1. EDUCAŢIA POPULARĂ. Ne-a ispitit ideea de a scrie aici despre pedagogia folclorică.

E
vorba de o pedagogie tradiţională a unei comunităţi, în care rolul de educator l-au avut părinţii, pentru că
în toate vremurile, mama, tata, fraţii, bunicii şi rudele au fost primii educatori ai copilului lor. Mai apoi,
pescarii, vânătorii, meseriaşii mai vârstnici au reprezentat modele profesionale pentru cei mai tineri,
meşteşugarii mai pricepuţi au fost îndrumători pentru ucenici şi, în general, multe dintr-ale vieţii se
învăţau prin transmiterea experienţei de supravieţuire de la cei mai pricepuţi la cei doritori să înveţe.
Ne este prea dificil să ne debarasăm de gândul că educaţia, la „popoarele barbare”, ar constitui
vreo povaţă pentru contemporani. Salvăm îndoiala prin credinţa că fiecare „popor” şi-a purtat grija
educaţiei propriilor tineri în funcţie de mentalitatea lui, iar de aceasta a depins autoritatea, puterea şi rolul
acestuia în istorie. Găsim exemple educative pozitive, altele care intră în contradicţie cu opiniile
contemporane. Din actuala perspectivă, nu putem considera decât „crimă” selecţia artificială a copiilor în
antichitate, la fel cum apreciem „barbarie” discriminările între sănătoşi şi bolnavi, băieţi şi fete, normali şi
handicapaţi ş.a.
Nu există dovezi că „preanticii” au cultivat o educaţie principială (bazată pe principii) ori că au
avut instituţii specializate (de tipul şcolilor). În cadrul familiei, experienţele se transmiteau din tată în fiu,
vizând adaptarea cât mai eficientă la condiţiile de viaţă şi la supravieţuirea în relaţie cu mediul social,
uman şi fizic. Copiii beneficiau de protecţie faţă de un mediu social ostil, prin asimilarea tehnicilor de
supravieţuire. Oricum, omul are expresivităţi concrete, conştiente şi inconştiente, legate de conservarea
speciei şi de împlinirea dorinţelor senzoriale.
Educaţia populară se baza pe exemplul adulţilor şi pe imitaţiagesturilor şi reacţiilor acestora la
diferite provocări ale mediului 1. La început, copiii observă spontan condiţiile şi comportamentele
adulţilor, apoi aceştia îi iniţiază în experienţe dezirabile, care să le asigure deprinderi de autoprotecţie la
pericolele care ar ameninţa existenţa personală şi autoritatea în cadrul comunităţii. Acceptăm cu îndoială
ideea că putem vorbi, în această etapă, de şcoli, ca instituţii organizate coerent şi pe bază de principii. De
aceea, m-aş strădui să găsesc un cuvânt nou care să evite o confuzie: înaintea şcolilor, exista o formă de
educaţie a copiilor. Cine şi-ar putea închipui că familia, şi deopotrivă societatea care o cuprinde, nu poartă
grija educativă a copiilor în vederea integrării lor corespunzătoare în setul de comportamente şi
mentalităţi specifice? În unele spaţii sociale, administraţia statală (imperială, regală sau teologică) şi-a
exprimat preocuparea pentru organizarea educaţiei de tip public. În altele, educaţia copiilor a fost lăsată la
îndemâna familiilor şi a microcolectivităţii. Educaţia se realiza în societate. Grija pentru creşterea şi
educarea copiilor ţine de nivelul de cultură al popoarelor respective.
În viaţa şi activitatea comunităţilor tribale, ritualul, ceremonia, obiceiul şi tradiţia au un rol
fundamental din punct de vedere educativ. Ritualizarea în comunităţile primitive codifică atât gesturi
sociale („uciderea unui animal”) cât şi atitudini mistice („teama de supranatural”). Intrarea în ritual
coincide cu acceptarea depăşirii unei forme de educaţie elementară, din punct de vedere social, religios,
militar şi chiar practic. Vârsta de aur a educaţiei naive, egală pentru tinerii din triburi, a fost înlocuită de
educaţie diferenţiată: băieţi şi fete, copii de sclavi şi copii de aristocraţi. Cu timpul, complexitatea vieţii
solicită meserii mai pretenţioase, iar „deschiderea” comunităţii înspre alte comunităţi a determinat
1
„În societăţile stabile de tip agrar, educaţia asigură transmiterea practicilor profesionale, a tradiţiilor şi
valorilor”, afirma E. Faure, în volumul „A învăţa să fii”, trad. 1974. Se continuă: „Viaţa familială sau de clan,
muncă ori joc, rituri, ceremonii – toate erau, în scurgerea timpului, ocazii de instruire; de la îngrijirile materne la
lecţiile de vânătoare ale tatălui, de la observarea anotimpurilor la cea a animalelor obişnuite, de la povestirile
celor bătrâni la încantaţiile şamanului” (p. 45).
