Istoria Culturii și Civilizației Creștine

( Subiecte și răspunsuri )

Subiecte:
1. Ce este cultura și la ce folosește ea? Este cultura același lucru cu
civilizația?

2. Ce este religia și la ce folosește ea? Explicați distincția dintre religiile

politeiste și cele monoteiste. Dați exemple!

3. Comparați oricare două monoteisme avraamice din cele trei ( iudaism,

creștinism, islam )

4. Enumerați și comentați motivele refuzului iudaismului de a recunoaște

divinitatea lui Iisus și implicit valabilitatea religiei creștine.

5. Ce este filozofia? Cum se leagă ea de religie? Ce oferă filozofia greacă

creștinismului?

6. Comparați tipologiile discursive ale lui Socarte și Iisus din Nazaret. Ce

deosebiri există? Dar asemănri?

7. Descrieți un moment de cumpănă din istoria creștinismului ( Marea

Schismă, Reforma Protestantă ) și explicați-i semnificația.

8. Enumerați și comentați principalele obiecții la adresa eticii creștine. Le

considerați întemeiate?
 Ce este cultura și la ce folosește ea? Este cultura același lucru cu civilizația?

Definiție: Cultura desemnează existența însumată istoric, care dă măsura unui destin,
deopotrivă personal și colectiv, care se dedublează creativ și care și care se fundamentează
spiritual, afectiv, decizional, euristic simbolic și comportamental.
Vechii greci, strămoșii romanilor, nu aveau un cuvânt care să desemneze cultura, paideia
fiind folosit pentru a desemna educația.
Abia Cicero, în epoca Republicii Romane, derivă cuvântul colere folosit de romani în
domeniul culturii agrorum ( cultivarea pământului ), atribuindu-l și culturii animi ( cultivării
spiritului )
Pentru a înțelege mai bine cultura este necesară o analiza acesteia din perspectiva celor 6
mari concepții cultural filozofice:
- Concepția metafizică este cea consacrată de greco-latini ( Platon, Aristotel, Cicero ) care
desemnează trecerea de la cultivarea pământului la cultivarea siritului prin artă,
cunoaștere, umanitate.
- Conceăția raționalistă care consacră transformarea omului în ființă superioară cu
ajutorul culturii prin înțelegerea și domniarea fenomenelor naturale și înfrângerea
iraționalității.
- Concepția istoristă care diferențiază cultura în funcție de timpul și spațiul în care aceasta
se concretizează, arătând existența a tot atâtea culturi diferite, câte așezări georgrafice și
timpi istorici există.
- Concepția activistă care atribuie culturii rolul de spimplu element utilizat de om pentru
atingerea scopurilor și idealurilor sale.
- Concepția funcționalistă în care cultura presupune toate manifestările de viață ale unei
populații ( suprapunerea termenilor cultură și civilizație )
- Concepția semiotică ce privește cultura din punct de vedere simbolistic, existența
omului extinzându-se din universul strict material la un univers simbolic pe care el însuși
îl construiește ( limbajul, arata, mitologia, religia, știința ).

Definiție: Civilizația reprezintă forma de manifestare a culturii la o sacră socială

concretă, aplicată peîntreg teritoriul ( civitas – cetate ) asupra tuturor cetățenilor ( civis –
cetățean ).
Două concepții contradictorii afirmă pe de o parte,în sens restrictiv, că civilizația
reprezintă sfera bunurilor tehnico-materiale concrete și banale, ceea ce duce la decăderea culturii
prin civilizație, iar pe de altă parte, în sens larg, se afirmă că nu se poate face o distincție între
cultură și civilizație.
În realitate, între cele două concepte, cultură și civilizație, are loc o simbioză, civilizația
fiind expresia generală, extinsă la nivelul unei societăți, a culturii particulare concretizate la nivel
de individ.
 Ce este religia și la ce folosește ea? Explicați distincția dintre religiile
politeiste și cele monoteiste. Dați exemple!

Definiție: Religia reprezintă un spațiu al întoarcerii permantente, ca relație metamorfică

a ceea ce este înăuntul omului cu ceea ce este în afara lui, prin intermediul căruia omul se
releagă pe sine cu lumea.
Trei curente de gândire, pornind de la faptul că termenul de religie provine din latinescul
religio trebuiesc urmărite în legătură cu această definiție: Cicero care afirmă că religio ar fi de
fapt re-legere ( recitire ), Lactanțiu care afirmă că religio ar fi de fapt re-ligare ( re-conexiune ) și
Augustin care afirmă că religio ar însemna re-eligere ( realegere ).

