Militar Otoman[*]
Liceul Militar Monastir[*]

Cariera militară
Studii Academia Militară a Turciei[*]
Colegiul Militar Otoman[*]
Liceul Militar Monastir[*]  

Activitate

Ramura Forțele Terestre ale Turciei[*]  

Gradul Feldmareșal[*]  

Bătălii / 31 March Incident[*]

Războaie Războiul Italo-Turc
Războaiele balcanice
Campania Gallipoli
Campania din Caucaz
Campania din Sinai și Palestina
Războiul Greco-Turc (1919-1922)  

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881, Salonic, Imperiul Otoman – d. 10 noiembrie 1938, Palatul

Dolmabahçe, Istanbul, Turcia) a fost un militar și politician turc, născut în Macedonia,
fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Rıza (Efendi) și Zübeyde
(Hanım).

Începutul carierei
Mustafa Kemal s-a născut în anul 1881, la Thessaloniki (Salonic), nordul Greciei de astăzi. În
ceea ce privesc studiile, părinții săi și-au manifestat păreri contrare: dacă mama sa dorea ca fiul
ei să urmeze o școală tradițională, islamică, tatăl Ali Riza a dorit o altfel de educație pentru
Mustafa, optând pentru o școală laică. Drept compromis, Mustafa a început școala islamică, dar a
fost înscris la vârsta de șapte ani la o școală pregătitoare civilă de stat.
Conform variantei oficiale, numele Kemal și l-a ales de unul singur, ca un tribut adus
poetului Namik Kemal, pe care îl considera un model.[24]
A învățat la școala lui Hafiz Mehmet, după care a fost mutat, la cererea tatălui său, la școala lui
Semsi Efendi. În această perioadă și-a pierdut tatăl care a decedat în anul 1888. A studiat apoi la
Academia militară din Monastir (azi Bitola) din 1895, absolvind ca locotenent în 1904 și apoi a
fost trimis în Damasc.
La academia militară, Mustafa s-a concentrat pe studiul materiilor de specialitate, dar și pe
studiul politicii. A învățat franceza, apoi germana, fiind atras de ideile occidentale. În cadrul
academiei și-a dezvoltat unele vicii precum alcoolul, tutunul, femeile sau jocul de cărți, deși
acestea nu i-au afectat dezvoltarea academică sau militară. Prin urmare, rezultatele sale i-au
asigurat admiterea la Academia Otomană de Război (Harp Akademisi) - oglinda Academiei
Prusace de Război (Kriegsakademie). A terminat al cincilea din cei 43, pe 11 ianuarie 1905, fiind
numit căpitan de stat major în cadrul corpului statului major general.
Curând s-a alăturat unei societăți secrete de ofițeri reformiști numită „Vatan ve Hurriyet” (Patria
și Libertatea), devenind un inamic activ al regimului otoman. După ce a fost trimis înapoi la
Selânik în 1907 s-a alăturat Comitetului pentru Uniune și Progres (Junii Turci).
Junii Turci au preluat puterea de la sultanul Abdul Hamid al II-lea în 1908, iar Kemal a devenit o
figură militară importantă. În 1911 a plecat în Libia pentru a lua parte la apărarea împotriva
invaziei italiene. La prima parte a Războaielor Balcanice Kemal nu a putut lua parte, fiind încă în
Libia, în schimb în 1913 s-a întors la Constantinopol și a fost numit comandantul apărării
otomane în zona Gallipoli, pe coasta Traciei. În 1914 a fost numit atașat militar în Sofia, în parte
pentru a-l îndepărta din capitală, ca urmare a unor intrigi politice.

Comandant de război
Când Imperiul Otoman a intrat în război de partea Germaniei, Kemal a fost trimis la Rodosto (azi
Tekirdag), la Marea Marmara. Zona de comandă includea din nou zona Gallipoli, fiind
comandantul care a respins debarcările Antantei de la Gallipoli în aprilie 1915, devenind erou
național și acordându-i-se titlul de „Paşa” (comandant).
De asemenea, ca urmare a evenimentelor petrecute la Gallipoli, generalul Liman von Sanders
(alături de care a obținut marea victorie) l-a decorat pe Mustafa pe 23 mai cu Crucea de Fier,
fiind totodată promovat la gradul de albay (colonel) la data de 1 iunie 1915.[27] Cu toate acestea,
Kemal se manifesta pe parcursul războiului împotriva aliaților germani, considerând că aceștia îi
foloseau pe turci pentru propriile interese, dorind ca aceștia să fie scoși din pozițiile de comandă
ale armatei.
Între 1917-1918 Kemal Paşa a fost trimis pe frontul din Caucaz, luptându-se cu forțele rusești,
apoi în Hedjaz, unde Revolta Arabă împotriva dominației otomane era în desfășurare. Între timp
el a devenit din ce în ce mai critic la adresa incompetenței guvernului sultanului în gestionarea
mersului războiului, cât și la adresa dominației germane în Europa. Și-a dat demisia dar a
acceptat în final să comande Armata a 7-a din Palestina și Siria.
În octombrie 1918 otomanii au capitulat în fața forțelor Antantei, iar Kemal a devenit un
conducător al partidului care favoriza politica apărării acelor zone ale Imperiului unde se vorbea
limba turcă.
Totodată, în momentul în care a primit textul armistițiului, pe 3 noiembrie 1918, Mustafa s-a
arătat revoltat de faptul că se ceda Aliaților o serie de teritorii extrem de importante,
precum Istanbulul, Dardanelele, Mosulul și tunelul Pozanti. Având în vedere situația critică, a
trimis fără succes telegrame în capitală, menționând că se va opune ocupării britanice
din Iskenderun. Ahmet Izzet, în calitatea sa de prim-ministru, i-a ordonat să predea orașul,
demisionând din funcția sa, reușind să-l demită și pe Kemal.
Antanta nu a așteptat încheierea unui tratat de pace pentru a începe să ocupe zone ale
Imperiului. Grecii au ocupat Smyrna (Izmir), iar italienii au ocupat provizoriu Antalya în mai
1919, în acord cu Tratatul de la Sèvres (care nu a fost ratificat de parlamentul otoman deși a fost
semnat de către sultan).

Conducător naționalist
Guvernul l-a trimis pe Kemal în Anatolia de est să reprime o demonstrație ce mai târziu s-a
dovedit a fi inexistentă. Totuși Kemal a profitat de ocazie pentru a părăsi capitala.
Istoria modernă a Turciei se consideră că a început pe 19 mai 1919, când Kemal a ajuns
în Anatolia. Abandonând misiunea de a „restabili ordinea”, el a fondat o mișcare naționalistă
turcă cu baza la Ankara.
În altă ordine de idei, la data de 15 mai, armata greacă debarca în Izmir, cu dorința evidentă de a-
l anexa, în baza „Megali Idea” (Marea Idee) a prim-ministrului Venizelos, ce promova ideea că
Grecia modernă trebuia să înconjoare Marea Egee, obținând totodată și vechea Ionie, constituită
din litoralul estic al Mării Egee și Anatolia occidentală. O zi după acest eveniment, pe 16 mai
1919, Mustafa Kemal se îmbarca pe vaporul Bandirma, pornind spre Samsun, nu înainte ca
britanicii să verifice ambarcațiunea înainte de plecare. Ajuns la destinație, Mustafa a pornit o
„campanie de unire a mișcării naționaliste de rezistență”. Cu toate că inspectorii englezi îl
amenințau să oprească aceste acțiuni, Kemal a părăsit orașul, nu înainte să încurajeze în rândul
populației sentimente antigrecești. Au urmat vizitele în cadrul garnizoanelor armatei și
jandarmeriei, plus mesaje telegrafice prin care îndemna comandanții să ceară eliberarea
teritoriilor de sub ocupație străină. Astfel se formau mai multe grupuri naționaliste în toate
orașele din imperiu.
Au urmat apoi momente tensionate pentru liderul turc, având în vedere că, în noaptea de 8 spre 9
iulie 1919, după un schimb de telegrame cu ministrul de Război, Kemal și-a dat demisia din
cadrul armatei, dar cu toate acestea, acțiunile sale pentru reîntregirea națională au continuat.
Guvernul a ordonat arestarea sa, trimițând totodată o trupă de cavalerie kurdă pentru prinderea
lui Mustafa Kemal. Această acțiune nu s-a finalizat cu succes, dat fiind faptul că s-a reușit
interceptarea cavaleriei kurde de către oamenii lui Mustafa.[31]
Cu toate acestea, în aprilie 1920 un parlament provizoriu din Ankara i-a oferit titlul de președinte
al Adunării Naționale. Același parlament a respins Tratatul de la Sèvres, Kemal declanșând un
război patriotic pentru a alunga forțele
militare engleze, franceze, italiene, armene și grecești din Turcia. Englezii, francezii și italienii
au recunoscut în cele din urmă regimul său și s-au retras (în urma confruntărilor militare
câștigate de către turci). Trupele elene, călăuzite de „Ideea cea mare” a recuperării teritoriilor
locuite de greci, a Ioniei antice și a Constantinopolului, au avansat însă prea adânc în inima
Anatoliei, spre Ankara, dar au fost înfrânte de İsmet Inönü și Kemal la Sakarya (august 1921) și
Dumlupinar (august 1922). În 1923 Tratatul de la Lausanne a fost ratificat de guvernul lui
Kemal.