respectarea unor norme de comportament, ceea ce a dus la o specializare a modului de educaţie şi
atribuirea acesteia unor specialişti (instructori, „meşteri mari”, scribi, învăţători). Să urmărim, după
posibilităţile documentare avute la dispoziţie, modul în care s-a realizat educaţia la începuturile
identificate ale unor civilizaţii. Alcătuirea culturilor şi a mitologiilor – cu un riguros comportament
ritualic – coincide cu un proces de educaţie pe care fiecare comunitate arhaică l-a transmis generaţiilor
tinere. Un fapt esenţial poate fi un indiciu asupra calităţii educaţiei: au existat culturi şi civilizaţii antice
dintre cele mai relevante. Era un semn al dezvoltării economice, al unei vieţi înfloritoare, al interesului
pentru rezolvarea numeroaselor necunoscute ale universului înconjurător. Monumente, materiale şi
spirituale, aveau nevoie de constructori şi deopotrivă de mărturisitori. Scribii erau cei care asigurau
proiectarea, desenarea şi calcularea echilibrelor pentru construcţii, indiferent dacă acestea se numeau
biserici, canale, piramide, precum şi alte construcţii administrative, agricole, militare etc. Dincolo de
aspectul pragmatic al evoluţiei economice, învăţaţii năzuiau spre cunoaşterea unor activităţi metafizice,
prin ipoteze şi speculaţii. Explicarea necunoscutelor cosmice, mitice şi mistice, precum şi a tainelor vieţii
constituia o aspiraţie care dădea oamenilor speranţe şi, progresiv, certitudini. Matematica, astronomia,
geometria, poetica, medicina devin domenii ale cunoaşterii care aveau nevoie de certitudini şi
credibilitate. Sunt atâtea argumente prin care comunităţile, chiar şi cele tribale, îşi motivează preocuparea
pentru diferenţierea intelectuală a membrilor săi. Asemenea gânditori şi asemenea practicieni devin
elementele de bază pentru organizarea şi funcţionarea oportună a activităţii umane. Instrucţia scribilor, a
birocraţilor (funcţionari publici), a gânditorilor, a preoţilor era o necesitate pentru buna funcţionare a
statului. De aceea, avea interesul pentru a fi formaţi în variate centre de transmitere a experienţei existente
şi de a pregăti gânditori care să fie valorificaţi în interesul statului şi a dezvoltării economice a acestuia.
Vom sintetiza, fără a insista pe o documentare foarte riguroasă, câteva crâmpeie din
interesul unor mari culturi antice şi preantice pentru educaţia copiilor și formarea adolescenților în
vederea integrării în comunitățile lor. Avem în vedere doar o scanare frugală, spre a ne fi temei pentru
construcţia cea amplă la care ne gândim spre a-i da o imagine cât mai apropiată de intenţia meşterilor
săi.
2. EDUCAŢIA CHINEZĂ a fost cea care a manifestat multă grijă pentru scriere, fiind deschisă înspre
instituţionalizare, mai cu seamă în epoca mandarinatului. O cultură viguroasă generează o mitologie
bogată. Principiul care guvernează lumea şi viaţa oamenilor este Yin&Yang (echilibrul între contrarii
inseparabile, o relaţie complexă între forma lucrurilor şi fondul spiritual al acestora), iar pământul,
alcătuit din cinci elemente fundamentale (apă, foc, pământ, lemn, metal), este locaşul armoniei dintre
oameni şi zei. Meşteşugurile şi artele sunt învăţături zeieşti. Mitologia chineză are o benefică tentă
morală: „Chinezii n-avem o ştiinţă de izvor dumnezeiesc, ci de izvor uman. Şi cu toate acestea, respectul
tradiţiei e aşa de înrădăcinat, încât omogenitatea culturală se transmite din secol în secol. Veacurile se
aseamănă unul cu altul, în succesia lor indefinită”2. Spaţiul chinez a generat trei mari religii:
confucianismul, taoismul şi budismul. În acelaşi timp, civilizaţia umanităţii reţine câteva invenţii care au
asigurat progresul acesteia: hârtia, busola, praful de pușcă, primul Tratat de medicină (care cuprinde
însănătoşirea prin acupunctură), primul calendar lunar, zodiacul dragonic, dar și Zidul chinezesc, armata
de teracotă, mănăstiri, palate etc.
În spaţiul chinez, în jurul anului 550 înaintea lui Hristos (î. Hr.), a trăit CONFUCIUS (nume
care tradus înseamnă „regele învăţătorilor”). Kong Fu Zi s-a născut „la mijlocul secolului al VI-lea (551
î. H.), în localitatea Lu din provincia Shandong şi a murit în 11 febr. 479 î. H. în Qufu” 3. Acest filosof a
tipărit zece volume, însumând „toată înţelepciunea” chineză de până la el. Unele sunt cărţi de învăţătură,
iar acestea erau (declarat) menite să influenţeze educativ tineretul. Tema fundamentală a
confucianismului este existenţa socială a persoanei, menită să fie utilă societăţii. Colecţia de idei
chinezeşti, sintetizate de Confucius, mărturiseşte interesul pentru educarea copiilor în spiritul tradiţiilor
intelectuale şi ştiinţifice, educaţie fixată în reguli de viaţă şi de comportament. Ele vizau relaţiile
interindividuale de conduită, de deprindere a respectului faţă de autoritatea supranaturală şi statală,
veghind la protecţia proprie, de părinţi şi maturi. Practicile rituale de existenţă cotidiană au căpătat
înfăţişarea unor obiceiuri extrem de atent cultivate, în care erau iniţiaţi progresiv copiii şi tinerii.
