1

Motto:
“Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?”

Adrian Păunescu
CURSURILE NR. 1 si 2
SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ PRIVIND EVOLUȚIA
ATITUDINII SOCIETĂȚII FAȚĂ DE BĂTRÂNI
Considerând îmbătrânirea un fenomen biologic și o construcție culturală și socială,
observăm diferite atitudini ale societății față de bătrânețe de-a lungul istoriei omenirii, pe care
încercăm să le prezentăm succinct în rândurile de mai jos.
În antichitateexistau puțini bătrâni (5%). Ei erau respectați, li se cerea sfatul și aveau
un rol conducător în comunitate. Ei constituiau ,,elita spiritual a societăților arhaice”
(Mircea Eliade). Persanii își venerau morții și aveau o atitudine respectuoasă față de bătrâni.
Vechiul Testament este cel mai complet document istoric asupra unui popor antic (evreii).
Familia și copiiii acestor bătrâni le ofereau ajutorul necesar. Comunitatea nu era implicată. La
evrei, bătrânețea era considerată o etapă naturală a vieții, ce urmează maturității, o dovadă a
unei vieți drepte în fața lui Dumnezeu. Bătrânețea era respectată în măsura în care era însoțită
de anumite virtuți morale: cumpătare, înțelepciune, cinste, respectabilitate. Vârsta în sine nu
confer prin ea însăși un statut respectabil. Bătrânii erau, de drept, conducătorii poporului,
deoarece aveau mai multă experiență și înțelepciune. Sfatul lor era prețuit. Nerespectarea
bătrânilor era semnul maximei decăderi și nenorociri a unui popor (E.M.Sorescu, p.334)
La arabi, bătrânii dețineau o poziție de onoare. Dascălii erau aleși dintre persoanele
mai în vârstă. În lumea arabă existau aziluri de bătrâni și alte așezăminte de asistență socio-
medicală (orfelinate, spitele, aziluri pentru invalizi).
In Orientul Indepărtat (în special China, India, Japonia), respectful față de bătrâni
constituia o notă dominmantă a atitudinii sociale față de aceștia. Creativitatea, înțelepciunea
și autoritatea sunt asociate cu bătrânii.La japonezi, bătrânețea era considerată punctual
2
culminant al maturității, nu ,,zona de amurg a existenței între vitalitatea tinereții și întunericul
morții”.
Incașii încredințau copiii orfani unor văduve, cu obligația de a-i crește, pe cheltuiala
statului (o orimă formă de plasament familial). Pe parcurs, orfanii aveau datoria sa îngrijească
la bătranețe pe aceste persoane.
La greci și romani, bătrânii aveau un statut respectat. Funcțiile publice înalte erau
deținute de persoanele vârstnice (de peste 50 de ani). Cetatea Sparta era condusă de un
consiliu de persoane de peste 60 de ani, alese pe viață.
Biserica creștină a avut un rol filantropic încă din antichitate față de bătrâni,
concretizat sub următoarele forme:
1. Folosirea bunurilor în comun. Fiecare primea după trebuință, indiferent daca a fost
bogat sau sărac. Această practică a fost abandonată fiindcă nu erau resurse suficiente.
2. Instituția diaconiei.Diaconii serveau episcopului atât la aducerea jertfei euharistice
cât și la împărțirea milosteniei.
3. Agapele. La fiecare liturghie se aducea mâncare celor săraci de către cei înstăriți.
Vasiliadele - instituții sociale create de Sfântul Ierarh Vasile cel Mare- au fost primele
instituții de ocrotire a celor în nevoie, printre care și bătrânii. Bătrânii erau respectați dar se
specifică faptul că vârsta nu constituia o calitate dacă nu era însoțită de virtuți.
