ANTROPOLOGIE CULTURALĂ

Conf. dr. Cristina Bogdan

• „Când nu eşti satisfăcut de tine însuţi, te
faci psiholog; cînd nu eşti satisfăcut de
societatea în care trăieşti, te faci sociolog;
când nu eşti satisfăcut nici de tine însuţi,
nici de societatea în care trăieşti, te faci
antropolog.”
(Margaret Mead)
 Etnografie / Etnologie / Antropologie

• ETNOGRAFIA – culegerea şi transcrierea

datelor primare de pe teren (OBSERVAREA şi
DESCRIEREA);

• ETNOLOGIA – interpretarea datelor

(PRELUCRAREA şi ANALIZA);

• ANTROPOLOGIA – generalizarea şi
compararea (ANALIZA, SINTEZA,
CLASIFICAREA).
 Etnografie / Etnologie / Antropologie

• ETNOGRAFIE (adunarea informaţiilor pe teren;

cercetarea de teren care stă la baza etnologiei).

• ETNOLOGIE (termen folosit preponderent în

şcoala franceză, se referă la studiul culturilor, al
etniilor; mizează pe ideea de diversitate);

• ANTROPOLOGIE (termen folosit preponderent

în şcoala anglo-saxonă, se referă la unitatea
genului uman);
 Ele sunt trei etape sau trei momente
ale aceleiaşi cercetări, iar preferinţa pentru
unul sau altul din termeni exprimă doar
o atenţie predominant îndreptată spre un
tip de cercetare.

(Claude Lévi-Strauss)
 Definiţii ale antropologiei

• Marcel Mauss: „La recherche de ce qui est

commun à tous les hommes.”

• Claude Lévi-Strauss: „Etnologia – sau

antropologia cum este ea denumită în prezent –
îşi asumă omul ca obiect de studiu, dar se
deosebeşte de celelalte ştiinţe umaniste prin
aceea că ea îşi propune să-şi surprindă obiectul
de cercetare în cele mai diverse manifestări.”
 Începuturile antropologiei

• Antropologia a apărut ca urmare a

descoperirii de către europeni a unor
populaţii „exotice”, „primitive”, „barbare” şi
a încercărilor specifice secolului
„Luminilor” de explicare a discontinuităţilor
culturale.
 Domeniul ştiinţific al antropologiei

• La originile ştiinţei despre Ceilalţi, tradiţia culturală

îl plasează pe Herodot (istoric şi călător);
observaţiile despre Ceilalţi (sciţi, perşi, egipteni)
respectă un model etnocentric, în care
informaţiile se organizează în funcţie de grecitate;

• Discursul antropologic începe să se contureze la

sfârşitul sec. al XVIII-lea, dar abia către a doua
jumătate a veacului următor se poate vorbi despre
o oarecare legitimare ştiinţifică (1860-1890);
• În sec. al XVIII-lea, antropologia era
asimilată:

• anatomiei (Diderot, Enciclopedia, 1751);

• ştiinței naturale (Blumenbach, 1795).

• Iniţial, obiectul de studiu sunt populaţiile
primitive, îndepărtate, care nu aparţin
sferei „civilizaţiei”
(barbar, primitiv / civilizat);

• „Moartea primitivului” sau „sfârşitul lumii

sălbatice” repune în discuţie obiectul de
cercetare al antropologiei (mijl. sec. XX).
 Proiectul antropologic presupune:
1. Elaborarea unor concepte, începând cu acela al
omului (conturat ştiinţific în sec. al XVIII-lea);
2. Constituirea unei ştiinţe, pornind de la observaţii
empirice asupra fiinţei umane, în dimensiunea ei
biologică, economică, psihologică, lingvistică ş.
a.
3. Sesizarea unei problematici majore: aceea a
DIFERENŢEI
(J. J. Rousseau, Discours sur l’origine et les
fondements de l’inégalité)
4. Folosirea metodei INDUCTIVE (pe baza
observaţiilor empirice pot fi degajate
caracteristici generale – legi – ale respectivelor
comunităţi umane)
 1. La început, antropologia biologică
(sau fizică)
• Are drept obiect de cercetare variaţia biologică a
fiinţei umane, atât în dezvoltarea sa evolutivă,
cât şi în expresia sa istorică şi contemporană.

• Îşi are originea în cercetările naturaliştilor din

sec. al XVIII-lea.

• Caracteristicile somatice şi sangvine, ereditatea,

nutriţia contribuie la stabilirea unor tipologii
(antropologia devine, de prin 1950, un fel de
genetică a populaţiilor).
 2. Antropologia preistorică

• Cercetarea populaţiilor pe baza

informaţiilor furnizate de obiectele scoase
la iveală de investigaţiile de natură
arheologică.

• Antropologul face cercetare de teren, ca şi

în cazul antropologiei sociale, pentru a
reconstitui aspectele materiale şi
culturale ale unor civilizaţii dispărute.
Pompei
Trecere de pietoni, Pompei
Casele situate de o parte și de alta a străzii
 Cișmea în Pompei,
la intersecția dintre 2 drumuri
Mulaj în piatră, după un original acoperit de lavă,
păstrat la Muzeul Național de Arheologie, Napoli
Casa del forno, Pompei
 3. Antropologia lingvistică

• Limbajul – „utilaj mental fundamental”

(Lucien Febvre)

• Aspecte ale antropologiei lingvistice:

etnolingvistica, studiul tradiţiilor orale,
etnoştiinţele, dialectologia ş. a.
 4. Antropologia psihologică

• Studiul mecanismelor psihicului uman;

• În timpul cercetărilor de teren,
antropologul interacţionează cu diverşi
indivizi (subiecţi).
• Pe baza comportamentelor acestora –
conştiente şi inconştiente – el poate să
tragă nişte concluzii referitoare la modul
de comportament al întregii populaţii.
 5. Antropologia socială şi culturală

• Tot ceea ce ţine de modul de a fi în lume

al unei societăţi: tehnici, credinţe,
organizare politică, socială, juridică, limbaj
specific, creaţie, psihologie ş. a.

