Fondul Social European

Programul Operațional Capital Uman 2014-2020

Axa prioritară 6. “Educație și competențe”
Prioritatea de investiții: 10i „Reducerea și prevenirea abandonului școlar timpuriu și promovarea accesului egal la
învățământul preșcolar, primar și secundar de calitate, inclusiv la parcursuri de învățare formale, non formale și informale
pentru reintegrarea în educație și formare”
Partener: Universitatea din Pitești
Titlul proiectului: „Motivație, stabilitate și competență – perspectiva calității formării resursei umane din școli
defavorizate [MSC-EDU]” (Numărul de identificare al contractului: POCU/73/6/6/106918)
Contract de finanțare nr.: 30920/08.05.2018
Cod SMIS: 106918

Psihologia adolescentului, adultului și vârstnicului

Titular curs: László Brassai Ph.D.

2020
 CUPRINS
Capitolul I. Considerații generale ....................................................................................................... 3

Capitolul II Teorii explicative ale dezvoltării umane ....................................................................... 8

II.1 Teoria dezvoltării cognitive după Piaget ................................................................................. 8

II.2 Teoria dezvoltării morale după Kohlberg .............................................................................. 13

II.3 Teoria dezvoltării psihosociale după Erikson ........................................................................ 15

Capitolul III. Ciclurile de dezvoltare de la adolescență la bătrânețe ............................................ 19

III.1 Preadolescența și adolescența ............................................................................................... 19

III.2 Adult tânăr și adultul matur .................................................................................................. 30

III.3 Bătrânețea ............................................................................................................................. 41

Bibliografie .......................................................................................................................................... 50

2
Capitolul I. Considerații generale

Psihologia vârstelor este o ramură fundamentală în științele psihologice apărute pe

fondul unor necesități de înțelegere a genezei caracteristicilor, funcțiilor și proceselor psihice
și a evoluției acestora pe tot parcursul vieții umane. Deși preocupări pentru studiul diferențiat
al diferitelor vârste s-au întâlnit în timp nu numai la specialiștii domeniului, ci și la scriitori,
medici, biologi, existența ei ca știință se supune acelorași rigori ale constituirii unei științe,
respectiv delimitarea domeniului problematic (cerința ontologică), abordarea acestui domeniu
printr-un sistem de metode specifice (cerința gnoseologică), formularea în legătură cu
domeniul problematic a unor concepte, principii și legi care pe fondul legilor generale să
surprindă aspectele specifice vârstelor la care se referă (cerința epistemologică) astfel încât,
să poată intervenii în mod activ, transformator asupra domeniului cercetat, respectiv cerința
praxiologică (Bonchiș, 2000). Necesitatea socială rezultă din necesitatea înțelegerii
caracteristicilor și funcțiile proceselor psihice în evoluția individului, iar necesitatea
delimitării sau departajării precise decurge din aceea că, deși activitatea psihică e unitară
există diferențe particulare specifice unui anumit interval de vârstă, ființa umană trebuind a fi
analizată longitudinal, pe parcursul existenței sale.

Psihologia vârstelor studiază schimbările și transformările vieții psihice ale individului, ce

survin în decursul întregii vieți, de la naștere până la moarte. Ca orice știință de ramură ea are
legi și principii generale valabile, dar și legi specifice fiecărei etape de vârstă, specificitatea
acestora din urmă decurgând din caracteristicile bio-psiho-socio-culturale ale subiectului
uman. Analiza specificului fiecărei vârste, în însușirea de-a lungul vieții, prin raportare la
repere psihodinamice, duce la descrierea și interpretarea de conduite, caracteristici și trăsături
psihice.

3
Stabilirea normalității se face prin raportarea datelor la vârsta cronologică și vârsta de
dezvoltare. Un copil, pe parcursul anilor poate depăși vârsta de dezvoltare în comparație cu
vârsta cronologică, sau dimpotrivă, poate manifesta unele întârzieri. Atunci când întârzierea
este puternică, dezvoltarea este atipică. Diversele dimensiuni ale dezvoltării psihice
(cognitive, socio-afective) realizează o unitate în diversitate, în care apare un decalaj dublu,
transversal și orizontal. Decalajul transversal apare atunci când în cadrul aceleiași vârste
cronologice, anumite paliere psihice au un grad de dezvoltare diferit. Decalajul orizontal
indică faptul că la nivelul aceluiași palier (ex. cognitiv) sau chiar al aceluiași tip de activitate
apar denivelări (ex. conservarea invarianților au loc progresiv: la 7-8 ani copiii operează
conservarea materiei, la 9 ani cea a greutății și către 11-12 ani conservarea volumului).

Stadiul de dezvoltare psihică se definește ca fiind delimitarea în timp a apariției și

consolidării unor particularități și a unui nivel de organizare a capacităților intelectuale,
afective, volitive și a întregii personalități. Stadiul de dezvoltare nu apare instantaneu, ci se
instalează treptat, odată cu apariția acelor însușiri care îl definesc și îl diferențiază de celelalte
stadii, așa-numitele particularități de vârstă. Planul dezvoltării ontogenetice se referă la
dezvoltarea omului ca individ de la naștere pe întreaga perioadă a vieții sale, cu ritmurile
specifice fiecărui stadiu al evoluției general umane, iar planul dezvoltării filogenetice se
referă la evoluția omului ca specie superioară de la apariția ei până în prezent. În psihologia
vârstelor planul ontogenetic al dezvoltării este deosebit de important, realizându-se o
etapizare pe perioade , cicluri și stadii de dezvoltare.

Reperele psihodinamice reliefează faptul că, pe întreaga perioadă a evoluției sale omul se află
într-o permanentă evoluție. În ontogeneza timpurie, se formează pe sine în relațiile cu mediul
său fizic și social și având la bază datele sale ereditare și înnăscute, moment în care reperele
psihogenetice intră în discuție pentru că, este etapa de geneză a vieții psihice. Ajuns la
maturitate acesta dobândește note caracteristice, reperele psihodinamice permițând analiza ei
până la finele vieții. Există o inegală abordare în timp a diferențelor perioadelor de vârstă.

4
Un ciclu delimitează schimbările semnificative manifestate în cursul vieții, atât din punct de
vedere al caracteristicilor biologice, cât și al celor psihologice și sociale. Un stadiu
desemnează o perioadă a dezvoltării caracterizată prin trăsături coerente și structurale,
cuprinzând limitele temporare între care profilul psihologic al omului capătă anumite
particularități relativ constante în raport cu care el se individualizează.
În interiorul fiecărui stadiu pot exista substadii în care se conturează particularități relativ
constante ale intervalului respectiv de vârstă, în raport cu care se individualizează fiecare
subiect. Exista în cadrul psihologiei vârstelor termenii de creștere, dezvoltare, maturizare care
sunt procese specifice ce contribuie la delimitarea conceptuală a ciclurilor, stadiilor sau
perioadelor de vârstă, în ciuda tuturor controverselor pe direcția clasificării etapelor de vârstă
înaintată la diverși autori. În cadrul acestor diferențe de puncte de vedere privind clasificarea
vârstelor se constată că diferențele sunt doar de formă și nu de conținut, de extindere sau
restrângere a anumitor etape sau de luare în considerare a unor criterii diverse în baza cărora
se realizează periodizarea. De la naștere până la moarte individul parcurge diferite trasee a
căror rezultantă este traiectoria specifică a evoluției sale, pe această traiectorie el
intersectează o multitudine de relații cu mediul natural, familial, școlar, social, intersecție din
care vor rezulta evoluții diferite ce vor marca evoluția lui finală. Pe acest traseu vor exista
legități specifice, procese și trăsături psihice specifice dezvoltării și maturizării lui biologice,
școlare, psihologice atât pe diferite niveluri de vârstă cât și la persoane de sex diferit. În
constituirea etapelor de maturizare biologică, psihologică și socială apar decalaje legice
evidențiate prin aceea că maturizarea biologică se realizează mai timpuriu, maturizarea
psihologică apare după 18 ani, dovadă că doar de la această vârstă se vorbește de
discernământ și responsabilitate psihologică, iar maturizarea socială vine în jurul vârstei de
24 ani.

