Sunteți pe pagina 1din 6

Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei

Programul de studii: Psihopedagogie speciala (PPS), Anul I


Curs de istoria psihopedagogiei speciale, Semestrul 1, 2018 – 2019
Tema 2 Atitudini dominante faţă de persoanele cu dizabilitati - din antichitate pana în
evul mediu

Introducere

Winzer (2006) consider că istoria omenirii s-a confruntat cu diferențele dintre oameni
- cu deosebire referitor la conceptul de normalitate (cu antonimul anormalitate, sau în
formele de sub si supranormalitate) - în mod variat, funcție de numeroși factori (sociali,
politici, economici, religioși) care au configurat o anumită doză de umanitate a fiecarărei
societăți...
O altă noțiune des folosită în legătură cu oamenii mai diferiți a fost cea de devianță,
adesea producătoare de stigmat social. Devianța poate fi abordată după Wolfensberger, W.,
(1970) din mai multe perspective, regăsibile atât în plan istoric (diacronic) cât și sincronic, cu
referire la individul deviant:
- ca organism subuman
- ca amenințare
- ca un obiect de frică nespusă
- ca un obiect de milă
- ca un inocent sfânt
- ca un organism bolnav
- ca un obiect de ridicol
- ca un copil etern...
Stigmatizarea psihosocială este un concept care își are etimologia în limba greacă.
Stigma reprezenta un semn, asemanător tatuajului, care era aplicat pe pielea indivizilor
criminali, trădători sau hoti, cu scopul de a-i diferenția pe acestia de oamenii liberi.
Goffman (1963) este cunoscut ca părinte al noțiunii de stigmă psihosocială, cu
implicații negative atât la nivel psihologic (individual) – vinovăția și rușinea, legate mai ales
de o boală – cât și social (semn de marginalizare, inadaptare, pericol...)
Istoria psihopedagogiei speciale este în primul rând (în ordine cronologică) şi în
principal legată de persoanele numite astăzi persoane cu dizabilităţi.
În timpurile mai vechi - mai ales din evul mediu pănă la iluminism - istoria
persoanelor cu dizabilităţi este strâns legată şi de primele preocupări (empirice) de asistenţă
socială.
Persoanele cu dizabilităţi (handicap) reprezintă din punct de vedere statistic un grup
cu o pondere importantă – circa 10% din populaţie (OMS, ONU, 1980, Manifestul
dizabilităţii în România, 2003)
De-a lungul istoriei umane atitudinile dominante faţă de acești oameni au fost de cele
mai multe ori negative...

1
Societăţile au dezumanizat şi devalorizat frecvent persoanele cu dizabilităţi (Peters, S.,
1993).
Schimbarea de atitudine pe plan mondial, deşi începută în urmă cu aproape 50 de ani
(în jurul anului 1970) încă nu a pus efectiv şi peste tot în lume persoanele cu dizabilităţi la
acelaşi nivel uman cu ceilalţi oameni.
In anul 2005, pe data de 3 decembrie când se celebrează Ziua Internaţională a acestor
persoane, Kofi Annan, Secretarul General al ONU la acea dată spunea:
Persoanele cu dizabilităţi formează azi cel mai mare grup minoritar din lume.
Ele sunt disproporţionat de sărace, sunt cele mai expuse să nu fie angajate şi au cea
mai mare rată de mortalitate în cadrul populaţiei.
Mult prea frecvent ele nu se bucură de spectrul complet al drepturilor civile, politice,
sociale, culturale şi economice.
Multă vreme în urmă, drepturile acestor persoane au fost neglijate...

Etape sau perioade ale atitudinilor sociale


Stanciu Stoian (1968) citează un alt autor roman, Atanasiu Gheorghe (1) care facea
următoarea periodizare, cu referire la atitudinile faţă de persoanele cu dizabilități
- ‚Epoca de barbarism’, care cuprinde antichitatea și evul mediu
- ‚Epoca umanismului’ – de la Renaștere până azi...
Mai aproape de prezent, analizând din perspectivă istorică atitudinea societăţii fată de
copiii cu dizabilitati (handicap), un grup de autori (Deschamps şi col., 1981) evidenţiază în
principal 4 tipuri de reacţii:
 exterminarea;
 segregarea;
 acordarea cetaţeniei reduse;
 recunoaşterea drepturilor egale (cetățenia completă.)
Unde începe și unde se termină fiecare (mai puțin ultima reacție) reprezintă întrebări cu
răspunsuri care necesită analize complexe și contextualizate...