• Antropologul încearcă să surprindă ceea

ce „oamenii nu se gândesc de obicei să
fixeze pe piatră sau pe hârtie”
(Claude Lévi-Strauss)
• Antropologia SOCIALĂ (şcoala anglo-
saxonă) – studiul instituţiilor;

• Antropologia CULTURALĂ (şcoala

americană) – studiul comportamentelor şi
al reprezentărilor.
 Claude Lévi-Strauss,
antropologie socială / antropologie culturală

• Antropologia • Antropologia
SOCIALĂ vizează CULTURALĂ vizează
cunoaşterea omului cunoaşterea omului
total pe baza total pe baza
producţiilor sale. reprezentărilor sale.
Antropologul trebuie să fie capabil „să iasă” din
clişeele, prejudecăţile şi habitusurile lumii din
care face parte, pentru a putea pătrunde /
înţelege un sistem de viaţă diferit;

• Demersul antropologic presupune o revoluţie

a privirii (Fr. Laplantine);

• Acceptarea diversităţii culturale.

 Metoda fundamentală

• Observaţia participativă
(B. MALINOWSKI)
Învăţarea limbii celor studiaţi

• Etnologul „trebuie să se rupă de

societatea albilor şi să rămână cât mai
mult posibil în contact strâns cu indigenii,
ceea ce nu se poate face decât dacă
reuşeşte să se instaleze în satul lor.”
• „Cercetarea de teren reprezintă pentru
antropologie ceea ce este sângele
martirilor pentru biserică.” (C. G. Seligman)

• Un om-orchestră: antropologul – formaţie de

lingvist, psiholog, istoric, geograf ş.a.

• Etnologia / antropologia – sunt meserii ale

timpului prezent și ale raportării față către față
la subiecții analizați. (Marc Augé)
 Domenii conexe

• ISTORIA. Diferenţa dintre istorie şi antropologie s-a

bazat pe ideea că există 2 tipuri de omenire (unul
CIVILIZAT, celălalt PRIMITIV), cărora trebuie să le
corespundă 2 moduri de cunoaştere distincte.

• ETNOISTORIA – istoria societăţilor “fără istorie” (al căror

trecut este păstrat numai printr-o tradiţie orală, nu şi prin
documente scrise). Termenul a fost introdus de
antropologii din domeniul nord-amerindian.

• GEOGRAFIA, SOCIOLOGIA, PSIHOLOGIA,

LINGVISTICA.
 Diferenţa Istorie / Antropologie

• Istoria este „o cunoaştere prin urme

lăsate”, iar antropologia o muncă ce
porneşte de la observarea prezentului viu.
(Paul Ricoeur)
Preistoria antropologiei –
descoperirea alterităţii
• Antropologia a început prin a fi o disciplină
a mirării, a uimirii în fața diferenței
Celuilalt.

• „Antropologia devine posibilă şi necesară

pornind de la o triplă experienţă:
experienţa pluralităţii, a alterităţii şi a
identităţii.”
(Marc Augé)
 Privirea antropologică
• A vedea (act nemijlocit, spontan, contact imediat
cu lumea) / a privi (act care implică mediere şi
întârziere analitică asupra obiectului evaluat);

• Privirea antropologică – „capacitatea de a te

pune pe punctul de vedere al Celuilalt”
(decentrarea interpersonală);

• Privirea Celuilalt e cea care ne „înființează” sau

ne „desființează”

• „Celălalt este, din principiu, cel care mă

privește.” (J. P. Sartre)
 EMIC / ETIC
Opoziţia a fost extrasă de Kenneth Pike
(1954) din opoziţia FONEMIC
(semnificaţia sunetelor într-o limbă
determinată) / FONETIC (sunetele limbii în
general);
• Perspectiva EMICĂ (îşi propune să redea
înţelesul faptelor din perspectiva
indigenului) şi perspectiva ETICĂ (îşi
propune să redea înţelesul faptelor din
perspectiva observatorului extern).
• ENDOGAM / EXOGAM
• ENDOGEN / EXOGEN
 Reacţia faţă de Celălalt
• Obiceiul de a RESPINGE, a DISCREDITA, a
CONDAMNA concepţiile diferite de ale noastre;

• Complexul SUPERIORITĂŢII unor culturi /

civilizaţii în faţa altora;

• Stabilirea unor distincţii de tipul:

uman / non-uman;
civilizat / barbar (sălbatic; primitiv);
• 2 atitudini faţă de Celălalt:
XENOFOBIA / XENOFILIA.
• Umanitatea „se termină” la granița tribului,
a grupului lingvistic, uneori chiar a satului
(un mare număr de populații primitive se
desemnează printr-un termen care
semnifică chiar ideea de oameni, buni,
compleți).

• Exemplul propus de Cl. Lévi-Strauss

referitor la Insulele Antile;

• Convingerea că Celălalt aduce cu sine

Răul, Moartea, Boala (René Girard, teoria
țapului ispășitor).
 Sentimentul diferenţei
• Este prezent încă din antichitate şi apare
ca generator de conflicte, de ostilitate;
– Greci / Barbari;
– Evrei / Goyim;
– Japonezi / Gaijin;
– Creştini / Eretici ş. a. m. d.

• Cele 3 axe majore ale ideii de diferenţă

sunt: RASA (ulterior și etnia), CLASA
SOCIALĂ şi GENUL
Autori antici interesaţi de Celălalt

• Homer – omul definit

ca fiinţă intermediară
între zeităţi şi
animale;

• Omul – „mâncător de
pâine”;

• Ulise – prima figură

de „antropolog” din
literatură.
Herodot (sec V î. Hr.) –
inventariere şi
descriere pseudo-
antropologică a
diverselor popoare,
marcată de un
profund etnocentrism
 Herodot

• Retorica alterităţii bazată pe procedeul

inversiunii (alteritatea devine replica
„negativă” a identităţii);

• Există 2 societăţi: a şi b (a vorbeşte

despre b); la Herodot însă, a vorbeşte
despre non-a sau despre inversul lui a
(ex: prezentarea Egiptului);

• E o privire răsturnată, în oglindă.