În Evul Mediu s-a format clasa feudalilor și raporturi sociale noi între clase. Pentru
țărănime, bătrânețea însemna încă un motiv de suferință, ei îngroșând adesea masa
cerșetorilor. Numai solidaritatea familială îi putea ajuta în caz de suferință. Se dezvoltă
orașele. Iau amploare meștejugurile și comerțul și apare clasa meștejugarilor și negustorilor,
care pun bazele unei forme de asistență socială, care constă în faptul de a nu lăsa pe nimeni sa
decadă sub un anumit standard de viață, considerat normal. Se ofereau ajutoare în toate
situațiile specifice: boli, accidente, înmormântare, văduvie,bătrânețe. Forma de ajutorare
pentru bătrânii breslași era pensia. Se mai acorda pensie pentru bolnavi, handicapați. Ideea
care a aparut aici, de creare a unui fond de ajutorare, a fost valoroasă pentru sistemele de
asigurări sociale de mai târziu.
Din cauza războaielor și epidemiilor, populația orașelor a sărăcit mult. A crescut
numărul de bătrâni și de cerșetori. Într-o societate care prețuia eroismul, vigoarea, vitejia,
persoanele ajunse la vârsta senectuții nu mai erau valorizate. A fi bătrân, neputincios și senil
era o mare dramă. Bătrânii înșiși se considerau inutili iar în unele societăți ei cereau să fie
uciși.(Stahl, H.H., Matei, I, manual de prevederi și asistență socială, Vol. 1, ed. Medicală,

3
București, 1962). Spre sfârșitul perioadei Evului Mediu, bătrânii au jucat un rol important în
viața politică și în comunitate.
În perioada Renașterii, bătrânii erau prezentați în operele literare și artistice într-o
lumină nefavorabilă (zgârciți, pedanți, amorezați ridicoli și libidinoși). Unii bătrâni înstăriți se
retrag la mănăstiri, care devin un fel de aziluri, iar averea este donată acestor instituții. Se
înființează, începând din sec. al XIII-lea tot felul de azile (pentru bătrâni, săraci, marinari
bătrâni, cârciumari ș.a.). și primele spitale.
Epoca modernă debutează cu apariția Legii elisabethane a sărăciei (1601), care este,
în același timp, anul de debut instituțional al asistenței sociale. Din taxele impuse de această
lege se strângeau fonduri pentru ajutorarea săracilor, bătrânilor, bolnavilor persoanelor cu
handicap, copii abandonați ș.a. Crește rolul statului în asigurarea protecției și asistenței
sociale a celor aflați in nevoie, odată cu apariția statelor moderne. Asistența socială devine tot
mai mult o activitate profesională odată cu înființarea primelor școli de asistență socială la
Londra, New York, Amsterdam între 1890-1900.

PERSPECTIVE ŞTIINŢIFICE ASUPRA ÎMBĂTRÂNIRII

De-a lungul istoriei, tratarea celor în vârsta s-a constituit într-un test al civilizaţiei şi al
civismului. Bătrâneţea, unul dintre cele mai fireşti fenomene ale vieţii, însoţeşte ca o umbră
orice destin uman. Mai lungă sau mai scurtă, estompată sau clară, suplă sau deformată, a fost
denumită “vârsta înţelepciunii”, a “căderii”, “dezamăgirii”,”oglindă a zădărniciei” ş.a. Ea este
atât de firească, dar tot atât de greu de acceptat şi abordat, mai ales sub aspectele sale
umanitare.
În studiul “ciclurilor vieţii” preferinţele s-au orientat întâi spre vârstele de creştere şi
dezvoltare, copiii fiind mai legaţi de viitorul societăţii. Dar, în ultimii 50 de ani, interesul a
migrat uşor spre etapele vârstei a treia, odată cu modificările substanţiale ale duratei medii a
vieţii. Succesele înregistrate de omenire în lupta împotriva foametei şi a bolilor au dus la o
creştere semnificativă a duratei medii de viaţă.
Oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia spre studiul procesului de îmbătrânire,
analizându-i cauzele şi mecanismele ce îl determină şi îl influenţează, în scopul descoperirii
mijloacelor şi metodelor de prevenire, de frânare şi de întârziere a instalării ei premature. De-
a lungul timpului, conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute generate de existenţa
unor multitudini de factori care influenţează această etapă a vieţii umane: diversitatea
condiţiilor sociale, stilul de viaţă, particularităţile biologice şi structurii psihologice. În acelaşi
timp, există o relaţie de dependenţa reciprocă între partenerii biologici, psihologici şi sociali,
4
care complică şi mai mult procesul de înţelegere şi abordare a acestei etape normale din ciclul
vieţii.
