Comportamentul psiho-delincvențial.

Violența
individuală vs violența grupului. Delincvența juvenilă

Comportamentul psiho-delincvențial

Regulile organizării comportamentului

Organizarea comportamentului, format din

atitudini stări

se regăsește în trăirea individului.

activități procese
fizice psihice

Odată cu apariția sferei de activitate independentă, persoana înfruntă dezamăgirile și

pericolul în încercările realizării unor interese, recurgând la impulsul de a disprețui tot ceea
ce nu este clar formulat sau înțeles, tot ceea ce crede că îl controlează.

De la scopurile meschine, umilitoare, reprezentate de atitudinile de a mulțumi pe cei

puternici, până la comiterea actelor de bravură, depășite de edificarea universului
intangibil, acceptat de logica schizofrenului, sistemul comportamental este orientat spre
comunicare, când controlul voluntar nu este diminuat sau afectat de boli psihice.
Voința și atitudinea (ca acte de executare) sunt legate, astfel încât se influențează
reciproc, tulburările fiind resimțite și în modul de adoptare a reacției față de stimulii
externi.
Actele voluntare generatoare de insecuritate sunt suficiente pentru a căuta avantajele
individuale în participarea la activitățile colective (comportamentul gregar), sau pentru a
se mobiliza spre subiectivitatea unilaterală (comportamentul egocentrist).

1
Proprietățile fundamentale ale personalității suscită, în cazurile extreme, un
comportament de abandon, pentru evitarea perpetuării abuzurilor celor puternici, un
comportament cu atitudini răzbunătoare ale agresorului, sau un comportament grandios
(în care rolul factorilor emoționali - umilința, sentimentul de neputință, compasiunea sunt
diminuați pentru a face loc afirmării, în mod exagerat a personalității).
Adoptarea uneia dintre aceste reguli comportamentale are la bază modele de control
dobândite în prima fază a educației (anxietățile copilăriei),

fapt care determină ca individul să acționeze fără limite sau constrângeri,

înlăturând presiunea oricărei autorități (când motivațiile urmăresc afirmarea
individuală cu orice risc, acceptându-se impulsurile agresive, renunțarea la
procesele instructive),

precum și să abandoneze orice formă de împotrivire (acceptând

supunerea, ca act de diminuare a sentimentului propriei
identități, ca modalitate de comportament autodistructiv).

Pentru organizarea comportamentului, individul își stabilește regulile semnificative

necesare mobilizării forțelor voliționale, acţionale și afective, îndreptate împotriva
stimulilor externi sau tendințelor interioare nefaste:
⎯ acceptarea educației adaptată la realitate
⎯ acceptarea că orice acțiune poartă un sens
⎯ acceptarea replasării individului în mediul său, concret, socio-educativ
⎯ acceptarea scopurilor acţionale clare
⎯ acceptarea eului nevrotic, incapabil să reziste impulsurilor conflictuale
⎯ acceptarea executării actului pozitiv, sau negativ fără oscilații sau concesii
⎯ acceptarea raportării fenomenelor sociale la voința individuală educată sau
needucată
⎯ acceptarea compensării deprinderilor deficitare cu atitudini secundare, adaptate la
realitate
⎯ acceptarea formării obișnuinței de a adopta atitudini disciplinate sau bizare
⎯ acceptarea adăpării unui regim comportamental de alternanță între eficacitatea
atitudinilor pozitive și insatisfacția atitudinilor negative

2
 Normativitatea comportamentală

Sentimentele și emotivitatea evoluează în cadrul unei experiențe atitudinale precise