Președinție
Republica Turcia a fost fondată pe 29 octombrie 1923 iar Kemal a fost ales primul președinte al
țării. În practică a fost un dictator moderat, deși a impus multe reforme cu caracter democratic. În
1932, în cadrul unei recepții, un tânăr jurist l-a abordat pe Mustafa dorind să-i citeze opinia unui
anumit autor italian care îl descria pe liderul turc ca fiind un dictator. Ca replică, Kemal i-a
răspuns, zâmbind, următoarele: „Greșește, dacă aș fi ceea ce susține el, tu n-ai îndrăzni să mi-o
spui.” Prestigiul lui a fost mare în anii 1920, astfel încât în vremea sa a existat foarte puțină
opoziție față de guvern. Deși a admirat unele aspecte ale politicii Uniunii Sovietice și Italiei
Fasciste, el nu era nici comunist, nici fascist: proprietatea privată a fost protejată și încurajată iar
inamicii politici nu au suferit de obicei de pedepse mai grele decât exilul în provincie.
Reforme
Kemal avea un program încorporat în deviza partidului său (Partidul Republican al Poporului),
constând în "șase săgeți": republicanism, naționalism, secularism, populism, etatism și revoluție.
Baza programului său era planul de secularizare și modernizare a Turciei.
Califatul a fost abolit în martie 1924, școlile religioase au fost desființate în același timp și
legea musulmană (Șaria) a fost desființată, fiind înlocuită de codul civil elvețian, codul
penal italian și codul comercial german.
Egalitatea femeilor a fost încurajată după căsătoria lui Mustafa Kemal cu o femeie educată,
Latife Hanım, în 1923 (au divorțat în 1925). Legalizarea ei a început prin adoptarea unor legi. În
decembrie 1934 femeilor li s-a dat voie să voteze pentru membri din parlament și să dețină locuri
în parlament.
Kemal a văzut fezul (pălăria otomană) ca un simbol al feudalismului și a interzis-o.
Cea mai revoluționară reformă a fost înlocuirea alfabetului arab cu alfabetul latin, în 1928.
În 1934 o lege i-a forțat pe turci să-și adopte nume de familie în stil vestic. Adunarea i-a dat lui
Kemal titlul de „Atatürk”, însemnând „tatăl turcilor”.
Principiile politice ale lui Atatürk, așa numitul „Kemalism”, au fost proclamate în 1931 ca
ideologie oficială a regimului. Înainte de aceasta, în 1930 a încurajat crearea Partidului
Republican Liberal ca partid de opoziție, sub conducerea vechiului său camarad Ali Fethi Okyar
Bey, pas considerat de el ca fiind în folosul democrației, însă atitudinile reacționare ale noilor
membri ai acestuia au dus până la urmă la desființarea noului partid.
Posibil cel mai faimos discurs al liderului turc, în calitatea sa de președinte al Republicii Turcia,
a fost cel prezentat în fața Marii Adunări Naționale, între 15 și 20 octombrie 1927, discurs ce s-a
întins pe parcursul a 36 de ore. Kemal a vorbit despre evenimentele din timpul Războiului Turc
de Independență, până la fondarea republicii, dar nu doar aceste aspecte au fost atinse. „Nutuk”
(Discursul), cum îl numesc turcii, a conținut și o serie de atacuri adresate adversarilor politici ai
lui Mustafa, printre care Karabekir, Rauf, Mersinli Djemal, Nurettin, Ali Ishan sau Cafer Tayyar.
[33]

Cu toate că reformele întreprinse de Ataturk au avut un efect pozitiv în ceea ce privește

modernizarea Turciei, a existat o anumită categorie care s-a opus vehement regimului
kemalist: kurzii. Având în vedere că Aliații le promiseseră acestora independența, kurzii erau
revoltați de faptul că evenimentul nu s-a produs. Prin urmare, la data de 25 februarie 1925 a
izbucnit o rebeliune aflată sub conducerea șeicului Sait, care însă nu a avut sorți de
izbândă. Ismet-Pașa, vechiul camarad al lui Kemal și viitorul președinte al republicii, a fost
trimis să-i oprească fără milă pe kurzi. Urmările acestei revolte au fost spânzurarea șeicului și a
46 dintre susținătorii săi, precum și instituirea unei „politici de negare”, prin care limba,
identitatea și cultura kurdă erau strict interzise. Această politică s-a prelungit până în anul 2009.
Înțelegerea Balcanică
La 9 februarie 1934 a fost creată, printre alții, la inițiativa lui Atatürk, Înțelegerea
Balcanică (în franceză Entente Balkanique) de către Grecia, Iugoslavia, România și Turcia.
Acest tratat avea un caracter defensiv: în cazul izbucnirii unui război țările aliate își puteau apăra
granițele. Țările din acest spațiu au dorit stabilirea unei zone tampon între Uniunea Sovietică și
Vestul Europei. Albania, Bulgaria, Italia, Ungaria și Uniunea Sovietică au refuzat să participe la
acest tratat defensiv.
În aceeași perioadă și în aceeași ordine de idei, între Republica Turcia și România s-a semnat
un Tratat de Prietenie Veșnică, tratatul fiind și în prezent în vigoare.

Viața personală
În ceea ce privește viața personală, Mustafa Kemal s-a bucurat de-a lungul timpului de prezențe
feminine în preajma sa, în special din rândul doamnelor cu o educație aleasă, susținătoare ale
drepturilor femeilor. O primă încercare de constituire a unei familii a fost cu Fikriye, pe atunci în
vârstă de 16 ani, având cu aceasta o relație ce s-a întins pe parcursul a 12 ani. Cu toate acestea,
mama și sora fetei s-au opus relației dintre cei doi, iar Mustafa nu a putut să o ia de soție.
După 1922 a cunoscut-o la Izmir, pe Latife, în vârstă de 24 de ani, realizată atât intelectual, cât și
social, având în vedere că studiase dreptul în Franța. Un an mai târziu s-a căsătorit cu ea. Având
în vedere comportamentele deviante ale lui Kemal, nopțile pierdute în compania altor femei și
faptul că era obligată să stea în casă, Latife a dorit să divorțeze - Mustafa urma să declare, pentru
a justifica acțiunea fostei sale soții, că el este căsătorit cu națiunea. Totuși, acesta a adoptat de-a
lungul timpului mai mulți copii, unul dintre aceștia devenind aviatoarea Sabiha Gokcen.

Sfârșitul vieții
La 09:05 dimineața, pe 10 noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a murit în Palatul
Dolmabahçe din Istanbul de ciroză a ficatului.

Note explicative
1. ^ Nu este cunoscută data exactă a nașterii lui Mustafa Kemal. El însuși și-a asumat ca zi de naștere ziua
de 19 mai, în care a pătruns cu armata în Samsun în 1919. În documentele oficiale ale Salonicului otoman, data
nașterii lui Kemal este consemnată în anul 1296 după un calendar islamic, nefiind clar dacă este calendarul
Hijri sau calendarul Rumî (cel civil); în cazul celui din urmă (cel mai probabil dintre cele două), anul 1296
corespunde perioadei 13 martie 1880–12 martie 1881 din calendarul gregorian.
 Reformele lui Atatürk
Reformele lui Atatürk (în limba turcă: Atatürk Devrimleri) au fost reprezentate de o serie de
măsuri politice, juridice, culturale, sociale și economice care au avut ca scop modernizarea
noii Republici Turce și transformarea ei într-un stat național, democrat și secular. Aceste reforme
au fost aplicate sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk, în conformitate cu ideologia care îi
poartă numele.
Mișcarea reformatoare a început cu modernizarea constituției, prin promulgarea noii legi
fundamentale în 1924, și a continuat cu promulgarea unor legi de inspirație europeană, adaptate
la nevoile noii republici. Au urmat secularizarea și modernizarea administrației publice și a
sistemului de învățământ. Ca parte a reformelor a fost promovată dezvoltarea industriei, fiind
folosite, în acest scop, mijloace precum ar fi înființarea întreprinderilor și băncilor de stat. Esența
acestor reforme era credința conform căreia societatea turcă trebuie să se occidentalizeze atât din
punct de vedere politic, cât și din punct de vedere cultural, aceasta fiind singura șansă pentru
modernizare.

Cuprins

 1Reformele politice
o 1.1Fondarea republicii
o 1.2Secularism
 2Reformele sociale
o 2.1Însemnele religioase
o 2.2Mănăstirile și chiliile dervișilor
o 2.3Drepturile femeilor
 3Reformele juridice
 4Reformele învățământului
o 4.1Unificarea sistemului educațional
o 4.2Reformele lingvistice
 5Reformele economice
 6Apreciere critică
o 6.1Eficiența reformelor
o 6.2Reformă și revoluție
 7Vezi și
 8Note
 9Bibliografie suplimentară