Istoricii pedagogiei vorbesc despre dispoziţii (reguli) pe care le au învăţăceii pentru a deprinde
scrierea, citirea, socotirea şi comportarea. Împărăţiile chinezeşti s-au preocupat de „şcolirea” tinerilor, în
sensul că nimeni nu poate ajunge funcţionar public fără a promova un examen de admitere în slujbă. Dar
pregătirea pentru asemenea examene nu era asigurată de stat, ci de familii, care susţin instituţii private de
educaţie specifică. Acestea erau organizate pe patru nivele:
 elementar (citirea, scrierea, morala – numărarea aforismelor etice);
 secundar (descifrarea perceptelor şi maximelor morale – învăţarea ceremonialului de politeţe,
prin intermediul cultivării raţionamentului);
 terţiar (discursul, versificarea, stilistica);
 superior (scrierea academică, vorbirea publică, lectură analitică şi creatoare).
Volumul lui Confucius, intitulat „Cartea despre venerarea părinţilor”, se studia abia după ce
copiii asimilau Abecedarul în versuri („Trei cuvinte”), textele pentru lectură, „O mie de cuvinte”, despre
familiile chinezeşti, ceremonii şi istoria pământului. Tinerii deprindeau cultura imperială chinezească atât
2
I. Găvănescul, Opera citată, p. 27.
3
Ion Buzatu, Viaţa şi gândirea lui Confucius, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 7.
de bogată în tradiţii şi ceremonii, dar şi ştiinţa medicală, filosofică, astronomică, geografia şi ştiinţele
naturii. Ideile sale au generat un ideal educaţional, generalizat în întregul Orient, focalizat în jurul
omeniei („Omul este un animal responsabil”), comportament integrat celor cinci virtuţi principale ale
omului.
Confucius întemeiază o şcoală particulară pentru promovarea învăţăturilor tradiţionale, având
menirea de a contribui la îndreptarea moravurilor unei societăţi din ce în ce mai corupte. Deschizând
şcoala în casa proprie, pedagogul urmărea învăţarea ritualurilor, a ceremonialului de protocol şi a
„etichetei” în relaţiile dintre oameni, iar admiterea era deschisă tuturor copiilor indiferent de condiţia lor
socială. În schimbul a „zece bucăţi de şuncă afumată”, elevii erau iniţiaţi în învăţătura maestrului, pe
acompaniament muzical, după care urmau comentarii, analize, discuţii libere, conversaţii. Elevii săi nu
aveau restricţii de vârstă, mulţi dintre aceştia fiind apropiaţi de etatea învăţătorului lor. Întrebat de elevi
despre întâlnirea sa cu un alt venerabil filosof chinez, celebrul Lao Zi, Confucius le-ar fi spus: „Păsările
plutesc în înalt, dar pot fi doborâte, peştii înoată iute, dar pot fi prinşi, animalele aleargă repede, dar pot
cădea în curse, LAO ZI zboară printre nori, precum un Dragon celest şi nu poate fi ajuns”.
Opinia lui Confucius despre educaţie porneşte de la concepţia sa că moralitatea este temelia
existenţei omului. Virtuţile omeniei conduc spre armonie şi fericire, ceea ce exclude excesele specifice
firii umane şi ponderarea acestora: „dominaţie abuzivă, îmbogăţire excesivă, plăceri facile, egoism,
minciună, nepăsare”. Identifică şapte trepte în împlinirea umană: la 15 ani, se distinge rolul învăţăturii în
dezvoltarea omului; la 30 de ani, are loc împlinirea profesională; la 40 de ani, se înţelege semnificaţia
modelelor, fără a te influenţa; la 50 de ani, omul are înţelepciunea de a conduce pe alţii; la 60 de ani, se
conştientizează destinul hărăzit de cer, la 70 de ani, omul se bucură de împliniri şi de realizările lăsate
moştenitorilor, iar după 80 de ani se trăieşte cu veneraţie, mulţumind cerului şi în armonie cu natura.
Confucius consideră studiul metoda cea mai prolifică pentru deprinderea ritualurilor, a muzicii, moralei,
oratoriei, ştiinţei şi artei, prin intermediul lecturii şi scrisului. Graţie valorii pedagogice a sistemului său şi
a virtuţilor gândirii sale, evoluţia ştiinţei a receptat ecourile acestora în cadrul confucianismului, ca sistem
de gândire şi acţiune menită să îmbunătăţească relaţiile familiale, sociale şi publice, în spiritul moralităţii,
echilibrului şi armoniei cu natura. Scrie Kong:
„Există trei feluri de bucurii sau satisfacţii care sunt utile şi trei feluri care sunt dăunătoare.
