Sunteți pe pagina 1din 20

DE LA SEGREGARE

LA INCLUZIUNE

- abordarea istorică a atitudinii faţă


de persoanele cu deficienţe -
De la Antichitate la
Iluminare
 Societăţile primitive îi sacrificau pe cei orbii din
naştere sau pe cei cu malformaţii fizice
(deficienţe uşor de observat) deoarece se
credea că întruchipau spiritele rele.
 Brahmanii:orice deficienţă reprezintă o
pedeapsă pentru păcatele comise în timpul
vieţilor trăite anterior de sufletul respectiv.
 În Grecia antică, a te naşte cu o deficienţă era
semn al furiei zeilor. Copiii care se năşteau cu
un astfel de „semn” (stigma) erau sacrificaţi
pentru a îmbuna zeii.
• Spartanii - sacrificau persoanele
cu dizabilităţi pe motivul că nu
puteau face faţă instrucţiei
militare;
• Soldaţii care erau răniţi şi
dobândeau din această cauză o
infirmitate, primeau o pensie
specială suficientă pentru un trai
decent.
 Romanii abuzau persoanele cu dizabilităţi
obligându-i să facă obiectul amuzamentului şi
al umilirii în circuri, dar totodată au dezvoltat
proceduri medicale menite să amelioreze sau
să prevină anumite deficienţe.
 Evreii considerau că persoanele cu dizabilităţi
sunt marcate, poartă un stigmat şi nu sunt
demne de a „împărţi pâinea lui Dumnezeu”, dar
în acelaşi timp considerau că aceste persoane
trebuie să fie îngrijite de către comunitate.
 Creştinătatea a continuat dualismul prin
asocierea dizabilităţii cu păcatul, în timp ce
promovau iertarea şi vindecarea celor care se
„căiau”.
 În Evul Mediu în Europa, persoanele
cu diferite deficienţe din punct de vedere
mental sau fizic trăiau în comunitate, dar
aveau o existenţă foarte dificilă, ei fiind
în marea majoritate cerşetori.
 datorită dizabilităţii aceştia aveau un
„avantaj” în meseria de cerşetor,
obţinând mai uşor pomană de la
persoanele bogate.
 Uimitor, cerşetorii cu dizabilităţi erau
organizaţi în ghilde sau asociaţii,
împărţind veniturile şi ajutându-se
reciproc.
 Iluminismul a atras după sine
noi idei de diagnosticare şi
tratament pentru persoanele
„nedorite” ale societăţii.
 Perioada anilor 1500 a marcat
începutul ajutorului social şi al
instituţiilor care îi îndepărtau de
lume pe cei „nedoriţi”, dar şi al
implicării medicale în stabilirea a
cine era cu adevărat „deficient”,
şi deci, cine merita ajutorul
social.
Odată cu dezvoltarea ştiinţei, fiinţele umane au
devenit atât obiect de studiu cât şi de tratament, în
cadrul experimentelor desfăşurate de noii oameni de
ştiinţă.

 Fr. Bacon, părintele metodei ştiinţifice şi


promotorul ideii de dominare a naturii, a fost
precursorul lui Itard şi al experimentului său cu copilul
sălbatic din Aveyron.
 John Locke a subliniat importanţa senzaţiilor în
învăţare şi a oferit astfel bazele filosofice pentru noile
modalităţi de educare a copiilor cu deficienţe de auz,
văz sau mentale.
 J.J. Rousseau a promovat ideea de „reîntoarcere la
natură”, ceea ce i-a inspirat pe marii pedagogi
Pestalozzi, Frobel, Seguin şi Montessori, care au
realizat şi promovat importanţa metodei învăţării
directe, a învăţării obiectuale.

