ELEMENTELE TAINEI SPOVEDANIEI

Taina marturisirii presupune patru elemente, primele doua avind un caracter personal, subiectiv,
iar celelalte un caracter liturgic, sacramental, obiectiv:
a. Cainta, adica determinarea de a fi iertat si de a ierta, prin redescoperirea cu <<inima franta si
smerita>> a starii de decadere. <<Metanoia>> inseamna schimbarea spiritului, innoirea mintii,
nu numai intristarea, parerea de rau sau regretul pasiv, ci convertirea profunda, orientarea
fundamentala a vietii. Pocainta este <<o moarte indoita si de buna voie. Iar inima miloasa este
arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni si pasari si animale si demoni, si pentru toata
faptura>> (Isac Sirul, cit. dupa Calist si Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 44, in Filoc.
rom., vol. VIII, p. 105). Pentru Clement Alexandrinul, lacrimile intristarii si pocaintei constituie
al doilea botez (Care bogat se va mintui? XLII, 14). In Vechiul Testament, cainta este intuchipata
de regele David (II Regi 11; 12, 1-25): <<Miluteste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta>> (Ps.
50), si de profetul Ioan: <<Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor>> (Mt. 3, 2).
b. Marturisirea pacatelor inaintea preotului, adica apelul la Biserica de a fi iertat si de a fi
reprimit in comuniune. Este momentul in care credinciosul isi recunoaste nevrednicia sa: <<Tata,
am gresit la cer si inaintea ta, nu mai sint vrednic sa ma numesc fiul tau>> (Lc. 15, 21). In
Biserica primara, marturisirea era publica, in semn de impacare cu intreaga comunitate, iar
cazurile grave erau aduse la cunostinta episcopului. Cu timpul, marturisirea si-a pierdut aspectul
ei public, dobindind un caracter personal. In caz de necesitate, este permisa marturisirea
generala. Cainta si marturisirea pacatelor sint conditii personale indispensabile ale iertarii, dar
harul iertarii pacatelor se impartasete prin rugaciunea de dezlegare a preotului.
c. Rugaciunea de iertare si de dezlegare a preotului, prin punerea miinii pe epitrahilul asezat pe
capul celui ce se spovedeste. Dezlegare sau <<cuvintul impacarii> constituie realitatea obiectiva
a Tainei spovedaniei, <<pentru ca Dumnezeu era in Hristos, impacind lumea cu Sine insusi>> (II
Cor. 5, 19). Ea nu are un caracter declarativ, ci de invocare, deoarece preotul care rosteste
rugaciunea de iertare este <<numai un martor>>, pe cind Hristos, Care sta nevazut, primeste
marturisirea. Una din infiltratiile catolice in tipicul slavon, de unde a patruns si in Molitfelnicele
romanesti, este formula de dezlegare la persoana intii: <<Si eu, nevrednicul preot si duhovnic…
te iert si te dezleg>>, in timp ce formula sacramentala la celelalte Taine este la persoana a treia:
<<se boteaza>>, <<se impartaseste>>, <<se cununa>>.
Toate pacatele pot fi iertate, incit nu exista restrictii ale Tainei cum credeau unii eretici (canonul
5 al Sin. VII e.). exista o singura exceptie, anume pacatele impotriva Duhului Sfint, deoarece
acestea creeaza o stare de nepocainta totala, in care harul nu mai poate lucra (Evr. 6, 4-10).
Anumite pacate, cum ar fi: apostazia, omuciderea si adulterul, sint tratate cu multa severitate.
Teologia ortodoxa a respins doctrina catolica potrivit careia pocainta sterge numai pedepsele
eterne ale pacatelor, cele temporale urmind a fi satisfacute in purgatoriu, unde pot fi iertate de
Biserica din tezaurul de merite acumulat prin jertfa lui Hristos si prin faptele supererogatorii
(superabundente) ale sfintilor. Ideea de satisfacere, prin pedepse, a dreptatii lui Dumnezeu este in
contradictie cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, <<Care nu voieste moartea pacatosului, ci sa
se intoarca si sa fie viu>>. De aceea nu numai doctrina indulgentelor, ci si considerarea epitimiei
sau a canonului ca o satisfactie sau pedeapsa, care ar <<completa>> Taina marturisirii, este de
neacceptat. Desigur, pocainta este un act de adevarata tamaduire, <<ceas curatitor>>, de aceea
preotul, cu discernamintul sau pastoral, poate recomanda credinciosului un canon de pocainta:
rugaciuni frecvente, ajutoare, citiri biblice, pelerinaje, oprirea de la impartasire. Dar epitimia nu
are un caracter de satisfactie sau de pedeapsa, ci de remediu, caci, <<de vreme ce ai venit la
doctor, sa nu te intorci nevindecat>>. Ea nu e o conditie indispensabila si nici o completare a
dezlegarii.
d. Impacarea cu comunitatea si bucuria intoarcerii care se celebreaza in Taina Impartasaniei.
<<Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste>>. In general, Taina spovedaniei se
administreaza inainte de Taina Euharistiei, dar deoarece pocainta are un caracter continuu, ea se
poate savirsi si independent de impartasanie. In practica unor Biserici otodoxe, accentul este pus
pe puterea preotului de a dezlega, de aceea momentul dezlegarii, chiar fara marturisirea
pacatelor, este cel mai important. In alte Biserici ortodoxe, sub influenta monahismului nu toti
preotii au dreptul de a primi marturisirea pacatelor, deoarece indrumarea duhovniceasca
presupune experienta personala si calauzire permanenta. Cu toate ca puterea de a ierta pacatele
tine de harul preotiei primit in Taina hirotoniei, in practica, preotul obtine permisiunea de a fi
duhovinic, sau facultatea de a exercita aceasta putere printr-o <<hirotesie>> speciala. Intr-adevar,
parintii harismatici si pnevmatofori au jucat un mare rol in indrumarea spirituala si in fixarea
canoanelor penitentiale, dar monahii neconsacrati preoti n-au exercitat puterea sacramentala a
<<cheilor>> (Mt. 16, 19).
Indiferent de ritumul impartasirii, care desigur trebuie sa fie foarte frecvent, credinciosii trebuie
sa fie indrumati sa practice pocainta si marturisirea in mod continuu, ca o actualizare permanenta
a harului primit la botez.