Reformele politice
Imperiul Otoman a existat, din punct de vedere legal, până în momentul în care a fost proclamată
republica și, odată cu el, au mai supraviețuit până în acest ultim moment și moștenirea sa
religioasă și a autorității dinastice. Dinastia otomană a fost abolită de guvernul de la Ankara, dar
simbolurile, cultura și tradițiile au rămas active în rândul oamenilor de rând (și mult mai puțin în
rândul elitelor). Reformele politice ale lui Atatürk au vizat o serie de schimbări ale unor instituții
fundamentale și ale tradițiilor pomenite mai înainte, cât și un program de reforme politice plănuit
cu grijă, menite să descâlcească sistemul complex care se dezvoltase în Turcia pe parcursul a mai
multor secole.
Reformele nu au vizat doar reorganizarea instituțiilor societății turce, dar și redefinirea valorilor
politice și sociale ale statului. Această ideologie a statului secular a primit numele de
„Kemalism” și ea este baza statului democratic turc contemporan
Încă din momentul fondării republicii, forțele armate turce s-au autoproclamat drept gardieni ai
Kemalismului și, din acest motiv, au intervenit în politica turcă în mai multe rânduri, inclusiv
prin lovituri de stat, pentru răsturnarea unor guverne civile. Acțiunea armatei poate fi considerată
drept antidemocratică, dar autoritățile militare și seculare au justificat-o prin nevoia păstrării
direcției de dezvoltare a țării impusă încă de la fondarea republicii, cât și prin faptul că cele mai
multe reforme au fost puse în practică în perioada interbelică, când 16,9% din populația țării era
încadrată în armată (față de numai 3% în prezent) .
Fondarea republicii
Cele mai importante reforme au permis națiunii turce să-și exercite suveranitatea populară prin
intermediul democrației reprezentative. Aceasta a implicat dizolvarea a două instituții care
guvernau suveranitatea populară până atunci: Dinastia Otomană (1 noiembrie 1922)
și Califatul (3 martie 1924). După desființarea califatului, sultanul și familia sau au fost
declarați personae non gratae și mai apoi exilați.
Aceste instituții tradiționale au fost înlocuite de Republica Turcă (Türkiye Cumhuriyeti),
proclamată la 29 octombrie 1923 de către Marea Adunare Națională și, mai apoi, prin
adoptarea unei noi constituții în 1924. Sistemul bicameral al Imperiului Otoman (compus din
Camera Suprioară a vizirilor numiți de sultan și Camera Inferioară a Deputaților, aleși printr-un
sistem electoral cu două trepte) a fost desființat. De fapt, Parlamentul otoman încetase să mai
funcționeze încă din 1920, după ocuparea Istanbulului de către Aliați și înființarea, în același an,
a Marii Adunări Naționale la Ankara. Noul sistem, care acorda prioritate independenței naționale
și suveranității poporului, a înființat și funcțiile de prim-ministru și de președinte, plasând
puterea în mâinile deputaților parlamentului unicameral, Marea Adunare Națională. Deputații
erau aleși prin alegeri directe, utilizând sistemul reprezentării proporționale.
Proclamarea republicii nu a însemnat sfârșitul reformei. Atatürk și susținătorii săi au continuat să
militeze în ședințele legislativului pentru a lungă serie de reforme fundamentale.
Implicarea directă a executivului la acest nivel al procesului legislativ poate părea contrar
spiritului, dacă nu chiar și literei noii constituții, conceptului separării puterilor dintr-o
democrație reprezentativă, dar, în epocă, a fost explicată prin legitimarea ei de către uriașul
sprijin popular de care se bucurau liderii republicii. La nivel legislativ, intervenția executivului
părea justificată de tinerețea sistemului democratic turc.
Secularism
Proclamarea suveranității poporului a implicat confruntarea cu tradiții vechi de mai multe secole.
Procesul de reforme a devenit, astfel, o luptă dintre progresiști și conservatori. Pe de-o parte, se
aflau Atatürk și elita liberală care îl susținea, iar pe de alta, marea masă a populației,
conservatoare și cu un nivel de educație foarte scăzut.
Una dintre schimbările principale a vizat desființarea sistemului milleturilor, de clasificare
religioaso-etnică din Imperiul Otoman. Membrii fiecărui millet s-au bucurat în Imperiul Otoman
de un anumit grad de autonomie, având propria conducere, colectându-și propriile taxe și trăind
în conformitate propriul sistem religios și cultural. Sistemul kemalist de reforme desființa
sistemul milleturilor otomane. Acest sistem a fost înlocuit de autoritatea comună seculară.
Numeroase comunități religioase nu au reușit să se adapteze noului regim. Situația a fost
agravată de emigrație și sărăcirea datorată condițiilor economice dificile de după cucerirea
independenței, ca și de prăbușirea sistemului spitalelor și școlilor subvenționate de comunitățile
religioase cu bani proprii.
Secularismul kemalist nu poate fi considerat antiteism sau antiislamic. De fapt, statul kemalist a
sprijinit islamul, după cum o demonstrează înființarea instituției numite Președinția Afacerilor
Religioase (Diyanet İșleri Bașkanlığı), concepută să gestioneze toate problemele legate de
„credințe, serviciul divin și etica islamului, să lumineze publicul în legătură cu religia lui și să
administreze locurile sfinte de închinăciune”. Guvernul turc a proclamat egalitatea dintre religii
și libera exercitare a acestora pentru toți cetățenii turci în spațiile lor private, aceste drepturi fiind
universal apărate de republică. Statul apăra libertatea religiei, dar, în același timp, se declara liber
de orice influență religioasă. Pe de altă parte, ideologia kemalistă a considerat că influența
religiei poate diminua capacitatea guvernului de a guverna în așa fel încât să-și trateze cetățenii
în mod egal.
Aceste schimbări au fost semnificative atât din punct de vedere conceptual, cât și cultural.
Sistemul de învățământ religios a fost înlocuit, la 3 martie 1924, de sistemul public național de
învățământ. Instituția califatului, care fusese înființată încă în 1517, a fost abolită în aceeași zi.
Tribunalele islamice și tribunalele canonice islamice au fost desființate, locul lor fiind luat de o
structură juridică bazată pe Codul Civil elvețian.

Reformele sociale
Reformele kemaliste au produs schimbări sociale majore în sistemul educațional, prin înființarea
sistemului de învățământ public și prin acordarea dreptului de vot femeilor. Încercările făcute
pentru schimbarea sistemului feudal (Ağalık) au fost primite cu mai puțin entuziasm. Anumite
instituții sociale au continuat să aibă componente religioase și au păstrat o mare influență asupra
vieții publice.
Însemnele religioase

O ulema cu capul acoperit cu un turban specific. Turbanul nu a mai putut fi purtat după legea din 1925

Imperiul Otoman avea un sistem social bazat pe afiliația religioasă și obiecte de îmbrăcăminte
determinate din punct de vedere religios pentru toate funcțiile sociale. Era considerat normal ca
fiecare persoană să poarte doar hainele care o identificau cu grupul religios căruia îi aparținea. În
plus, fiecare persoană purta capul acoperit cu un obiect care îl distingea funcție de rang,
profesiune, același pe toată întinderea imperiului. Turbanul, fesul boneta sau alte tipuri de
acoperământ de cap trădau sexul, rangul sau profesiunea, cât și statutul de militar sau civil.
Diversitatea de obiecte de îmbrăcăminte era strict reglementată de legi speciale începând cu
domnia lui Suleiman Magnificul. Sultanul Mahmud al II-lea a urmat exemplul lui Petru cel
Mare și a modernizat imperiul impunând, în 1826, un cod al hainelor. Punctul de vedere kemalist
a fost impus la fel ca în cazul reformelor lui Petru cel Mare sau ale sultanului Mahmud al II-lea
prin introducerea prin decret a unor reguli noi și interzicerea obiceiurilor vechi. Se propuneau
schimbări sociale prin prezența puternică a secularismului și îndepărtarea valorilor culturale
tradiționale, printre care se aflau și obiectele de îmbrăcăminte de factură religioasă. Noul „Cod al
îmbrăcămintei” a permis îndepărtarea unor valori tradiționale puternice din societatea turcă.
Kemaliștii defineau o persoană necivilizată (neștiințifică) ca pe una care se cantona într-un tărâm
al superstițiilor. Ulemalele erau un grup neștiințific, care acționau în conformitate cu superstițiile
vechi de secole. La 25 februarie 1925, parlamentul turc a votat o lege care stabilea că religia nu
poate fi folosită ca o unealtă în politică. Problema care s-a pus în momentul promulgării legii era
dacă o asemenea reglementare poate fi pusă în practică într-o țară în care categoria oamenilor
învățați era dominată de ulemale. Ideologia kemalistă a declarat război deschis superstițiilor,
interzicând practicile ulemalelor și promovând occidentalizarea, „calea civilizată”, și promovând
activitatea juriștilor, profesorilor și doctorilor. Interzicerea activității ulemalelor a fost făcută și
prin noul cod al îmbrăcămintei. Obiectivul reformei era scăderea uriașei influențe de care se
bucurau ulemalele asupra vieții politice prin îndepărtarea lor din arena vieții publice. Kemaliștii
s-au aflat, în acest moment, în primejdie să fie percepuți ca fiind antireligioși. Kemaliștii s-au
apărat declarând că islamul consideră toate formele de superstiții ca neavând nicio legătură cu
religia. Imperiul Otoman oferise o mare putere ulemalelor, instituțiile seculare fiind subordonate
celor religioase. Ulemalele erau reprezentative pentru pietatea religioasă și de aceea le fusese
acordată o mare putere asupra afacerilor statului[6]. Noii lideri ai Turciei au proclamat că „statul
va fi condus de pozitivism, nu de superstiții”. Un bun exemplu îl constituia medicina. Kemaliștii
doreau să scape de vechile obiceiuri, care recomandau folosirea leacurilor din plante, poțiunilor
și terapiei religioase în cazul bolilor mintale, toate practicate de ulemale. Noile autorități i-au
marginalizat pe cei care foloseau leacuri din plante, poțiuni și balsamuri și au instituit pedepse
împotriva persoanelor religioase care pretindeau că pot vindeca prin puterea rugăciunii. La 1
septembrie 1925, a fost convocat primul Congres medical turc. Semnificativ este faptul că acest
congres a avut loc la doar patru zile după ce Mustafa Kemal a fost văzut la Inebolu purtând o
pălărie modernă și la doar o zi după discursul acestuia de la Kastamonu.

Legea din 1934 cu privire la articolele de îmbrăcăminte interzise a interzis îmbrăcămintea religioasă pentru
bărbați în public. Cu toate acestea, guvernul nu a interferat cu îmbrăcămintea femeilor, dar unele
municipalități au interzis vălul[7]

Au fost introduse, treptat, măsuri legislative care eliminau obligativitatea folosirii articolelor de
îmbrăcăminte religioase ca și alte semne ale afilierii religioase. Începând cu anul 1923, o serie de
legi au limitat, în mod progresiv, folosirea unor elemente tradiționale de îmbrăcăminte. Mustafa
Kemal a impus, mai întâi funcționarilor publici, obligativitatea renunțării la hainele de inspirație
religioasă[8]. De-a lungul vieții lui Mustafa Kemal au fost stabilite mai multe linii directoare cu
privire la veșmintele recomandate studenților și angajaților statului. După cea mai mare parte a
funcționarilor statului, care erau, în general, persoane bine educate, au adoptat pălăria, reformele
au continuat prin „legea pălăriei” din 1925, care a introdus folosirea pălăriilor de tip occidental
în detrimentul fesului. Noua legislație nu a interzis în mod explicit vălurile și baticurile femeilor,
ci s-a concentrat, în special, pe interzicerea fesurilor și turbanelor la bărbați.
O altă lege care privea controlul asupra articolelor de îmbrăcăminte a fost emisă în 1934, care a
interzis hainele croite conform canoanelor religioase, precum vălul sau turbanul, și care a
promovat, în mod activ, îmbrăcămintea de tip occidental.
Mănăstirile și chiliile dervișilor
Schimbările sociale au atins și structurile sociale religioase vechi de mai multe secole, care erau
puternic înrădăcinate în societatea turcă. Abolirea califatului a abolit și cea mai înaltă poziție
religios-politică de la nivelul conducerii statului, dar a lăsat neatinsă frățiile musulmane (asociații
ale credincioșilor musulmani destinate diferitelor scopuri), care funcționaseră sub patronajul
mănăstirilor și chiliilor dervișlor, adică a structurii oficiale înființate ca o extensie a puterii
politice în societate. Prin emiterea legii legate de mănăstiri și chiliile dervișilor, aceste instituții
au devenit ilegale.

Drepturile femeilor
Anatolia și poporul turc în timpul Războiului de Independență, declanșat după încheierea Primului Război Mondial

Cele 18 femei-deputat care și-au obținut mandatul după Alegerile generale din 1935, într-o perioadă în care femeile nu
aveau dreptul la vot într-un număr semnificativ de țări europene

Reformele Codului Civil turc, inclusiv cele care vizau dreptul femeilor la vot, erau „un progres
nu doar în cadrul lumii islamice, dar de asemenea și în lumea occidentală”.
Egalitatea juridică indiferent de sex a fost instituționalizată între 1926 – 1934, prin schimbarea a
numeroase legi și reglementări. Femeilor li s-au asigurat, pentru prima oară, numeroase drepturi,
inclusiv dreptul la vot.
Militanții pentru drepturile femeilor turce au adoptat o strategie diferită de cea din alte țări. În loc
să militeze direct pentru drepturile de bază și egalitate, ai au ales să promoveze și să dezvolte
reformele kemaliste, dedicate valorilor seculare și egalității pentru toți, inclusiv ale femeilor
Turcoaicelor li s-a permis să decidă dacă își acoperă sau nu capul. În ciuda acestei libertăți
îndelung așteptate, numeroase femei, în special cele mai în vârstă, au continuat să-și acopere
capul. Georgia Scott, o ziaristă americană, care a petrecut un an studiind obiectele folosite de
femei pentru acoperirea capului în Turcia, nota diferențele dintre generații:
„Mama și bunica mea se acoperă în fiecare zi. Ele nu pot să iasă din casă și să simtă aerul, sau să
meargă pe un vapor și să simtă ceața. Mama încă se acoperă. Urăsc asta și nu vreau să-mi placă
vreodată”..