 Autori antici interesaţi de Celălalt

Tacitus, De Origine et Situ Germanorum,

consemnează o serie de caracteristici
antropologice la populaţiile din Germania şi
Britania;

Ptolemeu (sec. II) – prima reprezentare PLANĂ a

suprafeţei terestre; harta lui are şi aspecte
etnografice (ex: Dacia era locuită de 15 triburi,
aşezate unele lângă altele în 5 serii de la vest
către est);

Diodor din Sicilia; Strabo(n)

Harta Daciei, după cea a lui Ptolemeu
Harta Daciei, după cea a lui Ptolemeu
 Autori bizantini interesaţi de Celălalt

• Priscus din Panion (sec. V. d. Hr.) a întreprins

o călătorie la curtea lui Attila, regele hunilor, ca
emisar al împăratului Theodosie al II-lea –
Excerpta de legationibus – informaţii referitoare
la viaţa şi obiceiurile hunilor;

• Procopius din Cezareea participă la campaniile

iniţiate de împăratul Iustinian în Persia, Africa şi
Italia (527-534) – informaţii etnografice legate de
goţi, vandali, perşi.
 Evul Mediu – însemnările de călătorie

• Historia Mongolorum, atribuită călugărului

Ioan de Plano Carpini (sec. XII), primul
occidental care scrie despre teritoriile Asiei
centrale și ale mongolilor;

• Liber diversorum a lui Marco Polo (1254-

1324). Diversitatea lumii, Cartea minunilor
sau Milionul
 Epoca marilor descoperiri geografice
• „Antropologi” avant la lettre (etnografi, în fapt) se
vor găsi în rândurile aventurierilor, misionarilor,
administratorilor regiunilor recent descoperite;

• Relatările lor vor scoate la iveală ideea

diversităţii umane;

• Straniul, neobişnuitul, „non-umanul” –

caracteristici atribuite Celuilalt, pornind de la
orizontul de aşteptare creat de “cartografierea”
monstruosului (ex: Plinius cel Bătrân, Istoria
naturală);
• Celălalt – „obiect de muzeu”, curiozitate; adesea
expus la circ sau în grădinile zoologice
 Coduri diferenţiatoare

• 1. Coduri religioase: monoteişti (mozaici,

musulmani, creştini) şi politeişti; creştini
şi păgâni; în interiorul creştinismului
(ortodocşi de rit vechi şi nou; romano-
catolici, greco-catolici, protestanţi –
lutherani, calvini ş.a.);

• 2. Coduri alimentare: canibali, omnivori,

vegetarieni, lacto-vegetarieni, fructivori,
cerealieri, vegani, raw vegani ş.a.
 Coduri diferenţiatoare
3. Coduri sexuale (unele ţinând de sfera
patologiei): heterosexualii, homosexualii,
zoofilii, pedofilii, necrofilii;

4. Coduri vestimentare (depind şi de condiţiile

concrete de viaţă – climă, relief, vegetaţie etc.,
dar au şi un caracter convenţional).
În Evul Mediu, anumite etnii (ex: evreii) sau
reprezentanţii anumitor profesiuni (ex:
prostituatele) erau obligaţi să poarte veşminte
specifice, ca modalitate de identificare.
 Eu şi Celălalt

• Moins le blanc est intelligent, plus le noir lui

paraît bête. (André Gide, Voyage au Congo,
1927);

• Le barbare, c’est d’abord celui qui croit à la

barbarie.(Claude Lévi-Strauss, Race et histoire);

• Orice diferenţă implică o diferenţă ierarhică.

(Louis Dumont). Formula corectă ar fi: egali şi
diferiţi (cf. sociologului Alain Touraine);

• Je diffère, donc je suis. (Roger Dadoun).

 Bibliografie selectivă a temei
Lucian BOIA, Pentru o istorie a imaginarului, trad.
de Tatiana Mochi, Buc., Ed. Humanitas, 2000,
cap. „Jocul alterităţilor”, pp. 117-140;

Lucian BOIA, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr

şi ficţiune, Buc., Ed. Humanitas, 1998, cap.
„Cine vorbeşte despre cine: istorie şi alteritate”,
pp. 54-65;

Fr. HARTOG, Le miroir d’Hérodote. Essai sur la

représentation de l’autre, Paris, Ed. Gallimard,
1991;
 Bibliografie selectivă a temei

Nicu GAVRILUŢĂ, Antropologie socială şi

culturală, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, cap.
„Alteritatea. Ipostazele sociale şi stereotipurile”,
pp. 30-38.

Vintilă MIHĂILESCU, Antropologie. Cinci

introduceri, Iaşi, Ed. Polirom, 2007, pp. 13-23;
pp. 47-62;
 CULTURA
(încercări de definire)

• “Cuvintele sunt
instrumente cărora
fiecare dintre noi este
liber să le dea
întrebuinţarea pe care
o doreşte, cu condiţia
să-şi explice
intenţiile.”
(Claude Lévi-Strauss)
 Definiţii ale CULTURII

“Cultura reprezintă suma a ceea ce o

civilizaţie FACE şi GÂNDEŞTE.”
(E. Sapir - antropolog)

(reunirea aspectului MATERIAL cu cel

SPIRITUAL)
 Definiţii ale CULTURII

• Cultură – “un ansamblu – complex şi mai

mult sau mai puţin eterogen, legat de o
anumită civilizaţie materială – de
reprezentări, comportamente şi discursuri
comune unui grup de oameni, într-un
anumit timp şi spaţiu.”
(Paul Zumthor)
 Definiţii ale CULTURII

• Cultura – “ansamblul complex care include

cunoştinţele, credinţele, arta, moravurile,
dreptul, datinile, precum şi toate dispoziţiile sau
uzanţele dobândite de om în societate.” (E. B.
Tylor)
• Cultura – “un ansamblu de sisteme simbolice,
care organizează şi dă sens lumii într-o
configuraţie specială, proprie unui grup social şi
unei epoci determinate.” (Claude Lévi-Strauss)
 Definiţii ale CULTURII

• “Termenul cultură se referă la modul total de

viaţă al oricărei societăţi, şi nu numai la acele
părţi ale acestui mod pe care societatea le
consideră superioare sau dezirabile.”