2.1 Antichitatea

Bernal C. (2006) apreciază că viaţa nu a fost prea bună pentru persoanele cu


dizabilităţi în perioada lumii clasice.
Dacă pe ansamblu se poate spune că atitudinile și practicile au fost nefavorabile
acestor oamnei, au fost identificate totuşi și unele oaze de mai multă umanitate...
Platon, (sec. V-IV I Ch.), cunoscut ca unul dintre marii filosofi ai culturii antice, in
dialogul sau ‘CRATILUS’ face unele mențiuni relativ pozitive, empatice despre limbajul
surzilor: Daca noi nu am fi avut nici voce nici limba si totusi am fi dorit sa aratam lucruri
unul altuia, nu am fi fost surprinşi sa semnificam întelesurile noastre cu mâinile, capul şi alte
parţi ale trupului, la fel ca si cei care sunt acum muţi?
In concepția pedagogică a lui Platon sunt însă și elemente utopice, nerealiste (Cucos,
2017) – filosoful exclude sclavii de la educaţie...sugereaza suprimarea copiilor insuficient
dezvoltati...

1
Atanasiu, Gh., Învăţământul surdomuţilor, Timişoara, 1933
2
Un intelectual de talia lui Aristotel, discipol al lui Platon, a decretat că nici un copil
‘deformat’ nu ar trebui lăsat să trăiască ... (Bernal, C., 2006, pg. 17).
Aristotel a pledat pentru ideea că toată învăţătura, ca şi credinţa trebuia să treacă prin
ureche (Nihil est in intellectu qui prius fuerit in sensu), ceea ce in mod evident nu putea fi in
favoarea persoanelor care nu aud (surzii)…
In Sparta, orice copil considerat nepotrivit pentru a deveni un cetăţean războinic era
fie înnecat fie abandonat în sălbăticia unei păduri...Alte surse dau ca mijloc de exterminare
aruncarea în prăpastie...
În Atena, pentru o perioadă de timp copiii cu dizabilități erau fie omorâți fie plasați în
niște vase de ceramică, la răscruci de drumuri, pentru a muri...
În Roma antică s-a semnalat de asemenea o atitudine crudă faţa de copiii cu
deficienţe. De obicei, potrivit voinţei capului familiei, aceştia erau aruncaţi în râul Tibru.
Celebrul orator și politician Cicero promova puritatea rasei și dorea o societate liberă
de cei cu deficiențe, având ca motivație nevoia de superioritate militară...
Plinius cel Batrân abordeaza problema surdităţii în a sa Enciclopedie a istoriei
naturale (anul 79 EN), asociind surditatea cu mutitatea.
Quintus Pedius este primul surd care intrat în istorie, renumit ca pictor, fiu al unui
consul roman. Educaţia surzilor in acea vreme era accesibila doar copiilor din familii înstarite.
Limbajul gesturilor şi al pantomimei a fost apreciat si respectat de romani. Dupa unele
surse existau circa 6000 de artişti profesionişti ai pantomimei în Roma, care lucrau ca
mediatori şi interpreţi…
După Racu A., (2003), există mărturii despre exterminarea celor care aveau o deviere
pronunțată față de dezvoltarea normală - în Sparta și Roma antică în care exista și cultul
corpului sănătos - în scrierile lui Aristotel, Platon și Seneca.
Modalitățile de exterminare din perioada antică erau diverse : abandonarea în păduri,
pe dealuri și în munți, înnecarea, aruncarea în prăpastie, înlănțuirea etc,
În Egiptul antic atitudinile au fost nuanțate.
Surzii aveau un tratament mai favorabil. Ei erau considerati persoane alese special de
zei, deoarece tacerea si conduita particulara a acestora le dadea un aer de misticism. Exista o
anume asemanare intre ieroglife si limbajul acestora, ceea ce poate conduce, dupa unii autori,
la presupunerea utilizarii acestora in instruirea surzilor.
In Egipt există dovezi că exista interes în tratamentul cauzelor dizabilităților, precum
și ceva organizat din punct de vedere educațional pentru cei cu deficiențe vizuale și
intelectuale (Winzer, 1997, apud Bernal, 2006).
In societatea evreiască statutul surzilor a fost de asemenea mai bun. Fără a se bucura
de privilegiile din Egipt, în Israel ei aveau voie totuşi să trăiască. Potrivit legilor lui Moise,
dacă ‘orbii’ şi ‘şchiopii’ erau îndepărtaţi din locurile sfinte, surzii aveau însă voie în temple şi
altare.