Reformele juridice

Imperiul Otoman era un imperiu religios, în care fiecare comunicate religioasă se bucura de o
largă autonomie – sistemul milleturilor. Fiecare millet avea un sistem de autoguvernare bazat pe
propriile legi religioase – Sharia pentru musulmani, legea
canonică creștină catolică sau ortodoxă sau Halakha evreiască.
 Atatürk la Liceul de fete din Izmir (1 februarie 1931)

Cele mai importante reforme ale justiției instituite de Mustafa Kemal au inclus o nouă
constituție, care a prevăzut o separare totală a afacerilor statului de cele religioase, înlocuirea
curților islamice de justiție și legii canonice islamice cu un cod civil secular, bazat pe un model
elvețian, și un cod penal, bazat pe modelul italian. (1924 – 1937). Reformele au instituit
egalitatea legală și drepturi politice complete pentru ambele sexe, la 5 decembrie 1934, cu mult
timp înainte de introducerea sufragiului universal în alte națiuni europene.
În 1920, ca și azi, de fapt, legea islamică nu a conținut prevederi care să reglementeze relațiile
diverse ale „instituțiilor politice” și a „tranzacțiilor comerciale” . Imperiul Otoman s-a dizolvat
nu doar datorită unui sistem depășit, dar și datorită faptului că tradițiile sale nu erau compatibile
cu condițiile timpurilor moderne. De exemplu, regulile cu privire la „cazurile criminale”
guvernate de legile islamice erau inoperante în anumite situații[12]. Începând cu secolul al XIX-
lea, codurile islamice otomane și prevederile legale erau, în general, impracticabile în rezolvarea
conceptului unui sistem social. Milleturile nemusulmane, influențate de Iluminismul european,
au modernizat legea canonică creștină. Legile islamică și creștină au ajuns să fie profund
diferite. Poligamia, care fusese permisă de codul civil islamic, a fost interzisă de reformele lui
Atatürk's reforms[13]. În codul civil islamic turc au fost mii de articole care nu erau folosite
datorită inaplicabilității sale.
Se poate considera că reformele juridice ale lui Kemal au pus punct unei istorii a eșecurilor de
modernizare a Imperiului Otoman. Imperiul Otoman a încercat să modernizeze codul civil
prin Hatt-i Sherif-ul din 1839. Atunci, sultanul Abdul-Medjid a încercat să pună capăt confuziei
din sfera judiciară prin acordarea egalității juridice pentru toți cetățenii. În 1841, a fost conceput
un nou cod penal. În momentul în care Imperiul Otoman s-a dizolvat, nu existau încă o legislație
a familiei și relațiilor dintre soți . Conceperea unei legislații a familiei și relațiilor dintre soți a
avut loc de-abia după venirea la putere a kemaliștilor.

Reformele învățământului

Reformele învățământului au fost combinate cu deschiderea unei rețele de „case ale poporului”
în întreaga țară și introducerea unui nou alfabet (1929). Efectul acestor reforme în ceea ce
privește scăderea analfabetismului nu a fost însă atât de rapid pe cât s-a sperat la început.
Reformele în domeniul educației au fost sprijinite și prin întărirea sectorului privat editorial cu o
nouă lege a drepturilor de autor și convocarea unor congrese pentru problemele drepturilor de
autor, educației publice și publicațiilor științifice.
Unificarea sistemului educațional
Unificarea sistemului educațional a avut două caracteristici importante. Prima a fost
democratizarea, iar cea de-a doua a fost secularismul sistemului educațional. Legea „Unificării
sistemului educațional” a introdus trei noi reglementări. Mai întâi, medresele și școlile
administrate de fundații particulare sau de Directoratul Afacerilor Religioase au fost trecute în
subordinea Ministerului Educației Naționale. Mai apoi, banii alocați medreselor și școlilor, prin
fondurile Directoratului Afacerilor Religioase, au fost transferate la bugetul național. Ultima
măsură a obligat Ministerul Educației Publice să deschidă o facultate pentru pregătirea experților
religioși cu pregătire superioară și scoli de grad mediu pentru pregătirea imamilor și hatibilor.
Odată cu unificarea sistemului educațional s-a trecut și la închiderea universităților de modă
veche și un amplu program de transfer științific de amploare din Europa. Universitatea din
Istanbul, una dintre pietrele de temelie ale instituțiilor de învățământ turce, a invitat să predea
oameni de știință germani și austrieci pe care regimul nazist al celui de-al Treilea Reich îi
considerase indezirabili din punct de vedere politic sau rasial. Această decizie politică a fost
acceptată ca fiind soluția pentru crearea nucleului științific al Turciei moderne. Reformele au
vizat întreruperea dependenței de știință și tehnologia occidentală .
Reformele lingvistice
Pe 1 noiembrie 1928, „Comisia lingvistică” a introdus, la inițiativa lui Atatürk, noul alfabet turc,
care l-a înlocuit pe cel arab. Adoptarea alfabetului latin și eliminarea cuvintelor împrumutate din
alte limbi au fost unele dintre capitolele importante ale programului de modernizare al lui
Mustafa Kemal .
Renunțarea la alfabetul arab a fost justificată prin incompatibilitatea cu fonologia turcă, care
avea nevoie de un set de simboluri care să permită reprezentarea sus-numitelor sunete. Alfabetul
otoman persano-arab era abjad (sistem în care sunt reprezentate doar consoanele, cititorul
trebuind să aprecieze care sunt vocalele potrivite), fiind prea ambiguu pentru limba turcă,
deoarece vocalele sunt mult mai importante pentru aceasta decât pentru limba arabă. Unul dintre
exemplele cel mai cunoscute ale problemelor pe care le putea genera alfabetul arab este fraza
‫محمد پاشا اولدو‬, care poate fi citită Mehmet Pașa oldu (Muhmed a devenit pașă) sau Mehmet Pașa
öldü (Mehmed Pașa a murit). Scriitorii otomani au trebuit să găsească soluția pentru asemenea
ambiguități prin folosirea unor circumlocuțiuni, de obicei, preluate din limbile persană sau arabă.
Abandonarea alfabetului arab nu a fost doar o expresie simbolică a secularizării statului prin
ruperea legăturilor cu textele islamice otomane, la care aveau acces doar un grup restrâns de
ulemale, dar alfabetul latin a făcut ca rata alfabetizării să crească.
Adaptarea vocabularului tehnic a fost un alt pas spre modernizare. Cuvintele tehnice au fost
adaptate, autohtonizate și simplificare, astfel încât să fie înțelese de toți vorbitorii de turcă. De
exemplu, cuvântul turcesc „bilgisayar” (bilgi = „informație”, sayar = „calculator") este folosit
pentru desemnarea „computerului”.
O altă latură importantă a reformelor lui Atatürk a reprezentat-o accentul pus pe studiul limbii și
a istoriei turce. Pentru atingerea acestor obiective, au fost înființate, în 1931 – 1932, Asociația
Limbii Turce și Societatea Turcă de Istorie.

Reformele economice

Reformele economice au inclus înființarea în toată țară a unui mare număr de fabrici și de ferme
agricole controlate de stat. Numeroase dintre ele s-au transformat de-a lungul timpului în
întreprinderi de succes, care au fost privatizate în ultimele decenii ale secolului al XX-lea.
Atatürk a considerat că dezvoltarea transportului feroviar este un alt pas important pe drumul
industrializării și dezvoltării țării. În 1927, el a înființat Căile Ferate de Stat ale Republicii
Turcia. Această companie de stat a reușit într-o perioadă foarte scurtă să dezvolte o rețea întinsă
de căi ferate .

Apreciere critică
 Reformele au fost ghidate de progresul științific și educațional, fiind bazate pe
principiile pozitivismului și raționalismului Iluminist Membrii Partidului Republican al
Poporului, cei mai mulți absolvenți ai „școlilor moderne” înființate în epoca Tanzimatului, au
aplicat reforme inspirate de modelele occidentale în toate sectoarele guvernării[1]
Eficiența reformelor
Au existat persoane în epocă care au considerat că ritmul schimbărilor în timpul regimului lui
Kemal era prea rapid și că, în graba pentru modernizarea Turciei, au fost distruse tradiții vechi de
secole. Cu toate acestea, se poate aprecia că marea majoritate a populației a acceptat fără mare
greutate reformele, deși unele dintre ele pot fi considerate ca expresie doar a intereselor elitelor
urbane, care nu coincideau cu interesele țăranilor analfabeți și cu sentimentele religioase și
normele tradiționale mult mai puternice.
Cea mai controversată reformă a fost, probabil, cea în domeniul religios. Politica secularismului
de stat, a „neutralității active”, a întâlnit opoziția unui mare număr de turci, atât în epocă, cât și
mai târziu, fiind generatoare de tensiuni sociale și politice până în zilele noastre. Orice încercare
a politicului de schimbare a orientării secularii a statului poate genera o reacție a forțelor armate,
care s-au considerat tot timpul drept principalul și cel mai credincios gardian al secularismului.
Drept exemplu, este considerat răsturnarea de către armată, în 1960, a premierului Adnan
Menderes. Premierul și doi din miniștrii cabinetului său au fost spânzurați, după ce au fost
judecați de un tribunal militar. Ei nu au fost condamnați, însă, pentru acțiuni care să fi pus în
primejdie caracterul secular al statului. E adevărat că Menderes a relaxat unele restricții privind
religia, dar, pe de altă parte, el a interzis și partidul milleturilor, care era ultraislamist.
Reformă și revoluție
„Atatürk Devrimleri”, numele sub care sunt cunoscute reformele lui Mustafa Kemal în Turcia, se
traduce efectiv prin „Revoluția lui Atatürk”. Motivul este simplu: modificările au fost prea
profunde pentru a fi descrise doar ca „reforme”. De asemenea, această denumire reflectă credința
conform căreia schimbările care au avut loc în perioada monopartitismului în Turcia au ținut mai
mult de atitudinea elitei progresiste a țării, decât de cea a marii mase a populației obișnuită cu
stabilitatea otomană, ca și convingerea că asemenea schimbări nu ar fi fost posibile în cazul unei
guvernări multipartite.