Ideile inovatoare de progres, perfectibilitate a


fiinţei umane, libertate individuală, importanţa
învăţării prin experienţă directă şi nemijlocită, idei
specifice societăţii moderne, sunt de fapt idei
promovate în Iluminism, tot acum punându-se bazele
educării şi a tratamentului copiilor cu dizabilităţi.
Apariţia educaţiei speciale
Pionieratul în ceea ce numim acum educaţie specială a avut loc în
Germania şi în Franţa.
 la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Zeitz, Germania, apare prima
şcoală industrială unde copiii care erau mai „înceţi” primeau
meditaţii suplimentare. Copiii care nu se aflau la nivelul de
cunoştinţe adecvat vârstei lor, primeau meditaţii suplimentare de o
oră sau maxim două ore. Ideea era de a ajuta copiii să-şi dezvolte
acele abilităţi necesare pentru a putea lucra în industrie - învăţau să
lucreze cu fuiorul, să coase sau să deseneze.
 eforturile timpurii în educarea copiilor cu dizabilităţi erau făcute la
iniţiativa tutorilor particulari. În 1819, Johann Vollharth s-a
implicat în educarea copiilor nevăzători şi surzi cu deficienţe
mentale, pe care i-a învăţat în şcoala sa particulară din Weimar.
 în 1820 un alt profesor german, Johann Traugott Weise, a introdus
metoda şcolilor industriale în şcolile pentru copiii săraci care
rămâneau în urmă la învăţătură. Colegii săi erau nemulţumiţi
deoarece Weise îi obliga să îi ajute pe aceşti copii fără să fie
retribuiţi. A fost unul dintre primii educatori care au creat un plan
sistematic pentru educaţia specială şi care a considerat că educatorii
trebuie să dispună de o pregătire specială pentru a-i putea educa pe
aceşti copii.
Începutul educaţiei speciale în Franţa
 În aceeaşi perioadă, Jean Itard (Franţa) a început să
lucreze cu Victor, copilul sălbatic din Aveyron. Itard a
lucrat la Institutul pentru surdo-muţi din Paris şi l-a
întâlnit pe copil în 1799. Împreună cu Madam Guerin au
încercat să-l înveţe pe Victor să vorbească şi să citească.
Au avut un succes relativ, însă efortul lor împreună cu
munca lui Seguin (succesorul lui Itard) a deschis drumul
unor noi metode educaţionale, ei subliniind importanţa
educaţiei senzoriale şi a stimulării senzoriale pentru
dezvoltarea abilităţilor cognitive ale copiilor cu
cerinţe speciale.
 La Spitalul Salpetrière, Ed. Seguin a folosit metodele
lui Itard pentru a-i învăţa pe copiii cu dizabilităţi
intelectuale să citească, să scrie şi să deseneze şi a
inventat, la rândul său, diferite mijloace didactice pentru
a-şi ajuta elevii.
 În anul 1830, în Franţa a fost publicat un
raport intitulat „Aplicaţii ale fiziologiei
creierului la studiul copiilor care necesită
educaţie specială” – este unul din primele
publicaţii care utilizează termenul de
educaţie specială.
 În 1831, la Salpetrière ia naştere o şcoală
specială pentru „idioţi, imbecili şi copii
care învaţă mai lent”.
 În 1845, Seguin îşi înfiinţează o şcoală
particulară pentru copii cu cerinţe speciale
la Paris.
Apariţia educaţiei speciale în S.U.A.
 în Statele Unite, educarea „copiilor idioţi” a
început încă din anii 1800, în cadrul Azilului
pentru surdo-muţi din Hartford, Conneticut.
 în jurul anului 1848 Seguin emigrează în State şi
contribuie la dezvoltarea unor programe
educaţionale pentru copiii cu „deficienţă
mentală”.
 Seguin şi activitatea sa au impulsionat
dezvoltarea instituţiilor educaţionale pentru
persoanele cu deficienţă mentală, astfel încât în
1876 existau deja 12 şcoli speciale în 8 state.
Aceste instituţii au început să fie percepute de
către opinia publică ca şi şcoli de dezvoltare a
abilităţilor şi nu ca şi aziluri custodiale,
apreciindu-se munca educatorilor.
Mişcarea Eugenică