Satisfacţia de a te instrui temeinic asupra riturilor şi muzicii, satisfacţia de a instrui oamenii asupra
principiilor virtuţii, satisfacţia de a avea prietenia unui mare număr de înţelepţi, acestea sunt bucuriile
sau satisfacţiile utile; satisfacţia pe care ţi-o dă vanitatea şi orgoliul, satisfacţia trândăviei şi moliciunii,
satisfacţia de a mânca bine şi cea a plăcerilor lascive, acestea sunt satisfacţiile dăunătoare.”
Educaţia chinezească presupune implicarea riguroasă a familiei în creşterea copiilor,
asigurându-se acestora o armonie a gândirii cu acţiunea, dar şi o pregătire pentru a îndeplini roluri în
diferite servicii publice. O educaţie de calitate întreţine virtutea, dar mai cu seamă generează o cultură
colectivă şi o civilizaţie, menite să asigure participarea oamenilor la progresul general. Există numeroase
atitudini şi fapte educaţionale care scapă contemporanului, dar generarea unei civilizaţii elevate pentru
acele vremi reprezintă o mărturie clară a grijii pe care organizaţiile statale chineze o acordă formării
tinerilor pentru promovarea spiritului de creativitate, pentru educarea acestora pentru virtute şi pentru
ştiinţă.
3. EDUCAŢIA INDIANĂ pomeneşte de civilizaţia hindusă, bazată pe practicile yoga, civilizaţia vedică
şi civilizaţia budistă. La indieni, educaţia se bazează pe învăţarea cărţii VEDA, imnuri către zei, cartea
cea sfântă a culturii şi înţelepciunii lor. Textul vedic (vid = a cunoaşte) nu are autori cunoscuţi, iar tradiţia
sanscrită mărturiseşte că provine din ceea ce au auzit câţiva înţelepţi primordiali. Veda cuprinde patru
culegeri:Rig-Veda (cartea celor 1028 de imnuri închinate marilor divinităţi primordiale), Sama-Veda (cu
1549 de imnuri închinate familiei şi sacrificiului divin, un tratat de muzică vocală), Yajur-Veda (cartea
invocaţiilor sacrificiale, cu un codex medical de terapie yoga) şi Atharva-Veda (cartea descântecelor şi
vrăjilor contra duşmanilor, demonilor, bolilor). Anexele la Veda sunt cuprinse în cartea Upanişade, un
comentariu al vedelor sub formă de dialog despre suflet şi destinul său.
Dreptul de cunoaştere şi împărtăşire a învăţăturilor vedice îl aveau numai brahmanii, clasa
superioară a castelor indiene. Prin învăţătură se poate ajunge la fericirea zeifică. Casta brahmanilor studia
matematica, astronomia, medicina și geometria. Şcoala patriarhală, condusă de un dascăl, avea caracter
sacru, solemn şi viza studiul Vedelor. Fiecare, din cele patru cărţi, necesita 12 ani de studiu, iar cine
parcurgea întregul traseu de cunoaştere a înţelepciunii brahmane încheia învăţământul cu festivitatea
„celei de-a doua naşteri”. Diploma asigură dreptul la fericire şi speranţa continuării vieţii în lumea zeilor.
Cea mai importantă podoabă a omului e ştiinţa: „ea dă plăcerea, gloria şi fericirea. E o putere
nepieritoare, o adevărată piatră scumpă, demnă de regi”. Învăţatul care se ocupă de explicarea Vedelor
se bucură de un respect religios, el asigură „naşterea cerească”: „naşterea pe care o dă învăţatul e cea
adevărată, pe care n-o atinge nici vârsta, nici moartea”. Instrucţia coincide cu o re-naştere, cu câştigarea
cele de-a doua vieţi:
„Cel ce-nvaţă multe, se naşte a doua oară
Prin toate câte ştie, de două ori născut e” („Mahabharata”)
Civilizaţia indiană a asigurat multă vreme educaţia membrilor castelor, precum şi păstrării
tradiţiilor şi ceremonialului sacru, cuprins în cele patru VEDA. Reţinem totodată că primele Universităţi
cunoscute erau cele brahmane, unde se realiza o educaţie budistă, studiindu-se filosofia, astronomia şi
economia. Marile cărţi ale mitologiei indiene (Veda, Upanişade, Mahabharata, Ramayana, Bhagavad-
Gita), alcătuirea limbii sanscrite, precum şi galeria de zeităţi (Brahma, Vishnu, Shiva, Indra, Rama, etc)
au întreţinut o puternică preocupare pentru educaţia tinerilor de a se integra în filosofia de viaţă a
indienilor.
În spaţiul indic, au apărut Universităţi brahmane, primele care se cunosc în lume, transmiţând o
educaţie religioasă şi filosofică, prin studiul astronomiei, matematicii, economiei, istoriei şi religiei.
