Fundamentele patristice ale eclesiologiei Sfântului Simeon Noul Teolog

Un articol de: Pr. Dr. Florin Ionică - 04 Oct, 2022

Iar cei ce sunt despărțiți de dumnezeiescul trup, adică de Biserică și de corul aleșilor,
unde vor merge oare? Spune! În ce împărăție, în care loc nădăjduiesc să se sălășluiască?
Spune-mi! Căci raiul și sânul lui Avraam și orice loc de odihnă sunt negreșit ale celor
mântuiți (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 42, în Scrieri III, p. 231).

Viziunea eclesiologică simeoniană, apropiată de cea a primilor teologi creștini

Căutarea unor teme eclesiologice în scrierile Părinților este o preocupare mai ales modernă,
afirmă teologul R. Murray, în lucrarea Symbols, p. 239. Eclesiologia a devenit un subiect la
modă pentru teologii de dată mai recentă. Foarte adesea, principalul scop al examinării
moderne a eclesiologiei patristice este acela de a răspunde unor întrebări contemporane cu
ajutorul Părinților. De fapt, eclesiologia nu a figurat niciodată în tradiția patristică ca o
învățătură sistematică despre natura Bisericii. Cu toate acestea, Părinții au abordat anumite
teme eclesiologice legate de problemele temporare ce se iveau din când în când în Biserică.
Sfântul Ciprian al Cartaginei și-a expus viziunea eclesiologică în contextul unei polemici cu
mărturisitorii, iar Novațian este doar un exemplu printre multe altele. Se pare că și în timpul
Sfântului Simeon Noul Teolog erau la ordinea zilei câteva probleme eclesiologice ivite în
timpul perioadei iconoclaste și legate de rolul ierarhiei în viața Bisericii. Sfântul Simeon a
abordat aceste subiecte în câteva din scrierile sale, mai ales în Epistole. Viziunea eclesiologică
simeoniană este în general apropiată de cea a primilor teologi creștini, cuprinzând însă și idei
tributare epocii și contextului monahal din care provenea Sfântul Simeon. Sfântul Simeon
considera Biserica, atât cea pământească, cât și cea cerească, ca singurul loc unde este
posibilă mântuirea. Apoi Sfântul Simeon sugerează care sunt atributele Bisericii: afirmând că
Biserica este un trup... fără pată, neîntinat și fără nici o zbârcitură (Imnul 42, p. 231), el arată
unitatea și sfințenia Bisericii. Atributul sobornicității cosmice a Bisericii este subliniat în mod
special de către Sfântul Simeon atunci când vorbește despre aspectul eshatologic al Bisericii.
El numește Biserica cosmos frumos, lumea lui Dumnezeu, lumea de sus, lumea mai presus de
lume a Bisericii celor întâi născuți. Apostolicitatea Bisericii este înfățișată în pasajele în care
Sfântul Simeon vorbește despre succesiunea apostolică a ierarhiei. În opera simeoniană se
găsește o imagine foarte dezvoltată a Bisericii, pe care Sfântul Simeon își întemeiază
conceptele eclesiologice: Mi se pare că o lume înfrumusețată și omul întreg însuși este
Biserica lui Hristos, în care se spune că locuiește Dumnezeu..., care știm că se numește și
Trup și Mireasă a lui Hristos... Căci așa cum Hristos este Cap și Dumnezeu al Bisericii, tot
așa El se face pentru ea și templu, după cum și Biserica însăși s-a făcut un templu al Lui și un
cosmos frumos... Biserica este trup al lui Hristos, mireasă a lui Hristos, lumea de sus și
templu al lui Dumnezeu, iar mădularele trupului ei se fac toți sfinții (Sfântul Simeon Noul
Teolog, Discursuri etice, 1, 7-8, în Scrieri I, pp. 129-130).