Codul vestimentar în reformele lui Mustafa

Kemal Atatürk
Mustafa Kemal Atatürk a implementat un nou cod vestimentar în 1934 prin care a
introdus portul hainelor moderne și a modei din vest, în locul vălurilor și al turbanelor,
considerând veșmintele tradiționale ca pe niște simboluri ale unei societăți degenerate
și învechite. Încurajarea adoptării modei vestimentare occidentale este unul dintre
semnele laicității republicii kemaliste.

Cuprins

 1Context istoric
o 1.1Laicitatea
o 1.2De la imperiu la republică
 2Noul codul vestimentar
o 2.1Codul vestimentar în legislația turcă
o 2.2Legea din 1934 privind hainele interzise
 3Concluzie
 4Note
 5Bibliografie

Context istoric
Laicitatea
În Turcia laicitatea reprezintă un fundament al Republicii kemaliste, fiind înscrisă în
Constituția din 1924 și de asemenea în Constituția din 1980. Acest concept
fundamental pentru societățile moderne este în cazul Turciei chiar mai vechi decât
revoluția kemalistă, avându-și originile în reformele (tanzimat) Imperiului
Otoman din secolul al XIX-lea . Acest curent de gândire, care a marcat societatea
modernă, constituie, în întreaga Europă, unul dintre factorii de formare a statelor
moderne. În Dicționarul explicativ al limbii române găsim următoarea definiție a
laicității : „Mișcare anticlericală, de sorginte iluministă, susținând independența de
gândire și acțiune față de autoritatea ecleziastică care se manifestă cu preponderență
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Astăzi, principiul neamestecului ierarhiei
ecleziastice în treburile civile este împărtășit chiar și de Biserică”. Mișcarea de
transformare inițiată de Atatürk a fost de o extraordinară complexitate, marcând o
ruptură radicală cu trecutul. În propriile sale cuvinte : Inkılab (revoluție sau reformism) ,
în afară de înțelesul imediat de revoluție, implică o transformare mult mai extinsă.
De la imperiu la republică
Turcia a fost proclamată republică în luna octombrie a anului 1923. Marea Adunare
Națională Turcă a abolit califatul, instutuție politico-religioasă care data din secolul al
XVI-lea, pe 3 martie 1924. În mai 1928, a fost anulat articolul 2 din Constituția din 1924,
care stipula islamul ca religie oficială a Turciei. Tribunalele islamice au fost închise ,
iar Sharia, legea islamică, a fost înlocuită cu un Cod Civil grefat pe modelul Codului
Civil Elvețian și un Cod Penal inspirat din Codul Penal Italian. Secularizarea va fi
completată prin suprimarea Ministerului Afacerilor Religioase și a Fundației Pioase și
prin crearea unui sistem educațional național. Mustafa Kemal Atatürk a înțeles că
bazele unui stat modern pot fi asigurate numai printr-o astfel de acțiune dramatică. El se
va inspira din modelul francez , profund marcat de anticlericalism, în vederea constituirii
unei republici omogene din punct de vedere etnic. În numele națiunii și al purității
etnice, Atatürk va elimina studiul religiei islamice din școli, va glorifica și uneori falsifica
istoria națiunii turce și va purifica limba turcă de influențele arabe, adoptând
în 1928 alfabetul latin. Turcia este așadar singurul stat laic cu majoritate musulmană.
Totuși, această laicitate nu înseamna o separare completă a bisericii de stat, precum
în Occident, ci doar o forma tutelară impusă de stat, religiei. Ca o paranteză,
învățământul religios obligatoriu (de factură sunnită) va fi reintrodus de Constituția
din 1982. În această privință să remarcăm că Atatürk a cerut traducerea Coranului în
turcă și l-a citit el însuși în public în 1932, deși Coranul poate fi lecturat numai în arabă
în cadrul activităților religioase.

Noul codul vestimentar

Codul vestimentar în legislația turcă
Legislația Turciei în privința codului vestimentar începe în 1923 cu un decret legat de
vestimentație și semnat de părintele Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk[1]. Acesta
va înlocui vechiul cod vestimentar emis de Mahmud al II-lea în timpul Imperiului
Otoman. În 1925 apare Legea Fesului care introduce portul pălăriei vestice în locul
fesului. În perioada noului conducător, apar în 1921 o serie de articole care descriu
viziunea pe care Atatürk o avea asupra viitorului. Aceste articole, reunite sub titlul de
„Pek Uyanık bir Uyku” (Un somn iepuresc) , conțin multe noutăți pentru lumea islamică
turcă din acea perioadă, dintre care și mențiuni asupra noului cod vestimentar: „Fesul
va fi abolit și o altă broboadă va fi adoptată; fabricile de panză vor fi extinse și altele noi
deschise și Sultanul, prinții, senatorii, deputații, ofițerii, persoanele oficiale și soldații vor
fi făcuți să le poarte produsele, femeile se vor îmbrăca cum vor, dar nu extravagant și
vor fi libere de împuneri sau interferențe în această problemă din partea doctorilor in
teologie și drept divin, poliției sau plebei; ele vor avea libertatea să-și aleagă soții și
practica pețirii va fi abolită, mănăstirile si lăcașele de cult vor fi închise, și banii lor
adăugați bugetului educației, toate școlile teologice musulmane vor fi închise și noi
institute tehnice, moderne literare vor fi deschise, turbanul, mantaua vor fi rezervate
oamenilor cu certificari profesionale, religioase și interzise celorlalți”. Deși a întâmpinat
multă oponență din partea contemporanilor, Atatürk a înțeles importanța unei astfel de
legi și a calătorit el însuși în Anatolia pentru a convinge populația să adopte noul Cod
Civil. Iată cum înțelegea el acest nou stil vestimentar, în termenii unei revoluții pe plan
social :„Văd pe cineva în spate purtând un fes care este total opusul unui aspect
modern. Lumea civilizată va râde de noi, dacă vom continua să purtam aceste haine
necivilizate”.
Legea din 1934 privind hainele interzise
Legea privind Hainele Interzise apare în 1934 și introduce portul hainelor moderne, a
costumelor modei din vest, în locul anticelor văluri sau turbane. Atatürk consideră
aceste veșminte tradiționale ca pe niște simboluri ale unei societăți degenerate și
învechite, de aceea a încurajat adoptarea modei vestimentare
occidentale. Atatürk însuși, după cum îi era obiceiul, a oferit propriul exemplu, purtând o
pălărie stil Panama, într-unul din orașele cele mai conservatoare
din Anatolia, Kastamonu. Această lege, foarte relevatoare pentru subiectul tratat de noi,
accentuează faptul că hainele religioase nu trebuie purtate în afara timpului dedicat
devoțiunii și în plus, Legea dictează puncte de reper în vederea alegerii hainelor de
către studenți și angajații statului. Totuși, aceste legi, care încă sunt în vigoare, nu fac
nicio referire la hainele femeilor musulmane. În această privință subliniem, încă o dată,
forma unică de secularism promovată de gândirea kemalistă. Atatürk s-a străduit prin
demersurile sale și legile impuse să îmbunătățească statutul femeii din Turcia și să o
integreze în lumea modernă. Secularismul său îl ajuta și l-a folosit ca pe un instrument
pentru a aduce femeile musulmane în viața publică. Această lipsă de drepturi a femeilor
din Turcia a fost prezentată ca una dintre caracteristicile cele mai evidente ale societății
turce de la acea dată. Iată cum înțelegea Atatürk problema integrării femeilor în
societatea turcă modernă, într-unul din pasajele jurnalului său : „schimbarea socială
poate să vină prin : Educarea mamelor capabile care au cunostințe despre viață A da
libertăți femeilor Un bărbat poate să-și schimbe moralul, găndurile și sentimentele,
ducănd o viață comună cu o femeie; este o tendință congenitală către atragerea
afecțiunii mutuale”. Perspectiva lui Atatürk asupra femeii era una de o extraordinară
calitate în raport cu ideea generală a societății turce de până atunci. Plecând de la
ideea că tot ceea ce vedem pe pământ este produsul femeii , Atatürk sublinia
importanța egalității sexelor, precum și absurditatea inferiorizării femeii în societate : „nu
există nici o explicație logică pentru pierderea drepturilor politice a femeii. Orice ezitare
și mentalitate negativă asupra al acestui subiect nu este decat un fenomen social fad al
trecutului....Femeile trebuie să aibă dreptul de a vota și de a fi alese; pentru că
democrația dictează că, există interese pe care femeile trebuie să le apere și pentru că
există obligații sociale pe care femeile trebuie să le achite”. . Astfel, înaintea altor țări
europene, Atatürk a acordat drepturi politice femeilor în 1934. În luna noiembrie a
acestui an, s-a dat o lege care autoriza votul persoanelor de sex feminin, precum și
eligibilitatea lor în alegeri. În ceea ce privește codul vestimentar pentru
femei, Atatürk nu a promovat obligativitatea schimbării practicilor vestimentare ale
femeilor turce. Desigur, el a încurajat adoptarea modei occidentale și de către femeile
turce, nu numai în cazul bărbaților. Nu a promovat așadar nicio lege în această privință
lăsând alegerea portului în sarcina femeilor. In opoziție cu cei din zilele
noastre, Atatürk adopta o poziție relaxată față de problema eșarfei .El a scris :
„Acoperirea religioasă a femeii nu va crea dificultăți…acest simplu stil [acoperirea
capului] nu intra în conflict cu etica și manierele societății noastre”. Acesta apare în
poze cu soția sa Lâtife Ușaklıgil care poartă hijab-ul, fapt ce ne îndreptățește să credem
că Mustafa Kemal Atatürk nu considera o obligație interzicerea acestui port , lasând la
libera alegere a femeilor dacă aleg sau nu să poarte hijab-ul.