4. EDUCAŢIA PERSANĂ. Mesopotamia ca vechi teritoriu persan, își păstrează ecouri în cultura
umanității prin câteva referințe: suplețea arhitecturală a orașelor ”dintre fluvii”, Grădinile suspendate ale
Semiramidei, Turnul Babilonului, o superbă mitologie, fiind considerată ”leagănul civilizației omenirii”.
Mitologia sumeriană şi akkadiană atât de bogată, cu zei ierarhizaţi, cu poveşti, epopei, ritualuri, texte
educative, cu utilizarea scrierii cuneiforme etc a constituit o formă de educaţie pentru transmiterea ei prin
ritualuri, învăţături, modele de conduită şi principii de existenţă. Religia persană îl vizează pe Zoroastru,
profetul zeului suprem (Mazda, „conducătorul atotştiutor”), care are două înfăţişări, principiul binelui
(Ormuz) şi a răului (Arhiman). Literatura persană păstrează una din capodoperele literaturii
universale:Avesta. Cartea sacră a persanilor, atribuită însuşi zeului suprem, cuprinde 21 de texte liturgice,
teologice, legislative, morale, psalmi, precum şi o profeţie asupra sfârşitului lumii. A fost Cartea de
educaţie pentru familiile înstărite. Educaţia persană urmărea formarea morală, prin prisma respectării şi
mărturisirii adevărului. „Legile Perşilor se îngrijesc de educaţia morală a cetăţenilor. O piaţă depărtată
de zgomot şi înconjurată de edificii publice, este locul de întâlnire şi Şcoala Perşilor. Această şcoală e
împărţită în: zona copiilor de la 6 la 16 ani, zona tinerilor de la 16 la 26 ani, zona maturilor de la 26 la
50 ani şi zona bătrânilor. În toate dimineţile, copiii şi maturii se întâlnesc înainte de răsăritul soarelui.
Tinerii, afară de cei căsătoriţi, dorm înarmaţi în faţa edificiilor publice, fie spre a le păzi pe ele, fie a se
păzi pe ei de vicii. Bătrânii sunt liberi a veni la locul de întâlnire sau de a rămâne acasă. Exerciţiile
pentru copii constau în a da cu arcul, a arunca cu lancea, a încăleca.” (Ciropedie, Xenofon).
Dacă lecturăm „dincolo de text” descrierea „şcolii publice a perşilor” sesizăm virtutea educaţiei
publice şi morale, pe bază de modele, cu ajutorul instructorilor şi pe baza exerciţiului militar. Totodată,
caracteristic educaţiei persane este că se referă la formarea permanentă, pe tot parcursul vieţii, fiind
orientată spre civism şi pragmatism.
În ţinutul persan, a existat celebrul oraş Babilon, distrus în 323 î. Hr., odată cu templul său, ridicat
de orgoliul oamenilor pentru a sfida condiţia lor limitată. „Turnul Babel” ar fi „locul care leagă cerul de
pământ”, având înfăţişarea unei piramide cu trepte, pe unde zeii coborau să vorbească pământenilor şi
unde oamenii se puteau întâlni cu zeii.
 Una dintre cele mai vechi naraţiuni ale umanităţii, Epopeea lui Ghilgameş4 este, de asemenea,
un ghid de învăţătură, propunând modele de prietenie exemplară, precum şi năzuinţa omului, limitat în
timpul şi spaţiul său, de a râvni spre tărâmul de dincolo de viaţă, de fapt de a ajunge într-o existenţă
umană veşnică, a vieţii fără de moarte. Educaţia timpurie era atribuţia mamei, apoi copiii asimilau
învăţătură de la preoţii templelor: scrierea cuneiformă, vorbirea şi istoria legendară, căpătau noţiuni de
medicină şi de legislaţie, fiind iniţiaţi în treburile publice şi militare. Grecii admirau educaţia persană.
Herodot afirmă că „tinerii perşilor ştiau trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul şi să spună
întotdeauna adevărul”. Era cunoscut în antichitate prestigiul medicinei persane - identificându-se o şcoala
de medicină -, abilitatea tehnologică dobândită în şcoli de tehnică agrară, şcoli de arhitectură şi de
aranjament ambiental.

5.EDUCAŢIA EBRAICĂ. Cultura ebraică a dat cea mai reprezentativă filosofie a umanității. „BIBLIA
(Vechiul Testament)” constituie un document excepțional în care se identifică o concepţie despre
educaţie, vizibilă în pilde, aforisme sau scrisori. Poveştile cu tâlc ale Bibliei aveau, la rândul lor, o
puternică încărcătură emoţională. Educaţia copiilor nu se realiza în şcoli, ci în cadrul familiei. Învăţăturile
Bibliei focalizau spre o cultivare a moralităţii civice şi a respectului pentru instanţa supremă. Cele zece
porunci – ca emanaţii ale cuvântului lui Dumnezeu – impun restricţii morale şi promovează legea
înlăturării viciilor care ar împiedica buna convieţuire.