Pentru a putea face o distincție între politeism ( credința în mai mulți zei ) și monoteism
( credința într-un singur Dumnezeu ) este necesară analiza societății în diferitele ei etape de
dezvoltare.
În Grecia antică ( timpurie ), societatea fiind în continuă dezvoltare, pe fondul războaielor
și al tumultului vieții sociale, era necesar definirea unor zeități care să faciliteze existența
oamenilor și care să fie văzuți ca salvatori, pedepsitori, răzbunători, etc. Când viața a devenit mai
așezată, grecii devenind un popor de comercianți, acești zei au început să capete treptat însușiri
omenești, adică să capete calități și defecte, precum și nume și înfățișare umnă,. Zeus, Atena,
Hera, Afrodita, etc. erau zeități care aveau de o potrivă preferințe pentru diferiți oameni ( Ahile,
Odiseu, etc ) sau antipatii față de alți oameni ( Paris, Hector, etc. ).
În Roma anitică, societate mai așezată și mai precis configurată material și instituțional,
zeii dobândesc o nuanță lucrativă ( ajută la creșterea recoltei, ocrotesc familia, au grijă de
sufletele morților, etc. )
Tot prin intermediul Romei târzii, într-o societate ajunsă la maturitate, așezată și
dezvoltată, se va face trecerea de la religia politeistă la religia monoteistă.
În religia monoteistă care presupune credința într-un singur Dumnezeu, nu omul dă
înfățișarea zeului respectiv, ci el însuși este creat după chipul și asemănarea Dumnezeului pe
care îl divinizează.
Marile religii monoteiste de esență universală sunt 7 la număr: 3 dintre ele Avraamice
cum sunt Creștinismul, Iudaismul și Islamul, 2 sunt indiene Hinduismul și Budismul, alte 2 sunt
chineze Daoismul și Confucianismul și religia oficială a Japoiniei Șintoismul cu variantele sud-
est asiatice Jainismul și religia Sikh.
 Comparați oricare două monoteisme avraamice din cele trei ( iudaism,
creștinism, islam )

Iudaismul, în traducere însemnând Regatul lui Iuda, este una dintre cele 3 religii
Avraamice: Iudaismul, Creștinismul și Islamul. Ea are ca loc de naștere o zonă din sudul
Levantului, adică estului Mediteranei.
Este prima religie de sorginte Avraamică și are drept text fundamental Torah, profetul ei
central fiind Moise, cel care a eliberat poporul evreu de sub sclavia Egiptului, fapt pentru care
religia iudaică mai poartă și numele de mozaism.
La rândul ei Torah este împărțită în 2 corpuri, unul vechi-testamentar denumit Tanah, ce
conține cele 24 de cărți ale Vechiului Testament și care reprezintă Torah scrisă, de inspirație
divină și Talmudul care este o compilație rabinică a opinilor docte legate de toate aspectele vieții
umane și care reprezintă Torah orală.
Creștinismul ca esență îl are ca profet principal pe Iisus, El fiind și Dumnezeu întrupat în
formă umană care se pogoară pe Pământ pentru a mântui omenirea de păcatul originar.
Iisus este văzut de religia Creștina ca fiind Mesia, mântuitorul și izbăvitorul oamenilor,
descris atât El însuși, cât și faptele și viața Sa în cele 27 de cărți ale Noului Testament.
Textul fundamental al creștinismului este Biblia care este împărțită în 2 corpuri, primul
fiind Vechiul Testament, adică cele 24 de cărți care alcătuiesc Torah scrisă și Noul Testament
care cuprinde 27 de cărți.
Acest lucru conduce la deducția simplă și corectă a faptului că religia creșstină este o
contnuare, o prelungire a religiei mozaice.
Din punctul de vedere al mântuirii, între religia creștină și cea mozaică există o foarte
mare diferență. În timp ce creștinii îl recunosc pe Iisus ca fiind Mesia și așteaptă o a doua
pogorâre a acestuia, mozaicii încă așteaptă prima venire a Lui Mesia proorocită de proorocii
Vechiului Testament.
 Enumerați și comentați motivele refuzului iudaismului de a recunoaște
divinitatea lui Iisus și implicit valabilitatea religiei creștine.