 Abordarea iluministă a lui Seguin, în ceea ce


priveşte educaţia persoanelor cu deficienţe, a
fost înlocuită de mişcarea eugenică de la
începutul secolului al XX-lea, care a determinat
instituţionalizarea şi chiar sterilizarea forţată
a persoanelor cu deficienţe mentale.
 Persoanele cu deficienţă mentală nu mai erau
considerate „inocente”, care prin educaţie
specială şi cu ajutorul comunităţii puteau deţine
un rol pozitiv în familie şi societate.
 Aceste persoane formau din nou un grup
indezirabil, percepuţi deseori ca un pericol, ca
un rău al umanităţii. Persoanele care prezentau
cea mai mică posibilitate de a transmite mai
departe deficienţa metală erau brutal atacate.
 Mişcarea eugenică are la bază filosofia socială conform
căreia trăsăturile ereditare ale naturii umane pot fi
îmbunătăţite şi trebuie să fie îmbunătăţite prin diverse
metode de intervenţie.
 Mijloacele timpurii utilizate de aceştia pentru scopurile
lor s-au bazat pe reproducere selectivă, iar în societatea
actuală ele fac referire la testarea prenatală, testarea
screening, consiliere genetică, planning familial,
controlul sarcinii, fertilizarea in vitro sau ingineria
genetică.
 Cu toate acestea, atât în societatea actuală, cât şi în
perioada apariţiei şi dezvoltării mişcării eugenice au
existat forţe opozante care considerau principiile şi
metodele lor ca fiind imorale. Cu atât mai mult, cu cât o
parte a reprezentanţilor acestei mişcări au susţinut şi
implementat discriminarea, sterilizarea forţată pentru
persoanele „defecte” din punct de vedere genetic şi chiar
uciderea acestor persoane.
 Mişcarea Eugenică s-a răspândit cu rapiditate pe tot
globul.
 În Statele Unite a avut un ajutor considerabil din partea
studiilor genealogice. În 1912, Goddard a efectuat un
studiu asupra genealogiei familiei Kallikak, studiu de
mare importanţă pentru influenţa celor ce susţineau
practicile negative ale mişcării eugenice (sterilizare şi
segregare).
 În cartea lui Goddard, fotografiile rudelor lui Deborah
Kallikak, ce sufereau de întârziere mentală, au fost
retuşate, fiind accentuate în mod intenţionat trăsăturile
dure, aspre ale feţei.
Independenţa persoanelor cu cerinţe speciale

 Există o a treia tradiţie în istoria dizabilităţii care nu a atras atât de


multă atenţie. Este vorba despre tradiţia auto-ajutorării sau a „self-
help”-ului, după denumirea americană preluată şi la noi în ţară.

 Încă din Evul Mediu, înainte de organizarea asistenţei sociale,


persoanele cu dizabilităţi au format asociaţii, ghilde pentru a se
întrajutora. De exemplu, în sec. al XIV-lea în Spania au existat două
asociaţii ale nevăzătorilor: în Barcelona şi în Valencia. Regulamentul
lor intern prevedea posibilitatea împrumuturilor între membrii
asociaţiei, obligaţia de a se vizita unii pe alţii în caz de boală şi
împărţirea corectă a câştigurilor obţinute din pomană.

 Mişcarea modernă de întrajutorare are rădăcinile în mişcarea anti-


psihiatrică din anii ’60, în modelul „convieţuirii în comunitate”
dezvoltat de Jean Vanier în Franţa şi în mişcarea drepturilor civile din
Statele Unite. Acestea reprezintă începuturile mişcării de tip „self-
help”, în prezent existând numeroase forme ale acesteia.

 Istoria dizabilităţii reprezintă în cele din urmă un amestec de milă,


caritate şi excluziune. Doar de puţin timp începem să observăm
respingerea acestor atitudini şi înlocuirea lor cu incluziunea şi
independenţa persoanelor cu dizabilităţi.
Percepţia socială a persoanelor cu
dizabilităţi – W. Wolfensberger