Grija părinţilor pentru educarea corespunzătoare a copiilor ţine, de asemenea, de o anumită
cultură pedagogică. Pildele lui Solomon mărturisesc despre implicarea directă a familiei în educarea
copiilor: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta, pururi
atârnă-le de gâtul tău”. Fiecare familie doreşte copilului înţelepciune şi virtute:
„Fericit este omul care a aflat înţelepciunea…Înţelepciunea este luminată şi neînserată şi cei care o
iubesc o văd uşor şi cei care o caută o găsesc. Ea iese în calea celor ce o doresc şi li se arată ea, întâi…
Începutul ei este pofta cea adevărată de învăţătură, iar pofta de învăţătură are în sine iubirea, iar iubirea
e paznicul legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea nemuririi”.
Neinstruirea copiilor de către părinţi reprezintă o mare ruşine a familiei: „ruşinea tatălui este fiul
neînvăţat”. Un model de educaţie este cel dat de părinţi. Aceştia au obligaţia de a sădi în copiii lor
virtutea dreptăţii, îngăduinţei şi a supunerii faţă de ei şi faţă de divinitate. Educaţia copiilor nu exclude
pedeapsa şi nici oprobiul („mustră pe fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îi va face plăcere sufletului tău”).
Educaţia, pe lângă modelul familial comportamental, cuprinde citirea cărţii sfinte, memorarea
versetelor, derularea vieţii conform Bibliei – ca legătură a sufletelor umane cu divinitatea. Cunoaşterea
4
Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pe unsprezece tăbliţe la începutul mileniului II î. Hr., cuprinde aproximativ 3600
versuri. Pentru a-şi câştiga faima şi eternitatea, Ghilgameş, sprijinit de prietenul său Enkidu, se implică în
numeroase aventuri vitejeşti, înfruntând animale mitologice şi fioroase. Murindu-i prietenul, Ghilgameş pleacă în
căutarea acestuia, pe tărâmul lui Utnapiştim, supravieţuitorul potopului, spre a învinge moartea. Găsind planta vieţii,
în drumul său spre oameni, Eroul o pierde prin viclenia şarpelui. Pierde astfel viaţa veşnică şi nemurirea.
Bibliei de către copii constituie o cale de acces spre înţelepciunea izvorâtă din spiritul divin şi prin
intermediul acestuia. Părinţii erau intermediarii:
„Fiule, ascultă învăţătura tatălui tău şi nu părăsi poveţele mamei tale”. „Învăţătura este o lumină şi
pedepsele destinate instrucţiei limpezesc mult calea vieţii”.
Întreaga Biblie – cu nenumăratele sale cărţi – este străbătută de învăţăminte şi învăţături
educative, menite să asigure buna convieţuire între oameni şi fericirea de dincolo de oameni. Textul
Vechiului Testamentconţine îndemnuri la o viaţă morală şi înţeleaptă, la o conduită conformă voinţei
divine, fiind un veritabil ghid de alese maniere pentru o bună convieţuire între oameni:
„Fiul meu, de vei primi poveţele mele şi sfaturile mele de le vei păstra,
Pleacă-ţi urechea la înţelepciune şi înclină inima ta spre bună chibzuială,
Dacă vei chema prevederea şi spre bună cugetare îţi vei îndrepta glasul meu,
Dacă o vei căuta întocmai ca pe argint şi o vei săpa ca pe o comoară,
Atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei dobândi cunoştinţa lui Dumnezeu
Căci Dumnezeu dă înţelepciune; din gura lui izvorăşte ştiinţa şi prevederea
Atunci vei înţelege dreptatea şi buna judecată,
calea cea dreaptă şi toate potecile binelui” (Pildele, 2, „Sfânta Scriptură”, 1982).

6.EDUCAŢIA EGIPTEANĂ excelează prin promovarea, la nivel de elite, a cunoştinţelor medicale,

matematice, astrologie, astronomie, arhitectură, prin artă şi meşteşugit. Mitologia egipteană avea un
număr însemnat de zei, meniţi să-i protejeze pe faraoni („fiu al zeilor”), iar drept recompensă, aceştia
construiau monumente de adorare. Celebrele temple, precum şi Piramidele (morminte pentru faraoni şi
familiile acestora) confirmă proliferarea unui cult al muncii sacrificale. Zeul Osiris şi zeiţa Isis au atribuţii
pământene, fiind veneraţi în ritualuri şi procesiuni publice. Cultul morţilor a generat texte funerare
precum „Cartea Morţilor”. Scrierea egipteană hieratică (sau cursivă), geometria, matematică erau
cunoscute de scribi, cei care asigurau birocraţia faraonică.