Bătrânețea este un process biologic natural și inevitabil, care începe de la naștere.
Unele semne ale îmbătrânirii sunt vizibile (încărunțirea părului, pierderea elasticității pielii,
apariția ridurilor, scăderea mobilității articulațiilor) altele, nu (scăderea acuității vizuale,
auditive) Fiecare persoană are un ritm propriu de îmbătrânire, astfel încât criteriul vârstei
cronologice, deși larg folosit în studiile sociologice și politicile sociale, nu oferă prea multe
indicia despre nivelul îmbătrânirii fiecărei persoane.
Creşterea proporţiei persoanelor vârstnice în cadrul populaţiei generale este una dintre
marile probleme cu care societatea noastră se confruntă, iar acest lucru ar trebui să atragă
atenţia autorităţilor, deoarece afectează nu doar familia, ci și societatea în ansamblul ei. Rata
fertilităţii este de aşteptat să rămână sub rata naturală de înlocuire, iar speranţa de viaţă este
prevazută să crească în continuare cu aproape un an în fiecare decadă. Această schimbare
demografică are şi va avea în continuare implicaţii majore din punct de vedere economic şi
social. Din perspectivă economică se accentuează dependenţa de vârstă, care se referă la
finanţarea viitoarelor pensii, iar la nivel social se resimte din ce în ce mai acut necesitatea
dezvoltării serviciilor privind segmentul de populaţie vârstnică.
Problemele de sănătate ale indivizilor trecuţi de 75 ani sunt şi ele mult mai complexe
decât în cazul persoanelor tinere sau adulte, fiind caracterizate la modul general printr-o
multiplicitate de boli cronice, progresive, în general incurabile, care sunt asociate cu
probleme semnificative de sănătate mentală, cum ar fi demenţele, care afectează mai mult de
jumatate din populaţia vârstnică.
Vârsta a treia este un domeniu pe care se umblă de cele mai multe ori fără nici o
pregătire prealabilă. Prin urmare, constituie o prioritate să înţelegem vârstele înaintate,
comportamentul şi atitudinea fiecăruia faţă de perioada senectuţii: atitudinea vârstnicului, a
familiei acestuia, a comunităţii din care acesta face parte şi chiar a întregii societăţii. Vârsta a
treia poate provoca seniorului o suferinţă organică, dar are de cele mai multe ori şi atribute ce
ţin de psihic, de suflet (tristeţe, dezamăgire, teamă, speranţă), mai mult decât de trup, de
aceea separarea lor nu este posibilă şi importanţa abodării conjugate se impune. Iar rolul unui
asistent social, care intervine în aceste situaţii, este să-i ajute pe oameni să-şi amelioreze
adaptarea în conformitate cu provocările impuse de ciclurile vieţii şi să-şi construiască o
existenţă care să dea mai multă satisfacţie, mai bine zis, să-i ajute în îmbunătăţirea calităţii
vieţii.

5
 Problema îmbătrânirii a frământat de milenii omenirea, ea devenind azi o problemă
socială, sanitară, economică, culturală, la nivel mondial. Secolul care a pus fundamentele
gerontologiei ştiinţifice este seolul XIX. La sfârşitul acestui secol şi începutul secolului XX,
biologul şi imunologul Ilia Mecinikov emite teorii originale asupra cauzelor îmbătrânirii la
om, el fiind şi cel care a introdus termenul de gerontologie (”geron” în limba greacă
însemnând bătrân) pentru a desemna studiul ştiinţific al îmbătrânirii, “ştiinţa proceselor de
îmbătrânire, care analizeaza esenţa şi cauzele îmbătrânirii organismelor vii, adică, procesele
normale, universale şi progresive.”