Schimbările sunt comune tuturor celor care traversează respectivul stadiu, dar li se asociază și
cele care rezultă din istoria propriei deveniri și care sunt numite particularități individuale.
Creșterea și maturizarea fizică și psihică se realizează după câteva legi comune evoluției
tuturor indivizilor umani:

5
Legea corelației creșterii– relevă interdependențele funcționale dintre diferitele subsisteme
ale organismului și explică astfel faptul că schimbările calitative ale unor aspecte fizice atrag
după ele schimbări ale altora, deși nu în același timp și în aceleași proporții. Există astfel
corelații între creșterea sistemului osos și a celui muscular, deși cel din urmă poate fi ușor
desincronizat. Aceasta duce la exprimarea în plan comportamental a unei temporare lipse de
coordonare a mișcărilor, ce este depășită ceva mai târziu.
Legea ritmurilor de creștere rapidă – se referă la creșterea rapidă de la vârstele timpurii și
exprimă de fapt specificul programului ereditar al ființei umane, care la naștere se prezintă ca
fiind mult în urmă față de celelalte specii aflate în același stadiu. Unii oameni de știință
afirmă că omul s-ar naște prea devreme și în timp scurt el trebuie să dobândească o serie de
capacități fizice absolut necesare menținerii echilibrului autonom cu ambianța. Din acest
motiv, în primele 3-4 luni de viață creșterea în lungime a individului uman este foarte
accentuată, ca și creșterea în greutate. Un astfel de ritm de creștere nu va mai fi atins
niciodată în următoarele stadii.
Legea puseelor de creștere– pune în evidență faptul că interacțiunea factorilor fundamentali
ai dezvoltării nu se realizează în mod identic pe toată durata vieții, ci există momente în care
schimbările biologice sunt mai accelerate și dacă interacționează optim cu factorii socio-
culturali, apar vârfuri de creștere fizică. Un astfel de puseu întâlnim la pubertate, puternic
influențat de modificările biochimice interne, dar și de factorii socio-culturali externi.
Creșterea fizică este un fenomen cu urmări și în plan psihic. Astfel, un ritm normal de
creștere fizică este trăit confortabil de către fiecare individ, în timp ce rămânerile în urmă sau
depășirea unor limite generează îngrijorare, disconfort afectiv, complexe de inferioritate. În
privința maturizării psihice, trebuie făcută distincția între cele 3 forme de maturizare –
maturizarea intelectuală, maturizarea afectivă și maturizarea psiho-socială.
Putem întâlnii desincronizări a acestor 3 forme de maturizare, în special la adolescenții care
fac studii liceale, comparativ cu cei care, după gimnaziu, urmează școli profesionale sau
lucrează. Se pare că riscul situației de școlar este acela de a întârzia maturizarea psiho-socială
în beneficiul celei intelectuale.

6
Există, de asemenea, situații în care disponibilități intelectuale remarcabile riscă să rămână
insuficient valorizate datorită desincronizării între maturitatea intelectuală și maturitatea
afectivă și cea socială. Fenomenele de creștere și maturizare au întotdeauna o desfășurare în
timp și adesea dimensiunea temporală este semnificativă pentru evaluarea nivelului pe care
acestea le-au atins. Ființa umană se prezintă ca o unitate a aspectelor fizice și psihice pentru
că cele două planuri, deși sunt distincte, se intercondiționează puternic. De aceea, vârsta
biologică implică premise fizice și funcționale care sunt absolut indispensabile și pentru
dezvoltarea vieții psihice. Vârsta biologică a folosit ca indicator vârsta cronologică, astfel că
s-a realizat relație cel mai frecvent între vârsta mentală și cea cronologică. Așa a fost
concepută teoria inteligenței, care raportează performanțele psihologice ce indică un anumit
nivel mental la numărul anilor și lunilor de viață. Din acest motiv, vorbim despre o
corespondență între vârsta cronologică și stadiul de dezvoltare psihică și nu de o relație
determinativă între acestea. Așadar, intervalele cronologice implică procese organice, care
constituie premisele biologice ale vieții psihice și care, în condițiile unei interacțiuni normale
cu mediul și cu educația, generează transformările specifice unui stadiu.

7
Capitolul II Teorii explicative ale dezvoltării umane

II.1 Teoria dezvoltării cognitive după Piaget

După cum am arătat teoria lui Piaget e una stadiala. Un stadiu reprezintă o etapa de
dezvoltare caracterizata prin câteva trăsături comune:
conține o succesiune fixă de etape. Dacă într-o teorie stadială se afirmă ca etapa A este
anterioară etapei B, înseamnă că succesiunea dată rămâne neschimbată. Astfel subiecții nu
pot sări peste etapa B, trecând direct de la A la C. În concluzie, o astfel de succesiune e fixă,
fără excepții.

1. fiecare etapă a dezvoltării încorporează abilități cognitive, dobândite ierarhic în etapele

precedente. Etapa B conține abilitățile dobândite în etapa A, și în plus unele noi, etapa
C include achiziții ale etapelor A și B, și în plus altele specifice, etc. Teoria lui Piaget
precizează că întreaga dezvoltare umană cunoaște o astfel de evoluție etapizată. De
exemplu, elevii de liceu pot învăța nu doar pe baza instrucțiunilor verbale, specifice
stadiului lor de dezvoltare, ci și prin explorarea senzoriomotorie a mediului
înconjurător. Însă reciproca nu este valabilă: copiii de până la doi ani, nu pot învăța
decât pe baza explorărilor senzorial-motrice. Elevii mai mari nu utilizează abilitățile
dobândite pe parcursul vârstelor anterioare, decât în măsura în care îi ajută să
dobândească un plus de cunoaștere. Comportamentul lor se schimbă de la o etapă la
alta, nu doar prin dobândirea de noi abilități, ci și prin modificarea celor inițiale.
2. fiecare copil urmează aceeași traiectorie a dezvoltării sale cognitive. Ca urmare
diferențele dintre copii sunt date de rapiditatea cu care parcurg diversele etape ale
dezvoltării.

Piaget pornește de la premisa că dezvoltarea inteligenței reprezintă modalitatea de adaptare a

individului la medii noi de viață. Inteligența devine astfel o modalitate particulara de adaptare
biologica, o achiziție care le permite indivizilor să interacționeze cu mediul în mod eficient.

8
Piaget susținea că copiii își reconstruiesc în permanență înțelegerea lumii printr-un proces de
reflectare activă asupra obiectelor și evenimentelor. Pentru a aprecia mai bine acest proces,
este esențial să înțelegem patru concepte fundamentale propuse de Piaget, și anume: schema,
asimilare, acomodare și echilibrul.

Scheme mintale Piaget utilizează conceptul de schemă pentru a desemna o structură mentală
de care dispune copilul la un moment dat și care se adaptează continuu tiparelor mediului
înconjurător. Cu alte cuvinte, schemele sunt structuri de organizare și grupare a
evenimentelor și experiențelor trăite pe baza unor tipare comune. Ele reprezintă tipare sau
patern-uri de reacție prezente în structură mentală a unui individ.

Asimilare, acomodare, echilibru Una din întrebările fundamentale cu privire la scheme este:
cum se modifică acestea în relație cu noile tipare descoperite în mediul în care se dezvoltă
structurile cognitive ale copilului. Piaget a utilizat același concept biologic de echilibru-
dezechilibru pentru a explica cauzele reorganizării cognitive, ca răspuns la noile experiențe
de învățare. Când copilul întâlnește un nou mediu de învățare sau o nouă situație cu al cărei
tipar nu este familiarizat, se creează în mintea acestuia o stare de dezechilibru, ce urmează a
fi ajustată intern. Pentru a dobândi starea de echilibru, schemele mentale ale copilului trebuie
să se modifice/restructureze în funcție de noile situații, care altfel nu vor putea fi asimilate.
Mecanismul mental sau procesele care sunt responsabile de restructurarea schemelor
copilului sunt asimilarea și acomodarea.

Integrarea informațiilor noi cu cunoștințele existente constituie un proces cognitiv pe care

Piaget îl numește asimilare. Pe măsură ce copiii sunt confruntați cu noi situații, utilizează
cunoștințele anterioare pentru a face noua situație mai facil de înțeles. Cunoștințele anterioare
sunt apoi restructurate pentru a ajusta noile experiențe schemelor existente. Schimbarea care
se produce în structura mentala a copilului este denumita de Piaget acomodare. Piaget
susținea că, noile informații din mediu asimilate nu sunt stocate similar cărților într-o
bibliotecă. Mai degrabă noua informație este integrată și inter-relaționată cu structurile de

9
cunoștințe existente în mintea copilului. Procesul dezvoltării cognitive este rezultatul unei
serii de asimilări și acomodări relaționate.

Piaget a susținut existența a patru faze mari ale dezvoltării cognitive. Aceste faze sunt
secvențiale, iar fazele succesive sunt obținute prin ajustarea continuă a cunoștințelor
anterioare cu noile informații.

Perioada senzorimotorie (de la naștere la 2 ani)

Stadiul inteligenței senzoriomotorii începe cu acțiunile reflexe ale copilului și continuă cu

intuirea unor concepte bazale, cum ar fi: timpul, spațiul și cauzalitatea. Finalul fazei
senzorial-motorii este caracterizat de dezvoltarea coordonării mână-ochi, de realizarea
faptului că obiectele continua să existe chiar dacă sunt în afara câmpului vizual (permanența
obiectului) și de începutul gândirii simbolice. În această etapă, copilul devine centrul tuturor
acțiunilor lui (egocentrism). Coordonarea efectivă a acestor deprinderi culminează cu
înțelegerea concretă a unor relații de tip cauză-efect și cu internalizară unor secvențe de
acțiuni care simbolizează diverse obiecte

Una din achizițiile de bază ale copiilor aparținând stadiului senzorio-motor o reprezintă
permanența obiectelor; aceasta înseamnă că obiectele continuă să existe pentru copil chiar
dacă nu sunt percepute vizual sau tactil. O astfel de achiziție poate fi testata prin observarea
reacțiilor copilului in cazul ascunderii unui obiect iar căutarea obiectului în locul unde a fost
ascuns evidențiază dobândirea schemei obiectului permanent. O altă caracteristică a perioadei
senzorimotorie este circularitatea, tendința copiilor de a repeta anumite acțiuni specifice. De
la vârsta de o lună până la patru luni, copiii învață să reproducă gesturi, sunete și alte senzații
pe care Piaget le-a numit reacții circulare primare. Acestea sunt comportamente și acțiuni
specifice care implică propriul corp al copilului și care sunt reluate în mod repetat. Ele
evoluează de la mișcările simple și necoordonate ale copilului la acțiuni din ce în ce mai
coerente. Suptul degetului e un bun exemplu în acest sens. La început bebelușul își mișcă

10
mâinile la întâmplare, iar unul din degete îi ajunge întâmplător în gură, producându-i senzații
plăcute. Treptat copilul învață să reproducă o astfel de experiență.

