Carat Nicoleta, An I, Grupa A, Asistenţă Socială

Istoricul Asistenţei Sociale

Din toate timpurile au existat persoane ale căror nevoi nu erau satisfacute
corespunzător, erau persoane care nu se puteau integra, dar în acelaşi timp există dovezi că în
toate societăţile acestea erau ajutate: iniţial doar de familie şi de comunitatea restrânsă, apoi şi
de către stat. Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană se
integrează, sunt comunităţile în care se pun bazele socializării, bazele devenirii ca persoană
ale fiecărui om. Tot ele sunt primele care îl ajută la necaz, aşa încât putem spune că asistenţa
socială ca idee şi demers este la fel de veche precum este şi societatea omenească. Societatea
perfectă, în care toţi oamenii sunt fericiţi, toate funcţionează optim, rămâne în continuare un
ideal utopic, dar unul spre care tindem constant. Studiul evoluţiei istorice a societăţilor
omeneşti evidenţiază nu numai deficienţele acestora, ci şi modul prin care s-a încercat
ajutorarea membrilor defavorizaţi.
Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca domeniu profesionalizat. Începutul
instituţionalizat al asistenţei sociale poate fi considerat apariţia legii elisabetane a sărăciei, ăn
1601 (The Poor Low). „ Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului
pentru persoanele dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi
de atragere a săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a
parohiilor.” (Preda Marian, 2002, p. 752 în Sorescu Maria Emilia, 2005, p. 23) Ca profesie,
asistenţa socială se cristalizează abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, debutul fiind realizat
de către americani. După cum se poate constata originile asistenţei sociale moderne se află în
ţările democratice occidentale. Astăzi toate ţările civilizate au sisteme de protecţie şi asistenţă
socială, care se cer perfecţionate şi adaptate continuu la cerinţele unor societăţi aflate în
permanent progres şi dezvoltare, pe multiple planuri.
Deşi recentă ca activitate formală, instituţionalizată, ca activitate informală, asistenţa
socială este prezentă chiar şi în cele mai vechi comunităţi omeneşti, cunoscând o mare
varietate de manifestări, aflate în strânsă dependenţă de mentalităţile şi atitudinile existente
privitor la persoanele vulnerabile, precum şi de obiceiurile locale.
Istoria popoarelor antice ne furnizează informaţii bogate despre modul in care
societăţile şi comunităţile de atunci tratau persoanele aflate în incapacitate de a-şi satisface
nevoile elementare la un nivel considerat acceptabil. Mijloacele de asistare erau diferite, cum
diferite erau şi categoriile de persoane considerate ca necesitând ajutor. Erau ajutaţi de regulă
copiii orfani, cei care aveau o infirmitate, cei extrem de săraci, bătrânii neputincioşi, bolnavii,
dar se întâlnesc diferenţe accentuate de la un popor la altul.
De exemplu, în ceea ce priveşte copiii, la evrei, egipteni, persani, indieni,germani sau
incaşi copiii erau socotiţi o binecuvântare. Copiii orfani beneficiau de o protecţie specială.
Astfel, la persani, orfanii minori rămâneau în grija preoţilor, incaşii îi încredinţau unei femei
văduve fără copii care îi creştea pe cheltuiala statului, la bătrâneţe, văduva urmând să fie la
rândul său îngrijită de copilul crescut. Grecii şi romanii, din contră, nu apreciau copiii şi pe
lângă faptul că nu doreau să aibă mai mult de unu-doi copii şi încurajau practicile abortive,
abandonau fără milă copiii nedoriţi la marginile oraşelor, pe grămezile de gunoaie de unde
putea să îi ia cine dorea sau ajungeau hrană câinilor. Cei luaţi erau crescuţi pentru a fi vânduţi
ca sclavi.
Incaşii de altfel aveau o grijă deosebită pentru toţi cei aflaţi în nevoie, manifestând o
solidaritate rar întâlnită în istorie: „ Fiecare om din popor avea obligaţia să lucreze în primul
rând Pământurile Soarelui (ale templelor), apoi cele ale bătrânilor, bolnavilor, văduvelor,
orfanilor minori şi cele ale soldaţilor de serviciu efectiv. Urmau în ordine – pământul destinat
familiei sale, dar şi pământul vecinului dacă acesta era în nevoie. În sfârşit – pământul