Termenul de geriatrie folosit pentru a desemna medicina bătrâneţii a fost introdus
cam în aceeaşi perioadă, de J. L. Nascher (1909), definind de fapt o “ramură a medicinii,
care cercetează multidisciplinar aspectele patologice, anormale, individuale, neuniversale şi,
prin urmare, reversibile ale diferiţelor funcţii din organism. Este medicina unei grupe de
vârstă şi reprezintă o sinteză interdisciplinară asupra prevenirii, supravegherii, terapiei bolilor
vârstnicului şi bătrânului şi readaptarea lor la viaţă socială.” În opinia doctorului Mircea
Dumitru, geriatria - medicina vârstnicului, mai poate fi definită ca “o medicină a speranţei
pentru ziua de mâine”.
În România, preocupări cu precădere asupra bătrâneţii a avut profesorul Gheorghe
Marinescu, care a studiat aspectele morfologice ale celulei nervoase la om la diferite vârste.
De asemenea, reprezentativă pentru un puternic curent al gerontologiei în secolul XX a fost şi
activitatea profesorului Parhon care, în lucrarea sa “Bătrâneţea şi tratamentul ei”, vorbeşte
despre rolul important al glandei tiroide, suprarenale şi hipofize în procesul îmbătrânirii. De
asemenea, în anul 1952, la Bucureşti, s-a infiinţat primul institut de geriatrie din lume, condus
de Profesor Doctor Ana Aslan.
Este foarte important să se facă distincţie intre îmbătrânire, ca un proces continuu,
dinamic şi bătrâneţe, ca o etapă distinctă în cursul ontogenezei. Îmbătrânirea este un proces
care se manifestă la toate nivelele de organizare specifică a materiei vii din care este alcătuit
organismul. “Îmbătrânirea nu înseamna numai involuţie, ci şi evoluţie, nu înseamnă numai o
probabilitate crescută a unor raporturi discordante, ci şi noi concordanţe, noi mecanisme
compensatorii, pentru a asigura un echilibru. Ea nu reprezintă numai pierdere de informaţie,
creştere de inerţie, ci şi procese progresive, noi posibilităţi de autoreglare, compensare şi
acomodare.”
Există cercetători care susţin ca procesul de îmbătrânire începe incă din faza
embrionară, dar şi cercetători care afirmă că primele semne ale senescenţei apar odată cu
terminarea perioadei de creştere, la apogeul perioadei reproductive. Cert este că, stigmatele
6
senescenţei devin vizibile în mod obişnuit odată cu începerea celei de-a şaptea decade de
vârstă un rol important în accelerarea ritmului de îmbătrânire, deţinându-l stările patologice,
în mod deosebit bolile cronice degenerative. În lipsa acestor boli, durata medie de viaţă ar
creşte cu cel puţin două decenii.
Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că
îmbătrânirea este foarte diferită în diferite arii geografice dar şi de la persoană la persoană.
Există unele persoane care, deşi nu se simt bătrâne, sunt etichetate ca atare, poate doar pentru
că au depăşit o vârstă stabilită de societate ca fiind un prag al bătrâneţii. “Vârsta a treia, cum
mai este denumită bătrâneţea, trebuie privită ca o perioadă normală în ciclul ontogenezei, cu
o fiziologie proprie, ea reprezentând ultimul stadiu al ontogenezei, perioada de evidenţă a
stigmatelor involutive, care se corelează cu modificări structurale şi funcţionale ale diferitelor
sisteme şi subsisteme; aceste elemente stau la baza dificultăţii de adaptabilitate a
organismului şi constituie o caracteristică fundamentală a ultimelor decade de vârstă.” Pentru
stabilirea unei limite de vârstă, spre a putea considera o persoană ca fiind vârstnică, se pot
utiliza două criterii, cel biologic şi cel cronologic, cel mai frecvent folosit fiind cel de-al
doilea, luând ca reper vârsta de pensionare, care variază de la o ţară la alta, dar nu în limite
majore. Se consideră astăzi, ca prag al bătrâneţii, vârsta de 60 - 65 de ani.
O clasificare curentă a persoanelor în vârstă, care corespunde şi criteriilor de
clasificare ale bătrâneţii oferite de OMS, distinge:
- între 60 - 75 ani, trecerea spre bătrâneţe, sau perioada de vârstnic;
- între 75 - 90 de ani, perioada de bătrân;
- peste 90 de ani, marea bătrâneţe sau perioada de longeviv.