Perioada preoperatională (de la 2 ani la 6-7-ani)

Perioada preoperațională este caracterizată printr-o gândire intuitivă, simbolică. Termenul

operație se referă la acele procese, care sunt guvernate de reguli logice; preoperațional
implică faptul că copiii nu stăpânesc încă astfel de reguli. Ei practică noile deprinderi
întemeiate pe reprezentarea obiectelor, chiar dacă organizarea reprezentării lor este
incompletă.

Spre deosebire de copiii aflați în stadiul senzoriomotor, preșcolarul poate utiliza simboluri
pentru a-și reprezenta mental obiectele. Principala achiziție cognitivă la acest stadiu al
dezvoltării este fenomenul conservării. Acesta se aplică la o gamă largă de calități ale
obiectelor cum ar fi lungimea, numărul, masa, greutatea, aria și volumul. Toate arată că
gândirea copilului despre lume trece de la centrarea pe percepție la centrarea pe logica.

Caracteristica de bază a gândirii preșcolarilor este ireversibilitatea. Reversibilitatea se referă

la abilitatea de a reface în direcție inversă mintal un drum parcurs. Dacă adăugăm patru bețe
la alte trei și apoi retragem cele patru bețe adăugate (inversul a ceea ce am făcut inițial)
obținem tot trei bete.

O altă caracteristică a gândirii preșcolarilor este concentrarea asupra unui singur aspect al
problemei, ignorând alte aspect, la fel de important. Copiii în perioada pre-operaționala nu
fac distincție între opinia lor și a celorlalți, fenomen pe care Piaget le denumea gândire
egocentrică. Ei nu realizează că alte persoane pot avea experiențe diferite cu aceleași obiecte.
Mai mult, ei pot să atribuie sentimentele și motivele proprii întregii lumi din jurul lor, chiar și
lucrurilor lipsite de viață.

11
Perioada operaționala (de la 7 la 11ani)

Tranziția de la gândirea preoperațională la cea concret operațională este marcată de

dezvoltarea acelor funcții sau instrumente ale gândirii care funcționează independent de
acțiunile fizice. Acest stadiu al dezvoltării cognitive este numit concret operațional pentru că
gândirea este limitată la ceea ce copiii experimentează direct.

În timpul școlarității, abilitățile cognitive ale copiilor suferă schimbări majore. Dată fiind
achiziția conceptului de reversibilitate, gândirea unui elev de școala primară nu mai
întâmpină dificultăți cu privire la conceptul de conservare. De exemplu, acum poate înțelege
faptul că turnând cantitatea de apă din vasul mai scund în vasul mai mare, acesta nu se
schimbă.

Odată cu perceperea noțiunii de conservare, se dezvoltă și capacitatea de clasificare, urmând

anumite etape. Mai întâi copiii își dezvoltă abilitatea de a distinge o trăsătura unică de alta.
Aceasta este urmată de capacitatea de a recunoaște trăsăturile comune ale obiectelor. Copiii
din stadiul operațional concret pot să sesizeze relația dintre parte și întreg: ei sunt capabili să
se elibereze de caracteristicile perceptive. Copii pot face comparații atât în interiorul unei
clase de obiecte (intracategorial) cât și între clase (intercategorial).

O altă abilitate importantă pe care copiii o achiziționează în stadiul operațiilor concrete o

reprezintă aranjarea mentală a unor obiecte pe baza unor dimensiuni precum lungime,
înălțime, greutate, viteză (operația de seriere).

Stadiul operațiilor formale (de la 11-12 la 15-16 ani)

Conform teoriei piagetiene a dezvoltării cognitive, adolescența reprezintă etapa de tranziție

de la operarea asupra concretului la aplicarea operațiilor de bază ale gândirii. Elevii aflați în
stadiul operațiilor formale pot nu doar să înțeleagă realul sau concretul, ci și să opereze cu
ideea posibilului, respectiv cu evenimente sau relații care nu exista, dar pot fi imaginate sau

12
pot exista. Acesta din urmă este denumită de către Piaget gândirea ipotetico-deductivă. Pot să
genereze ipoteze și totodată să construiască categorii abstracte. De asemenea raționează luând
în calcul simultan mai multe variabile. Generarea de corelații abstracte provenite din
informația disponibilă, iar ulterior compararea acestora între ele, este o competență specifică
gândirii adolescentului.

O abilitate cognitivă dobândită în adolescență este gândirea abstractă, adică capacitatea de a

extrage concluzii despre situații care nu au constituit obiectul experienței. Astfel, ei sunt
capabili să se gândească la viitor, să ia în calcul mai multe posibilități și să facă planificări în
consecință.

În concluzie, gândirea formală, conform lui Piaget, implică patru aspecte majore:
metacogniția (reflectare asupra propriei gândiri), gândirea abstractă (trecerea de la realitate
spre posibilitate), gândirea logică (capacitatea de a lua în considerare toți factorii și ideile
importante dintr-o problemă și de a formula pe baza lor concluzii corecte) și motivarea
ipotetica (formularea de ipoteze și examinarea probelor luând în considerare mai multe
variabile).

II.2 Teoria dezvoltării morale după Kohlberg

În analiza întreprinsă asupra psihologiei vârstelor școlare un accent deosebit este pus asupra
evoluției cognitive și asupra judecății morale a copilului. Într-o primă fază aceasta este
heteronomă (preia norme, reguli, interdicții, valori) din anturajul imediat, fiind neselectivă,
nesituativă, rigidă, vizând doar fapta nu și motivația. Apoi ea devine autonomă prin
interiorizarea și implicarea propriului sistem valoric în actul de judecare. Distincția
heteronomautonom în judecata morală și implicațiile sale evidente în conduita morală îi
aparține cercetătorului american Kohlberg. Aceste cercetări i-au permis psihologului amintit
să identifice trei niveluri mari ale evoluției judecății morale în funcție de impactul
intercultural asupra acestei categorii de vârstă.
13
Acest model teoretic prezintă șase stadii ale genezei raționamentului moral:

Nivelul premoral sau preconvențional (4-10 ani), unde standardele de judecare sunt
etichetele culturale ale anturajului, dintr-o perspectivă binară: bun/rău, are dreptate/se înșelă,
cuminte/obraznic, faptele fiind judecate după consecințele lor și în mai mică măsură prin
prisma cauzalității. Acest nivel presupune următoarele stadii :
• al moralității ascultării, în care pedeapsa și recompensa sunt criterii foarte
puternice, iar evitarea pedepsei și supunerea la normă apar ca avantaje personale
imediate și
• al moralității hedonismului instrumental naiv, unde conformarea la normă este
sursă de beneficii și, ca atare, trebuie realizate pentru că fiind recompensată poate fi
și plăcută în consecințele sale.

Nivelul convenționalității morale (10-13 ani) este nivelul conformării la normele exterioare
și al jucării rolului de copil așa cum este acesta cerut de universul familiei și de alte grupuri
de apartenență; conformarea are la bază plăcerea de a i se recunoaște purtarea, de a avea un
statut „bun”, deci de a fi apreciat. La nivelul acestei moralități se desprinde:
• moralitatea bunelor relații; copilul respectă norma din dorința de a fi recunoscut ca
un băiat „bun” sau o fată „bună”; totodată, începe să se prefigureze judecarea
faptelor după intenția lor și nu numai după consecințe;
• moralitatea legii și ordinii, unde respectarea autorității, a normelor și a legilor se
realizează ca necesitate ce reglementează conduita tuturor, fapt care acționează și
în beneficiul personal.

Nivelul autonomiei morale sau al interiorizării și acceptării personale a principiilor morale

(după 13 ani, la tinerețe sau niciodată). Și acest nivel al acceptării normelor cunoaște mai
multe subniveluri și particularități ale moralității desprinzându-se în acest sens:

14
 • moralitatea contractuală, caracterizată prin acceptarea democratică a legii și a
înțelegerii standardelor morale ca rezultat al unei decizii mutuale; legile nu sunt
intangibile și pot fi schimbate pe considerente raționale;
• moralitatea principiilor individuale de conduită; se cristalizează propriul sistem de
valori prin semnificațiile personale acordate conceptelor de justiție, reciprocitate,
egalitate, demnitate; judecarea de sine este percepută ca a fi mai puternică decât
cea care vine din exterior.

Modelul propus de Kohlberg a cunoscut o serie de observații, fiind contestat de către unii
specialiști ai domeniului atât pentru caracterul său restrictiv cât și prin conținutul la care face
referință, în special asupra dimensiunii moralității – a judecății morale și în mai mică măsură
asupra altor componente psihice și psihosociale.

II.3 Teoria dezvoltării psihosociale după Erikson

Erikson argumentează în teoria sa că dezvoltarea ființei umane continuă pe toată durata vieții.
El împarte durata vieții unui om în 8 perioade, pe care le numește stadii psihosociale, fiecare
perioadă fiind asociată cu o problemă diferită sau criză ce trebuie rezolvată. Prin parcurgerea
fiecărei etape, ființa umană își adaugă o nouă dimensiune personalității sale.

