Universitatea ''Dunărea de Jos'' din Galaţi

Facultatea Transfrontelieră
Specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Referat
Tema: Anarhismul

Coordonator științific,
Doct.habilitat,prof.univ Șișcanu Ion

Elaborat,
Șeremet Maria

Cahul, 2019
Evenimentele recente din întreaga lume, readuc în memoria colectivă prezenţa şi
pericolul unei stări de fapt care trebuie evitată de orice societate umană normală şi sănătoasă.  
 Prezentă în trecutul, actualitatea şi, probabil, viitorul omenirii, anarhia a fost mai mereu
susţinută în plan politic de către propria filozofie, anarhismul. Complexă în cauze şi originală în
manifestări, anarhia este un fenomen de maximă importanţă pentru membrii oricărei societăţi
umane, iar reamintirea sa se impune deseori de la sine.
1. Anarhia ca stare
Termenul în sine vine din negurile timpului, mai precis din Grecia Antică, unde" an-archos"
însemna "fără lider, fără stăpân". După cum se poate observa, termenul a degenerat odată cu
trecerea timpului, semnificaţia sa migrând spre o stare asociată haosului, distrugerii, nebuniei
scăpate de sub control şi legii bunului plac, indiferent de starea şi libertatea celuilalt.
În prezent, anarhismul este perceput ca o doctrină, o ideologie care vizează până la absurd
maximizarea libertăţii şi drepturilor individului în cadrul societăţii.
Pentru a atinge acest deziderat deseori periculos, adepţii acestui curent extremist prin
definiţie vizează ostilitatea cu orice preţ faţă de stat şi instituţiile sale şi faţă de orice formă de
religie instituţionalizată, pe care o văd drept principalul inamic al idealului de om liber din
concepţiile lor.
Ostilitatea anarhiştilor faţă de orice formă de conducere socială reflectă ideea conform căreia
suveranitatea formelor de guvernare este cumva legitimată de un consens al societăţii.
Ideologii anarhismului consideră că nu trebuie să existe nicio formă de guvernare care să
subordoneze indivizii unei societăţi sub ideea de autoritate (termen care repugnă oricărui tip de
anarhist). Pe baza propriilor analize istorice asupra dezvoltării diverselor orânduiri statale,
filozofii anarhişti Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) şi Piotr Kropotkin (1842-1921) susţineau
că toate formele de guvernare au fost, sunt şi vor fi folosite în rol de instrumente pentru stabilirea
monopolurilor care-i favorizează mereu pe cei bogaţi şi puternici. Pentru ei, organizările statale
nu sunt altceva decât nişte rele de care societatea nu are deloc nevoie.
Din punct de vedere economic, cel puţin în prezent, majoritatea anarhiştilor simpatizează
mişcările socialiste extreme, de orientare anti-capitalistă. La fel precum socialiştii şi comuniştii,
anarhiştii văd capitalismul drept Răul Suprem - un sistem condus dintotdeauna de elite obscure,
care exploatează munca şi productivitatea membrilor societăţii şi reprimă oamenii pe plan
cultural şi spiritual.
Când vine vorba de descoperirea unei formule economice sociale care să înlocuiască
mult-hulitul capitalism, anarhiştii au păreri diferite. Cei cu simpatii colectiviste şi mutualiste
insistă că roadele muncii şi eforturilor indivizilor din societate trebuie să le revină acestora în
funcţie de eforturile depuse de fiecare. Anarhiştii care susţin ideile comuniste susţin că libertatea
individuală poate fi obţinută într-o societate unde toate bunurile materiale şi resursele naturale
sunt deţinute în comun. Anarhiştii cu idei individualiste simpatizează cu un ipotetic sistem social
de genul "muncă pentru muncă", despre care cred că poate funcţiona conform raporturilor de
muncă existente la un moment dat. 
Anticlericalismul şi combaterea oricărei forme de religie organizată reprezintă probabil
cea mai vizibilă trăsătură a anarhismului. Cu toate că unii anarhişti celebri au rămas fideli religiei
- avem aici exemplul scriitorului Lev Tolstoi (1828-1910) -, majoritatea anarhiştilor se declară
atei, fie pe baze materialistice, fie pe baze pur ştiinţifice.
Încă de la apariţia lor pe scena istoriei, anarhiştii au condamnat formele de religie
organizată, prin excelenţă cele dogmatice şi patriarhale, forme de religie pe care le-au considerat
mijloace de control şi de distrugere a identităţii culturale şi a libertăţii individuale. Din acest
punct de vedere, Biserica Romano-Catolică a fost cel mai adesea centrul atacurilor şi criticilor
anarhiştilor. din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Vaticanul este văzut şi astăzi de anarhişti drept unul dintre bastioanele opresiunii statale,
economice şi spirituale, care trebuie subminat şi dărâmat cu orice preţ. Deoarece apogeul politic
al anarhismului la nivel internaţional a fost atins la sfârşitul sec. al XIX-lea - începutul sec. XX,
agresivitatea anarhiştilor la adresa creştinismului a fost cuvânt de ordine în acea perioadă.
Aceştia vroiau să urască Biserica cu orice preţ. Nu au contat câtuşi de puţin realizările pozitive
ale clerului. La fel, nici doctrina pacifismului nu s-a bucurat deloc de succes în rândul
răzvrătiţilor împotriva a orice...
1.1. Anarhismul ca armă politică şi socială
Ideologii şi teoreticienii anarhismului au sfidat limitele absurdului în căutarea unei legitimări
istoric-spirituale cât mai credibile. În concepţia acestora, primii anarhişti din lume ar fi fost
nimeni alţii decât întelepţii, meditativii şi detaşaţii fondatori ai Taoismului: Lao Zi şi Chuang
Tseu (Zhuang Zhi).
