Regimul Gheorghe Ghiorghiu-Dej

Personalitate puternică şi contradictorie, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a afirmat în prim-planul vieţii
politice, din 1948 şi până la moartea sa în martie 1965. A urmărit cu tenacitate două ţeluri esenţiale:
întărirea Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, a regimului democrat-popular; păstrarea şi
consolidarea poziţiei personale în fruntea partidului.

A fost solidar cu ceilalţi membrii din conducere în edictarea legilor şi măsurilor considerate atunci
absolut necesare regimului de democraţie populară, în economie (industrie, finanţe, comerţ), în
administrarea statului, în justiţie, învăţământ, armată…

Solidar cu ceilalţi tovarăşi din conducerea efectivă a P.M.R., împarte răspunderea pentru represiunea
generalizată şi repetatele încălcări ale propriei „legalităţi socialiste” – abuzuri, bătăi, violenţe şi
procese prefabricate de securitate, deportări, deţineri fără lege. Nu a exprimat vreodată un regret
pentru represiunea aplicată la scara întregii ţări. După 1953, a introdus pe etape „legalitatea
socialistă” şi a dispus încetarea represiunii generalizate.

A ştiut să asculte necondiţionat de stăpânul de la Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin. Când

Cominform-ul a denunţat politica promovată de Iosip Broz Tito (iunie 1948), Gheorghiu Dej „s-a
solidarizat cu poziţia PC(b) al URSS şi a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca
trădătoare” raportează Jdanov, Malenkov şi Suslov lui Iosif Vissarionovici.

A publicat apoi articolul „Clica lui Tito – duşman de moarte al socialismului” şi a prezentat în
noiembrie 1949, la următoarea şedinţă a Cominform-ului, raportul pregătit la Moscova şi intitulat
Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni.

Dar după moartea lui Iosif Vissarionovici relaţiile bilaterale sunt reluate, mareşalul Tito este
întâmpinat la Bucureşti (1956) cu deosebită cordialitate de Gheorghiu Dej. Colaborarea cu Iugoslavia
va rămâne constantă, iar liderul român a rostit o alocuţiune în faţa parlamentului iugoslav, fiind
primul dintre conducătorii comunişti care a beneficiat de un asemenea protocol.

A avut un deosebit simţ politic în dirijarea politicii externe a Republicii Populare Române şi a ştiut să
urmeze sfaturile lui Ion Gh. Maurer secondat de Corneliu Mănescu şi de diplomaţii din centrala MAE.

Schimbarea de esenţă pe care realizat-o a fost restabilirea relaţiilor cu ţările Europei de Vest şi cu
Statele Unite ale Americii odată cu slăbirea dependenţei de Uniunea Sovietică, dar menţinând
apartanenţa RPR la aria de dominaţie politico-militară a URSS, potrivit cu aranjamentele dintre cele
trei puteri învingătoare – URSS, SUA şi Marea Britanie (1943-1945).

„Ghiţă ai să citeşti în ziare că România se află în război cu Statele Unite” – ar fi spus Ion Gh. Maurer
lui Gheorghiu Dej, când ambii au aflat de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba.

Ca urmare, Gheorghiu Dej trimite într-o misiune ultraconfidenţială pe Mircea Maliţa care a comunicat
Secretarului de Stat Dean Rusk că, în caz de conflict între SUA şi URSS, Republica Populară Română,
nu va participa decât dacă va fi atacată. Totodată, a dat asigurări că pe teritoriul român nu sunt
amplasate rachete sovietice. Comunicarea a fost socotită atât de importantă, încât conducerea SUA
nu a împărtăşit-o aliaţilor din NATO.

1
Politica de autonomie şi de păstrare a unei linii proprii în politica internă şi externă, a fost exprimată
în documentul, viu comentat pe plan internaţional şi bine privit de opinia publică din România,
intitulat Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Principiile enunţate în Declaraţia din Aprilie 1964 au fost
aplicate şi în anii următori.