Cele 8 etape de dezvoltare psihosocială sunt :

Încredere versus neîncredere (de la naștere până la un an)

La intrarea în lume, copilul este complet dependent de alții. Dacă prima persoană care are
grijă de copil (de regulă mama) vine în întâmpinarea nevoilor copilului, atunci copilul învață
să aibă încredere în acea persoană și acest fapt se generalizează în capacitatea copilului de a
avea încredere în alții și în sine însuși.

15
Autonomie versus nesiguranță, incapacitate de asumare a rolurilor (de la 1 la 3 ani)

De îndată ce capătă controlul voluntar al acțiunilor lor – învățând să meargă, să vorbească, să

se hrănească etc – copiii devin foarte activi și acest fapt naște dorința părinților de a-i
controla. Rezultatul luptei din această perioadă este în direcția autonomiei dacă copilul își
însușește un sens pozitiv al autocontrolului. Rezultatul va fi în direcția rușinii și nesiguranței
dacă copilul își însușește faptul că orice face este inadecvat sau rău.

Inițiativă versus vinovăție ( de la 3 la 5 ani)

Având obținut controlul asupra propriilor acțiuni, copilul va începe să-și plănuiască acțiunile
în avans, ceea ce poate conduce la o criză vis-a-vis de abilitatea de a plănui. O rezolvare
pozitivă determină un simț al inițiativei (abilitatea de a plănui și iniția noi acțiuni), pe când o
rezolvare negativă determină un simț al vinovăției relativ la propriile planuri și un simț al
inabilității de a-și ghida propriul viitor.

Încredere în sine versus inferioritate (de la 5 la 12 ani)

Copilul devine treptat implicat în rezolvarea de sarcini cum ar fi cerințele școlii, necesitățile
casei și alegerea jocurilor. Dacă învățarea lecției acum va fi „plăcerea muncii terminate prin
atenție susținută și stăruință perseverentă”, atunci aceasta va dezvolta un simțământ al
competenței sau al încrederii în sine. Rezolvarea fără succes a sarcinilor va dezvolta la copil
un sentiment de inferioritate.

Identitate versus confuzie de identitate (adolescență)

Identitatea este simțământul cuiva despre cine este și încotro se îndreaptă în viață.
Adolescenții trebuie să-și piardă identitatea și să-și construiască o nouă identitate

16
corespunzătoare vieții de adult. Rezolvarea cu succes a acestei probleme naște o persoană cu
o identitate pozitivă, care va fi capabilă să ființeze în moduri benefice atât pentru sine, cât și
pentru societate. Insuccesul în rezolvarea acestei probleme va naște o persoană cu o identitate
confuză (lipsa unei identități stabile) sau cu o identitate negativă (o astfel de persoană este
nesănătoasă sau antisocială).

Afirmarea identității versus izolare socială (începutul perioadei adulte)

Afirmarea identității este capacitatea de a săvârși afilieri concrete și parteneriate și

dezvoltarea unui puternic simțământ etic, care să permită să reușești asemenea implicări chiar
dacă ele cer sacrificii semnificative și compromisuri. Începutul perioadei adulte este timpul
pentru învățarea împărțirii sinelui cu o altă persoană. O persoană care nu reușește acest lucru
va trece prin viață cu un simțământ al izolării, chiar dacă este înconjurată de alte persoane.

Capacitatea de a trăi, nevoia de a fi util semenilor versus stagnare și sentimentul

inutilității (mijlocul perioadei adulte);

Criza sau problema celei mai lungi etape, ce se întinde de la 25 la 65 ani, are de a face cu
generativitatea, adică un simțământ al contribuției proprii la următoarele generații, care se
poate împlini prin grija față de copii, învățarea acestora sau prin munca în folosul
colectivității. Aceia care nu reușesc acest lucru vor intra în ceea ce se numește stagnare, adică
un simțământ al inutilității și al lipsei de sens.

Integritate versus disperare (sfârșitul perioadei adulte până la moarte)

Dacă o persoană a rezolvat cu succes conflictele din etapele anterioare, va avea un simțământ
al împlinirii sau al integrității. Trăsătura cheie a unei astfel de persoane este înțelepciunea, o
abilitate de a privi viața într-un mod detașat și a vedea adevăruri complete și totodată de a
oferi sfaturi celor care trec prin etapele precedente. La cealaltă extremă, eșecul în rezolvarea

17
crizelor din etapele anterioare va duce la disperare, un simțământ al neputinței și amărăciunii,
care vine din senzația că viața a fost neîmplinită și se va sfârși neîmplinită.

18
Capitolul III. Ciclurile de dezvoltare de la adolescență la bătrânețe

III.1 Preadolescența și adolescența

Preadolescența face parte din primul ciclu al dezvoltării ființei umane, adică din ciclul de
creștere și dezvoltare și corespunde intervalului de vârstă 10-14 ani. Există diferențe între
cercetători în ceea ce privește existența acestui stadiu. Unii consideră că cea de a treia
copilărie, adică a școlarității mici durează până la 12 ani și mai departe se desfășoară
adolescența și nu acceptă preadolescența ca stadiu distinct (Șchiopu și Verza, 2004).

Aspectul cel mai vizibil al transformărilor biologice se produce pe plan morfo-fiziologic.

Acum se înregistrează un vârf atât la fete cât și la băieți care se explică mai ales prin
modificări în funcționarea glandelor cu secreție internă și prin programul genetic al fiecăruia.
La băieți, în jurul a 14 ani se produce o creștere de 10 cm iar în restul anilor de 7 cm. La fete
vârful este la 12 ani cu 9 cm în acel an și cu 6 cm în restul anilor. Înălțimea medie este la
băieți de 160 – 165 cm iar la fete cu 1 cm – 2 cm mai mică.
De asemenea, creșterea în greutate este semnificativă. La băieți, către sfârșitul stadiului, se
atinge în medie 50 kg. La fete încep deja sa se constate efectele modelelor culturale.
Creșterea în greutatea poate fi însoțită de alte fenomene organice: nevoia mai mare de somn,
dificultăți de trecere de la somn la veghe, dureri articulare, apetit crescut.
Dar se produc și unele disproporționări între părțile corpului. Pot apărea unele desincronizări
între creșterea oaselor și creșterea mușchilor care determină pentru o scurtă perioadă de timp,
un fel de neîndemânare. Procesele de osificare se continuă în diferite zone ale corpului deși
au acum o mai mică amploare.
Se produc unele schimbări și la nivelul sistemului nervos. Cea mai importantă este ceea ce
constată în formarea cu viteză a legăturilor interneuronale și mai ales organizarea lor
ierarhică.
Schimbări spectaculoase se petrec și în sistemul hormonal:

19
 • se intensifică funcția tiroidei care asigură creșterea fizică spectaculoasă;
• hipofiza acționează asupra glandelor sexuale;
• epifiza și suprarenalele vor face să se manifeste caracteristicile sexuale secundare;
• intrarea în funcție a glandelor sexuale și deci debutul pubertății;
• timusul sau glanda copilăriei, aproape că își încetează activitatea.
Dacă fenomenele pubertate apar mai devreme la unii preadolescenți, atât la fete cât și la
băieți, sunt însoțite de accentuate neliniști și nesiguranță, de tendințe de izolare și întreruperea
relațiilor de comunicare cu ceilalți. Dacă pubertatea întârzie îi neliniștește mai ales pe băieți,
îi face să creadă că ceva nu-i normal în ființa lor etc.

Intrarea în adolescență se caracterizează prin:

• operațiile gândirii sunt pe deplin eliberate de conținuturile informaționale cărora li s-au
aplicat inițial, se generalizează, se transferă și devin formale;
• în timpul însușirilor cunoștințelor la diferite discipline se formează scheme de gândire
riguroase care pot fi aplicate cu ușurință în diferite situații și astfel gândirea se poate
desfășura cu mare viteză;
• perfecționarea și extinderea aplicării schemelor de gândire (cum ar fi a echilibrării
balanței, a compunerii forțelor, a compensării etc.), permite rezolvarea unui număr
mare și variat de probleme;
• un alt efect al formării schemelor de gândire este și ceea ce Piaget a numit spiritul
experimental spontan care consta în capacitatea adolescentului de a desprinde mental
toți factorii care sunt implicați într-o situație și de a proba apoi, pe rând, în minte,
influența pe care o au;
• raționamentul dominant e cel ipotetico-deductiv; adolescentul formulează ipoteze și
apoi desfășoară lanțuri lungi de raționamente pentru a le confirma; face apel la sisteme
abstracte de idei și la teorii. Acest aspect se amplifică în postadolescență. Adolescenții
înșiși sunt uimiți de forța minți lor;

20
 • gândirea prelucrează un mare volum de informații și folosește variate sisteme de
simboluri (din matematică, fizic, chimie etc.);
• noțiunile cu care operează gândirea formală au un grad mare de abstractizare și
generalizare și formează sisteme riguroase, în cadrul fiecărei discipline;
• adolescenții ajung la o gândire cauzală complexă;
• totodată, ei pot să cuprindă cu mintea, să se raporteze la spațiul și timpul infinite;
• sunt înclinați spre generalizări și spre construcții de teorii (mai ales în
postadolescență).