aparţinând lui Inca, suveranului.” (O. Drâmba, vol. II, p. 216 în Sorescu Maria Emilia, 2005,
p. 24 ) „ Bătrânii se ocupau de un respect deosebit. Infirmii – care nu se puteau căsători decât
între ei – îşi aveau la fel ca şi ceilalţi bucata lor de pământ, pe care dacă nu-l puteau lucra
singuri erau ajutaţi de ceilalţi membrii ai comunităţii.” (ibidem, p. 233)
 Preocuparea incaşilor pentru a asigura tuturor cele necesare, astfel încât nimeni să nu
fie marginalizat a atras admiraţia istoricilor care au studiat acest popor: „ Poate că niciodată
vreun stat chiar din epoca modernă, n-a avut grijă să asigure celui mai umil membru al
colectivităţii, celui mai sărac, celui mai dezmoştenit, să fie protejat de societate şi să poată
duce o existenţă demnă de un om.” (Karsten, apud ibidem). O formă de asistenţă a orfanilor
proprie incaşilor este de a-i încredinţa spre creştere unor văduve fără copii, care îi creşteau pe
cheltuiala statului. Întâlnim astfel pentru prima dată în istorie plasamentul familial.
Evul Mediu, din punct de vedere al asistenţei sociale, este marcat de activitatea
filantropică intensă a Bisericii, realizată la nivelul mănăstirilor, episcopiilor şi parohiilor. Tot
acum, sub influenţa preceptelor creştine, dar şi din raţiuni de orgoliu sau prestigiu se
înmulţesc actele caritabile ale nobililor. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte sociale, dar
nu exista încă o acţiune unitara, planificată şi eficientă.
În epoca modernă statul devine un actor important. „ Statul pentru prima dată în istoria
lumii capătă aspectul unei istorii stabile, cuprinzătoare, motivate raţional şi emancipatoare,
odată cu instituirea sa în stat naţiune.” (Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogăceanu,
„Societatea civilă şi drepturile omului”, Ed. Institutului de Teorie Socială al Academiei
Române, Bucureşti, 1997, p. 5 în Sorescu Maria Emilia, 2005, p. 24) Apariţia statelor
moderne a însemnat şi preluarea de către acestea a responsabilităţilor protecţiei şi asistenţei
sociale. Primele măsuri de acest gen apar la noi în secolul al XIX-lea. Regulamentele organice
din 1831 şi 1832 prevedeau administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii
unor categorii de populaţie defavorizate: bolnavi, infirmi, săraci, bătrâni neputincioşi şi copii
orfani. Lipsa de organizare riguroasă şi mai ales lipsa fondurilor necesare a făcut ca în Ţările
Române, Biserica să rămână multă vreme pilonul de bază al activităţii filantropice, în ciuda
faptului că posibilităţile sale materiale au fost serios afectate de secularizarea averilor
mănăstireşti. Treptat apar o serie de organizaţii filantropice, în special al doamnelor din înalta
societate, dar şi ale unor bresle.
În perioada interbelică reţeaua de asistenţă socială din România era compatibilă cu
cele din ţările occidentale.
După o ascensiune spectaculoasă între cele două războaie mondiale, ascensiune
datorată în special eforturilor lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de la Bucureşti, asistenţa
socială a fost eliminată aproape în întregime în perioada regimului comunism, conform
considerentului că societatea comunistă este o societate perfectă în care nu există persoane
care nu se pot integra în sistem şi probleme care nu pot fi soluţionate. Astfel că în 1969 şcolile
de asistenţa socială se desfiinţează. Instituţionalizarea rămâne singura modalitate de asistare a
copiilor orfani sau abandonaţi, a bătrânilor şi persoanelor cu handicap. Imaginea unora dintre
aceste instituţii a fost una dintre cele mai şocante pentru publicul din întreaga lume după
revoluţia din 1989: mizerie, nepăsare, oameni ai nimănui, suferinţă închisă între ziduri.
Tot edificiul construit prin eforturile Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi ale lui
Dimitrie Gusti a fost dărmat, astfel că în 1990 a fost necesar să se înceapă de la zero, iar
primul pas în construirea sistemului naţional a fost reînfiinţarea învăţământului superior de
asistenţă socială, ilustrând premisa că pentru orice activitate eficientă este nevoie de
profesionişti.