W. Wolfensberger realizează o analiză a


eforturilor, trecute şi actuale, ale oamenilor de
ştiinţă, de a explica situaţia persoanelor cu
dizabilităţi. Astfel, Wolfensberger propune
următoarea clasificare a interpretărilor cu privire
la situaţia acestor persoane, a percepţiei rolului
acestora în societate, cu atât mai mult cu cât o
persoană tinde să se comporte în funcţie de
expectanţele venite din parte celorlalţi:
 Individul deviant ca organism subuman: - se referă la
percepţia unui copil cu dizabilităţi profunde ca o
entitate non-umană, atribuirea unor calităţi sau
deprinderi specifice animalelor, diminuarea oricăror
capacităţi, neacordarea nici unei şanse;
 Individul deviant ca o ameninţare - percepţia
proeminentă a rolului persoanei deviante a fost cel de
ameninţare individuală - datorită înclinaţiilor spre
delicte a acestora, dar şi ca o ameninţare socială -
datorită perturbării organizării sociale şi a declinului
genetic al acesteia.
 Individul deviant ca obiect al spaimei - legat de rolul de
„ameninţare”, persoana cu dizabilităţi este percepută ca
fiind o entitate „înspăimântătoare”. Persoana deviantă
este percepută ca fiind un trimis a lui Dumnezeu, drept
pedeapsă pentru păcatele părinţilor ei.
 Individul deviant ca obiect al milei - Persoana cu
dizabilităţi este văzută în mod frecvent ca având această
devianţă datorită unor întâmplări nefericite pentru care
el nu are nici o responsabilitate şi ar trebui să
beneficieze de atenţie şi servicii speciale.
 Individul deviant ca sfânt inocent - În diverse culturi
indivizilor devianţi, îndeosebi celor cu dizabilităţi
mentale, li s-a acordat interpretarea unui rol religios „de
copii speciali ai lui Dumnezeu”. O astfel de apreciere
determina preţuirea persoanei deviante, iar familia
favorizată de Dumnezeu, era considerată
“binecuvântată”.
 Individul deviant ca un organism bolnav - perceput ca
bolnav, individul deviant poate fi îndreptăţit să
beneficieze de diferite privilegii, mai ales că această
situaţie (de a fi bolnav) nu este din vina sa şi astfel
responsabilităţile sociale normale sunt diminuate.
 Individul deviant ca obiect al ridiculizării - Această
percepţie de rol era strânsă de o alta, în care oamenii
erau văzuţi ca neimportanţi. Persoanele cu dizabilităţi
„erau văzute în roluri precum idiotul satului, iar în
umorul popular erau descrise aproape fără excepţie ca
obiecte ale ridicolului”. Acest fel de a vedea o persoană
cu dizabilităţi nu putea decât să amplifice drama unor
familii ce au astfel de copii.
 Individul deviant ca un copil veşnic – se referă la
perceperea persoanei cu dizabilitate ca un „copil etern”,
o persoană care va rămâne mereu mai tânără decât vârsta
sa. O astfel de atitudine nu va încerca adaptarea
individului la mediu, ci va încerca adaptarea mediului la
posibilităţile sale, făcându-se numeroase modificări în
mediul său social.
În toate aceste percepţii de rol a persoanei deviante
se pot intui eforturile societăţii de a face faţă devianţei,
de a găsi interpretările şi soluţiile cele mai potrivite, de a
găsi locul acestor devianţi involuntari în societate.
Gânduri de încheiere...
 Societatea a parcurs un lung drum în ceea ce priveşte
atitudinea faţă de persoanele cu dizabilităţi. Studierea
trecutului ne oferă oportunitatea reflectării asupra ceea
ce dorim să dezvoltăm în viitor: o atitudine deschisă,
constructivă, de acceptare necondiţionată faţă de aceste
persoane, o societate în care se oferă şanse unei
existenţe decente fiecărei persoane.
 Ceea ce putem învăţa din trecut este că izolarea,
ignorarea sau chiar persecutarea persoanelor cu
dizabilităţi este o expresie a fricii, a ignoranţei şi a
sărăciei spirituale.
 În prezent, obiectivul, dezideratul societal în privinţa
persoanelor cu dizabilităţi este cel de integrare deplină a
acestora, o integrare pe toate dimensiunile: fizică,
funcţională, socială, personală şi societală, cu o condiţie:
procesul integrării să fie în beneficiul persoanei cu
cerinţe educative speciale!