Memoria adolescentului este rezultatul maturizării mecanismelor cerebrale și al progreselor

constante înregistrate în stadiile anterioare. Caracteristicile cele mai importante sunt:
• atingerea volumului celui mai înalt care asigură însușirea cunoștințelor din variate
domenii și construirea bazelor culturii generale și a celei profesionale;
• dominarea memoriei logice fără de care nu s-ar putea face față solicitărilor școlare și
extrașcolare așa de variate și numeroase;
• creșterea capacității de a memora laturile abstracte și generale ale cunoștințelor care
permit formarea unor structuri cognitive ce integrează ușor noi informații și le asigură
păstrarea îndelungată;
• formarea unor noi procedee mnezice care susțin creșterea și mai mare a caracterului
activ al memoriei: identificarea ideilor centrale, ierarhizarea lor, selectarea
argumentelor, eliminarea detaliilor nesemnificative etc.;
• dezvoltarea mai largă a metamemoriei care permite gestionarea mai bună a
capacităților mnezice. Între gândirea și memoria adolescentului sunt puternice relații
de susținere reciprocă și astfel crește productivitatea și eficiența metamemoriei
generale specifică acestui stadiu;
• reproducerea activă a cunoștințelor, adică selecționarea corespunzătoare a materialului
ce trebuie actualizat, și reorganizarea în altă formă, adaptată sarcinilor de rezolvat.

21
Imaginația ajunge în acest stadiu la nivelurile înalte ale celorlalte procese cognitive, iar
adolescenții o percep ca pe o nouă zonă de autodefinire și exprimare originală. Cea
reproductivă se desfășoară din ce în ce mai ușor și mai bine și este investită în învățare, în
activitățile curente, în realizarea lecturilor de diverse feluri. Imaginația creatoare este cea care
se manifestă la cote foarte înalte. Este favorizată de legături strânse cu gândirea care susțin,
mai ales, originalitatea ei în sarcinile științifice și tehnice. Imaginația creatoare implicată în
activități artistice este propulsată de afectivitatea ce poartă amprenta acestei vârste, adică este
tumultuoasă, intensă, profundă, nuanțată. Imaginația creatoare a adolescenților și
postadolescenților se remarcă printr-un grad mai mare de originalitate, comparativ cu alte
stadii și prin personalizarea modurilor de exprimare.

Întreaga dezvoltare cognitivă, la care ne-am referit până acum, este strâns legată de
progresele limbajului. Acestea se constată în următoarele planuri:
• vocabularul înregistrează până la sfârșitul stadiului o creștere ce asigură o competență
lingvistică și mai crescută decât a preadolescentului. Cei ce continuă studiile însușesc
foarte mulți termeni științifici și nucleul de semnificații al unui număr mare de cuvinte
este reprezentat de noțiuni științifice complexe. De aceea sunt foarte exigenți în
legătură cu respectarea sensurilor exacte ale cuvintelor. Adolescenții și
postadolescenții însușesc în școală, dar și pe alte căi, tehnicile moderne de comunicare
lărgindu-și foarte mult orizontul de cunoaștere;
• însușesc două sau trei limbi străine, pot intra în dialog cu tineri din alte țări și pot
beneficia de avantajele informaționale ale internetului. Angajează, în comunicarea cu
altul, în mod adecvat, toate mijloacele neverbale. În cazul relațiilor afective profunde
cu anumite persoane, sunt capabili să recepționeze și să decodifice cele mai subtile
sensuri ale structurilor verbale emise de acestea și ale gesturilor însoțitoare;
• vorbirea are un debit adaptat la situații, este fluentă, expresivă, controlată mereu de
normele gramaticale bine stăpânite;
• adolescenții își pot elabora un stil propriu de exprimare verbală pe care îl apreciază ca
fiind măsura inteligenței și a gradului de cultură. Dialogul este diferențiat în funcție de
22
 interlocutor: față de adulți se exprimă reverențios, elevat, îngrijit, corect, față de egali
își permit lejerități verbale, din spirit de gașcă;
• în adolescență dar mai ales în postadolescență, se însușesc tehnici de citire rapidă și
pot scădea capacitățile de citire expresivă;
• limbajul scris ce caracterizează prin accentuarea particularităților individuale în
realizarea grafemelor, prin exigențe privind normele gramaticale și ortografice, prin
creșterea importanței fazei de proiectare a ceea ce se va realiza în scris.

Dezvoltarea afectivă tinde să se ridice în adolescență la cotele înalte pe care le atinge și

cogniția. Acest nivel crescut se exprimă astfel:
• entuziasm juvenil chiar exaltare afectivă ce exprimă, cu precădere, intensitățile înalte
și expansiunea vieții afective. De aceea mulți autori au spus că adolescența este o
vârstă a „furtunii și stresului” sau a „vivacității afective” etc.;
• rezonanța afectivă largă și profundă la toate felurile de evenimente din familie
(sănătatea și înțelegerea dintre părinți, dificultățile, certurile, divorțurile, moartea
bunicilor, nereușitele financiare sau șomajul etc.) din școală (reușita și nereușita,
victorie în concursuri și olimpiade, impresia de nedreptățire de către profesori, bucuria
că aceștia îi acordă atenție și îl ajută etc.) și din societate (evenimente politice, sociale,
culturale de importanță locală, națională sau internațională);
• formarea unor noi sentimente, mai ales legate de eu și de relațiile cu alții, cum ar fi: în
raport cu sine fericirea, mândria, demnitatea, orgoliul, îngâmfarea etc.; în raport cu
alții, cel mai important este cel al primei iubiri.
• intensificarea conștientizării trăirilor și experiențelor afective, exprimată în tendințele
crescute spre reflecție, meditație, reexaminare etc.;
• reglajul conduitelor emoțional – expresive este mai eficient atât în sensul diminuării
cât și în cel al amplificării lor. În relația cu sexul opus există o expectanță crescută și o
accentuată capacitate de examinare, discriminare și decodificare a celui mai mic gest
al persoanei iubite;

23
 • acceptorii morali se dezvoltă, se aprofundează și devin repere ale evaluării reacțiilor
afective proprii, precum și ale altora, în cele mai diverse situații.

În structura generală a motivației din adolescență trebuie relevate următoarele aspecte:

• se manifestă foarte activ trebuințele de autorealizare și autoafirmare și adolescentul
caută mereu noi ocazii pentru a și le satisface, ignorând uneori riscurile și pericolele;
• se parcurge o noua fază în cristalizarea interesului pentru viitoarea profesie și se
amplifică identificarea vocațională;
• interesele cognitive devin mai intense și mai selective, uneori, în ultimele clase de
liceu chiar făcându-se selecții excesive, care ar putea îngusta construirea bazelor
culturii generale; • interesele culturale rămân largi, relativ constante dar se satisfac
după ce se îndeplinesc obligațiile școlare și familiale;
• se intensifică interesul pentru viața interioară proprie;
• interesul pentru grupurile de egali rămâne crescut;
• anumite componente ale personalității vor îndeplini și rolul de motive (sistemul de
valori, idealul de viață).

În adolescență devin active trebuințele din vârful piramidei construită de Maslaw, acestea
ocupând planurile centrale ale constelațiilor motivaționale pentru numeroase activități. În
strânsă legătură cu dezvoltarea motivației se realizează și un anume grad de maturizare a
mecanismelor voluntare. Acest nou nivel al dezvoltării voinței în adolescență și
postadolescență se exprimă, mai ales, în următoarele planuri:
• voința este implicată în deciziile pentru viitoarea profesie și în procesul de pregătire
pentru aceasta;
• este angajată în manifestarea autonomiei și independenței dorite puternic de
adolescenți și extinse treptat în toate planurile vieții;
• activitățile autoformative de durată pe care le desfășoară, mai ales, adolescentul,
antrenează calități ale voinței cum sunt perseverența și tenacitatea.

24
Schimbările cele mai importante în sistemul de relații sunt următoarele:
• în familie nu mai este considerat copil și se poate bucura de o autonomie mai crescută.
I se respectă măcar unele din dorințe și preferințe, este consultat în unele probleme;
• în școală profesorii îl tratează ca elev mare respectându-i punctele de vedere, opțiunile,
sugestiile etc. Între adolescenți și profesori pot apărea relații de cooperare care să se
încheie cu referate și comunicări științifice;
• poate relaționa cu persoane din afara familiei și școlii, îmbogățindu-și experiența de
viață;
• instituțiile sociale îi recunosc noile capacități și astfel la 14 ani obține primul buletin
de identitate și la 18 ani dreptul de vot.
Toate schimbările în activitatea și relațiile adolescenților și postadolescenților generează
solicitări noi, ocazii și condiții de manifestare, altfel decât în copilărie și stimulează altfel
dezvoltarea psihică generală în ritmuri crescute și la niveluri înalte.

