Obiectul dreptului roman

1. Dreptul roman a avut o viaţă milenară. El cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau
sancţionate de statul roman, ce formează un sistem extrem de vast, format din numeroase ramuri de drept şi
instituţii juridice.
Dreptul roman s-a aplicat de la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr. până la jumătatea secolului al VI-lea
d. Hr, adică din momentul fondării statului roman de către regele Servius Tullius până la moartea împaratului
Justinian, când Imperiul Roman de Răsărit s-a transformat în Imperiul Bizantin.
Cele mai vechi norme juridice aplicabile la Roma erau cele sancţionate de stat. Iniţial, ele erau simple
obiceiuri create în epoca prestatală prin repetarea îndelungată a unor comportamente. Aceste reguli primitive
erau exprimate în formă nescrisă şi respectate de bună-voie. În momentul apariției statului, practica a
demonstrat că o parte din ele erau utile și contribuiau la bunul mers al societății. De aceea, au fost
sancționate de organele de stat, devenind obligatorii; în acest fel, vechile norme de conduită s-au transformat
în norme juridice.
Dezvoltarea statului şi evoluţia ideilor juridice au ca efect apariţia normelor instituite de statul roman.
Fiind suficient de dezvoltat, având un aparat specializat, statul nu se mai limitează doar la a recunoaște
valoarea juridică regulilor create în cadrul relaţiilor interumane, ci monopolizează tot procesul de elaborare a
dreptului.
Am mai spus că dreptul roman este format din ramuri şi instituţii juridice. Ramurile de drept sunt
formate din mai multe instituţii juridice, iar instituţiile juridice cuprind normele juridice instituite sau
sancţionate ce reglementează relaţii sociale înrudite (spre exemplu, instituţia juridică a căsătoriei cuprinde
toate normele juridice juridice aplicabile în acest domeniu).
Dreptul roman s-a confundat iniţial cu religia şi morala, aşa cum s-a întâmplat şi la celelalte popoare ale
antichităţii. Primele norme juridice aplicabile la Roma erau de inspiraţie divină, conform mentalităţii acelor
vremuri, şi reprezentau creaţii ale preoţilor cultului păgân roman (pontifii). Iată de ce în cele mai vechi
timpuri limbajul juridic se confunda cu cel religios. Cu ajutorul spiritului lor practic, care i-a ajutat să se
raporteze la realitate, romanii au depăşit această confuzie, au personalizat limbajul juridic în raport cu cel
moral şi cu cel religios şi au separat normele dreptului de cele ale religiei şi moralei. Cu toate acestea,
străvechea confuzie dintre drept, religie şi morală se regăseşte în textele unor jurisconsulţi clasici.
Unul dintre aceşti savanţi, Ulpian, a definit ştiinţa dreptului. În opinia sa, dreptul se confundă cu religia
şi cu morala, întrucât „juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti
scientia” (Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept).
Printr-un alt text, în care dreptul se confundă cu morala, acelaşi jurisconsult afirma că „juris praecepta
sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere” (Principiile dreptului sunt acestea: a
trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său).
Confuzia între drept şi morală se regăsea şi în faimosul citat al jurisconsultului Celsus, conform căruia
„jus est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui şi a echitabilului). Binele ţine de sfera moralei, iar
echitabilul şi de sfera moralei, dar şi de cea a dreptului, dovadă în acest sens fiind activitatea jurisconsulţilor
şi cea a magistraţilor judiciari, bazate pe echitate.
Faptul că jurisconsulţii clasici confundau dreptul cu religia şi morala nu trebuie să ne mire. El se
bazează pe mai multe argumente.
În primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, care ţinea la valorile sale fundamentale.
Ca orice popor puternic, ei nu au renunţat niciodată la vechile valori, chiar dacă ele erau complet depăşite.
În al doilea rând, romanii au demonstrat un pragmatism ieşit din comun. Ei au înţeles faptul că dreptul
este viu şi trebuie să reflecte realitatea, fapt ce i-a ajutat să creeze concepte, instituţii şi principii preluate de
sistemele juridice ulterioare.
În al treilea rând, se pare că definiţiile formulate de jurisconsulţii romani au fost preluate de la greci,
care erau filosofi neîntrecuţi, dar care nu depăşiseră confuzia între drept, morală şi religie.
În realitate, romanii au înţeles că dreptul nu se poate desprinde complet de religie şi morală. Deşi se
individualizează ca ştiinţă, el nu poate funcţiona în sfera relei-credinţe, în sfera imoralului, deoarece
omenirea ar regresa.
2. Juriştii romani au demonstrat un pragmatism ieşit din comun. În acest fel, au reuşit să creeze un
tezaur juridic, ce cuprindea procedee juridice avansate, inspirate din realitate, din practică. Aşa se explică
faptul că au fost împrumutate şi aplicate cu succes şi mai târziu. Acest lucru i-a determinat pe juriştii din
epocile ulterioare să afle motivele pentru care procedeele juridice create în epoca sclavagistă s-au aplicat şi
în societatea feudală, în cea modernă şi în cea contemporană.
 În acest scop au fost înființate mai multe școli, dintre care amintim doar câteva: şcoala de la Ravenna
(sec. VII), şcoala de la Pavia (sec. X), şcoala glosatorilor (sec. XI), şcoala postglosatorilor (sec. XIV) şi
şcoala istorică a dreptului (sec. XVI). Lucrările reprezentanţilor primelor şcoli nu erau valoroase. Lucrările
şcolii glosatorilor explicau dreptul roman pe înţelesul tuturorşi celor care nu aveau cunoştinţe juridice,
contribuind la evidenţierea importanţei dreptului roman. Conştienţi de valoarea acestuia, reprezentanţii şcolii
postglosatorilor extrag din operele glosatorilor principii aplicabile în practică, iar reprezentanţii şcolii istorice
a dreptului doresc să reconstituie instituţiile juridice romane şi studiază, pe lângă textele juridice, şi texte din
alte domenii, precum literatura, istoria, filosofia. Juriştii ulteriori au desăvârşit opera înaintaşilor.
Reprezentanţii noii şcoli istorice a dreptului, fondată în Germania secolului al XIX-lea, precum şi
cercetătorii ulteriori, au evidenţiat că dreptul roman poate constitui un model de reglementare, capabil să
ofere soluţii în orice societate bazată pe proprietatea privată şi pe economia de schimb.