Concluzie
Reformele lui Atatürk au eliberat femeia musulmană de constrângerile sociale și
prejudecățile cutumelor, însă aceasta se pare că a ales să își mențină portul voalului, ca
pe un semn de identitate religioasă. Amintim aici, rezultatele unei anchete conduse de
ziarul Milliyet în 2003 : cel puțin o femeie purta o formă de acoperământ în 77.2 % din
casele din Turcia. În consecință, reformele kemaliste au căutat să schimbe în
profunzime societatea turcă din acele vremuri, prin forjarea unei identități naționale
purificate de caracteristicile vechiului Imperiu Otoman. Vederile politice sau sociale ale
acelor timpuri sunt împărțite : gânditorii liberali l-au considerat prea obsedat de ideea de
stat și nație, marxiștii au înțeles că Atatürk dorea apropierea de Occident și l-au acuzat
de introducerea capitalismului în Turcia, iar cercurile pro-islamice îl vedeau nici mai mult
nici mai puțin decât un blasfemator.
Kemalism ( turcă : Kemalizm , de asemenea , archaically Kamâlizm ), de asemenea , cunoscut
sub numele de Atatürkism ( turcă : Atatürkçülük, Atatürkçü düșünce ), sau șase săgeți ( turcă :
ALTI Ok ), este ideologia fondator al Republicii Turcia . Kemalismul, așa cum a fost implementat
de Mustafa Kemal Atatürk , a fost definit prin reforme politice, sociale, culturale și religioase
radicale menite să separe noul stat turc de predecesorul său otoman și să îmbrățișeze un stil de
viață modernizat, inclusiv stabilirea democrației , a laicismului și a statului sprijinul științelor și
educația gratuită, dintre care multe au fost introduse pentru prima dată în Turcia în timpul
președinției lui Atatürk în reformele sale . Multe dintre ideile fundamentale ale kemalismului au
început în timpul Imperiului Otoman târziu sub diferite reforme pentru a evita prăbușirea
iminentă a Imperiului , începând în principal la începutul secolului al XIX-lea reformele Tanzimat
. Tinerii otomani de la mijlocul secolului au încercat să creeze ideologia naționalismului otoman,
sau otomanism , pentru a înăbuși naționalismul etnic în creștere în Imperiu și a introduce
democrația limitată pentru prima dată, menținând în același timp influențele islamiste. La
începutul secolului al XX-lea, tinerii turci au abandonat naționalismul otoman în favoarea
naționalismului turcesc timpuriu , adoptând în același timp o perspectivă politică laică. După
dispariția Imperiului Otoman, Atatürk, influențat atât de tinerii otomani, cât și de tinerii turci,
precum și de succesele și eșecurile lor, a condus declarația Republicii Turcia în 1923,
împrumutând de la ideile de laicitate ale mișcărilor anterioare. și naționalismul turc, aducând,
pentru prima dată, educație gratuită și alte reforme care au fost consacrate de liderii de mai
târziu în linii directoare pentru guvernarea Turciei.
Cuprins
1 Filosofie
2 Noțiuni fundamentale
2.1 Republicanism 2.2 Populismul
2.2.1 Suveranitate
2.2.2 Motto
2.3 Laicism
2.3.1 Stat și religie (Laïcité)
2.3.2 Politică și religie (laicism)
2.3.3 Insemnele
2.4 Reformismul
2.5 Naționalism
2.5.1 Criterii
2.5.2 Măsura
2.5.2.1 Pan-turcism
2.5.2.2 Turanism
2.5.2.3Expansionismul
2.6 Statism
3 Analiza
3.1 Kemalismul și partidele politice ale Turciei
3.2 Kemalismul și legea constituțională a Turciei
3.3 Interpretări externe ale kemalismului
4 Referințe
Filozofie Kemalismul este o filozofie de modernizare care a ghidat tranziția între Imperiul
Otoman multireligios și multietnic către Republica seculară, unitară a Turciei. Kemalismul
stabilește limitele procesului social în Reforma turcă. Atatürk este fondatorul kemalismului, iar
doctrina sa a fost pusă în aplicare ca ideologie de stat chiar și după moartea sa. Kemalismul a
fost, de asemenea, numit uneori „socialism specific Turciei” sau „socialism turcesc”. Kemalism
Fundamente Există șase piloni fundamentali (ilke) ai ideologiei: republicanism ( turc :
cumhuriyetçilik ), populism ( turc : halkçılık ), naționalism ( turc : milliyetçilik ), laicism ( turc :
laiklik ), statism ( turc : devletçilik ) și reformism ( sau numit „Revoluționism”, turcesc :
inkılâpçılık ). Împreună reprezintă un fel de iacobinism , definit de Atatürk însuși ca o metodă de
utilizare a despotismului politic pentru a descompune despotismul social predominant în rândul
populației turco-musulmane cu tradiție, pentru care el a dat vina în primul rând pe fanatismul
ulemelor . Principiile au ajuns să fie recunoscute ca neschimbabile și sacrosante.
Republicanism Articol principal: Republicanismul în Turcia Republicanismul ( turcesc :
cumhuriyetçilik ) în cadrul kemalist a înlocuit monarhia absolută a dinastiei otomane cu statul de
drept , suveranitatea populară și virtutea civică , incluzând un accent pe libertatea practicată de
cetățeni. Republicanismul kemalist definește un tip de republică constituțională, în care sunt
aleși reprezentanții poporului și trebuie să guverneze în conformitate cu legea constituțională
existentă care limitează puterea guvernamentală asupra cetățenilor. Șeful statului și alți
funcționari sunt aleși prin alegeri mai degrabă decât prin moștenirea funcțiilor lor, iar deciziile lor
sunt supuse controlului judiciar. Apărând schimbarea față de statul otoman, kemalismul afirmă
că toate legile Republicii Turcia ar trebui să fie inspirate de nevoile reale de pe Pământ, ca un
principiu de bază al vieții naționale. Kemalismul pledează pentru un sistem republican ca cel
mai bun reprezentant al dorințelor poporului. Printre numeroasele tipuri de republică , republica
kemalistă este o democrație reprezentativă , parlamentară , cu un parlament ales în alegerile
generale, un președinte în funcția de șef de stat ales de parlament și care servește pentru un
mandat limitat, un prim-ministru numit de președinte și altele Miniștri numiți de Parlament.
Președintele kemalist nu are puteri executive directe, dar are puteri de veto limitate și dreptul de
a contesta cu referendum. Operațiunea de zi cu zi a guvernului este responsabilitatea
Consiliului de miniștri format din prim-ministru și ceilalți miniștri. Există o separare a puterilor
între executiv (președinte și Consiliul de Miniștri), legislativ (Parlament) și justiție, în care nicio
ramură a guvernului nu are autoritate asupra alteia - deși parlamentul este însărcinat cu
supravegherea Consiliului de Miniștri , care poate fi obligat să demisioneze printr-un vot de
încredere. Republica kemalistă este un stat unitar în care trei organe de stat guvernează
națiunea ca o singură unitate, cu o singură legislativă creată în mod constituțional . În unele
aspecte, puterea politică a guvernului este transferată la niveluri inferioare, adunărilor locale
aleși reprezentate de primari, însă guvernul central își păstrează rolul principal de guvernare.
Populism Dimensiunile populismului „Suveranitatea aparține, fără restricții sau condiții, națiunii”
este reliefată în spatele scaunului vorbitorului la GNA Motto-ul „ Ne mutlu Türküm diyene ”, a
fost reliefat pe Munții Kyrenia din nordul Ciprului . Populismul (în turcă : halkçılık ) este definit ca
o revoluție socială menită să transfere puterea politică la cetățenie . Populismul kemalist
intenționează nu numai să stabilească suveranitatea populară, ci și transferul transformării
social-economice pentru a realiza un adevărat stat populist. Cu toate acestea, kemiștii resping
conflictele de clasă și cred că unitatea națională este mai presus de orice. Populismul kemalist
prevede o socialitate care pune accentul pe muncă și pe unitatea națională. Populismul din
Turcia este de a crea o forță unificatoare care să aducă un sentiment al statului turc și al puterii
poporului de a aduce acea nouă unitate. Populismul kemalist este o extensie a mișcării de
modernizare kemalistă, care urmărește să facă Islamul compatibil cu statul național modern.
Aceasta a inclus supravegherea de stat a școlilor și organizațiilor religioase. Însuși Mustafa
Kemal a spus „toată lumea are nevoie de un loc unde să învețe religia și credința; acel loc este
un Mektep, nu o Madrasa ". Aceasta a fost menită să combată" corupția "Islamului de către
Ulema . Kemal credea că, în perioada otomană, Ulema ajunsese să exploateze puterea biroului
lor și să manipuleze practicile religioase în S-a temut, de asemenea, că educația nu va fi adusă
sub controlul statului, Madrasas nesupravegheate ar putea exacerba problema în creștere a
insularității Tarikat, care amenință să submineze unitatea statului turc. Suveranitate Conținutul
social kemalist (populism) nu acceptă niciun adjectiv plasat înainte de definiția unei națiuni [o
națiune a ...]; neagă tipurile de unitate națională bazate pe ideologii rasiale , religioase ,
totalitare și fasciste . Se opune cu tărie oricărui tip de autoritate, opresiune, colonialism,
imperialism etc. împotriva suveranității poporului. Suveranitatea trebuie să aparțină exclusiv
oamenilor fără niciun termen, condiție etc.: Suveranitatea aparține poporului / națiunii nelimitat
și necondiționat. -  Mustafa Kemal Atatürk Motto Conținutul social kemalist (populism) a fost
adus împotriva dominației politice a șeicilor, a liderilor tribali și a islamismului (Islamul ca sistem
politic) al Imperiului Otoman. Inițial, declarația republicii a fost percepută ca „Revenirea la zilele
primilor califi ” . Cu toate acestea, naționalismul kemalist a urmărit mutarea legitimității politice
de la autocrație (de către dinastia otomană ), teocrație (cu sediul în califatul otoman ) și
feudalismul (liderii tribali) la participarea activă a cetățenilor săi, turcii. Conținutul social kemalist
a dorit să stabilească valoarea cetățeniei turcești. Un sentiment de mândrie asociat cu această
cetățenie ar da impulsul psihologic necesar pentru ca oamenii să lucreze mai mult și să obțină
un sentiment de unitate și identitate națională. Participarea activă, sau „voința poporului”, a fost
stabilită odată cu regimul republican și turcesc înlocuind celelalte forme de afiliere care au fost
promovate în Imperiul Otoman (cum ar fi fidelitatea față de diferitele mei care au dus în cele din
urmă la diviziunea în Imperiu ). Schimbarea afilierii a fost simbolizată cu: Turcă: Ne mutlu
Türküm diyene . (Engleză: Cât de fericit este cel care se numește turc . ) -  Mustafa Kemal
Atatürk Motto-ul „ Ne mutlu Türküm diyene ” a fost promovat împotriva „trăiește sultanul”,
„trăiește șeicul” sau „trăiește califul”. Laicism Articole principale: Laicismul în Turcia și Islamul în