Dezvoltarea personalității în adolescență implică multe aspecte de continuitate față de stadiile

anterioare dar în același timp se produc așa de multe prefaceri încât așa cum am mai subliniat,
adolescența este considerată o a doua naștere. În cursul adolescenței se înregistrează
schimbări importante în structura personalității constând, pe de o parte, în consolidarea unor
componente așa cum sunt aptitudinile, pe de altă parte, în reorganizarea altora așa cum este
caracterul sau idealul de viață și, în fine, în apariția unora noi, mai ales cele din subsistemul
de orientare al personalității: sistemul propriu de valori, concepția despre propria viață și a
celorlalți, conștiința apartenenței la generație. Schimbări deosebite se petrec și în structura
imaginii de sine și a identității de sine. În urma acestor schimbări personalitatea se prezintă
pentru prima dată cu toate componentele ei ca un ansamblu organizat și unitar dar încă
insuficient stabilizat. Se trece astfel, și în acest plan al personalității, de la caracteristice
specifice copilăriei la o nouă personalitate care, în finalul stadiului, se caracterizează prin
autonomie crescută, echilibru între aspirație și posibilități, între propriile interese și cele ale

25
grupului, prin conturarea mai clară a propriei identități și prin capacități sporite de adaptare la
mediu.
Adolescența este și stadiul în care se formează câteva componente ale personalității care
exprimă funcția proiectivă și pe cea orientativă a acestuia. Cele mai importante sunt:
• structurarea sistemului propriu de valori care are următoarele surse de formare:
capacitățile cognitive crescute care le permit înțelegerea profundă a valorilor, creșterea
experienței personale de viață și observarea vieții altora, influențele sociale care țintesc
difuzarea valorilor;
• cristalizarea unei concepții personale asupra vieții proprii și a vieții în general, care dă
sens și semnificație activităților în care adolescenții se implică și totodată, le
canalizează energiile și capacitățile;
• apariția conștiinței apartenenței la generație bazată pe competența cognitivă a
adolescenților care le permite să-și dea seama că toți cei ce se află în acest interval al
vieții simt, gândesc și acționează la fel, și să se compare permanent cu celelalte
generații.
• idealul de viață care a început să se cristalizeze în preadolescență dobândește
următoarele caracteristici: este o construcție personală; este stabil; mai susținut de
cunoașterea capacităților și intereselor proprii; mai bine elaborat, mai ales în legătură
cu devenirea profesională; legat de valori și orientat de către acestea;
• imaginea de sine și identitatea de sine sunt mai clarificate datorită intensificării
conștiinței de sine și ale trebuințelor de autoafirmare și autorealizare.
Principalele căi de autocunoaștere folosite de adolescenți sunt : autoobservația, reflecția și
meditația asupra a ce au trăit, cum au acționat, dialogul cu părinții, profesorii, colegii,
confruntarea și comparația cu alții, implicarea în fel de fel de activități, atenta recepționare a
atitudinilor celor din jur față de ei.

În ceea ce privește imaginea de sine, semnificative sunt următoarele aspecte:

26
 • eul fizic rămâne în centrul imaginii de sine și este valorificat în relațiile dintre sexe.
Adolescența are o atitudine activă de optimizare față de eul fizic și caută variate căi de
a-l îmbunătăți.
• eul psihic este în centrul autocunoașterii. Adolescenții sunt preocupați de a-și cunoaște
nivelul inteligenței, însușiri caracteriale și temperamentale care sunt importante în
relațiile cu alții.
• eul social care a traversat în stadiul anterior o perioadă complexă datorită integrării în
grupuri, este mai clar în adolescență (știu ce loc ocupă în grup și de ce popularitate se
bucură) și se află într-un mai bun echilibru cu cerințele grupurilor.
• eul moral se dezvoltă mult la această vârstă. În adolescență pot fi constatate niveluri
mai înalte ale conștiinței morale pentru că sunt capabili să înțeleagă mai bine valorile
morale și comportamentele oamenilor și să formuleze judecăți asupra acestora din
urmă dar și asupra propriilor conduite. În ceea ce privește caracterul în adolescență se
produc schimbări foarte importante.

Unele însușiri caracteriale apărute în copilărie se consolidează dar cele care sunt legate de
relațiile cu persoanele adulte și cu instituțiile sociale intră într-un proces de mari prefaceri
care nu este lipsit de tensiune, contradicții, conflicte și pe care cercetătorii l-au numit „criza
de originalitate a adolescentului”. Însuși termenul general de criză implică o stare de tensiune
internă într-o structură care duce în final la destructurare și la o nouă reorganizare și înnoire.
Criza de originalitate din adolescență se caracterizează printr-o tensiune ce este generată de
nepotrivirea dintre schimbările biologice și psihice, deja petrecute și comportamentele și
atitudinile care erau ale copilărie și erau în general așteptate, dorite, întărite, încurajate de
către părinți. În acest proces se manifestă atât o latura negativă, constând în înlăturarea a ceea
ce nu mai este util adoptării, cât și alta pozitivă, de susținere a formării de noi competente și
atitudini. În centrul acestor prefaceri se poate afla eul cu rolurile sale de integrare și
coordonare, care se pot astfel amplifica și afirma tot mai puternic, sau componentele
creatoare care își găsesc un nou context de manifestare, dat de o sporită autonomie și
independență. În miezul acestor transformări se află atitudinile caracteriale și conduitele
27
morale. În mod concret criza se prezintă ca manifestare frecventă a protestului adolescentului
față de cerințele și așteptările adultului, ca reacție intensă de supărare și conflict, cu tendința
de a discredita gusturile, preferințele, realizării părinților și de a le prezenta uneori agresiv pe
ale lor etc. Comportamentele și atitudinile adolescenților sunt uneori atât de intense și
pornesc de la conflicte adesea neînsemnate încât medicii psihiatri le-au numit “patologia
normala a adolescenților”. Însă felul în care se parcurge criza diferă de la individ la individ,
de la grup la grup. Diferențele se pot referi la: intensitatea manifestării crizei, momentul
începerii ei (la unii poate începe în adolescență), durata crizei (la unii poate dura mai mulți
ani), diferența după apartenența la sex (la băieți este mai intensă), implicarea particularităților
temperamentale, diferențieri între adolescenții din mediul urban și din mediul rural, după ceea
ce se află în centrul acestor prefaceri.
De cele mai multe ori în centrul crizei se află subsistemul caracterial. Literatura de
specialitate relevă prefacerile care se referă la autonomie și independență, la disciplină și
responsabilitate, conformism și nonconformism, îndrăzneală exagerată până la teribilism,
asumare de riscuri fără chibzuință, adesea foarte periculoase și cu urmări grave. Se constată,
de asemenea, o tendință specifică vârstei, de a se avânta în necunoscut, motivată, cel mai
adesea de dorința de a ști totul.
În general, în timpul crizei se parcurg câteva faze principale. Între 14 și 16 ani există o
perioadă de afirmare exterioară când domină dorința de singularizare și individualizare,
manifestate în comportamente și atitudini neașteptate, uneori paradoxale, în exprimări
surprinzătoare, în reacții afective intense. Între 16 și 18 ani apare o a doua perioadă care este
de interiorizare, în care afirmarea eu-lui nu mai este ostentativă ci intimă, ca o reculegere și
descoperire a bogăției și valorii vieții mintale. Către 19–20 de ani criza se diminuează și se
atinge un nou echilibru cu mediul.
Prin urmare, în adolescență se desfășoară un proces intens și amplu de schimbare, dezvoltare
și restructurare a personalității care este central pentru următorul ciclu al vieții, cel de
maturizare. Pe fondul acestor caracteristici generale personalitatea adolescentului poate
prezenta foarte multe particularități individuale. În general, în adolescență se accentuează

28
caracterul particularizat și individualizat al dezvoltării psihice. Totodată fiind o structură în
plin proces de transformare.

29
III.2 Adult tânăr și adultul matur

Deși sunt diferențe între autori, în ceea ce privește intervalul de vârstă corespunzător acestui
stadiu, cei mai mulți teoreticieni fixează acest ciclu de dezvoltare între 25 și 35 de ani.
Exigențele actualei societăți întârzie accesul la locuri profesionale și sociale importante iar
tinerii trăiesc tensionat această amânare, fiind conștienți, în același timp, de propriile
capacități fizice și psihice. Mai mult chiar, fiind mai deschiși la nou și mai receptivi la tot ce
înseamnă progres, tinerii pot dispune de cunoștințe mai noi, pot avea deprinderi mai ample de
comunicare și mai ales de stăpânire a tehnicii calculatoarelor. Astfel, în profilul acestui stadiu
sunt câteva dominante care exprimă această poziție a tinereții în procesul general al
dezvoltării umane și totodată locul său în societate. Este vorba de:
• vigoare fizică și psihică deplină;
• construirea în fapt a subidentității profesionale, familiale și sociale;
• antrenarea efectivă în rezolvarea proiectelor de viață și obținerea de succese;
• dominanta învățării practice în toate planurile de integrare;
• accentuarea conștiinței apartenenței la generație care explică tendința manifestă de a
trece din situația de „rezervă socială” la cea de „forță socială activă”;
• accentuarea modului personal de manifestare a capacităților fizice și psihice;
• construirea unui statut profesional propriu dar persistență încă a căutărilor în sfera
ocupațională.

În acest stadiu se conservă, în mare măsură, caracteristicile pe care fiecare le-a dobândit în
adolescență și postadolescență. Dacă avem în vedere tinerii care au obținut o pregătire
superioară atunci se constată că:
• capacitatea de prelucrare informațională se manifestă deplin și se poate extinde în noi
arii cognitive;
• operativitatea gândirii se păstrează la cotele ridicate atinse anterior;
• gândirea tânărului este largă, profundă, sistematică și riguroasă;

30
 • noutatea specifică acestui stadiu este adaptabilitatea mintală la sarcini profesionale
specifice.