Ce au avut în comun aceşti sihaştri auto-exilaţi pe munţii înceţoşaţi ai Chinei Antice cu
ideologiile distructiv-protestatare, numai ei ştiu. În tradiţia anarhismului creştin (ei bine, da,
există şi aşa ceva), ideologul anarhist Georges Lechartier susţine că primul anarhist din istorie ar
fi fost nimeni altul decât Iisus Hristos, iar prima societate pur anarhică ar fi fost cea a
apostolilor...
Activistul de religie creştin-protestantă Gerrard Winstanley propunea deja măsuri sociale de
orientare anarhistă în Anglia secolului al XVII-lea.
Pe de altă parte, anarhismul modern s-a desprins de influenţele seculare sau religioase, sub
imboldul argumentelor asupra moralităţii libertăţii, emise de iluministul Jean-Jaques Rousseau.
Ideile anarhiste s-au dezvoltat şi răspândit îndeosebi în perioada Revoluţiei Franceze dintre anii
1789-1799, dar s-au cristalizat într-o doctrină politică de-abia la mijlocul secolului al XIX-lea.
Un anarhist deosebit de influent la nivelul maselor s-a dovedit a fi Pierre-Joseph Proudhon.
Cu toate că nu s-a implicat personal în niciun partid politic, scrierile sale au inspirat numeroşi
intelectuali liberali, gânditori independenţi şi chiar muncitori, în multe ţări ale Europei, îndeosebi
în Spania şi Franţa. Unul dintre cei mai faimoşi discipoli ai săi a fost anarhistul rus Mihail
Bakunin (1814-1876), un gânditor eclectic care îşi reformula şi revizuia frecvent opiniile cu
privire la societate. Spre deosebire de Proudhon, care nu susţinea trecerea la o societate anarhică
prin violenţă, Bakunin era un temperamental adept al violenţei de orice natură. Lozinca sa
"Necesitatea de a distruge este totuşi o necesitate creativă", avea să devină credo-ul a generaţii de
viitori anarhişti care şi-au văzut astfel argumentate propriile impulsuri agresive.
Cu toate acestea, Bakunin era un înfocat susţinător al colectivismului, în definiţia conform
căreia colectivismul, însemnând deţinerea în comun a pământurilor, este primul pas spre o
societate în care statul şi guvernările nu îşi mai au rostul şi dispar de la sine.
Conceptele antipolitice ale lui Bakunin au fost respinse fără drept la replică de către Karl
Marx. Cu toate acestea, comuniştii nu s-au sfiit să adopte toate mijloacele de luptă ale
anarhiştilor, atunci când situaţia o cerea. Anarhiştii Emma Goldman şi Alexander Berkman au
venit direct din Statele Unite pentru a susţine Revoluţia Bolşevică, revoluţie care îşi datorează
succesul şi acţiunilor ucraineanului Nestor Ivanovici Makhno (unii autori şi biografi susţin că era
pe jumătate român bucovinean...)
1.2. Tipuri de anarchism
Există diferite tipuri și tradiții interdependente de anarhism existente. Școala gândurilor poate
să difere și să sprijine orice, de la colectivism la individualism. Tulpinile anarhismului au fost
adesea împărțite în categoriile anarhismului individualist sau anarhismului social. Ambele școli
de gândire au origini diferite. Anarhismul individualist subliniază libertatea negativă. În acest
caz, un anarhist individualist se opune stăpânirii sau controlului social asupra unui individ, în
timp ce un anarhist social crede în contradictoriu că pentru a-și atinge întregul potențial, ei au
nevoie de societate pentru a-și satisface nevoile. Aceasta se numește libertate pozitivă.
Alte tipuri de anarhism vin într-un sens cronologic și teoretic. Există acelea care au fost
create în secolul 19 și cele care au urmat. Primele sunt școlile clasice de anarhie de gândire, în
timp ce acestea din urmă sunt școli post-clasice. Dincolo de aceste facțiuni, există anarhism
filosofic. Aceasta este o școală de gândire anarhistă care întruchipează o poziție teoretică că
statul nu are legitimitate morală dacă nu acceptă imperativul revoluției pentru a scăpa de ea.
Pionierul socialist și scriitorul francez Pierre-Joseph Proudhon a fost prima persoană care se
numește un anarhist voluntar. El a susținut, în controversatul său Qu'est-ce que la propriete (ceea
ce este proprietatea) că legile reale ale societății nu aveau nimic de-a face cu autoritatea. El a
prevăzut apariția unei ordini sociale naturale și eventuala dizolvare a autorității. Proudhon a
distins între posibilitățile politice ideale și guvernarea practică.
Anarhismul reciproc este îngrijorat de reciprocitate, de federație, de contractul voluntar, de
asociere gratuită și de reforma creditului și monetară. Collectivismul anarhismul, pe de altă
parte, se referă la socialismul revoluționar. Anarhiștii colectivi susțin proprietatea colectivă, în
timp ce se opun tuturor proprietății private a oricărui mijloc de producție. Anarcho-comunismul
este o teorie prin care banii, piețele, statul și proprietatea privată sunt desființate, deși respectul
pentru proprietatea personală este încă păstrat. În schimb, există o proprietate comună a
mijloacelor de producție, asociației voluntare, iar consumul lor se bazează pe principiul "de la
fiecare după capacitatea sa, la fiecare în funcție de nevoia lui". Anarhismul individualist are mai
multe tradiții în sine, accentul pe individ și voința lor asupra oricărui alt determinant extern.
Anarhismul verde (denumit și eco-anarhism) pune accentul pe probleme de mediu, anarh-
feminismul combină anarhismul cu feminismul privindu-se patriarhia ca o manifestare a
coercitivității involuntare, anarho-pacifismul respinge violența în lupta pentru schimbarea socială
și învățăturile unei anumite religii inspira anarhismul religios.