Pentru a afla mai multe despre existenţa/inexistenţa asistenţei sociale, a înţelege mai
bine modul de funcţionare şi relevanţa în viaţa oamenilor, am căutat pe cineva care îmi poate
oferi informaţii mai exacte in legătură cu ce a fost şi ce este asistenţa socială. Această
persoană este M. P., in vârstă de 64 de ani, din zona Dobrogea, sat Nicolae Bălcescu, Judeţ
Tulcea.
M. P. s-a născut în Niculiţel, localitate în apropiere de Nicolae Bălcescu, dintr-o
familie cu trei fraţi, un băiat şi două fete gemene, ea fiind una din ele. Imediat după naştere ea
şi sora ei au fost separate, fiind crescute fiecare de câte o mătuşă, deoarece mama decedase în
urma naşterii lor, iar tatăl nu se descurca cu două nou-născute. Chiar şi aşa familia a fost
mereu unită, fiind cu toţii în acelaşi sat.
M. a făcut şase clase. L-a vârsta de optsprezece ani s-a căsătorit, are cinci copii (toţi
căsătoriţi) şi şase nepoţi. În urmă cu nouăsprezece ani a rămas văduvă, iar de câţiva ani
locuieşte singură, acesta fiind lucrul cel mai neplăcut pentru ea.
 Am avut o scurtă discuţie cu M. P. pe tema asistenţei sociale. Când am întrebat-o dacă
a auzit vreodată despre asistenţă socială, ea mi-a răspuns: „Nu ştiu ce e asta. N-am auzit nici o
dată despre aşa ceva.” – şi a avut tendinţa să plece, gândindu-se probabil că nu deţine
informaţiile de care am eu nevoie. În acel moment pot spune că m-am blocat, neştiind ce
întrebare să pun sau cum să formulez întrebarea în aşa fel încât să-mi poată răspunde, dar
primul meu gând a fost să-i cer să ia loc şi să nu se sperie de termenii „asistenţă socială”,
pentru că îi cunoaşte, dar sub altă formă, aşa că i-am explicat. S-a liniştit şi mi-a povestit câte
ceva. Mi-a spus că au fost timpuri grele, că în perioada comunismului existau orfelinate şi
aziluri, dar că erau îngrozitoare, erau mizerabile, că nu se ocupa nimeni de cei de acolo, că se
murea de foame, că era mai ceva ca la închisoare, că de fapt clădirile în sine erau nişte
închisori, cu gratii la ferestre, fără condiţii de nici un fel.
La un moment dat îmi spune de familiile cu mulţi copiii – „ Familiile care aveau mulţi
copii şi nu se descurcau sa-i crească, în general nu-i dădeau la stat, ci îi dădeau spre adopţie la
rude care nu aveau nici un copil. Printr-o situaţie asemănătoare am trecut şi eu, când o rudă
din Ovidiu, Judeţul Constanţa, a vrut să-mi adopte una din fete. Chiar dacă eram noi şapte şi
cu bunicul, opt, şi nu stăteam chiar aşa de bine cu banii, nu am vrut să ne dăm fata.” – faţa i se
înroşise, vocea îi tremura şi aveam senzaţia că din minut în minut va începe să plângă
(probabil amintirile au copleşit-o).
Spunea că nu exista grijă pentru nimic, nicăieri nu ţi se acorda atenţie. Tot ce ştia conducerea
statului era că trebuie să crească producţia, iar armata să fie bine pregătită. De-asta toţi tinerii
băieţi erau obligaţi să facă armata. Numai ce-i bolnavi aveau dreptul să refuze.
Şi mai era ceva de care îşi amintea, spitalele de „nebuni” (psihiatrie). „Arătau de parcă
acolo nu erau oameni, ci animale sălbatice, sau mai rău. Cu gardurile acelea înalte cu săgeţi în
vârf şi câteodată nişte ţipete… Era groaznic! Nici nu se compară cu ce este astăzi.”
Şi probabil că are dreptate. Am plecat de la M. P. cu o altă imagine în minte. Ştiam că
fusese rău înainte, dar probabil nici o dată nu mi-aş fi imaginat cât de rău, şi cum îi afecta pe
oameni. Se pare că în perioada comunistă asistenţa socială era aproape nulă, iar instituţiile
existe în acest scop erau mai degrabă văzute ca nişte închisori, nişte centre ale terorii, unde
domneau groaza, chinul şi mizeria. Cu puţin timp înainte gândeam că asistenţa socială
românească de acum este destul de slabă, şi chiar este, în comparaţie cu ceea ce se află în
celelalte state, dar nici nu aş vrea să fi trăit pentru a vedea cum era cu câţiva ani înainte de a
mă naşte. Acum totuşi este ceva, nu este foarte mult, dar este ceva. Cu timpul sper ca lucrurile
să se remedieze, iar sistemul social să-şi revină treptat, pentru că eu chiar cred că este nevoie
de aşa ceva şi sunt foarte multe persoane care au nevoie de acel sprijin, chiar dacă nu e mare,
dar care înseamnă ceva pentru ei. Am văzut copii care au nevoie de ajutor, bătrâni a-i nimănui
care umblă cu torba în spate pe străzi şi dorm pe unde apucă, persoane cu deficienţe care nu se
pot descurca decât dacă au sprijinul altcuiva. Şi am mai văzut ceva, oameni care încearcă din
răsputeri să lupte pentru bunăstarea acelora, oameni cărora le pasă şi care nu se dau în lături
când vine greul, oameni fără de care sistemul de asistenţă socială nu ar putea răzbate printre
atâţia alţii prinşi în nepăsare, în propriul egocentrism.
De-am fi toţi ca incaşii…
„ Poate că niciodată vreun stat chiar din epoca modernă, n-a avut grijă să asigure celui
mai umil membru al colectivităţii, celui mai sărac, celui mai dezmoştenit, să fie protejat de
societate şi să poată duce o existenţă demnă de un om.” (Karsten, apud ibidem).

Bibliografie:

1. Sorescu Maria Emilia, „Asistenţă socială: sistem şi profesie”, Craiova, Ed.

Universitaria, 2005 – Coautor: Berilă Ioan
2. Gîrleanu-Şoitu Daniela Tatiana, „Asistenţă Socială”, Iaşi, Ed. Universităţii
„Alexandru Ioan Cuta”, 2006