Zicala „cine n-are bătrâni să-i cumpere” exprimă aprecierea înaltă pe care unele popoare
o dau experienţei şi înţelepciunii aduse de trecerea timpului. Dar ce înseamna „bătrân”?
Eticheta are un puternic determinism socio-cultural, de aceea este de preferat inlocuirea
acestui termen cu vârstnic, persoană in vârstă, persoană de vârsta a treia, sau senior.
Noțiunea de îmbătrânire se leagă de noțiunea de vârstă. Se folosesc trei criteria de
clasificare a populației în funcție de vârstă: vârsta cronologică, vârsta funcțională și ciclul
vieții.
Prin vârstă cronologică se înțelege timpul scurs de la nașterea unui om până la
momentul respective. În practica cercetării și în actele normative, este criteriul cel mai utilizat
dar nu este întotdeauna exact deoarece in realitate întâlnim mulți bătrâni în putere dar și
îmbătrânirea precoce. Există diferențe considerabile între personae de aceeași vârstă privind
starea de sănătate, nivelul de independență, participarea socială etc. astfel încât legiferarea
7
unor politici sociale largi doar pe baza vârstei cronologice poate fi discriminativă și
contraproductivă pentru bunăstarea la vârsta bătrâneții.
Vârsta funcțională este un construct mult mai adecvat realității. Se referă la
capacitatea individual ca indicator al capacității / abilității la locul de muncă.
Perspectiva ciclului vieții asupra îmbătrânirii definește bătrânețea ca process de
schimbări progressive în structura biologic, psihologică și socială a indivizilor. Viața este o
succesiune de stadia, etape, fiecare cu atributele sale specific din punct de vedere al
schimbărilor fizice, psihice, sociale.
Ca fenomen individual, îmbătrânirea umană este un concept foarte larg, care
includeschimbările fizice ale organismului de după viața adultă, schimbări psihologice în
mintea și capacitățile mintale și schimbări sociale în modul în care este văzută persoana, în
ceea ce așteaptă și ce se așteaptă de la ea. Prin urmare, este un fenomen multidimensional,
care afectează persoana din punct de vedere biologic, psihologic, social..
Perioadele bătrâneţii, considerate ca şi post adulte, se caracterizează printr-o
acumulare de oboseală şi uzură internă, care minează treptat organismul şi modifică
funcţionalitatea psihică scăzându-i productivitatea şi eficienţa. Ieşirea din câmpul muncii ca
şi reducerea nucleului familial, prin plecarea copiilor, creează modificări complexe în câmpul
preocupărilor, intereselor, a stilului vieţii.
Personalitatea bătrânului se dovedeşte rezistentă la scurgerea anilor, putând să nu
sufere modificări, însă de cele mai multe ori, vârsta a treia este însoţită de o stare depresivă,
cu tendinţe de izolare şi singuratate. Un om în vârstă poate să se entuziasmeze mai puţin de
tot ceea ce vede în jurul său, să fie mai reţinut, poate mai antipatic, mai indiferent, uneori
poate fi traversat de momente de depresie sau chiar deznădejde, poate să trăiască într-un
registru mai sărac micile drame ce-l înconjoară, în care este implicat, sau la care este martor.
Poate să reacţioneze la normalitate sau la boală, şi o face de cele mai multe ori, altfel decât
adultul.
Teama de bătrâneţe la unele persoane provine din regretul după tinereţe, la altele din
teama de moarte, iar alţii au o teamă de viaţa sărăcită şi chinuită pe care ar putea să o aibă.
Punctul de plecare al îmbătrânirii este în general cel de natură psihică, apoi îmbătrânirea
devine psiho-somatică, pentru a ajunge în cele din urmă la tulburări fiziologice. Îmbătrânirea
este un proces lent, treptat care se desfăşoară pe nesimţite. Se constată că îmbătrânirea
presupune și aspecte negative, uneori foarte neplăcute și greu de îndurat, aceste aspect
negative trebuie ameliorate, mai ales ca numărul celor în vârstă este într-o continuă creștere.