2.2 Creștinismul

Odată cu decăderea imperiului roman, cu geneza și avansul creștinismului în Europa


au apărut îmbunătățiri în viața persoanelor cu dizabilități.

3
Au fost fondate așezăminte de îngrijire pentru oameni cu deficiențe senzoriale,
intelectuale și fizice (Bernal, 2006).
Principiile cu valoare paradigmatica in pedagogia promovată de Isus Hristos
(Cucos, 2017), cu rezonanţă pentru toţi copiii...
- Egalitatea si iubirea fraterna, deoarece toti sunt fii lui Dumnezeu: ‚Sa iubesti pe
aproapele tău ca pe tine însuți’ (Matei, 19, 9)
- Valorificarea (valorizarea) copilului, deoarece acesta este prototipul virtuții: ‚Lasați
copiii și nu-i opriți să vină la mine’ (Matei, 19, 14).
Noul Testament aduce importante exemple și valori de schimbare, care ne indică
dovada compasiunii acestei religii:
Isus ajuta persoanele cu anumite deficiențe.
Episodul venirii unui surd în fata lui Isus. Hristos ar fi spus EPH PHATA (fii deschis)
şi omul surd ar fi început să audă şi să vorbească.
Asemănător avem și episodul vindecării unui nevăzător, tot de către Isus.
Dizabilitatea este considerată mai puțin o greșeală sau un semn al diavolului.
A fost evidențiată necesitatea de asistență, de sprijin, ajutor.
Să fie ajutați într-o anumită ocazie, pentru a-și câștiga propria salvare
Există o legendă despre Sfântul Nicolae, care în Myra (orașul său natal) asigura cazare
pentru cei ‚retardați’ și zestre pentru fetele sărace care se căsătoreau (Bernal, 2006).
Creştinismul a avut de asemenea o atitudine mai caritabilă și fată de surzi.
Augustin (354 – 430 d.Hr.)
Avea unele idei care sunt moderne (şi acum), cu relevanţă şi pentru educaţia speciala:
- Ca atitudine educativă recomandă bunăvoinţa (educatorului) şi trezirea interesului
(celui care învaţă)
- Augustin era adept al entuziasmului pedagogic, a încrederii în forţele manifeste sau
latente ale celui educat...
De numele lui Augustin se leagă primele scrieri despre surzi. El credea că ei nu pot
atinge credinţa, deoarece aceasta apare din predică (sermon-cuvântul vorbit), ceea ce a dus la
interpretarea că persoana surdă era incapabilă de salvare. Degsell (1980), studiind lucrarile în
limba latina ale lui Augustin a ajuns la alte concluzii. Opinia lui Augustin era de fapt ca
limbajul gestual este cuvântul vizibil, deci surditatea nu este un obstacol insurmontabil pentru
salvare.
In timpul imparatului crestin Constantin cel Mare (306-337) s-au creat primele
institutii de asistenta sociala pentru copii si tineri abandonati, femei vaduve, batrani si saraci.
De la inceputuri si multa vreme apoi - inclusiv in evul mediu si epoca moderna
activitatile de asistenta sociala (si pentru persoane cu deficienţe) s-au dezvoltat pe langa
institutiile religioase.