Publicarea Declaraţiei din Aprilie a fost posibilă şi fiindcă Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au reuşit să
sugereze conducerii sovietice şi lui Nikita Hrusciov, retragerea trupelor sovietice aflate în România
din 1944. Prezenţa acestor trupe, spuneau ei, nu mai era necesară întrucât RPR avea în jur numai
ţări prietene şi aliate, iar regimul democrat popular intern se consolidase deplin. Pentru considerente
proprii ale politicii externe a URSS conducerea sovietică a adoptat acest punct de vedere şi a dispus
plecarea din România a trupelor, care, în fiecare gară importantă din ţară, au fost întâmpinate cu
alai, fanfară, mâncare şi manifestări de prietenie şi solidaritate!

A fost, fără îndoială, o certă reuşită a politicii externe a lui Gheorghiu Dej.

În politica internă a ştiut să-şi apere şi să-şi întărească poziţia proprie, eliminându-şi fără ezitare,
prin intermediari, adversarii – Foriş, deţinut ilegal, apoi ucis cu ranga (1946); Lucreţiu Pătrăşcanu,
eliminat fizic în urma unui proces prefabricat, cu acuzaţii inventate, proces pe care Gheorghiu Dej l-a
urmărit îndeaproape, prin intermediul lui Iosif Chişinevschi; Vasile Luca a murit în închisoare. Ceilalţi
(de exemplu, Teohari Georgescu şi Ana Pauker) au fost neutralizaţi complet din viaţa politică.

Dacă în edificarea orânduirii democrat populare şi în represiunea generală împotriva „duşmanului de

clasă”, conducerea P.M.R. a fost solidară, între liderii comunişti a avut loc o confruntare surdă
pentru putere, însoţită de o intrigă mereu reluată.

Lovitura de maestru a lui Gheorghiu Dej a fost eliminarea, în 1952, de la conducerea P.M.R., a lui
Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. În mai 1952 cetăţenii ţării au aflat cu totală
surprindere şi nedumerire că unii din liderii văzuţi până atunci pe panouri mari la toate serbările
oficiale, se făcuseră „vinovaţi” de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga” (cum o fi asta? nota
D.C.G.), de subminarea „rolului conducător al partidului”, de stimularea „elementelor capitaliste de la
sate şi oraşe”, de încălcarea „în mod aluziv şi grosolan” a legalităţii populare etc., etc.

Eliminarea acestor rivali (din care doi vechi cominternişti – Vasile Luca şi Ana Pauker), a avut loc cu
aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin. Nimic nu mişca în democraţiile populare (excepţie
Iugoslavia), fără acordul stăpânului de la Kremlin. Nu avem dovada documentară – se află, probabil
(posibil), în arhivele sovietice – dar era practic imposibil în 1952 ca schimbări la un asemenea nivel
în conducerea PMR să aibă loc fără aprobarea lui Iosif Vissarionovici.

După 1953, Dej a reuşit, prin mecanismele obişnuite ale vieţii de partid, să-şi îndepărteze şi alţi rivali
potenţiali.

La Congresul al III-lea PMR (iunie 1960) Gheorghiu Dej era liderul necontestat al partidului şi
statului. A beneficiat de această poziţie trei ani şi jumătate.

2
De urmărit şi felul cum a evoluat acţiunea sa în politica internă. În impunerea instituţiilor şi
mecanismelor statului democrat popular (după model sovietic) nu a făcut rabat – nici el, nici ceilalţi
lideri – indiferent de confruntările şi intrigile de culise dintre ei.

La fel şi cu lupta de clasă declanşată de sus în jos; duşmanul de clasă trebuia descoperit şi „nimicit”.
Până în 1952 inclusiv, presiunea şi represiunea au mers crescendo, promovate de toată conducerea
P.M.R.

Apoi, din 1953, la început prin indicaţiile primite de la Moscova, ulterior din proprie iniţiativă, chingile
impuse cetăţenilor au început să slăbească, foarte încet şi sub control.