Cu privire la capacitatea mnezică cercetările au relevat câteva aspecte ce diferențiază acest

stadiu de cel anterior și anume:
• cei care au avut în adolescență și postadolescență o memorie bună o păstrează și în
acest stadiu;
• memoria continuă să fie mai solicitată, după terminarea studiilor și sunt două feluri de
achiziții:
• la tinerețe se atinge gradul cel mai înalt de păstrare a celor memorate pentru că, pe de o
parte se produc perfecționări ale mecanismelor memoriei și, pe de altă parte, există o
motivație, atât profesională cât și culturală, mai intensă și mai legată de constantele
fundamentale ale personalității.

Capacitățile imaginative se pot manifesta deplin la tinerețe, existând în acest stadiu o mare
disponibilitate pentru aceasta. Ele sunt influențate de angajarea profesională a tinerilor și de
accentuarea personalizării întregii vieți psihice. Caracteristicile imaginației din acest stadiu
sunt:
• se maturizează din punct de vedere funcțional combinatorica imaginativă;
• procesualitatea imaginativă este mai adaptată la scopurile fixate, mai echilibrată ca
desfășurare, diminuându-se exuberanța care a fost caracteristică preadolescenței și
chiar adolescenței;
• imaginația devine un factor principal și constant al creativității și mai bine relaționat
cu gândirea și de aceea crește calitatea produselor ei;
• d) dacă profesia solicită imaginație, aceasta se va modela pe specificul sarcinilor
acesteia.
Felul în care vor fi investite și dezvoltate capacitățile cognitive și abilitățile practice ale
tinerilor, depinde foarte mult de particularitățile mecanismelor lor de stimulare, adică de
afectivitate și motivație. Cu privire la viața afectivă a tinerilor se poate spune că și aceasta se
31
manifestă pe deplin în aproape toate planurile. Pot fi relativ ușor constatate, mai ales,
următoarele caracteristici:
• păstrează, în bună măsură, exuberanța afectivă a adolescenților și postadolescenților.
Se implică imediat în evenimente și reacționează intens afectiv;
• spre deosebire de adolescenți, sunt mai selectivi în manifestarea răspunsurilor lor
afective. Sunt în stare să se atașeze afectiv de cineva, uimind pe cei din jur cu
intensitatea și stabilitatea sentimentelor și să rămână insensibili față de alții;
• fiind mai deschiși la viața socială și stabilind în mod independent fel de fel de relații,
adulții aderă cu toată forța lor sufletească la concepții și grupuri umane și
demonstrează uneori un atașament fanatic la acestea, promovându-le, apărându-le,
susținându-le, ignorând, în același timp, pericolele și dezavantajele pe care aceste
angajări le implică;
• fac investiții afective semnificative în activitatea profesională. Realizând integrarea și
adaptarea inițială la muncă, ei trăiesc emoțiile începutului, ale primului salariu, ale
primelor confirmări despre sine. Când locul de muncă este corespunzător cu ce au
visat, sunt încântați și încrezători, iar când situația este contrară sunt dezamăgiți,
nemulțumiți, neliniștiți în ce privește viitorul.
• un alt plan al investițiilor afective din tinerețe este cel familial.

Motivația generală a tinerilor are, de asemenea, câteva particularități care exprimă pe de o

parte modalitatea mai matură de manifestare a unor motive și pe de altă parte, formarea altora
și organizarea superioară a sistemelor motivaționale. Sunt de reținut următoarele aspecte
distinctive:
• trebuințele de autorealizare care s-au activat puternic în adolescență sunt acum în
deplin curs de înfăptuire prin întreaga integrare profesională, familială și socială a
tânărului. Ele se află împreună cu alți factori la originea chiar a primelor realizări ale
tânărului, acestea fiindu-i de acum recunoscute de grupul din care face parte;
• interesele profesionale care s-au conturat mai bine în adolescență, se consolidează și
aprofundează prin integrare profesională efectivă, mai ales dacă locul de muncă a
32
 satisfăcut așteptările adultului și corespunde capacităților lui. Acestea stimulează
activitățile de perfecționare prin cursuri de profil, studiul personal al diferitelor surse
științifice, receptivitatea față de noutățile tehnologice etc.;
• atașamentul față de profesie se poate dezvolta puternic dacă ambianța fizică și socială
a locului de muncă este pozitivă și în progres, dacă înzestrarea tehnică este
corespunzătoare, dacă managementul este eficient;
• tinerii care chiar din adolescență și-au descoperit vocația și au acum un loc de muncă
ce corespunde acesteia vor realiza o implicare profesională și mai puternică chiar dacă
nu sunt neapărat îndeplinite toate condițiile discutate anterior. Vocația explică și faptul
că unii tineri se angajează în posturi mai slab remunerate dar care le permit să-și pună
în valoare capacitățile și să și le dezvolte continuu;
• un factor motivațional puternic sunt și aspirațiile profesionale. Printre cele mai
importante sunt: creșterea competenței profesionale, dobândirea recunoașterii de către
ceilalți a meritelor personale, avans în ierarhia de conducere a întreprinderii
posibilitatea de a se manifesta creativ;
• în spațiu vieții de familie, motivele principale sunt: buna înțelegere în cadrul cuplului
și armonie conjugală, dobândirea unei locuințe proprii, dotarea corespunzătoare și
asigurarea unui nivel de trai satisfăcător, sănătatea tuturor celor din familie, asigurarea
condițiilor cât mai bune de educație a copiilor;
• interesele științifice și culturale, dacă s-au format în stadiile anterioare se vor consolida
acum și vor stimula căutarea căilor și condițiilor satisfacerii cât mai bune a lor.

Integrarea inițială și adaptarea la profesie permite dobândirea unei reale identități de sine în
sfera ocupațională. Tânărul asociază ființei sale ocupația sa, postul său de muncă. Are
posibilitatea să-și probeze pe deplin calitățile să aibă succese și uneori și eșecuri, să ajungă la
o mai obiectivă evaluare a ființei sale. Această integrare profesională se poate face repede și
bine la unii tineri dar la alții, din cauze obiective (locul de muncă nu dispune de dotare
tehnică actuală, managerii nu au încredere în ei sau le e frică să nu li se ia posturile, echipele
de lucru nu sunt dispuse să accepte noi membri), fie subiective (tânărul trăiește acel „șoc al
33
realității”, la care ne-am referit, se supraapreciază, locul de muncă nu este în concordanță cu
aspirațiile sale) tinerii pot schimba două-trei locuri de muncă. Se precizează chiar că între 32
și 40 ani trebuie să se facă angajamente profunde și să se elaboreze proiecte reale de realizare
profesională, pentru ca dezvoltarea personalității să se desfășoare optim (Bonchiș, 2000).
Identitatea maritală este, la rândul ei, în plin proces de cristalizare și consolidare. Se parcurge
o etapă importantă de maturizare a sentimentelor în cadrul cuplului, se clarifică și precizează
rolurile fiecăruia, apar și se manifestă roluri parentale. Între 22 și 28 ani, la mulți tineri se
stabilizează rolurile maritale, dar alții, fie continuă căutările, fie optează pentru cuplul
consensual.
Identitatea socio-culturală se construiește prin integrarea în fel de fel de grupuri: de muncă și
extraprofesionale și este și mai accentuată la cei care au interese puternice care-l fac să intre
în activități social-politice.
Conștiința apartenenței la generație este și mai puternică și mai activă și de aceea exercită
„presiuni emancipative”.
Componentele temperamental-caracteriale sunt stabilizate și consolidate, fără a fi rigide și
inflexibile și caracterizează o anumită treaptă de maturizare a personalității care diferențiază
pe tânăr de adolescent. Cercetările au relevat câteva caracteristici de ansamblu ale structurii
de personalitate a adulților care constituie nucleul reprezentărilor sociale despre persoanele
aflate în acest stadiu și anume: a) energie și dinamism; b) orientare expresă spre nou și viitor;
c) aspirații înalte; d) generozitate și încredere în ceilalți; e) curaj și temeritate; f) prețuirea
onoarei, a spiritului de dreptate, dar și a confortului și banilor (Crețu, 2016).

Adultul matur

Cercetările asupra acestui lung interval al vieții au devenit mai sistematice și mai constante
ceva mai târziu față de cele referitoare la celelalte stadii. Explicația acestui fapt constă în
caracteristica adultului de a reprezenta împlinirea vieții psihice umane care a fost cel mai
mult studiată de psihologia generală, iar schimbările, evoluțiile sunt mai puțin ample și
relevante pentru psihologiile evolutive. Cercetătorii consideră că stadiul adult se întinde între

34
35 și 65 de ani, are cea mai mare durată și trebuie luate în considerare subetapele sale în care
vor apare dominante caracteristice:
a) adultul tânăr, între 35-45 ani are următoarele caracteristici dominante și distinctive:
• integrare și adaptare profesională intensă;
• statut și roluri familiale diversificate și consolidate;
• integrare socială încărcată de responsabilitate;
b) adultul matur între 45-55 ani se distinge prin următoarele dominante:
• se atinge vârful în propriul avans profesional, în acord cu calificarea sa;
• modificări în rolurile parentale legate de căsătoria copiilor;
• amplificarea valorilor și atitudinilor sociale și politice;
c) adultul tardiv, între 55-65 ani se caracterizează prin:
• preocuparea pentru menținerea competenței profesionale și pregătirea pentru ieșirea
din activitatea de muncă;
• posibila lărgire a rolurilor familiale prin apariția nepoților;
• păstrarea și chiar amplificarea rolurilor sociale și politice.