• “Orice societate are o cultură, oricât de simplă ar

fi ea, şi fiecare fiinţă umană este culturală, în
sensul că participă la o anumită cultură.”
(R. Linton)
• “Din punct de vedere al individului, cultura
societăţii în care se integrează constituie
ereditatea lui socială, distinctă de cea
biologică. Ea îi oferă o serie de adaptări la
mediul în care trebuie să trăiască şi să
acţioneze.”
(R. Linton)
Ex: Tehnicile culturale pt procurarea hranei
(transmise prin învăţare) şi imunitatea ridicată la
anumite boli (transmisă prin ereditate).
 Diversitatea culturală se reflectă, de
pildă, la nivelul “utilajului lingvistic”
• În arabă, există mai mult de 200 de
cuvinte pentru a desemna “CĂMILA”;

• Eschimoşii au mai mult de 100 de cuvinte

pentru a desemna “ZĂPADA”;

• La un trib (Shona) din Zimbabwe, există

320 de modalităţi diferite de exprimare a
verbului “A MERGE”.
 Raportul CULTURĂ - NATURĂ
• În disciplinele socio-umane, termenii CULTURĂ
şi NATURĂ apar mereu în opoziţie.

• Cultura este o formă de adaptare la mediul

natural (DETERMINISMUL), dar nu este
condiţionată numai de mediu.

• B. Malinowski consideră fenomenele culturale

drept soluţii pentru satisfacerea nevoilor vitale,
biologice (nevoi elementare) şi a nevoilor
derivate (nevoi secundare). Cultura este un
mediu nou, secundar sau artificial faţă de mediul
natural.
 Faptul cultural
(caracteristici)
• Este UNIVERSAL;
• Este DOBÂNDIT;
• Este TRANSMISIBIL (prin INSTRUIRE sau
IMITARE) din generaţie în generaţie, în interiorul
aceleiaşi colectivităţi. El durează mult mai mult
decât viaţa oricărui membru al societăţii;
• Faptul cultural este, în mare parte,
INCONŞTIENT pentru actorii sociali, pentru că
este deplin interiorizat, încorporat.
 Fapt CULTURAL / Fapt NATURAL

• Claude Lévi-Strauss stabileşte distincţia

între FAPTUL CULTURAL (ţinând de
REGULĂ) şi FAPTUL NATURAL (ţinând
de CAUZALITATE şi de
UNIVERSALITATE)
• “Peste tot unde se manifestă regula, ştim
cu certitudine că suntem pe treapta
culturii.”
(Claude Lévi-Strauss)
 Componentele CULTURII: cognitivă,
normativă şi simbolică (cf. A. Mihu)

• Componenta COGNITIVĂ: cunoaşterea

populară (simţul comun), cunoaşterea
ştiinţifică (ce poate fi verificată şi
transpusă în tehnologie) şi credinţele
(prezente, mai ales, în comunităţile
tradiţionale)
 Componenta NORMATIVĂ
Orice cultură este un ansamblu de reguli, pe baza
cărora se acţionează.
Regulile sunt:
A. Norme sociale tradiţionale (folkways – W. G.
Sumner, 1906): modul de a te îmbrăca,
eticheta, folosinţa limbajului etc., în privinţa
cărora sentimentele asociate nu sunt foarte
intense. Încălcarea lor nu provoacă reacţii f.
puternice.
Ex: obiceiul de a da mâna; obiceiul de a răspunde
într-un anumit mod la telefon
 Componenta NORMATIVĂ

• B. Obiceiurile propriu-zise (mores) se

asociază cu intense judecăţi de valoare şi
sentimente referitoare la perechile
opozitive BINE/RĂU;
DREPTATE/NEDREPTATE. Aceste reguli
NU trebuie să fie încălcate. Dacă sunt
încălcate atrag sancţiuni puternice, chiar
excluderea din societate sau pedeapsa cu
moartea.
Ex: violul, incestul etc.
 Componenta NORMATIVĂ

• C. Legile – coduri de comportare îndelung

elaborate şi purtând girul unor instituţii
specializate. Li se cunoaşte originea.
• Dacă nu au suport în normele informale
împărtăşite de membrii colectivităţii
respective sunt aproape imposibil de
respectat.
• Ex: legea Prohibiţiei
 Componenta NORMATIVĂ

• D. Valorile – au caracter abstract, sunt

nişte concepte generale;
• Spre deosebire de norme, valorile sunt
mai greu de identificat (pot fi descifrate pe
baza normelor care le pun în practică).
• Valorile sunt importante deoarece
influenţează conţinutul normelor.
• Ex: dacă o societate preţuieşte educaţia,
normele ei vor asigura accesul gratuit la
educaţie
Robin WILLIAMS – valorile majore ale
societăţii americane
Performanţa şi succesul, activitatea şi
munca, umanismul, eficienţa şi
pragmatismul, progresul, confortul
material, egalitatea, libertatea,
conformitatea, ştiinţa şi raţionalitatea,
naţionalismul şi patriotismul, democraţia,
individualismul şi superioritatea unui grup
rasial sau etnic în raport cu altul.
 Componenta SIMBOLICĂ
• Cultura – “lume de simboluri”, “pădure de simboluri” etc.
• Conceptele de SEMN, SEMNAL, SIMBOL:

• SEMN – orice obiect care se substituie altui obiect;

• SEMNAL – un semn comunicat de la un individ la altul;

un element stimulator ce serveşte ca bază pentru un
răspuns;