La retragerea trupelor sovietice (1958) şi odată începută faza a doua (şi ultima) a colectivizării
agriculturii, represiunea s-a făcut din nou simţită în mediul rural, dar şi în lumea cărturarilor
(evenimentele din Ungaria 1956).

Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiinţate, deţinuţii politici graţiaţi
de executarea restului pedepsei (14.056 persoane din care 90% în ultimii trei ani ai cârmuirii lui
Dej).

Începând cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politică de deschidere în planul artei, literaturii, în
domeniul istoriei şi umanistic, o revenire treptată spre valorile şi conceptele tradiţionale ale culturii
româneşti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei fie în învăţământ sau alte sectoare, a
specialiştilor formaţi înainte de 1944. Este fără îndoială că fără girul lui Gheorghiu Dej o asemenea
politică nu ar fi fost pusă în practică. Tot el, în august 1965 a declarat public că în RPR a încetat
lupta de clasă.

A ştiut să se consulte şi să pună în aplicare sugestiile şi ideile altora. S-a sfătuit repetat cu specialiştii
în construirea barajelor (Bicaz şi pe Bistriţa). A colaborat direct cu I.G. Maurer în elaborarea politicii
externe. Până în 1964 Gheorghiu Dej nu a dat semne că puterea deplină i-ar fi schimbat mintea şi
purtarea.

Avea spontaneitate când era într-un cadru mai restrâns. Iată pe Gheorghiu Dej la şedinţa Biroului
Politic al PMR din 26-27 februarie 1963: dacă deciziile politice s-ar lua de la un centru suprastatal –
spunea el – „atunci guvernele ţărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în fiecare zi”. 1

Referitor la aceeaşi temă, a planificării suprastatale, Dej adăuga:

„O să le dăm pâinea şi cuţitul şi să aşteptăm ca ei să taie felioare”!

Ştia să formuleze esenţialul. La aceeaşi întâlnire a Biroului Politic:

„Problema cea mai importantă, care trebuie privită cu un înalt simţ de răspundere de către fiecare
dintre noi este problema aceasta a suveranităţii, unde nu putem face nici un fel de concesie”
(sublinierea D.C.G.).2

3
 *

Punând în aplicare o politică de relaxare, Gheorghiu Dej şi-a dat seama de nevoia de a oferi ceva ce
poate fi înţeles de majoritatea cetăţenilor. Drept urmare, procentul alocat fondului de acumulare a
fost redus sensibil.

Mărirea fondului destinat consumului s-a văzut relativ repede în mediul urban prin mărfurile şi
alimentele puse la dispoziţia cumpărătorilor. În mediul rural, supus până 1962 ofensivei finale a
colectivizării, efectele au fost cu totul modeste. Oricum, în 1964/1965 regimul democrat-popular nu
mai avea temerea permanentă a ostilităţii opiniei publice. Supravegherea generală continua, fireşte.

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România era o altă ţară, alta decât aceea din 1945-1947.

Clasa politică tradiţională fusese lichidată şi individual şi ca factor constitutiv. Fusese înlocuită cu
ierarhia de partid şi aparatul ei.

Puterea aparţinea în exclusivitate Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Industria, finanţele, comerţul, transporturile, minele, de mult naţionalizate, erau gestionate de

aparatul statului democrat-popular.

Odată cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar şi calitativ.

Ţărănimea tradiţională, cu temeiul în proprietatea individuală a pământului, fusese colectivizată.

Intelighenţia tehnică lucrase de la început în noul regim; lumea artistică; literară, ştiinţifică s-a
integrat treptat.

Regimul era recunoscut pe plan internaţional şi ţara devenise membră a Organizaţiei Naţiunilor
Unite.

Împărţirea Europei în cele două zone, aceea de sub dominaţie sovietică şi Vestul, era un fapt
împlinit, statornicit, recunoscut şi juridic. În România, ca şi în celelalte „democraţii” răsăritene
(Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), transformarea politică, socială, economică şi culturală,
era un fapt împlinit.

O altă Europă prinsese contur, iar România se afla în această parte a continentului.