2. Simbolul mâzgălit pe ziduri

 Anarhia şi anarhismul au avut de-a lungul timpului numeroase simboluri, unele dintre ele
apărând şi astăzi pe ziduri, porţi, trotuare, ori ca tatuaje. Primul a fost semnul steagului negru,
Black Flag, asociat cu anarhismul, începând din anul 1880. Dacă steagul alb este un simbol
universal al predării către o forţă superioară, steagul negru este contra-exemplul grăitor al sfidării
şi refuzului de a accepta condiţiile impuse de cei puternici.

Alt simbol mai puţin cunoscut este Pisica Neagră, pictată cu spatele curbat şi gherele şi
colţii dezvelite. Simbolul a fost adoptat de sindicatele americane în preajma Primului Război
Mondial. Conform legendei, un grup de protestatari sindicalişti a fost bătut grav de poliţişti şi au
ajuns cu toţii în spital. Acolo, au descoperit în camera lor un pui negru de pisică, costeliv şi
bolnav. Pisoiul a fost hrănit şi îngrijit de sindicalişti, până când s-au întremat cu toţii. Când au
părăsit spitalul, au luat cu ei pisica, pe care au adoptat-o drept mascota purtătoare de noroc a
mişcării lor sindicale.
Crucea neagră al cărei braţ central se termină într-un pumn strâns a fost adoptată ca
simbol de prizonierii politici din Rusia Ţaristă. Cu timpul, a devenit un simbol al tuturor
anarhiştilor din spaţiul ex-sovietic.
În secolul al XIX-lea, cel mai întâlnit simbol al anarhiştilor europeni era sabotul din
lemn. A fost adoptat în onoarea muncitorilor olandezi care, în timpul unei revolte, s-au descălţat
de saboţi şi au aruncat cu ei în patroni, aceştia acceptând în final să le ofere condiţii mai bune de
muncă. Din acest gest, provine originea termenului sabotaj, cu trimitere directă la saboţii
aruncaţi.
Cel mai des întâlnit simbol este cel al literei A mare de tipar, înscrisă într-un cerc. A fost
adoptat de mişcarea punk la sfârşitul anilor 1970. Simbolul a fost făcut celebru în imagistica
anarhistă de către celebra trupa punk Sex Pistols. Iniţial, consta în litera A (de la anarhie),
înconjurată de litera O de la ordine, fiind folosit în premieră de către anarhişti în anul 1868.