• SIMBOL – semnul devine simbol printr-un proces de

simbolizare care atribuie semnificantului o informaţie, o
stare sufletească, o judecată de valoare pe care o poartă
în sine.
 SEMNUL

• Semnul (alcătuit din SEMNIFICANT şi

SEMNIFICAT)

• Semne NATURALE şi semne

CONVENŢIONALE (relaţia dintre
semnificant şi semnificat e arbitrară)
 Tipuri de semne
(cf. semioticianului Ch. R. Peirce)
• Semne ICONICE (asemănare exterioară cu
obiectele semnificate: fotografii, desene,
scheme);
• Semne INDICIALE (evocă elementele
semnificate prin intermediul unor raporturi de
contingenţă spaţială, temporală sau cauzală cu
elementele desemnate: fumul ca indicator al
focului);
• Semne SEMIOTICE (pur formale, convenţionale:
cifrele, literele).
 Identitate şi Alteritate.

Structura identitară și referenții identitari

Construcția identității de gen

Conf. dr. Cristina Bogdan

 Antropologia studiază omul
• 1. ca ființă empirică;

• 2. ca individ-membru al unei colectivități;

• 3. ca om generic (subiect al antropologiei

simbolice sau filosofice)

• Problema fundamentală a antropologiei:

întâlnirea cu Celălalt
• Omul este nostalgia și căutarea relației. (O. Paz)
 T. Todorov, Cucerirea Americii
3 axe ale întâlnirii cu Celălalt

• 1. axiologică (valorizarea Celuilalt);

• 2. praxiologică (acțiunea de apropiere / de

îndepărtare de Celălalt);

• 3. epistemologică (cunoașterea Celuilalt)

 Celălalt

Car c’est l’un des traits constants de toute

mythologie petite-bourgeoise, que cette
impuissance à imaginer l’Autre. L’altérité est le
concept le plus antipathique au <bon sens>.

(Roland Barthes)

Les Autres sont nos véritables voyages.

(Michel de Certeau)
 Problema diferenţelor
• Între CULTURĂ şi NATURĂ;
• Între SEXE;
• Între RASE, CULTURI, RELIGII, MENTALITĂŢI
etc.;
2 tipuri de atitudini :
A. ETNOCENTRISTĂ (individualizare,
singularizare);

A. GLOBALIZANTĂ (universalizarea,
omogenizarea diferenţelor).
Asemănarea nu asemuiește pe cât deosebește
diferența. Natura s-a silit să nu facă nimic care
să nu fie diferit de ceea ce a făcut anterior.

(Montaigne, Eseuri)
 IDENTITATE
(din lat. pop. identitas, construit de la idem
„acelaşi”)

• „Identitatea este un ansamblu de semnificaţii

(variabile în funcţie de actorii unei situaţii), susţinut
de realitatea fizică şi subiectivă, mai mult sau mai
puţin concretă, a experienţelor trăite de grupul în
cauză; ansamblu construit de un alt grup social. Este
vorba aşadar despre un sens construit de fiecare actor
social faţă de el însuşi sau faţă de alţi actori.”

(Alex Muchielli, L’Identité, Paris, P. U. F., 2002, p. 12).

 IDENTITATE CULTURALĂ

• „Ansamblu de trăsături culturale proprii unui

grup etnic (limbă, religie, artă etc) care îi
conferă individualitate; sentiment de
apartenenţă al unui individ la acest grup.”

(Le Nouveau Petit Robert, Paris,

Dictionnaires Le Robert-Paris, p. 1122).
 Structura identitară depinde
de o suită de factori:
• 1. SENTIMENTUL DE APARTENENŢĂ;

• 2. SENTIMENTUL DE UNITATE ŞI DE COERENŢĂ

INTERNĂ A GRUPULUI;

• 3. SENTIMENTUL DE CONTINUITATE
TEMPORALĂ (etapele existenţiale sunt
percepute ca un continuum; corpul este şi el
un element de continuitate);
• 4. SENTIMENTUL DE DIFERENŢĂ;

• 5. SENTIMENTUL DE VALOARE (se construieşte

pe baza stimei celorlalţi, dar şi prin
compararea cu ceilalţi şi cu imaginea ideală
despre sine);

• 6. SENTIMENTUL DE AUTONOMIE (dă naştere

posibilităţii de a decide şi de a fi responsabil pt
actele personale);
• 7. SENTIMENTUL DE ÎNCREDERE ÎN SINE;

• 8. SENTIMENTUL DE EXISTENŢĂ ŞI EFORTUL

CENTRAL (fiecare fiinţă este direcţionată în
funcţie de o anumită “orientare”, o anumită
intenţionalitate generală).
 Referenţii identitari (cf. Alex Muchielli)

• R. ECOLOGICI (caracteristicile mediului, relief,

climă, floră, faună);

• R. MATERIALI (posesiuni – nume, teritorii,

bunuri; potenţialităţi – putere economică,
fizică, spirituală);

• R. FIZICI (caracteristici demografice, semne

distinctive);
 Referenţii identitari

• R. ISTORICI (origini, acte întemeietoare, filiaţii,

evenimente marcante, cutume, legi);

• R. CULTURALI (coduri comportamentale,

sisteme de valori culturale, modele şi contra-
modele, mentalităţi colective);

• R. PSIHO-SOCIALI (motivaţii, interese,

stereotipuri culturale etc).
 Tipuri de identitate

• A. IDENTITATEA DE FAŢADĂ (se manifestă la nivel

social, ca o modalitate de apărare împotriva
evaluărilor negative);

• B. IDENTITATEA DIFERENŢIALĂ (în sondaje, femeile

îşi precizează mai frecvent apartenenţa sexuală decât
bărbaţii; negrii apartenenţa rasială decât albii şi
evreii apartenenţa religioasă decât creştinii);
• C. IDENTITATEA ATRIBUITĂ ŞI PRESCRISĂ
(impusă de o persoană / un grup autoritar).
Problema ACULTURAŢIEI;