(pozitivă sau negativă), în sensul stabilirii deosebirilor dintre realitate și fantezie, individul
trecând peste frustrările situațiilor în care trebuințele nesatisfăcute nu au dispărut, în cele
din urmă acceptând o anumită identitate comportamentală.
În mod analog, activitățile practice fac posibilă radicalizarea treptată a comportamentului,
caracterizat de autocontrolul exigent al rațiunii, prin trecerea de la evaluarea post factum
a sancțiunii, la compararea acesteia cu eventualele avantaje și la acceptarea recomandării
că fapta este prejudiciabilă și nu este justificată moral.
Modificarea sistemului comportamental ales inițial sau adecvarea acestuia poate reprezenta
o radicalizare atitudinală, în sensul punerii de acord a oricărui răspuns la stimulii externi,
cu interpretările trebuințelor individuale, astfel încât, acestea să fie realizabile, doar în
măsura în care nu sunt prejudiciabile.
Disciplina comportamentală judicioasă și consistentă impune înțelegerea și acceptarea
măsurilor propuse de autoritățile sociale care, după ce recomandă o anumită atitudine,
obligă individul la executarea conduitei pozitive.
Recomandarea preliminară a prestării unei atitudini licite, prin norma legală, necesită
starea de autocontrol (selectată prin stăpânirea de sine), iar în cadrul unui comportament
necontrolabil, se realizează constrângerea repetată, pentru garantarea stabilizării
comportamentale.
Sensul relației dintre recomandare, amenințare și pedeapsă se regăsește în formarea
sentimentului de sine, caracteristic vârstei, coerent, consecvent, relativ stabil, echilibrat,
recunoscut pentru pretențiile de validitate și normalitate atitudinală (caracterizată prin
răspunsuri fixe la acțiuni posibile fixe, în cadrul unei experiențe evolutive).
În evaluarea normalității comportamentele sunt cuprinse atitudini, stări care trebuie să fie,
de fiecare dată, identice și să corespundă normativității sociale (dominatoare).
Experiența individuală implică absorbția treptată a atributelor despre sine (insignifiant,
altruist, puternic, excesiv, posedat), provocând privațiuni emoționale, sub aspectul
păstrării sensului sau scopului acțiunilor realizate, ca urmare a influenței factorilor externi
și a impulsului de a acționa pentru realizarea pretențiilor întemeiate, în cadrul strategiei
de valorizare propusă de experiență (diferențiată de la individ la individ), ca urmare a
influenței moștenirii genetice și a mediului ambiental.

Violența juvenilă

Violența juvenilă se manifestă prin atitudini și stări de inadaptare, nesupunere, față de

regulile simple de conduită, urmate de manifestări agresive (fuga de acasă, minciuna
patologică, negarea evidenței, viață sexuală timpurie, vagabondaj).
Conflictele juvenile reflectă relația dintre organism și mediu, efortul psihic și fizic al
individului de a se impune în relația cu alte persoane, având ca finalitate adaptarea la

3
mediu (prin relevarea a ceea ce se petrece în gândirea și simțirea sa – introspecţionismul;
prin comportamentul extern adoptat – behaviorismul).

⎯ Procesele afective ale violenței

Violența juvenilă corespunde activității prestate de minorii care nu au împlinit vârsta

răspunderii penale (până la 14 ani), a căror conduită mentală și exterioară indică săvârșirea
unor agresiuni.
Atitudinile violente se regăsesc în activități fizice concrete, care reflectă activitatea de
apreciere sumară a unor consecințe, o stare impulsivă, chiar dacă tensiunea psihică este
parțial inhibată, iar scopul acțiunii nu este motivat profund.
Prin violență, minorul încearcă să se adapteze unor exigențe (familiale, școlare),
afirmându-și forța distructivă, amenințătoare, deși manifestarea violentă nu reprezintă
nevoia sa psihică.
Elementele constitutive ale violenței juvenile indică labilitatea emoțională,
hiperexcitaţie, mișcări instinctuale profunde, care se pot finaliza prin incendieri, sinucideri,
crime.
Impulsivitatea actelor săvârșite indică scopul (latura stimulatoare a acțiunii) și mobilul
(obiectivul mintal), urmărite prin acțiunea voluntară comisă.
În activitatea violentă se regăsesc reacțiile neurocerebrale și achizițiile psihice (capacitatea
de apreciere a scopului acțiunii, capacitatea atitudinală voluntară, stabilitatea mentală),
care garantează evitarea actelor gratuite (inutile), aberante (absurde), a greșelilor
uimitoare.
Cuprinzând, în conținutul său, procese și funcții psihice, activitatea violentă a copilului
apare ca rezultat al aptitudinilor, trăsăturilor de caracter și temperament, dar și
împrumutului de atitudini din mediul ambiental, chiar dacă scopul activității nu este clar,
riguros reprezentat.
Violența se declanșează numai dacă intervine o anumită stimulare, un imbold, care să
motiveze atitudinea de surescitare a copilului, prin fixarea unei stări de necesitate brutală,
directă, imediată.