Principalele motive pentru care mozaicii refuză să recunoască divinitatea lui Iisus și
implicit valabilitatea relogiei creștine sunt următoarele:

1. Apariția religiei creștine găsește poporul evreu gata ancorat într-o tradiție de aproximativ
1800 de ani;

2. Pentru iudei Dumnezeu este unic, ca și Legea Sa ( Tora ), deci diviniatea lui Iisus ar fi o
corupere a unicității dinive, iar Noul Testament o impardonabilă schimbare a Legii;

3. Dcotrinele iudaică și creștină sunt profund diferite ( prima pune accentul pe îndeplinirea
poruncilor divine, fiind în esență, o religie pragmatică, cea de-a doua se bazează pe
credința și acceptarea mânturii lui Iisus;

4. Ideea de Mesia ( în iudaism este un simplu om, profețit pentru viitor a mijloci instaurarea
împărăției cerurilor pe Pământ, iar în creștinism substanța divină a lui Iisus este tot ceea
ce contează ).
 Ce este filozofia? Cum se leagă ea de religie? Ce oferă filozofia greacă
creștinismului?
Definiție: Filosofia este candiția realizării de sine a individului, agândirii lui și cale a
receptării sensului lumii.
Cuvântul filosofie provine din limba greacă unde filo înseamnă iubire, iar sofia înseamnă
înțelepciune, astfel că filosofia se traduce rin iubire pentru înțelepciune sau, mai pragmatic,
filosofia înseamnă dorința de cunoaștere.
Filosof este acela care are o filosofie, dar totodată, filosof este și acela care nu are o
filosofie, deoarece filosofia este caracteristica unilaterală și suficientă a tuturor oamenilor care se
miră.
Aici este de interes a se face o distincție între soma ( corp ), adică vasul gol și sufletul
care umple și armonizează acest vas prin înțelepciunea căpătată, astfel că filosofia leagă corpul
de suflet și întregește ființa.
Filosofia își are originile în mit și în religie. Pe de o parte filosofia este necesară ca
răspuns la insuficiența explicațiilor mitologice asupra vieții, iar pe de altă parte, ca răspuns la
inexactitatea, incompleta cunoaștere asigurată de mit.
Odată cu apariția lui Socrate, comentat și prezentat de Platon, întreaga filosofie se
schimbă, pe fondul mecanismului rațiunii eterne șu universale.
De la filosofii greci își preia Roma antică filosofia, pe care o va cultiva de-a șungul
secolelor până ce se va diviza între două mari ramuri.
Pe de o parte, Imperiul Roman, a cărei religie oficială trece, în timp, de la religia
politeistă la creștinismul monoteist, iar pe de altă parte, acest creștinism va împrumuta, în
dezvoltarea sa pe întreg teritorul Romei, concepte filosofice deja existente.
Acestea fiind spuse se poate afirma clar că, cel puțin în mare, filosofia creștină își trage
esența din filosofia romană și, implicit, din filosofia greacă.
 Comparați tipologiile discursive ale lui Socarte și Iisus din Nazaret. Ce
deosebiri există? Dar asemănri?

Conoașterea omului este strâns legată de momentul în care acesta a început să vorbească,
o accepțiune a naturii cuvântului ține de lumea socială.
Plecând de la limbajul-gândire care concepe lumea organic, orientarea spre socio-politic
este naturală.
Spațiile culturale nasc oricum interpretări diferite ale sensului limbajului și comunicării.
Discursul socratic vine din logos. El comportă câteva manifestări care trebuiesc definite
pe scurt.
Metoda sa este cea maieutică prin care adevărul, care este latent în ficare dintre noi, poate
fi scos la suprafață prin efor cognitiv și argumentativ. Ea nu este numai o metodă de discuție, ci
și un stil de viață.
Metoda generală a examinării socratice poate fi denumită elenctică care înseamnă testare,
examinare și care presupune respingerea unei teze prin deducerea negației ei.
La Iisus, pe terenul acesta, narațiunea se substituie argumentației. Fundamentele poveștii
ca tâlc și forță intelectuală, interogativă, dar și euristică, țin de o tehnică pedagogică răspândită în
mediul iudaic.
Povestea ca tâlc dă de gîndit, dar în același timp tot ea dă și de trăit. Niciodată una fără
alta.
Asemănările dintre Socrate și Iisus nu sunt numeroase, în fapt, amândoi vorbesc în plide,
oferă exemple, simplifică abstractul spre a percuta mințile de toate tipurile și vădesc un interes
major pentru problemele morale.
Deosebirile dintre Socarte și Iisus sunt mai degrabă paradoxale, Socrate clamând
ignoranța, în timp ce Iisus își certifică drumul și asta în pofida faptului că adevărul demonstrabil
e mai degrabă apanajul lui Socrate, iar lui Iisus îi revine mai repde calea sufletului.
Descrieți un moment de cumpănă din istoria creștinismului ( Marea Schismă,
Reforma Protestantă ) și explicați-i semnificația.