• D. IDENTITATEA NEGATIVĂ (ansamblu de

caracteristici pe care individul învaţă să le
evite; se construieşte simultan cu identitatea
pozitivă).
ALTERITATE (din lat. pop. alteritas, construit de
la alter „celălalt”)
• „Nu există mentalitate colectivă dintre structurile
căreia să lipsească noţiunile de «apropiere» empatică
sau de inamic desemnat. Pe cât de «simpatetice»
faţă de cei aidoma lor, pe atât de refractare sunt, în
general, grupurile umane faţă de cei diferiţi prin
credinţe, rasă, limbă şi obiceiuri, pe care îi
supraveghează atent şi, nu de puţine ori, îi
persecută.”
(Alexandru-Florin Platon, Societate şi mentalităţi... Iaşi,
Editura Univ. „Al. I. Cuza”, 2000, p. 19).
 Celălalt

• „Celălalt este cel mai adesea o persoană sau o

comunitate adevărată, observată însă prin filtrul
deformat al imaginarului. Ceea ce percem este
imaginea sa, iar această imagine – ca orice imagine –
face parte simultan din real şi din ficţiune.”

• Anormalitatea Celuilalt – trăsături valorizante sau

devalorizante

(L. Boia, Pentru o istorie a imaginarului,

trad. Tatiana Mochi, București, Ed. Humanitas, 2000)
• COMPLEXUL UMBREI (C. G. Jung)

• Miez arhetipal: DUŞMANUL, JEFUITORUL,

STRĂINUL CEL RĂU

• J. Delumeau, Frica în Occident..., cap. Agenţii

lui Satan (evreii, idolatrii, musulmanii, femeia)
 Rolurile atribuite Celuilalt
(cf. teoriilor lui S. Freud)
• MODEL

• OBSTACOL

• OBIECT (al dorinței)

• AJUTOR
• COMUNITATE – 2 modalități de a defini
comunitatea:

• Pe baza aspectelor psiho-sociale (natura

relației dintre membrii săi);

• Pornind de la dimensiunile instituționale și

economice.
• Sociologul german Ferdinand Tönnies, la
sfârșitul sec. al XIX-lea, a stabilit distincția
dintre GEMEINSCHAFT / GESELLSCHAFT,
dintre comunitate (în care primează relațiile
interpersonale; legăturile de sânge și de filiație
naturală) și societate (în care relațiile sunt
impersonale).
• Cele 3 RUPTURI pe care le parcurge omul
contemporan:

ruptura de Divinitate, de Creator;

ruptura de comunitate;

ruptura de propriul sine.

(David Le Breton, Antropologia corpului și

modernitatea)
CUM SE CONSTRUIEŞTE IDENTITATEA DE GEN?

„Să-ţi descoperi propria identitate sexuală

înseamnă să imiţi modul sau modurile de a
proceda, a gândi sau de a simţi ale unei alte
persoane de acelaşi sex. De aceea, un băiat
care nu are alături de el un bărbat adult are
dificultăţi în a se identifica în sexul lui. Prin
urmare, băieţii fără tată vor avea o identitate
de sex confuză şi capacităţi mai reduse de
expresie.” (E. Loenelli)
 TEORIA LUI SIGMUND FREUD (1856-1939) –
teoria complexului oedipian –
• Frica de tatăl castrator (autoritar) şi concurent
la afecţiunea mamei. Oedip îşi ucide propriul
tată (Laios) şi se căsătoreşte, fără a şti, cu
mama sa (Iocasta).

• Complexul oedipian simbolizează legătura

inconştientă de natură erotică stabilită cu
părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de
părintele de acelaşi sex.
 Cele 3 faze ale complexului oedipian
• 1. Faza falică (copilul începe să aibă conştiinţa
complicităţii sexuale a părinţilor, din care el se simte
exclus);

• 2. Teama de castrare (teama de sancţiunea venită

dinspre figura paternă);

• 3. Faza rezolutivă sau de identificare (refularea

impulsurilor sexuale are loc până la adolescenţă,
moment în care tânărul îşi caută parteneri sexuali în
afara familiei, construindu-şi personalitatea cu
elemente ce provin atât de la tată, cât şi de la mamă).
 Teoria complexului oedipian
• Teoria a fost privită cu mefienţă, pentru că pune prea mult
accentul pe condiţionarea identităţii de gen în funcţie de
conştientizarea organelor sexuale şi de rolul dominant al
tatălui.

• Iniţial, S. Freud folosise termenii de complex nuclear sau

complex matern, abia într-o lucrare din 1910 (Psihologia
vieţii sexuale) utilizează sintagma complexul lui Oedip.

• Pentru fete, s-a vorbit simetric despre complexul Electrei

[fiica lui Agamemnon şi a Clitemnestrei, care îşi determină
fratele (Oreste) să îl ucidă pe amantul mamei (Aegist),
pentru a răzbuna moartea tatălui].
 Critici la adresa teoriilor freudiene

• Erich Fromm interpretează mitul lui Oedip ca pe

un simbol al revoltei fiului împotriva autorităţii
tatălui în societăţile patriarhale, fără legătură cu
rivalitatea sexuală pentru obţinerea afecţiunii
materne.

• Claude Lévi-Strauss a arătat că nu în toate

societăţile există acest raport în familiile
nucleare, iar figura tatălui nu este peste tot
figura autorităţii prin excelenţă.
 TEORIA LUI NANCY CHODOROW
(1978; 1988)
• Accentul cade pe mamă în detrimentul tatălui (spre
deosebire de teoria lui S. Freud).

• Ea susţine că a te simţi bărbat sau femeie derivă din

ataşamentul copilului mic faţă de părinţi. Separarea /
ruperea de mamă intervine diferit la băieţi şi, respectiv, la
fete. Băieţii învaţă treptat să se desprindă de mamă, să nu
fie efeminaţi, să nu fie incluşi în categoria „băiatul mamei”.