Egiptul Antic îşi leagă numele, pe lângă altele, de celebra BIBLIOTECĂ DE LA
ALEXANDRIA, menită să adune cât mai multe din înţelepciunile lumii, fixate în „cărţi” 5. Făceau înţelepţii
drum lung spre a dona bibliotecii exemplare din „cărţile” lor. Tezaurul de înţelepciune depozitat aici era expresia
cunoaşterii. O dată cu distrugerea ei, s-au distrus multe din „ştiinţele” despre lumile cele numeroase. Unde există
biblioteci, desigur, există şi învăţaţi, iar aceştia au ştiinţa învăţării. Oraşul Alexandria, fondat în 331 î. Hr., de către
Alexandru Macedon, a devenit o metropolă spirituală, unde a fost tradusă în greacă „Septuaginta (Vechiul

5
Scrisul şi cititul erau extrem de apreciate, fiind abilităţi fundamentale pentru o carieră, iar scribii erau foarte
respectaţi în societatea egipteană. Exista chiar o zeiţă a scrierii, „doamna casei cărţilor, stăpâna planurilor şi a
scriptelor”.
Testament)”. Alexandria a devenit (mai apoi) unul din centrele culturii eleniste, după ce grecul Alexandru
Macedon a cucerit imense teritorii orientale.
Elenismul este o sinteză a culturii greceşti (filosofie, literatură, artă) cu cultura orientală (matematica,
astronomia, ştiinţele naturii). Celebra bibliotecă a Antichităţii cuprindea peste 700 000 de manuscrise, citite şi
studiate de numeroşi savanţi, dând „bibliotecii” caracteristicile unui veritabil centru universitar:
„aici apar catedrele de filosofie, retorică, filosofie, matematică, medicină. Ştiinţele – matematica,
astronomia, fizica, mecanica – au ajuns la un mare grad de dezvoltare. Euclid a dezvoltat în Alexandria sistemul
lui de geometrie. În această perioadă, Arhimede din Syracusa a pus bazele mecanicii şi geologiei. De asemenea,
datorită extinderii comerţului între Alexandria şi alte ţinuturi, a început să fie dezvoltată geografia”.
Învăţământul superior avea aici nuclee şi sugestii de dezvoltare. Marii savanţi, artiştii şi gânditorii apar ca
efect al calităţii învăţământului şi educaţiei.
În Egiptul antic, familiile şi preoţii se ocupau de educaţia copiilor. Exista un învăţământ elementar, dar şi
un învăţământ superior. Copiii imitau comportamentul şi profesia părinţilor: copilul pescarului învăţa pescuitul, al
fermierului învăţa grija pentru păsări, al agricultorului învăţa să cultive, să secere, să are pământul etc. Alte
profesii mai stilizate se învăţau sistematic, cum ar fi arta de a scrie, de a desena, a sculpta. În jurul templelor, se
organiza educaţia elementară pentru copiii oricărui cetăţean liber: „o sută şi mai bine de copii, desculţi şi aproape
goi, cum era portul comun în acele timpuri, se strângeau în curţile acoperite şi pavate dimprejurul templului,
unde, aşezaţi pe rogojini, împrejurul învăţătorilor lor preoţi, primeau cunoştinţe elementare. La absolvirea lor,
treceau un examen, apoi se împărţeau în specialităţi, după profesia părinţilor, şi treceau unii la arhitectură, alţii
la pictură, alţii la sculptură etc.”
În şcolile superioare, „studenţii” asimilau matematica (astronomia şi geometria), medicina, geografia şi
scrierea academică. Aceştia purtau numele de scriitori (titlu ce le dădea dreptul la funcţii publice). La ştiinţa
înaltă, aveau dreptul doar cei din treapta superioară a clasei preoţilor – profeţii -, care aveau acces la întreaga
cultură şi civilizaţie egipteană, la dogmatică şi jurisprudenţă. În fine, învăţarea elementară – pentru copiii
oamenilor de rând - se rezuma la cunoaşterea câtorva domenii, cuprinse în cărţile lui Thot: limba, scrierea, despre
lumea zeilor, astronomia, muzica, elemente de medicină, geometrie şi calculul numerelor. Mai amintim că în
cultura egipteană exista psyhagogia, un domeniu al cunoaşterii care se ocupa de conducerea sufletului în lumea
lui Osiris, zeul morţilor. O civilizaţie, cum a fost cea egipteană, îşi avea temeiul în respectul pentru cunoaştere şi
înţelepciune Existau şcoli de scribi, pentru micii funcţionari, unde se învăţa, prin metoda copierii pe tăbliţe de
lemn şi pe papirus, scrierea, citirea şi calculul. Pentru fiii aristocraţilor funcţionau şcoli pe lângă curtea faraonică,
iar preoţii dobândeau această calitate prin şcolile de pe lângă temple.