2.3 Evul mediu

Perioada medievală timpurie nu a cunoscut progrese deosebite în asigurarea de către


societate a unei vieți mai bune, pentru cei mai puțin dotați…

4
Aceștia erau în general considerați obiecte de amuzament. În secolul XIII de pildă, în
orașul Hamburg persoanele cu dizabilități erau puse într-un turn al primariei, cunoscut ca si ‘
cușcă a idioților’ (Winner, 1997, apud Bernal, 2006).
În evul mediu se poate spune sintetic că pentru persoanele cu dizabilități atitudinea
dominanta a fost una de ridiculizare, ele fiind obligate:
- Să ia poziții de servitori sau nebuni
- Piticii erau folosiți ca și clowni
Pe ansamblu acești oameni erau ridiculizați pentru diverse deficiențe sau conduite...
Unii dintre ei încă mai erau omorâți...
O altă percepție larg răspândită atunci era asocierea deficienței cu imaginea populară
a unei vrăjitoare...
Nașterea unui copil considerat ‚anormal’ era considerată o dovadă a implicării
părinților în practici sinistre...
În timpuri de schimbări sociale persoanele cu dizabilități erau percepute ca ‘țapi
ispășitori‘, ca de pildă în timpul marii vânători de vrăjitoare sau a unor molime (ciuma)...
În aceast ă etapă îndelungată (și mai întunecată pentru omenire în general) întâlnim
însă primul profesor al surzilor, considerat a fi Sfântul ION DE BEVERLEY, arhiepiscop de
York (în jurul anului 700). Acesta a fost se pare primul om care s-a ocupat de instruirea
surzilor în mod special. El a negat teoria lui Aristotel şi Augustin că surzii nu pot fi educati
(din cauza faptului că nu aud și nu vorbesc).
Pare a fi vorba de o semi-legendă (dintr-o lucrare dedicată istoriei bisericii engleze),
care aminteşte de un tânăr surd, sărac şi neîngrijit care venea să cersească la uşa Sf. Ion de
Beverly. Acesta l-a plăcut şi a început să-l înveţe să vorbească...
În ţara noastră, în perioada voievozilor si domnitorilor din evul mediu, din provinciile
romanesti s-au dezvoltat şi unele programe sociale, s-au construit institutii pentru protejarea
persoanelor vulnerabile. Erau atunci la noi - ca si in lume - activitati sociale empirice,
initiative caritabile denumite adesea de asistenta a ‘saraciei sau mizeriei’. Sunt cunoscute in
istorie astfel activitati legate de numele lui Radu Negru (1365) creator al unui sat special
destinat oamenilor aflati in situatie de risc (de pilda nevazatori si ‘schiopi’).
Elemente de istorie din alte continente
Este cunoscuta grija civilizatiei aztece, din America de Sud – care înflorit spre finalul
evului mediu - pentru orfani si persoane cu handicap.
Civilizatia şi religia hindusă (hinduismul) - care se întind pe mai multe milenii de
existentă - protejeză grupurile vulnerabile si aflate in nevoie.

Concluzii
Privitor la poziția în societate a persoanelor cu dizabilități, într-o perioadă de circa
două milenii din istoria omenirii - din antichitate până în prin secolul XIII, se pot afirma
următoarele - valabile în bună parte și pentru următoarele secole.
Copiii şi în general persoanele cu dizabilități (handicap) au fost în general
devalorizate, dezumanizate, marginalizate, ridiculizate şi stigmatizate, într-un fel sau altul, de
restul societăţii, nu de puține ori chiar exterminate...

5
Concepţia şi practica de segregare, globală şi nediferenţiată, se baza pe un anumit
tip, dominant, de percepţie socială. Indivizii cu o deficiență, sau cu alte dificultăți (diferențe)
- indiferent de vârstă ori de alte particularităţi - erau cuprinşi într-o singură categorie mare,
“anormalitatea”, care reprezenta o deviaţie de la ceva convenit a fi obişnuit, “normal”.
Considerate astfel, la modul global si nediferenţiat, toate fiinţele umane percepute ca
atare, produc în mintea oamenilor atitudini ambivalente, nevoia de protecţie dar şi de
respingere. Respingerea/excluderea constituie, de fapt, o reacţie primitivă de bază, similară
xenofobiei, rasismului şi în general intoleranţei fată de diversitatea umană...
Puținele ilustrări mai pozitive (de teorie sau practică) din această îndelungată
perioadă (numită ‘barbarism’ de unii autori) sunt poate doar excepțiile, care confirmau regula,
ori cel mult idei care precedau vremurile care urmau să vină...