Tradiție si modernitate

Perioada tradițională se referă la intervalul de timp de la apariția

creștinismului și până la întreruperea schemei de viață bazată pe tradițional. Când
vorbim despre asistența tradițională, ne gandim la mediul rural, cel care a dominat
perioada respectivă.
Deși mulți cred ca asistența socială tradițională a aparut după Revoluția din
1989, se află valorile tradiționale care au funcționat și încă funcționează in spațiul
românesc. Într-adevăr sistemul de asistență socială nu era atat de dezvoltat, însă
comunitățile tradiționale asigurau individului, familiei, în general tuturor persoanelor
aflate intr-o situație de criză o eficientă protecție socială. Controlul social tradițional
era foarte eficient în raport cu normele de astăzi, încât criminalitățile și delicvența
erau ținute sub control.
O carcateristică a asistențe sociale tradiționale este faptul ca nu guvernul avea
sa decida ce trebuie sa se faca in comunitatea sau satul respectiv, ci comunitatea
însăși, cum ar fi: biserica, dispensarul, grupurile informale. Deci asistența tradițională
avea o latură concretă și specifică in sprijinul comunitar.
Asistența socială tradițională era axată pe familie, comunitate și vecinătate.
Familiile cu copii sau batrâni-problemă erau ajutați de ceilalți pentru a duce o viață
mai bună. De asemena, daca familia a suferit un necaz mai mare, cum ar fi o
inundație, comunitatea intervine spontan, fără a mai anunța organele oficiale. La fel se
întâmplă și in cazul unui eveniment fericit ca și nunta, unde oamenii oferă ajutorul
celor doi căsătoriți pentru a-și construi micul trai.
Formele de asistență in perioada tradițională nu au fost percepute de
comunitate ca acțiuni sociale ca și în perioada modernă, ci mai mult ca tradiții sau
habitudini. Practicile tradiționale se axau in special pe copii orfani, bătrâni, care erau
trimiși in grija rudelor, fie a sătenilor, pentru a rămâne in comunitate. Sarcinile în
cadrul familiei erau împerțite astfe: muncile grele, cum ar fi cele ale pămîntului erau
întrebuințate bărbatului, iar femeia se ocupau de treburile casei. De asemenea în
funcție de vârstă și sex copiilor li se atribuiau o serie de sarcini: baieții erau trimiși
alături de barbați, iar fetele iși ajutau mamele la treburile casnice.
Dacă în asistența tradițională aveam de a face cu copii orfani, familii sărace,
invalizi de război, in societatea moderna asistența socială întâmpină probleme noi și
reelaborate,cum ar fi: copii-problemă, familii-problema, instituții problemă, starea de
dependență etc. Familia devine chiar ea obiectul asistenței sociale moderne, insă
modificandu-se atat la nivel structural cât și funcționsl față de așteptările societății.
Modernizarea asistenței sociale a început potrivit unor autori în anul 1775,
odată cu apariția primei legi de protecție a copilului. Putem vorbi despre sistemul
structurat de asistență socială după apariția Regulamentelor Organice, iar după unire
apare un cadru legislativ ce fixează atribuții pentru serviciile de asistență socială. Au
fost inființate instituții moderne de asistență socială,cu atribuții și resonsabilități, cum
ar fi căminul-azil”Manea Brutaru”, ce adapostea 80 de copii, langă biserică fiind
construit și centru de plasament “Elena Doamna” și multe altele.
Asistența socială modernă pune accent mai mult pe individ, decat pe familie,
din simplu fapt ca prin atitudinile negative față de familie, beneficiarul de servicii
sociale se află intr-o stare de auto-vulnerabilitate. Practic persoana refuză ajutorul prin
intermediul familiei sale.
La ora actuală, exista numeroși specialiști cu diplomă universitară în acest
domeniu, suntem încă deficitari în privința serviciilor de asistență socială cu toate ca
avem instituții moderne și oferim o gama largă de prestații.