Atunci când persoana vârstnică și familia sa nu pot face față, prin resursele proprii,
8
dificultăților generate de deteriorarea biologică, inerentă vârstei, de boală sau handicap, de
implicațiile sociale ale îmbătrânirii, atunci intervin mecanisme societale de răspuns la nevoile
ce nu pot fi satisfăcute fără ajutor.
Sunt identificate șase forme de ajutor: ajutor mutual, caritate-filantropie, bunăstare
publică, asigurări sociale, servicii sociale și prevederi universale. Fiecare din aceste forme ate
atât avantaje cât și dezavantaje.
Vârstei a treia, ca şi celorlalte categorii anterioare ei, îi sunt inerente anumite
modificări de ordin anatomic, fiziologic, psihologic şi social care, în ansamblu, ne oferă
posibilitatea să conturăm profilul seniorului. S-a constatat că la bătrâneţe boala fizică, starea
sufletească şi situaţia de viaţă, care cuprinde condiţiile de locuit, resursele financiare şi
sprijinul social acordat, sunt legate strâns între ele şi trebuiesc incluse atunci când se doreşte
alcătuirea profilului unui vârstnic, dar şi a planului său terapeutic.
Diversitatea problematicii complexe trebuie analizată cu atenţie de asistenţa socială,
mai ales că, din prisma protecţiei sociale, această categorie a fost neglijată în ultimii 20 ani.
Problematica complexă cu care aceştia se confruntă, şi nevoia disperată care se resimte pentru
servicii de specialitate adecvate acestui grup social vulnerabil impun măsuri urgente, mai ales
că nu s-au făcut suficiente cercetări referitoare la amploarea fenomenului şi se resimte o
nevoie acută de a reanaliza şi regândi politicile sociale referitoare la această categorie.

9
BIBLIOGRAFIE

- Albu, Adriana, Constantin Albu şi Ioan Petcu, 2001. Asistenţa în familie a persoanei
cu deficienţă funcţională. Tehnici de îngrijire şi manevrare a bolnavului, Editura
Polirom, Iaşi
- Bălaşa, Ana, Fenomenul îmbătrânirii – obiect al cercetării ştiinţifice, în Revista de
Asistenţă Socială, Nr 2-3/2006
- Bălaşa, Ana, Cum traiesc vârstnicii români şi semenii europeni, în Revista de Asistenţă
Sociala, Nr 4/2006
- Bogdan, Constantin, Noi directii de actiune in politicile sociale privind imbatranirea,
în Revista de Asistenţă Socială, Nr 3-4/2003
- Bordeianu, I, 1971. Secretul vieţii lunigi sau cum să rămânem tineri, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti
- Buzducea, D.,(coord) 2010, Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași,
2010
- Chelcea, Septimiu, 2008, Discriminarea vârstnicilor pe piaţa muncii, în Caiete de
Sociologie, Nr.1/Iunie 2008
- Constantinescu, M., Dezvoltarea umană și asistența socială. Editura Universității din
Pitești, 2008.
- Curaj, Aurelia, Persoanele vârstnice, caracteristici și problem specific. În Buzducea, D.
(coord.) Asistența social a grupurilor de risc. Editura Polirom, Iași, 2010, p.281-326.
- Marshall, Mary, 1993. Asistenţa Socială pentru bătrâni, Editura Alternative, Bucureşti
- Neamţu, George (coord), 2003. Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi
- Pascanu, Viorel, Olivian, 1994. Varsta a treia sau ultimul examen, Editura Moldova,
Iaşi
- Săhleanu, Victor, 1971. Omul si imbătrânirea, Editura Enciclopedică Română,
Bucuresti.
- Sorescu, E.M.: Asistența socială a persoanelor vârstnice În Buzducea, D.,(coord.)
Asistența socială a grupurilor de risc. Editura Polirom, Iași 2010, p.327392.
- Zamfir, Cătălin, Elena Zamfir (coord.), 1995. Politici sociale: România în context
european, Bucureşti, Editura Alternative.
- Preîntampinarea crizei vârstei a treia – Oxford University Press, 1994 - Raport al
Bancii mondiale de cercetare politică

10
11