INTERVENŢIA ÎN CAZUL COPILULUI HIPOACUZIC

PENTRU INTEGRAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE MASĂ

În urma cercetărilor efectuate şi din discuţia purtată cu părinţii şi educatorii am

ajuns la concluzia că pentru integrarea în derularea activităţilor didactice şi în
interiorul grupului de copii, un rol important în viaţa copiilor cu deficienţă de auz îl
constituie atât sprijinul acordat din partea familiei, cât şi cel din partea unor
specialişti în astfel de probleme, probleme care afectează atât viaţa familială cât şi
întreaga viaţă socială.
Cadrul teoretic al intervenţiei
Principiul de bază la nivelul investigaţiei, cât şi în intervenţia asistenţială porneşte de
la premisa că cele mai multe nevoi ale copiilor cu dizabilităţi sunt identice cu ale celorlalţi
copii – nevoia de prieteni, de a fi incluşi într-un grup, de a se simţi iubiţi, de a face parte din
comunitatea locală – şi are la bază metode şi strategii centrate pe copil, în funcţie de
particularităţile lui, pentru a creea un mediu care să favorizeze şi să sprijine învăţarea şi
integrarea socială.
Astfel, acest proces complex de provocare a schimbărilor pozitive în ceea ce priveşte
integrarea în sistemul de învăţământ, definit şi analizat în metodologia educaţiei copiilor cu
CES (Caraman,L.M. ), are ca momente principale:
- cunoaşterea subiectului şi a problemelor sale;
- precizarea scopului şi stabilirea obiectivelor intervenţiei;
- selectarea şi aplicarea etapizată a metodelor şi tehnicilor de intervenţie propriu-zisă;
- evaluarea intervenţiei şi constituirea contextului pentru integrarea şcolară şi socială.
Stabilirea unor obiective clare şi accesibile este un factor esenţial al intervenţiei dar,
pentru a coordona şi gestiona mai bine procesul de schimbare, este necesar să se ţină seama de
unele particularităţi metodologice. Mai întâi, trebuie acceptat că obiectivele stabilite pot fi
parţial îndeplinite. Prin aceasta se înţelege că, în primul caz , intervenţia trebuie etapizată, iar
fiecare fază are autonomia sa şi trebuie continuată cu alte tipuri de activităţi astfel încât
succesul intervenţiei să nu fie unul temporar, în timp ce în a doua situaţie efectul benefic al
intervenţiei subzistă pe perioade mari de timp.
Prin urmare, la reuşită contribuie în proporţii diferite nu doar profesioniştii, ci şi
familia şi societatea în general.
Majoritatea copiilor cu deficienţe de auz urmează cursurile unei şcoli speciale dar pot
urma şi cursurile unei şcoli normale, dar pentru aceasta este necesar un program de studiu
adaptat. Însuşirea abilităţilor de bază, precum şi deprinderea de a comunica implică mai mult
timp pentru copiii cu deficienţe de auz. În timpul în care copiilor le sunt cultivate şi antrenate
aceste abilităţi, e necesar să se menţină o atitudine pozitivă. Trebuie să se creeze oportunităţi
pentru a exersa şi trebuie acceptat faptul că este bine pentru un copil să fie supus provocărilor,
chiar dacă uneori greşeşte.
Evaluarea iniţială a nevoilor şi problemelor copiilor cu deficienţă de auz
Atât în literatura de specialitate cât şi din observaţiile directe putem afirma că copilul
care prezintă deficienţă de auz este caracterizat de următoarele particularităţi:
- lipsa abilităţilor de comunicare;
- o scăzută tendinţă a copilului cu deficienţă de auz de a intra în relaţie şi de a
comunica cu adulţii şi cu ceilalţi copii;
 - tendinţa de a asocia gestica naturală cu verbalizări orale simple ;
SCOPUL:
Integrarea copiilor în învăţământul de masă prin realizarea unei educaţii incluzive;
Iniţierea copiilor în perceperea (corectă şi rapidă) a mesajului (oral sau scris) în asociere cu
suportul concret:acţiune,obiect,imagine,.
OBIECTIVE
Obiective pe termen lung:
 organizarea activităţilor şi exerciţiilor în context natural-situativ, implicând
parcurgerea momentelor din programul zilnic al copiilor;
 desfăşurarea unor activităţi de învăţare a dialogului uzual,curent sau ocazional;
 formarea deprinderii de a asocia curent mesajul verbal cu forma scrisă a acestuia;
 educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini pozitive
faţă de sine şi faţă de ceilalţi.;
Obiective pe termen scurt:
-formarea şi exersarea respiraţiei verbale ;
-exersarea ţi dezvoltarea acuităţii auditive ,în condiţiile unei bune protezări ;
-formarea şi educarea auzului fonematic ;
-emiterea şi formarea vocii ;
-învăţarea elementelor prozodice ale limbii(ritm, accent,intonaţie) ;
-evaluarea formativă a rezultatelor(în cadrul activităţilor) ;
Plan de intervenţie explicit, prin identificarea problemelor
Pornind de la specificitatea şi unicitatea abilităţilor copilului hipoacuzic se consideră mult
mai eficientă intervenţia individualizată, monitorizându-se atent fiecare progres.