3. Anarhism contemporan şi violenţă

 Mişcările de protest cu substrat politic şi cultural din deceniile 1960-1980 din Statele Unite şi
Europa Occidentală au dus şi la o recrudescenţă a anarhismului. Unii dintre reprezentanţii
feministelor, ai minorităţile sexuale, ai dependenţilor de droguri, ai ecologiştilor, pacifiştilor,
mişcărilor studenţeşti radicale şi ai fanilor curentelor muzicale pop şi rock vedeau în societatea
anarhistă singura lume ideală în care puteau după voia inimii. În acelaşi timp, paradoxal, unele
grupuri non-libertariene nu s-au sfiit să împrumute concepte şi idei anarhiste în cadrul propriilor
ideologii.
Anarhismul a reuşit să cucerească şi unii intelectuali, filozofi şi activişti politici de marcă din
secolul trecut precum Bertrand Russel, Mahatma Gandhi, Martin Buber, Albert Camus, Michel
Foucault, Paul Goodman, Lewis Mumford şi Noam Chomsky. În decursul ultimelor decenii,
anarhismul a continuat să viruseze domenii de activitate, mişcări şi personalităţi extrem de
diverse. Ideile anarhiste au dus la dezvoltarea fără precedent a feminismului radical şi a unora
dintre mişcările ecologiste şi antiglobaliste apărute iniţial în SUA şi Europa Occidentală.
Anarho-feminismul contemporan îşi are rădăcinile în ideile lansate de Emma Goldman,
Voltairine de Cleyre şi Frederica Montseny.
Percepţia anarhismului se distorsionează deseori atunci când acesta este asociat altor curente.
Spre exemplu, expresia "anarho-capitalism" este folosită deseori la adresa economiei liberale sau
a unor gânditori de genul lui Ayn Rand, David Friedman şi alţi pro-capitalişti cu viziuni anti-
statale.
De la sfârştul Războiului Rece, grupele de anarhişti de pe întreg globul s-au erijat în vârful de
lance al mişcărilor anti-globalizare. La fel ca predecesorii lor, anarhiştii cu fulare, glugi, iPhone-
uri şi bâte de baseball luptă deschis împotriva cadrului legal şi legitimităţii statului de drept.
Anarhiştii de azi se declară îngrijoraţi de impactul global al leviathanului companiilor trans-
naţionale asupra societăţilor umane. Un număr tot mai mare de anarhişti îşi face simţită prezenţa
pe Internet, unde sunt organizaţi în nenumărate grupuri şi forumuri de discuţii.
Cu siguranţă, toţi anarhiştii s-au gândit şi au jinduit după presupusele avantaje şi libertăţi
dintr-o lume aflată în anarhie. Niciunul însă nu a conştientizat pericolele inerente traiului într-o
societate în care domneşte legea celui mai puternic şi arbitrarul bunului plac, cu price preţ.
Concluzie
În concluzie putem spunem că, anarhismul nu poate fi interpretat doar în termenii teoriei
politice, ci trebuie înțeles drept un fenomen istoric, social și cultural complex, cu multiple
ramificații și influențe, dincolo de coerența sa strict doctrinară, de altfel, destul de problematică.
Nu există o „ortodoxie” a anarhismului, după cum nu există nici un singur plan al dezvoltării sale
sau un mod principal de articulare. Orice explorare a subiectului care nu dorește să ajungă la
aporiile semnalate de Gherea, trebuie, prin urmare, să pornească mai degrabă de la un asamblaj
particular al anarhiei decât de la vreo prezumată unitate ideatică sau teoretică, pentru a-și crea
ulterior propriile situații de cercetare, propriile perspective, direcții și asocieri.
O primă dificultate, cea de a circumscrie un teritoriu stabil și, în același timp, cuprinzător
al investigației, ține oarecum de natura însăși a subiectului. Plasticitatea anarhiei, multiplicitatea
expresiilor libertare și complexitatea influențelor și asamblajelor sale istorice, riscă mereu să
contamineze cercetarea și s-o descurajeze. Într-unul dintre articolele sale despre gândirea
libertară, Constantin Dobrogeanu Gherea nota la un moment dat că „a se scrie despre anarhism,
mai ales despre anarhismul teoretic, despre teoriile anarhismului, e cât se poate de greu. Cauza e
că nu ai un punct de plecare, nu știi de cine și de ce să te apuci”.