7. Mitologia, credinţele şi tradiţiile africanes-au păstrat prin transmitere orală şi prin ceremonii muzical-
mimice.Triburile au zei civilizatoricare oferă oamenilor cunoştinţe despre agricultură, construcţii, viaţă
casnică, meşteşugărie, supravieţuire, creşterea animalelor ori viaţă morală. EDUCAŢIA AFRICANĂ nu
se realiza în instituţii, dar acest fapt nu înseamnă că lipseau formele de iniţiere a copiilor şi tinerilor în
cunoaşterea „memoriei tribale”. Fiecare adult era, într-un fel sau altul, un învăţător, care transmitea
odraslelor experienţele de viaţă, trecute şi prezente. Educaţia copiilor nu a fost considerată o problemă de
stat, ci una exclusiv familială. O familie putea asigura o educaţie privată, individual sau în grup, în
conformitate cu opţiunile părinţilor. Familia a constituit primul nucleu organizat pentru educaţie, fiind
vizate elementele de comportament, de relaţionare, de ritual şi de echilibru fizic în dezvoltarea
personalităţii. Atunci când interesele statului au necesitat o educaţie militară, acesta a organizat forme de
învăţare a artei războiului şi supravieţuirii. Şi în prezent există enclave de educaţie doar familială şi tribală
în unele spaţii africane. Contactul cu civilizaţia europeană şi transatlantică a stimulat interesul pentru
cunoaştere şi a dus la adoptarea unor sisteme de educaţie, după modelul acestora.

8. EDUCAŢIA ARABĂ. Ne vom folosi de volumul „Înţelepciunea arabă”, aşa cum este ea desprinsă
din literatură, în care autorul antologiei poeziei şi prozei clasice, G. Tartler, identifică „mereu aceeaşi
preocupare pentru perfecţiunea spirituală şi morală”, cultivată în Arabia Felix. Viaţa statală austeră a
lumii arabe, precum şi drumurile nomazilor beduini, alături de asprimea geografică a teritoriilor n-au
împiedicat aşezarea culturii arabe într-o civilizaţie specifică, în care EDUCAŢIA ARABĂ. Ne vom folosi
de volumul „Înţelepciunea arabă”, aşa cum este ea desprinsă din literatură, în care autorul antologiei
poeziei şi prozei clasice, G. Tartler, identifică „mereu aceeaşi preocupare pentru perfecţiunea spirituală şi
morală”, cultivată în Arabia Felix. Marile califate au organizat viaţa civică după ierarhii familiale, în care
oralitatea şi respectarea ritualurilor constituia prima obligaţie a familiilor pentru copiii lor. Existau şcoli
pentru familiile înstărite, iar pentru cele sărace importantă era „şcoala vieţii” şi respectul pentru părinţi,
pentru ordine, pentru divinitatea lor. Triburile formau membrilor săi, inclusiv copiilor, cultul vitejiei,
cavalerismului, dărniciei, nobleţei, precum şi cultul morţilor, ca reprezentare a comunităţii de sânge. Prin
gândirea arabă sugerată de Coran şi înnoirea adusă de Muhammad (cu al său model exemplar de viaţă),
dreptul musulman devine un stâlp al educaţiei islamice. Coran-ul, cartea sfântă, cuprinde porunci şi
interdicţii, referitoare la moşteniri, căsătorii, ritualuri de pelerinaj, rugăciuni, posturi, pedepse etc., care
erau transmise copiilor. Cunoaşterea era inspiraţie divină, iar teama metafizică devine o stare psihologică.
Bagdad-ul devine centrul cultural şi spiritual al lumii islamice, graţie infuziei de elenism şi gândire
indiană. Aici se dezvoltă o civilizaţie de tip nou, în care un loc important îl au şcolile, academiile,
interesul pentru ştiinţa medicală şi pentru matematică. Iată un sfat pentru tineri: „Bine zic înţelepţii: cel
mai sigur prieten şi cel mai bun este cartea. Dacă vrei, te încântă cu descoperirile ei; îţi dă o mai largă
vedere; dacă vrei, te întăreşte cu vorbe şi îţi dă ajutor... De la ea înveţi într-o lună cât nu înveţi din gura
oamenilor într-un veac. Ea te umple de mulţumire, îţi întăreşte firea, ajută înţelegerea, înmulţeşte ştiinţa.
Cartea e un învăţător care nu te mustră. „Citeşte! în numele Domnului tău preadarnic, care l-a învăţat
pe om ceea ce nu ştia”.
•
În asemenea forme de „educaţie populară”, „învăţătorii” erau adeseori preoţii, care se foloseau de
Cartea lor, reprezentativă pentru religia statului, promovându-i conţinutul şi expresivitatea. Caracterul
ritualic al educaţiei a predominat, iar integrarea în comunitate ţinea de însuşirea limbii, a tradiţiilor şi a
obiceiurilor.
Educaţia avea caracter discriminator, fără a putea vorbi de instituţii de învăţare, de şcoli ori
doctrine pedagogice. Fiecare societate îşi asigură viitorul prin investiţia în educarea copiilor. Epocile
vechi n-au cultivat educaţia instituţionalizată, decât eventual sub forma unor şcoli speciale pentru
învăţarea preoţiei şi a celor pentru scribii de cult (cum este, în Egipt, Ramasseum, 1580 î. Hr) unde se
pregăteau preoţi, medici, arhitecţi, matematicieni.