Principalele activităţi şi acţiuni de intervenţie la nivel individual recomandate copilului
hipoacuzic sunt:
Ortofonia
Ortofonia are drept scop învăţarea deficientului de auz să emită corect fonemele într-o
structură articulară morfosintactic şi purtătoare de semnificaţii.Sarcinile ortofoniei constau în:
-exersarea organelor implicate în fonaţie şi pregătirea lor pentru impostare;
-emiterea, exersarea, consolidarea şi automatizarea fonemelor ( concomitent cu activitatea
de corectare a celor deficitar însuşite);
-activităţile au caracter oral(conţinuturile fiind receptate atât auditiv cât şi labiovizual);
-tehnicile ortofonice se aplică individualizat;
-activitatea să fie conştientă,dirijată sistematic şi consimţită de copil(se porneşte de la
structuri cu sens ,iar răspunsurile solicitate trebuie să fie gândite şi exprimate cât mai
corect);
Labiolectura
Labiolectura(citirea de pe buze) constă în „perceperea vizuală a limbajului verbal sub
formă orală după mişcările vizibile ale organelor fonatoare şi după fizionomia
interlocutorului.În procesul citirii labiale ies în evidenţă trei componente psihice: vizuală,
verbo-motorie şi înţelegerea (gândirea).
Cadrele didactice care au în clasă copii cu deficienţe auditive trebuie să respecte
următoarele recomandări:
-labiolectura este mai uşoară în condiţiile unei bune iluminări;
-labiolectura este mai uşoară dacă profesorul vorbeşte normal;
-labiolectura este foarte dificilă dacă locutorul se plasează pe un fond
luminos(de exemplu în faţa unei ferestre);
-labiolectura este foarte dificilă dacă profesorul se plimbă prin clasă sau
întoarce capul spre un elev sau altul;
-labiolectura este imposibilă dacă profesorul vorbeşte în timp ce scrie pe ta
 Terapia prin artă
În cadrul acestui tip de terapie s-au inclus activităţi de desen, pictură, modelaj.
Obiectivele :
- dezvoltarea încrederii în sine; dezvoltarea simţului artistic şi a exprimării artistice;
familiarizarea cu diferite materiale începând cu analizarea lor, formă, mărime,
culoare, prin acţiuni motorii şi senzoriale;
- dezvoltarea deprinderilor manuale practice; dezvoltarea proceselor gândirii;
- dezvoltarea limbajului şi a vocabularului;
- dezvoltarea capacităţii de menţinere a atenţiei; educarea perseverenţei şi a curajului;
- dezvoltarea respectului faţă de rezultatele muncii;
- consolidarea deprinderilor tehnice de tăiat, lipit, îndoit.
Terapia cognitivă
Terapia cognitivă se constituie din acţiuni şi programe compensatorii care facilitează
înţelegerea lucrurilor, fenomenelor, persoanelor şi situaţiilor de viaţă în dimensiunea lor
instrumental-integratoare.
În cadrul acestei activităţi ne-am propus ca obiectiv dezvoltarea coordonării vizual-
motorii, deoarece la copiii cu deficienţe de auz însuşirea scierii este un proces îndelungat.
Ludoterapia
Jocul , ca modalitate de relaţie între individ şi lumea obiectelor şi a relaţiilor, constituie
forma primară a acţiunii umane, o formă de organizare a cogniţiei şi, implicit, o cale de
organizare a cunoaşterii. Într-o anumită perioadă de viaţă, majoritatea relaţiilor obiectuale se
stabilesc în cadrul jocului.
În cadrul acestei activităţi ne-am propus prin intermediul jocului, stimularea vorbirii, şi
s-a început prin imitarea anumitor sunete din mediul înconjurător, s-a continuat cu jocul
silabelor şi rimelor etc.
Metode şi procedee folosite în scopul integrării copilului hipoacuzic
Astfel consilierea ca şi psihoterapia este o terapie centrată pe asistat, fiind
identificate condiţiile facilitatoare, necesare şi suficiente, ale schimbării personalităţii..
Scopul consilierii îl constituie ajutarea familiei pentru ca aceasta să devină pe deplin
funcţionabilă prin deschidere către experienţă, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne
de evaluare şi învăţarea faptului că procesele de creştere şi revizuire sunt continue. Procesul
de consiliere se sprijină pe principiul comunicării interumane. Competenţele comunicării se
referă la priceperea de a asculta şi de a observa, la deprinderea de a întreba şi a răspunde în
desfăşurarea dialogului. De aceea calităţile şi sinceritatea consilierului sunt sesizate şi pot
influenţa calitatea procesului.
Scopul acestei metode este de a-i învăţa pe membrii familiei aflate în această situaţie
cum să-şi modifice atitudinea faţă de sine şi faţă de ceilalţi şi cum să dobândească deprinderi
de viaţă sănătoase şi eficiente şi nu în ultimul rând identificarea nevoilor copilului,nevoi
datorate deficienţei.

BIBLIOGRAFIE:
BĂBAN, Adriana. – Metodologia cercetării calitative. Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
CIOFU, Carmen. – Interacţiunea părinţi-copii ediţia a II-a. Editura Medicală
Amaltea, Bucureşti, 1998.
DRUŢU, Ioan. – Studii şi cercetări în psihopedagogia specială. Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.