Imagini eclesiologice tradiționale - Biserica trup

În pasajul citat mai sus se află un set de imagini eclesiologice tradiționale, dintre care se
impune ideea Bisericii ca trup al lui Hristos. Această concepție care provine de la Sfântul
Pavel și este mult dezvoltată în tradiția patristică ocupă un loc central în eclesiologia Sfântului
Simeon. În Discursul etic 4, Sfântul Simeon ne oferea o explicație alegorică a măsurii vârstei
deplinătății lui Hristos, folosind imaginea trupului în care fiecare mădular simboliza o
anumită virtute. Aceeași imagine este aplicată Bisericii în Discursul etic 1: Dacă sfinții sunt
toți... mădulare ale lui Hristos, Dumnezeu Cel peste toate, ei trebuie să se alipească de El și
să se unească cu trupul Lui ca Acela să le fie Cap, iar sfinții din veac și până în ziua cea de
pe urmă să fie mădulare ale Lui, ca cei mulți să se facă un trup al lui Hristos (Sfântul Simeon
Noul Teolog, Discursul etic 1, în Scrieri I, p. 123). În acest trup, continuă Sfântul Simeon,
mâinile sunt cei care împlinesc voia lui Dumnezeu, umerii sunt cei care poartă sarcinile altora,
pieptul sunt cei care dau hrană și băutură duhovnicească celor însetați și flămânzi, pântecele
sunt cei care pot păstra tainele negrăite și ascunse ale lui Dumnezeu, coapsele sunt cei care fac
roade ale Duhului Sfânt, picioarele și tălpile sunt cei care arată curaj și răbdare în ispite. Fiind
alcătuit din toate aceste mădulare, trupul lui Hristos este întreg și armonios (A se vedea
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursul etic 1, p. 124). În altă parte, Sfântul Simeon revine la
imaginea miresei lui Hristos și o dezvoltă astfel: Așa cum, înainte de căsătorie, mireasa ia de
la mire numai arvuna, iar zestrea convenită și darurile făgăduite în ea așteaptă să le ia după
căsătorie, tot așa și mireasa lui Hristos care este Biserica credincioșilor și sufletul fiecăruia
dintre noi, ia mai întâi de la Mirele Hristos numai arvuna Duhului, iar bunurile veșnice și
Împărăția cerurilor așteaptă să le primească abia după plecarea de aici... (Sfântul Simeon
Noul Teolog, Capitolul 3, 50, în Scrieri III, p. 409).

Biserica ca Mireasă a lui Hristos este o idee care provine de la Sfântul Apostol Pavel și este
tradițională în opera Sfântului Simeon. Sfântul Simeon însă o plasează într-o perspectivă
eshatologică și o folosește aici pentru a exprima concepția lui că Biserica se află într-o stare
de oarecare nedesăvârșire în acest moment și așteaptă împlinirea în faza finală a veacului
viitor. Modul în care teologia simeoniană înțelege împlinirea Bisericii pune accentul pe
împlinirea unui proces treptat care se realizează prin primirea de noi membri.

Ierarhia bisericească în teologia simeoniană

Sfântul Simeon abordează chestiunea importanței ierarhiei bisericești în Epistola 3, dedicată

temei succesiunii apostolice în Biserică. Teologul Vasili Krivochein spunea: există o izbitoare
asemănare dintre fragmentul din Epistola 3 la Sfântul Simeon Noul Teolog și Epistola către
Corinteni a lui Clement Romanul. Este cu siguranță demn de interes faptul că Sfântul Simeon
a preferat lui Dionisie un Părinte apostolic de la sfârșitul secolului I, chiar dacă în timpul
celor opt secole care despărțeau pe Clement de Sfântul Simeon, doctrina despre ierarhia
bisericească se dezvoltase mult mai mult, mai ales în scrierile areopagitice (Vasili
Krivochein, În lumina lui Hristos, p. 353).

Înțelegerea simeoniană a ierarhiei Bisericii ca o instituție instituită de Dumnezeu presupunea

ideea că mântuirea nu este posibilă fără ierarhie. Urmașii Apostolilor fac aceleași lucruri pe
care le făceau Apostolii și sunt deopotrivă cu Apostolii și ei înșiși apostoli, susținea, în opera
sa, Sfântul Simeon Noul Teolog.

Este evident că Sfântul Simeon avea o atitudine extrem de respectuoasă față de principiul
ierarhiei în Biserică, cu toate acestea, a stăruit permanent că reprezentanții ierarhiei trebuie să
îndeplinească cerințele înalte ale vocației lor, Sfântul Simeon rămânând fidel învățăturii unor
Părinți anteriori lui. Cu mult înaintea lui, Sfântul Grigorie de Nazianz susținea că, dacă cineva
nu s-a ridicat deasupra patimilor și nu și-a curățit mintea, nu ar trebui să primească slujirea de
preot. Sfântul Ioan Gură de Aur a exprimat o idee similară. Principala preocupare a Sfântului
Simeon era îmbunătățirea condiției duhovnicești a Bisericii bizantine din epoca sa. Cerințele
lui absolute privind calitățile ierarhiei, precum și critica acesteia trebuie înțelese în contextul
acestei preocupări, mai degrabă ca niște avertismente profetice decât ca niște formule
dogmatice sau hotărâri canonice.