⎯ Structurile motivaționale ale agresorului

Structurile motivaționale au la bază trebuințe primare (de natură fiziologică – satisfacerea

instinctului sexual) și secundare (securitate, afecțiune, valorizare).
Satisfacerea trebuințelor determină supraviețuirea și calmarea individului, iar
nesatisfacerea acestora incită la stări conflictuale, atitudini disperate, alarmante.

4
Motivul care declanșează atacul sau apărarea agresivă devine mobilul acțiunii, care susține,
orientează și încearcă să desăvârșească starea conflictuală, acțiunea agresivă.

Violența juvenilă se caracterizează prin diversitatea motivelor acţionale:

hiperactivitatea
patologică

diminuarea
activității
voluntare

Violența juvenilă are la bază tendințele, preferințele pentru obiecte, persoane, care,
atunci când sunt selectate și urmărite eficient de către agresor, dobândesc calitatea de
interese negative (justificate de elementele cognitive, volitive și afective).
Până la împlinirea vârstei de 13-14 ani, reglajul voluntar al voinței nu este conștientizat,
mobilizarea și concentrarea energiei psihonervoase nu sunt îndreptate în mod repetat sau
constant, pentru realizarea acelorași scopuri.
Violența exercitată de minor nu exprimă hotărârea fermă de înlăturare a obstacolelor
apărute, iar manifestarea gândurilor și sentimentelor agresive nu este finalizată, deoarece
actele sunt influențate de condițiile ambientale, de modul în care restricțiile sociale sunt
impuse prin recomandările educației sau prin forța legii.
Emoțiile, pasiunile și sentimentele agresorului minor, în momentul în care sunt ferme,
hotărâte, se transformă în convingeri, care se contopesc cu trăsăturile de personalitate
negativă.
Necesitatea agresorului minor de a asimila informațiile complexe, de a-și forma
mentalitatea, părerea, ideea despre exigențele mediului ambiental, durează pe întreaga
perioadă a copilăriei, până la dobândirea statutului de adult.
Comportamentul minorului este tulburat de emoțiile care îl stăpânesc, în situații
excepționale, iar când acestea se permanentizează, îi dezorganizează conduita (furia,
groaza – paralizează, inhibă activitatea).

⎯ Predispozițiile agresionale

Înclinația pentru agresivitate are la bază sensibilitatea crescută, ghidată de tendințe și

orientări determinate de stereotipurile în gândire și experiența personală agresivă.

5
Capacitatea minorului de a realiza acte violente este indicată de stadiul dezvoltării
mentale, gradul de elaborare, percepere, urmărire și control al motivației agresionale.
Nivelul cunoașterii condițiilor mediului ambiental, a rolului său în inițierea și derularea
activității violente, raporturile concrete cu victima, vor reprezenta elemente perturbabile,
raportate la atacurile și reacțiile persoanei violente.
Particularitățile psihoindividuale influențează succesiunea sau dezvoltarea unor acțiuni,
evenimente, deoarece minorul își elaborează propria imagine despre structura și dinamica
activității violente.
Incubarea, prepararea, iluminarea și verificarea ideii agresive vor supraviețui în cursul
activității violente, devenind trăsături de bază pentru realizarea agresiunilor viitoare.

⎯ Antecedența agresională

Evoluția contradictorie a comportamentului violent al minorului indică structura,

realizarea, ierarhizarea actelor agresive, prin raportarea la valorizarea consecințelor
acestora.
Dobândirea anumite experiențe agresive, care rămâne o perioadă de timp relativ stabilă,
față de eventualele perturbări din mediul ambiant, va consolida comportamentul
sistematizat pe violență.
Faptele, actele, întâmplările, evenimentele anterioare pot fi abandonate în funcție de
gradul în care agresorul intenționează să se detașeze de o anumită stare conflictuală și să
acționeze altfel decât „acționează ceilalți agresori”.
În acest mod, individul își subordonează reacțiile și acțiunile unui mod specific, original,
stabil (stereotip) de satisfacere a trebuințelor, evitând stările de disperare, vină, neliniște,
neputință.