Turcia Laicismul ( turcesc : laiklik ) al ideologiei kemaliste își propune să alunge interferența
religioasă în treburile guvernamentale și invers. Se diferențiază de conceptul pasiv anglo-
american de secularism, dar este similar cu conceptul de laïcité din Franța . Rădăcinile
secularismului kemalist se află în eforturile de reformă din Imperiul Otoman târziu, în special
perioada Tanzimat și cea de-a doua epocă constituțională . Imperiul Otoman era un stat islamic
în care șeful statului otoman deținea poziția de calif . Sistemul social a fost organizat după
diverse sisteme, inclusiv sistemul Millet organizat religios și legea Shari'ah , permițând
ideologiei religioase să fie încorporată în sistemul administrativ, economic și politic otoman.
Acest mod de viață este definit astăzi ca islamism (Islamul politic): „credința că Islamul ar trebui
să ghideze viața socială și politică, precum și viața personală”. În cea de-a doua eră
constituțională, Parlamentul otoman a urmărit politici în mare măsură laice, deși tehnicile
populismului religios și atacurile asupra pietății altor candidați au avut loc încă între partidele
politice otomane în timpul alegerilor . Aceste politici au fost declarate drept motivul
contracrupului din 1909 de către islamiști și monarhiști absoluti. Politicile seculare ale
parlamentului otoman au luat în calcul și revolta arabă din timpul primului război mondial. Când
secularismul a fost implementat în noul stat turc, acesta a fost inițiat prin abolirea califatului
vechi de secole în martie 1924. Biroul lui Shaykh al-Islām a fost înlocuit cu Președinția
Afacerilor Religioase ( turc : Diyanet ). În 1926, codurile legale Mejelle și shari'ah au fost
abandonate în favoarea unui cod civil elvețian adaptat și a unui cod penal modelat după
codurile germane și italiene. Alte practici religioase au fost eliminate, inclusiv dizolvarea
ordinelor sufiste și penalizarea purtării unui Fez , care a fost privit de Atatürk ca o legătură cu
trecutul otoman. Stat și religie (Laïcité) Atatürk a fost profund influențat de triumful laicității în
Franța. Atatürk a perceput modelul francez ca fiind forma autentică a laicismului. Kemalismul s-
a străduit să controleze religia și să o transforme într-o afacere privată mai degrabă decât într-o
instituție care interferează cu politica, progresul științific și social. „Rațiunea sănătoasă” și
„libertatea semenului”, așa cum a spus odată Atatürk. Este mai mult decât simpla creare a unei
separări între stat și religie. Atatürk a fost descris ca funcționând ca și cum ar fi Leo Isaurianul ,
Martin Luther , Baronul d'Holbach , Ludwig Büchner , Émile Combes și Jules Ferry s-au
transformat într-unul în crearea secularismului kemalist. Laicismul kemalist nu implică și nici nu
susține agnosticismul sau nihilismul ; înseamnă libertatea de gândire și independența instituțiilor
statului față de dominanța gândirii religioase și a instituțiilor religioase. Principiul kemalist al
laicismului nu este împotriva religiei moderate și apolitice, ci împotriva forțelor religioase opuse
și care luptă împotriva modernizării și democrației. Conform percepției kemaliste, statul turc
trebuie să stea la o distanță egală de fiecare religie, nici să promoveze și nici să nu condamne
niciun set de credințe religioase. Cu toate acestea, Kemalist a cerut nu numai separarea
bisericii de stat, ci și o cerere pentru controlul statului asupra instituției religioase musulmane.
Pentru unii kemiști, aceasta înseamnă că statul trebuie să fie la cârma afacerilor religioase, iar
toate activitățile religioase să fie sub supravegherea statului. La rândul său, acest lucru a atras
criticile conservatorilor religioși. Conservatorii religioși au fost vocați în respingerea acestei idei,
spunând că, pentru a avea un stat laic, statul nu poate controla activitățile instituțiilor religioase.
În ciuda protestelor lor, această politică a fost adoptată oficial prin constituția din 1961.
Kemalismul trebuie să elimine elementul religios din societate. După independența turcească a
puterilor occidentale, toată educația a fost sub controlul statului atât în școlile seculare, cât și în
cele școlare religioase. Au centralizat sistemul de învățământ cu un singur curriculum atât în
școala publică religioasă, cât și în cea laică, în speranța că acest lucru ar elimina sau diminua
atracția școlilor religioase. Legile aveau menirea de a aboli ordinea religioasă numită Tarikats.
Titluri precum Shirk și derviș au fost abolite, iar activitățile lor au fost interzise de guvern. Ziua
de odihnă a fost schimbată de guvern de vineri până duminică. Dar restricțiile privind alegerea
personală s-au extins atât la datoria religioasă, cât și la numire. Turcii au trebuit să adopte un
nume de familie și nu li se permite să facă un pelerinaj la Mecca . Politică și religie (laicism)
Forma kemalistă de separare a statului și a religiei a căutat reforma unui set complet de
instituții, grupuri de interese (cum ar fi partide politice , sindicate și lobby-uri), relațiile dintre
aceste instituții și normele și regulile politice care le guvernează funcțiile ( constituție, lege
electorală). Cea mai mare schimbare în această perspectivă a fost desființarea califatului
otoman la 3 martie 1924, urmată de eliminarea mecanismelor sale politice. Articolul afirmând că
„religia stabilită a Turciei este Islamul” a fost eliminat din constituție la 10 aprilie 1928. Dintr-o
perspectivă politică, kemalismul este anticlerical în sensul că încearcă să prevină influența
religioasă asupra procesului democratic, care a fost o problemă chiar și în politica în mare
măsură laică a celei de-a doua erei constituționale a Imperiului Otoman , când chiar și politicile
neafiliate religios. partidele precum Comitetul Uniunii și al Progresului și Partidul Libertății și
Acordului s- au contrazis pe probleme precum pietatea islamică a candidaților lor la alegerile
otomane din 1912 . Astfel, în perspectiva politică kemalistă, politicienii nu pot pretinde că sunt
protectorul oricărei religii sau secte religioase, iar aceste afirmații constituie temeiuri juridice
suficiente pentru interzicerea permanentă a partidelor politice. Insigne Sistemul social otoman
se baza pe apartenența religioasă. Insigne religioase extinse la fiecare funcție socială.
Îmbrăcămintea identifica cetățenii cu propriul grup religios; pălăriile distingeau rangul și profesia.
Turbane , fezes , bonete , si Vesminte de cap denota sex, rang și profesie - atât civile , cât și
militare - a purtătorului. Insigne religioase în afara zonelor de cult au fost interzise. În timp ce
Atatürk considera că acoperirile religioase ale femeilor sunt antitetice pentru progres și
egalitate, el a recunoscut, de asemenea, că eșarfele nu reprezentau un astfel de pericol pentru
separarea bisericii de stat pentru a justifica o interdicție totală. Dar Constituția a fost modificată
în 1982, în urma loviturii de stat din 1980 de către armata cu tendințe kemaliste, pentru a
interzice utilizarea de către femei a femeilor de acoperire islamică, cum ar fi eșarfele la
instituțiile de învățământ superior. Joost Lagendijk , membru al Parlamentului European și
președinte al Comisiei parlamentare mixte cu Turcia, a criticat public aceste restricții
vestimentare pentru femeile musulmane, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis în numeroase cazuri că astfel de restricții în clădirile publice și în instituțiile de învățământ
nu constituie o încălcare a drepturilor omului. Reformism Reformismul sau „Revoluționismul” (în
turcă : inkılâpçılık ) este un principiu care solicită ca țara să înlocuiască instituțiile și conceptele
tradiționale cu instituții și concepte moderne. Acest principiu a susținut necesitatea unei
schimbări sociale fundamentale prin revoluție ca strategie de realizare a unei societăți moderne.
Nucleul revoluției, în sensul kemalist, a fost un fapt împlinit. Într-un sens kemalist, nu există
nicio posibilitate de a reveni la sistemele vechi, deoarece acestea erau considerate înapoiate.
Principiul revoluționarismului a depășit recunoașterea reformelor făcute în timpul vieții lui
Atatürk. Reformele lui Atatürk în viața socială și politică sunt acceptate ca ireversibile. Atatürk
nu a avut niciodată posibilitatea de a face o pauză sau o fază de tranziție în timpul desfășurării
progresive sau a implementării revoluției. Înțelegerea actuală a acestui concept poate fi
descrisă ca modificare activă. Turcia și societatea sa, preluând instituții din Europa de Vest,
trebuie să le adauge trăsături și tipare turcești și să le adapteze culturii turcești, potrivit
kemalismului. Realizarea trăsăturilor și modelelor turcești ale acestor reforme necesită generații
de experiență culturală și socială (care are ca rezultat memoria colectivă a națiunii turce).
Naţionalism Articol principal: naționalismul turc Vezi și: Naționalismul civic Naționalism ( turc :
milliyetçilik ): Revoluția kemalistă a avut ca scop crearea unui stat național din rămășițele
Imperiului Otoman multireligios și multietnic. Naționalismul kemalist provine din teoriile
contractelor sociale , în special din principiile susținute de Jean-Jacques Rousseau și din
Contractul său social . Percepția kemalistă a contractului social a fost realizată prin dizolvarea
Imperiului Otoman, care a fost percepută ca un produs al eșecului sistemului otoman „ Millet ” și
al otomanismului ineficient . Naționalismul kemalist, după ce a experimentat descompunerea
Imperiului Otoman în bucăți, a definit contractul social drept „idealul său cel mai înalt”. În
administrarea și apărarea națiunii turce; unitatea națională, conștientizarea națională și cultura
națională sunt cele mai înalte idealuri asupra cărora ne fixăm ochii. -  Mustafa Kemal Atatürk
Ideologia kemalistă definește „națiunea turcă” (în turcă : Türk Ulusu ) ca o națiune a poporului
turc care își iubește mereu și încearcă să-și exalte familia, țara și națiunea, care își cunosc
îndatoririle și responsabilitățile față de statul democratic, laic și social guvernat de statul de
drept, întemeiat pe drepturile omului și pe principiile prevăzute în preambulul constituției
Republicii Turcia. Mustafa Kemal Atatürk definește națiunea turcă spunând Oamenii care
constituie Republica Turcia se numesc Națiunea Turcă. -  Mustafa Kemal Atatürk Criterii Vezi și:
Legea naționalității turcești Criteriile kemaliste pentru identitatea națională sau pur și simplu a fi