• Băieţii se concentrează pe realizările personale,

reprimându-şi dimensiunea empatică (INEXPRESIVITATEA
MASCULINĂ – incapacitatea de a-şi manifesta sentimentele
faţă de ceilalţi). Masculinitatea e privită aici ca pierdere,
rupere a legăturii strânse cu mama.
 TEORIA LUI CAROL GILLIGAN (1982)
• Masculinitatea / Feminitatea se definesc în
funcţie de imaginile pe care le au despre sine
respectivele persoane.

• Bărbaţii pun accentul pe realizările personale,

în timp ce femeile pun accentul pe importanţa
relaţiilor interpersonale.

• Ar fi diferenţa dintre o perspectivă egoistă

(egocentrică) şi una altruistă.
 B. CONNELL (Gen şi Putere, 1987;
Bărbaţi şi băieţi, 2001; Masculinităţi, 2005)
Este preocupată de felul în care puterea
socială deţinută de bărbaţi creează şi susţine
inegalitatea de gen.

Stabileşte 3 aspecte ale societăţii care

interacţionează pentru a constitui ORDINEA
GENURILOR în cadrul unei societăţi: MUNCA,
PUTEREA şi CATHEXIS-ul (relaţiile personale /
sexuale).
• MUNCA se referă la DIVIZIUNEA SEXUALĂ a muncii
(atât la nivel casnic, cât şi pe piaţa muncii – segregarea
ocupaţională şi plata diferenţiată).

• (Georges MURDOCK, în 1949, a întreprins un studiu pe un

eşantion de peste 200 de populaţii pentru a analiza
diviziunea de gen a muncii şi a ajuns la concluzia că ea este
prezentă în toate culturile).

• PUTEREA operează prin intermediul relaţiilor sociale cum

sunt autoritatea, violenţa şi ideologia la nivelul instituţiilor,
statului, vieţii militare şi domestice.

• CATHEXIS-ul priveşte dinamicile din cadrul relaţiilor intime,

emoţionale şi personale, inclusiv căsătoria, sexualitatea şi
creşterea copiilor.
 Odată ce un gen este atribuit, societatea se
aşteaptă ca indivizii să acţioneze ca „femei”,
respectiv ca „bărbaţi”. În practicile curente,
aceste aşteptări trebuie împlinite şi reproduse.
(Pierre Bourdieu)
Conferențiar univ. dr. Cristina Bogdan
 OBIECT – OBIECTUM – participiul verbului obicio,
obicere, obieci, obiectum (lat.) – a arunca; a pune
înainte; a expune

 Relația SUBIECT – OBIECT interesează o

multitudine de discipline socio-umane (filosofia,
antropologia, sociologia, istoria mentalităților,
istoria artei, arhitectura etc);

 Homo faber – deodată cu dezvoltarea uneltelor și

a mâinii care le folosește, s-a dezvoltat și creierul
 Obiectul e un martor al lumilor care l-au creat și
l-au manevrat;

 El spune istoria unor practici, a unor

comportamente și sensibilități;

 Denotă nivelul de dezvoltare materială,

tehnică, dar și intelectuală al unei comunități;

 Obiectele pot asigura o comunicare simbolică.

 Conceptul de cultură materială se dezvoltă în
anii ‘70 ai secolului XX, pornind de la cercetările
lui Marcel Mauss (din deceniul al III-lea) despre
dar și funcțiile darului în diverse societăți.

 Școala culturalistă americană (Ralph Linton)

a insistat asupra importanței obiectului în
dezvoltarea personalității, incluzând în
ereditatea socială și felul în care învățăm să
mânuim ustensilele.
Societăți cosmocentrice Societăți antropocentrice

Gemeinschaft Gesellschaft
(cf. Ferdinand Tönnies)

Comunitate Societate

Relații directe, bazate pe Relații la distanță, mediate

înrudiri de sânge de accesul la tehnologie
și filiații spirituale (străini intimi,
cf. A. Codoban)
 “…a man’s Self is the sum total of all that he CAN call HIS,
not only his body and his psychic powers, but his clothes
and his house, his wife and children, his ancestors and
friends, his reputation and works, his lands and yacht and
bank-account.” (William James)

 Sinele unui om este suma a tot ceea ce el POATE să numească

AL SĂU, nu doar corpul și puterile sale spirituale, dar și hainele
sale și casa, soția și copiii săi, predecesorii și prietenii săi, faima
și munca sa, pământurile sale, barca sa și contul din bancă.
 Ideea golirii de esență a sinelui și de înlocuire a FIINȚEI cu
POSESIA
(raportul dintre a fi și a avea);

 Jean-Paul Sartre, Ființa şi neantul. Eseu de ontologie

fenomenologică (trad. de Adriana Neacșu, Pitești,
Ed. Paralela 45, 2004) – singura cale de a ști cine suntem
este de a analiza ceea ce posedăm; atunci când un obiect
devine un bun posedat, A AVEA se contopește cu A FI.
 The empty self – sinele care așteaptă
confirmări, validări și transferuri simbolice
dinspre exterior; sinele ce se agață de semne
și are nevoie de proptele (“cârje”) materiale;

 EUL însuși devine un artefact social și

cultural, un bun de consum, “reciclat” în
funcție de cerințele contextuale.
 Tot așa cum copilul-lup devine lup dacă-și duce
viața în pădure, și noi devenim funcționali aidoma
obiectelor din preajma noastră. Trăim timpul lor,
mai precis, trăim după ritmul și conform succesiunii
lor nesfârșite. Noi suntem cei care asistă astăzi la
nașterea, desăvârșirea și moartea lor, în timp ce,
pe vremuri, obiectele erau cele care supraviețuiau
generațiilor de oameni.

(Jean Baudrillard, Societatea de consum. Mituri și

structuri, București, Ed. Comunicare.ro, 2008)
 „Obiectul culturii țărănești tradiționale era
conceput pentru a fi practicat; obiectul în
lumea modernă semisecularizată este produs
pentru a fi posedat.”