Creștinismul și cultura creștină s-au aflat mai mereu în postura de a resimți forțele
specifice ale ansamblurilor culturale cu care se învecinează. Asta înseamnă și că paradigma
creștină și viziunea generală asupra vieții, moralei, gândirii, societății și statului suferă suferă
presiuni succesive care, cel mai adesea, se traduc în despărțiri.
Bătăliile creștinismului s-au transformat în chestiuni interne care vizau interpretări
dogmatice și presupuneau rupturi uneori inconciliabile.
Marea Schismă din 1054 este evenimentul care a dus la împărțirea creștinătății în cele
două ramuri ale sale, vestică ( catolică ) și estică ( ortodoxă .
Cele două jumătăți rezultate erau oricum urmarea influenței pe care culturile latină și
greacă o exercitau asupra diverselor spații cultural-geografice.
Tensiunile dintre părți nu erau noi, ele datau de ceva timp, iar ruptura de la 1054 nu a
făcut decât să coaguleze, în câteva probleme specifice, diferențele dintre felurile acestea de a fi și
de a gândi.
Principala cauză a rupturii, în rând și cu alte chestiuni mai minore, ține de o problemă
teoretică. Inserarea clauzei Filioque în Crezul de la Niceea.
Filioque este un termen latinesc traductibil prin sintagma și de la Fiul.
În esență, diputa a vizat stabilirea obârșiei Duhului Sfânt purcede numai de la Tatăl sau și
de la Fiul?
Ruptura era la vedere și va rămâne așa. Biserica Ortodoxă își susține poziția bazându-se
pe interpretarea Scripturii și pe imutabilitatea Crezului Niceeo-Constantinopolitan. Duhul Sfânt e
o emanație dintre Dumnezeu-Tatăl, iar presupunerea că el ar proveni și de la Dumnezeu-Fiul nu
ar face decât să complice raporturile Trinitare.
În schimb, catolicii, consideră că Fiul este în egală măsură obârșia Duhului Sfânt, iar
acesta purcede și de la Tatăl, și de la Fiul ( Patre Filioque procedit ).
 Enumerați și comentați principalele obiecții la adresa eticii creștine. Le
considerați întemeiate?

De alungul timpului s-au formulat destule obiecții la adresa eticii creștine, a

comportamentului pe care aceasta îl încurajază:

1. Etica creștină este intolerantă și alimentează intoleranța. Dovezile istorice ale acestei
obiecții sunt omniprezente. Toate tradițiile confesionale s-au atacat reciproc, ca să nu mai
pomenim despre antisemitismul creștin sau lipsa de toleranță față de diversitatea cultural-
religioasă.
(Aici fiecare va comenta în ce mod consideră întemeiată sau nu această afirmație )

2. Etica creștină este imorală întrucât operează cu un sistem de recompense și amenințări.

Substratul acestei obiecții îl reprezintă, bine înțeles, faptul că etica creștină nu încurajază
comportamentul corect din simplu motiv că este corect, ci îl leagă suplimentar de un
istem de recompense sau amenințări prin care e recompensează comportamentul corect
( Raiul ) și se pedepsește cel incorect ( Iadul ).
(Aici fiecare va comenta în ce mod consideră întemeiată sau nu această afirmație )

3. În loc să ducă la împlinirea de sine, etica creștină are un caracter represiv. Această
obiecție se leagă de faptul că nu se consideră că etica creștină ar fi capabilă să conducă la
un comportament altruist și autonom, câtă vreme ea impune un comportament defensiv și
restrictiv, și un conformism social inactiv.
(Aici fiecare va comenta în ce mod consideră întemeiată sau nu această afirmație )

4. Etica creștină menține oamenii la un nivel de imaturitate, deoarece conduce la reacții

morale brute. Această obiecție se leagă, bine înțeles, de cea anterioară. Reacția brută,
neadaptată la circumstanțe, reprezintă o stagnare a autonomiei persoanei umane. O astfel
de atitudine nu permite indivizilor să învețe din experiență.
(Aici fiecare va comenta în ce mod consideră întemeiată sau nu această afirmație )