turcă ( turcă : Türk ) se referă la o limbă comună și / sau valori comune definite ca o istorie
comună și voința de a împărtăși un viitor. Ideologia kemalistă definește „ poporul turc ” ca: Cei
care protejează și promovează valorile morale, spirituale, culturale și umaniste ale națiunii
turcești. Calitatea de membru se obține de obicei prin naștere în interiorul granițelor statului și,
de asemenea, prin principiul jus sanguinis . Forma de naționalitate kemalistă este integrată la
articolul 66 din Constituția Republicii Turcia. Fiecare cetățean este recunoscut ca turc, indiferent
de etnie, credință și sex etc. Legea naționalității turcești prevede că el sau ea poate fi lipsită de
naționalitate doar printr-un act de trădare. În 2005, articolul 301 din Codul penal turc a făcut o
infracțiune a insulta turcismul (în turcă : türklük ), dar sub presiunea UE, acest lucru a fost
schimbat în 2008 pentru a proteja „națiunea turcă” în locul etniei turcești în 2008, o națiune
„imaginată” a oamenilor care trăiesc în granițele Pactului Național ( turc : Misak-ı Milli ). Măsură
Naționalismul kemalist crede în principiul că statul turc este un tot indivizibil care cuprinde
teritoriul și poporul său, care este definit ca „unitatea statului”. Este un concept de naționalism
care respectă dreptul la independență al tuturor celorlalte națiuni. Pan-turcismul Articol principal:
Pan-Turcism Kemalismul nu numai că deplasase „ pan-turcismul ” ca ideologie oficială a
statului; s-a concentrat și asupra intereselor mai restrânse ale statului național, renunțând la
preocuparea pentru „Turcii din afară”. Pan-turcismul a fost o ideologie etnocentrică [pentru a uni
toate națiunile etnic turcice] în timp ce kemalismul este policentric [unit sub o „voință comună”]
în caracter. Kemalismul dorește să aibă o poziție egală între civilizațiile lumii de masă. Pan-turcii
au subliniat în mod constant atributele speciale ale popoarelor turcice și au dorit să unească
toate popoarele turcice. Kemalismul dorește o bază egală (bazată pe respect) și nu își propune
să unească poporul Turciei cu toate celelalte națiuni turcești. Majoritatea kemiștilor nu erau
interesați de pan-turcism și din 1923 până în 1950 (perioada statului unic) au reacționat cu o
fermitate deosebită. Turanism Articol principal: Turanism Kemalismul nu numai că deplasase
„ turanismul ” ca ideologie oficială a statului; s-a concentrat, de asemenea, asupra poporului
turc, în cadrul culturilor și popoarelor vii și istorice din Anatolia [o viziune centrată pe
anatoliene]. Turanism centrată națiunea ca unirea tuturor turanice popoarelor ( Tungusilor ,
unguri , finlandezi , mongoli , estonieni și coreenii ) , care se întinde din Munții Altai din Asia de
Est la Bosfor . Kemalismul avea o definiție mai restrânsă a limbajului, care dorea să elimine
[purifica] cuvintele persane, arabe, grecești, latine etc. din limba folosită în Anatolia. Liderii
turani, cum ar fi Enver Pașa , au dorit un limbaj în evoluție comun tuturor popoarelor turaniene,
minimizând diferențele și maximizând asemănările dintre ele. Expansionism În ceea ce privește
expansionismul, naționalismul kemalist se opune imperialismului și își propune să promoveze
„pacea” atât pe arena internă, cât și pe cea internațională. Mustafa Kemal Atatürk scria în 1930:
În cadrul unității politice și sociale a națiunii turcești actuale, există cetățeni și conaționali care
au fost incitați să se gândească la ei înșiși ca kurzi , circasieni , Laz sau bosniaci . Dar aceste
denumiri eronate - produsul perioadelor trecute de tiranie - nu au adus decât durere membrilor
individuali ai națiunii, cu excepția câtorva reacționari fără creier, care au devenit instrumentele
inamicului. Acest lucru se datorează faptului că acești membri individuali ai națiunii (kurzi,
circasieni, Laz sau bosniaci) împărtășesc cu generalitatea societății turcești același trecut,
istorie, concept de morală și legi. Statism Statism ( turc : devletçilik ): Kemal Atatürk a precizat
în declarațiile și politicile sale că modernizarea completă a Turciei depinde în mare măsură de
dezvoltarea economică și tehnologică. Principiul statismului kemalist este în general interpretat
în sensul că statul trebuia să reglementeze activitățile economice generale ale țării și să se
angajeze în domenii în care întreprinderile private nu sunt dispuse să facă acest lucru. Acesta a
fost rezultatul Turciei postrevoluționare care trebuia să redefinească relația dintre capitalismul
social și cel internațional. Revoluția a lăsat Turcia în ruine, deoarece Imperiul Otoman era
concentrat pe materii prime și era o piață deschisă în sistemul capitalist internațional. Turcia
postrevoluționară este în mare parte definită de societatea sa agricolă, care include mulți
proprietari și comercianți. Controlul oamenilor din economia turcească este destul de evident
din 1923 până în 1930, dar au reușit totuși, prin investiții străine comune, să înființeze o
întreprindere economică de stat. Cu toate acestea, după depresia anilor 1930, a existat o
trecere la strategii de dezvoltare mai orientate spre interior în timpul unei ere denumite în
general etatism. În această eră, statul a avut o implicare activă atât în acumularea de capital,
cât și în investiții, precum și luând în considerare interesul afacerilor private. Statul a pășit
adesea în domenii economice pe care sectorul privat nu le acoperea, fie din cauza faptului că
nu era suficient de puternic, fie că nu reușea să facă acest lucru. Acestea au fost deseori
proiecte de infrastructură și centrale electrice, dar și industrii siderurgice, în timp ce masele au
suportat povara acumulării de capital. Analiză Kemalismul și partidele politice ale Turciei „ Șase
săgeți ”, așa cum este descris de sigla CHP Partidul Popular Republican (CHP) a fost stabilit de
Mustafa Kemal Atatürk pe 09 septembrie 1923, nu cu mult timp înainte de declararea Republicii
Turcia la Party 29 octombrie Popular Republican nu a încercat să actualizeze sau să definească
rădăcinile filosofice ale acesteia de partid Kemalismul din anii 1940 până în anii 1960. Cu toate
acestea, din anii 1960, a existat o mutare în stânga centrului. Susținătorul stânga de centru
acceptă corturile kemalismului și-a adus ideea că schimbările structurale aduse de guvern sunt
necesare modernizării. Mai târziu, în anii 1970, CHP a trebuit să facă schimbări fundamentale la
platforma sa de partid, ca țară Abandonarea kemalismului. Partidul a considerat că mai multe
programe sunt etichetate ca stânga democratică. Majoritatea cred încă în cele șase principii ale
kemalismului, în timp ce altele încearcă să reducă rolul etatismului în societatea turcă.
Kemalismul și legea constituțională a Turciei Cele șase principii au fost consolidate la 5
februarie 1937, la 14 ani de la înființarea Republicii Turcia. În Articolul 2, Clauza 1 din Legea
constituțională din 1924 : Turcia este republicană, naționalistă, atașată de popor,
intervenționistă, laică și revoluționară. Atât lovitura militară din 1960, cât și lovitura militară din
1980 au fost urmate de revizuiri fundamentale ale Constituției turcești. Textele noilor constituții
au fost aprobate prin referendum popular în fiecare caz. La articolul 1 din Legea constituțională
din 1961 , Clauza 1 prevede „Statul turc este o republică”. Articolul 2, Clauza 1: Republica
Turcă este un stat naționalist, democratic, laic și social, guvernat de statul de drept, bazat pe
drepturile omului și pe principiile fundamentale prevăzute în preambul. La articolul 1 din Legea
constituțională din 1982 , Clauza 1 prevede „Statul turc este o republică”. Articolul 2, Clauza 1:
Republica Turcia este un stat democratic, laic și social guvernat de statul de drept; ținând cont
de conceptele de pace publică, solidaritate națională și justiție; respectarea drepturilor omului;
loial naționalismului Atatürk și bazat pe principiile fundamentale enunțate în Preambul. Doar
principiile secularismului , naționalismului și democrației au fost menținute în fiecare schimbare
a constituției. Constituția din 1961 a subliniat mai puternic drepturile omului, statul de drept și
statul bunăstării decât constituția originală din 1924, în timp ce constituția din 1982 s-a axat pe
pacea comunității și solidaritatea națională, dar a făcut trimitere în mod explicit la unele dintre
principiile lui Atatürk și le-a inclus de asemenea. Interpretări externe ale kemalismului În anii
1920 și 1930, transformările interne ale Turciei și evoluția sistemului kemalist de principii
ideologice și politice au fost observate îndeaproape în Germania, Franța, Marea Britanie, SUA
și nu numai, inclusiv în mai multe națiuni din est. În ultimii ani, interesul științific pentru istoria
transnațională a kemalismului s-a extins. Unii savanți s-au concentrat asupra perioadei
interbelice din Bulgaria, Cipru, Albania, Iugoslavia și Egiptul pentru a dezvălui cum, ca
instrument practic, kemalismul a fost mutat ca o mișcare globală, a cărei influență este resimțită
și astăzi. Unii cercetători au examinat impactul reformelor lui Atatürk și imaginea sa asupra
comunității evreiești din Palestina condusă de britanici înainte de înființarea Israelului, unii au
mers mai departe spre Est - în Persia, Afganistan, China, India și alte părți ale lumii musulmane
- în evaluează influența deținută de Mustafa Kemal și proiectul său de modernizare. Aceste
lucrări explorează percepții ale kemalismului care sunt în mare parte pozitive în țările lor
respective, oferind câteva informații critice asupra evoluției kemalismului și a primirii sale ca
proiect ideologic. În acest context, unul dintre partenerii critici ai Turciei în perioada interbelică -
Uniunea Sovietică, liderii săi, funcționarii Partidului Comunist, jurnaliști și cărturari au interpretat
inițial kemalismul ca un aliat ideologic în lupta împotriva Occidentului. De la sfârșitul anilor 1920
până în anii 1950, kemalismul a fost privit negativ de către comuniști. În anii 1960 și 1970,
poziția sovietică a revenit la normalizare. Opiniile și analizele liderilor sovietici, diplomaților,
funcționarilor partidului comunist și erudiților ne ajută să înțelegem dinamica care stă la baza
acestor atitudini în schimbare. Plasarea lor în contextul mai larg al istoriei republicane -
delimitarea fazelor în paradigma kemalistă a dezvoltării și discernerea diferitelor sale ascensiuni
și căderi - ne va îmbogăți cunoștințele despre istoria transnațională a kemalismului.