(Cf. Ioana Popescu, Foloasele privirii, București,

Ed. Paideia, 2002, p. 95)
 I. valoarea de definire a sinelui (obiectul se
constituie într-un referent tangibil, care îl ajută
pe individ să își contureze imaginea sinelui
oglindit în trecut și prezent, proiectat în viitor);

 II. valoarea de menținere a stabilității sinelui și

de facilitare a schimbărilor sinelui (elementul
material reprezintă, în acest caz, un factor
important de menținere a tensiunii dintre
continuitatea și schimbarea sinelui).
 1. valoarea autobiografică (atașamentul față de
obiectele cu o importanță deosebită, care însoțesc
individul pe parcursul vieții, evocându-i trecutul și
sprijinindu-l în momentele de rătăcire sau
dezechilibru);

 2. valoarea narativă (vizibilă mai ales în seturi de

obiecte, capabile să rescrie povestea unor perioade
îndelungate din existența individului);
 3. valoarea contemplativă;

 4. valoarea de acțiune;

 5. valoarea de afiliere (artefactele care

marchează conexiunile interpersonale în
moduri variate, mai ales prin ritualul darului și
al moștenirii) ș.a.
6. valoarea adaptativă (obiectele au
capacitatea de a ajuta individul să
depășească momentele care presupun o
schimbare dificil de acceptat):

 despărțirea de casa părintească;

 divorțul;
 pierderea unei persoane dragi;
 expatrierea etc.
 UTILITARE;

 RITUALE;

 MAGICE;

 OBIECTUL ca REPER IDENTITAR (vârstă; statut

social și economic; apartenență la o anumită
profesie / meserie / meșteșug; statut marital etc).
 Model organic (obiectele se nasc, trăiesc,
îmbătrânesc şi mor);

 Obiectul este confecționat în societatea tradițională

în conformitate cu o normă cutumiară, cu un
obicei.

 Obiectul parcurge drumul de la natural la cultural

(elementul natural este supus unui sacrificiu pentru a
deveni obiect cultural);
 “Multe dintre obiectele lumii tradiționale au fost
fabricate făcând să sufere materia – mai ales cea vegetală.
Parcursul inițiatic al materiei care va deveni obiect
sacralizează obiectul finit, îi dă o putere protectoare asupra
artizanului care a provocat suferința și utilizează obiectul.
Cămașa este sacralizată prin suferința inului și a cânepii,
pâinea prin suferințele grâului, mămăliga prin durerea
porumbului. Obiectele terestre cele mai neînsemnate au
avut de îndurat zdrobiri, fierberi, putrefacții, înecuri,
străpungeri și au ajuns, prin suferințele lor, la transfigurare și
la glorie.”
(Șerban Anghelescu, „Obiectul univers”, în Farmecul discret al
etnologiei, București, Ed. Tracus Arte, 2013, p. 68)
 Obiectul “impune” şi un anumit agent făuritor (există
obiecte care nu pot fi create decât de fecioare, văduve,
mirese, bărbați etc);

 Toate obiectele au rost şi funcționalitate;

 Tot ceea ce ființa pe lume era perceput ca având un sens şi,

dimpotrivă, numai ceea ce avea un sens era socotit drept
existent.
(I. Lotman, Studii de tipologie a culturii, București,
Ed. Univers, 1974)
 Timp fast / timp nefast;
 Zile albe / zile negre;
 Timp de sărbătoare / timp de lucru;

 Obiectele nu erau confecționate duminica sau

marțea (pentru ca obiectul să nu aducă nenoroc
casei); nu erau confecționate în zile de sărbătoare

 Nu se lucrează la lumina lunii (cusutul, cioplitul

leagănului sau al jucăriilor pentru copii).
 Sunt confecționate în casă sau în atelierele
meşteşugăreşti;

 Niciodată nu se creează obiecte în spații

deschise, neprotejate magic (la răscruci, la
marginea drumului etc);

 Fiecare obiect va ocupa un loc anume în

topografia magică şi simbolică a casei.
 Obiecte moştenite de la părinți;
 Primite ca zestre;
 Confecționate de un membru al familiei;
 Cumpărate de la târg;
 Primite în dar (cu o anumită ocazie);

 Problema obiectelor împrumutate (umplerea

golului simbolic lăsat de dispariția temporară a unui
obiect). Cel care ia cu împrumut un obiect trebuie să
lase ceva în loc proprietarului (de regulă, un pumn
de sare).
 Când un obiect e întrebuințat în alt scop decât cel
pentru care a fost creat, acest gest are o
semnificație simbolică.

 Ex: albia pentru frământat pâine folosită la scalda

ritualică a nou-născutului;

 Pomul cu vase, ulcioare (Maramureş);

Comunicarea simbolică prin intermediul obiectelor.

 Obiectul vechi, întărit prin folosința simbolică,
devine agent protector pentru indivizii unei
comunități.
(Ioana Popescu)

Obiectele se pot contamina, în anumite

situații, de o stare negativă, din acel moment
ele nu mai trebuie folosite.
 APPADURAI, Arjun, The Social Life of Things, Commodities in
Cultural Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 1988;

 BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum. Mituri şi structuri, trad.

de Alexandru Matei, Bucureşti, Ed. Comunicare.ro, 2008;

 CSIKSZENTMIHALYI, Mihaly; ROCHBERG-HALTON, Eugene,

The Meaning of Things. Domestic Symbols and the Self, Cambridge,
Cambridge University Press, 1981;

 POPESCU, Ioana, Foloasele privirii, București, Ed. Paideia, 2002.

 BELK, Russel W., „Possessions and the Extended
Self”, în „Journal of Consumer Research”, vol. 15,
septembrie 1988;

 BELK, Russel W., „The Role of Possessions in

Constructing and Maintaining a Sense of Past”, în
„Advances in Consumer Research”, vol. 17, 1990;

 CUSHMAN, Philip, „Why the Self Is Empty - Toward a

Historically Situated Psychology”, în „American
Psychologist”, vol. 45, No. 5, mai 1990.