Specificitățile dinamicii gândirii și inteligenței la adulți sunt:

• acele abilități cognitive, care sunt antrenate în sarcini curente simple, tind să
staționeze. Este vorba de abilități implicate într-un test de inteligență așa cum ar fi cel
elaborat de Raven sau abilități generale de vocabular;
• capacitățile solicitate de profesie sau cele puse în lucru în activitățile de timp liber,
înregistrează creșteri. De exemplu cele legate de achiziționarea de cunoștințe își
păstrează un bun randament și au noi progrese până la 58-60 ani și mai mult. La unele
persoane, aceste creșteri se produc și până la aproape 90 ani;
• toate capacitățile cognitive care sunt rar și slab implicate în activitățile unei persoane
vor scădea în mod cert.

Referitor la capacitatea mnezică a adulților precizăm următoarele:

35
 • memorarea logică este permanent antrenată în toate felurile de situații și se conservă
foarte bine;
• organizarea materialului de memorat atinge acum cel mai înalt nivel, caracteristic
pentru om, întrecând celelalte studii;
• selectivitatea memoriei este accentuată mai ales ținându-se cont de solicitările
numeroase cu care se confruntă adultul;
• la adultul angajat într-o muncă ce presupune un grad de calificare se continuă
dezvoltarea memoriei profesionale care excelează mai ales în reținerea acelor aspecte
ce se referă la strategii și proceduri de lucru, înfruntarea riscurilor, informațiile mai noi
și mai direct legate de desfășurarea muncii;
• memoria spontană scade ușor după 45 ani;
• memoria de scurtă durată scade ușor după 40-45 ani.

Imaginația adultului a fost o temă frecventă pentru psihologia creativității și pe baza acestor
cercetări pot fi relevate următoarele aspecte caracteristice pentru studiul adult:
• mecanismele imaginației sunt pe deplin formate și maturizate și totuși la adult nu se
mai manifestă, decât în mod excepțional, exuberanța imaginativă a celorlalte stadii;
• cea mai activă și mai frecvent manifestată este imaginația creativă care însă acum are o
direcție stabilizată fie în profesie, fie în activitățile de timp liber;
• imaginația creatoare manifestată la unii în domeniul științific, poate atinge niveluri
ridicate de originalitate. Ea se află într-un echilibru optim cu gândirea, fiind, în mare
măsură condusă și controlată de către aceasta;
• imaginația creativă investită în artă poate, de asemenea, atinge vârfuri ale noutății și
originalității datorită, pe de o parte, maturizării afective și motivaționale și, pe de altă
parte, experienței de viață de care dispune adultul;
• visul de perspectivă continuă să se manifeste activ dar mai puțin expansiv, în cadrul
funcției proiective a personalității.

36
Pot fi relevate și câteva particularități ale limbajului adultului, pornind de la cercetările de
psiholingvistică și cele de psihologia comunicării. Nivelul limbajului este influențat de
factorii care au fost importanți și pentru celelalte capacități cognitive: durata școlarității,
nivelul calificării profesionale, specificul sarcinilor profesionale, calitatea activităților de
timp liber. Cele mai importante particularități sunt:
• aspectele cantitative și calitative ale vocabularului caracteristice pentru stadiile
anterioare se conservă, pe de o parte și, pe de altă parte, se îmbogățesc în anii
maturității dar în mod diferențiat la fiecare în funcție de factorii enumerați mai sus.
Există totodată deosebiri între vocabularul persoanelor adulte și cel al adolescenților și
tinerilor în sensul că primii sunt mai puțini receptivi și mai puțin obișnuiți cu termenii
tehnici din domeniul informaticii și calculatoarelor;
• structurile verbale sunt puternic stabilizate fie că sunt corecte sau nu și astfel viteza și
fluența vorbirii sunt asigurate. Este posibil să se instaleze chiar și unele ticuri verbale
în comunicarea adultului;
• exprimarea verbală este bine adaptată la situația de comunicare însă bogăția și nivelul
elevat sunt influențate de durata școlarizării, nivelul intelectual și cel al calificării
profesionale și de atitudinea activă a adultului față de autoperfecționare. Adulții cu
înaltă calificare și cultură generală amplă au un nivel superior de comunicare și
manifestă autoexigențe speciale când sunt în situația de a folosi limbajul științific;
• comunicarea scrisă se perfecționează permanent la cei cu calificare înaltă și profesii
intelectuale dar poate diminua la cei cu școlaritate scurtă și calificare simplă;
• mijloacele nonverbale sunt adecvat utilizate de toți;
• pot fi mai puternic stabilizate influențele dialectale sau cele ce vin din partea profesiei.

Cele mai importante particularități ale învățării adulților care sunt favorabile obținerii unui
randament bun sunt următoarele:
• adulții pot să realizeze mai ușor unitatea dintre analiza abstractă și cea concretă a
problemelor sprijinindu-se pe o experiență profesională amplă și variată;

37
 • reușesc să extragă mai repede ceea ce este important și semnificativ dintr-un material
ce trebuie învățat;
• cei cu școlaritate îndelungată reușesc să se orienteze cu succes în sursele variate de
informare;
• disting mai repede aspectele aplicative ale cunoștințelor pe care și le însușesc;
• sunt orientați cu precădere asupra noilor metode și procedee profesionale oferite de
programele de învățare;
• au exigențe ridicate față de rigoarea și precizia a ceea ce li se propune să învețe.
Asemenea particularități trebuie să fie avute în vedere la elaborarea programelor de
învățare propuse adulților.

Cu privire la afectivitatea și motivația adulților se poate aprecia că se înregistrează, în acest

stadiu, un vârf al manifestării și maturizării lor și se diferențiază clar persoanele de vârsta a
doua de celelalte generații. Cele mai importante caracteristici ale afectivității adulților care
sunt și expresii ale maturizării lor afective sunt următoarele:
• viața a ocazionat „trecerea prin toate” felurile de evenimente și trăirea celor mai
variate emoții, dispoziții, sentimente. Prin urmare, adulții se caracterizează prin cea
mai bogată și diversificată viața afectivă;
• la vârsta adultă se stabilizează și se manifestă la nivel maxim: satisfacție sau
insatisfacția profesională, un atașament profesional remarcabil și sentimentele
parentale alimentate mai întâi de relațiile cu copiii și apoi cu nepoții;
• dezvoltarea unor sentimente legate de acceptarea de sine, cum ar fi mândria,
demnitatea, sau insatisfacția, dezamăgirea etc.;
• dar în general, în stadiul adult se realizează o raportare la sine mai calmă, mai puțin
tensionată:
• se manifestă în acest stadiu, un echilibru afectiv și o stăpânire de sine care ating cele
mai înalte cote din întreaga viață;

38
 • există o tendință caracteristică adultului de a se implica puternic afectiv în viața de
familie și în profesie chiar cu riscul unei anumite neglijări a propriei persoane. El
demonstrează o crescută responsabilitate față de tot ce face și este văzut de ceilalți ca
„generația de bază”.

Structura motivației personalității adulte se caracterizează prin următoarele:

• motivația profesională este stabilizată și intensă și are o mare forță de orientare și
susținere energetică a activităților și atitudinilor cum ar fi: stabilitatea în profesie și pe
post, tenacitatea în îndeplinirea sarcinilor, punctualitatea și responsabilitatea în muncă.
Aspirațiile profesionale sunt susținute de capacitățile și realizările deja obținute. Ele se
referă la adultul tânăr, la perfecționare profesională și creativitate; la adultul mijlociu
țintește o și mai mare creștere a competenței și avansarea în ierarhie, iar la cel tardiv,
la recunoașterea de către ceilalți a competenței atinse și a consultării sale în probleme
importante;
• motivația pentru activitățile din spațiul familial vizează bunăstare și armonie conjugală
și educarea nepoților și sprijinirea succesului lor școlar, ajutorarea familiei tinere a
propriilor copii;
• motivația pentru viața socială și politică este activă și rămâne astfel la unii adulți, pe
toată durata stadiului și dincolo de 65 ani. Aspirațiile în acest plan sunt legate de
avansul în ierarhia politică și de ecoul favorabil al actelor personale în conștiința
oamenilor;
• motivația culturală este relativ intensă dar poate fi satisfăcută numai în limitele
timpului de care dispune adultul.

Allport a analizat în cartea sa „Structura și dezvoltarea personalității”, punctele de vede ale

mai multor autori privind maturizarea personalității. Autorul însuși, consideră că
personalității mature îi sunt caracteristice următoarele particularități:
• stăpânirea de sine în orice situații și cu precădere în cele dificile;
• echilibrul afectiv;
39
 • independența în decizii și acțiune;
• autonomie în toate planurile;
• prudență;
• obiectivitate în perceperea de sine și a altora;
• expansiunea moderată și fundamentată în ceea ce privește proiectarea viitorului;
• înfruntarea matură a marilor încercări ale vieții.

Prin urmare persoanele aflate la vârsta adultă rămân în continuare orientate spre viitor și spre
prospectarea acestuia. Dar spre deosebire de adolescență și tineri, adulții tind să fie influențați
de experiența pe care o au și să fie mai prudenți pentru că au realizat deja ceva și nu vor să
piardă și își evalueze mai bine forțele și condițiile de care dispun. Stadiul adult este
caracterizat și prin faptul că aptitudinile și creativitatea se pot manifesta la niveluri înalte.
Adulții ajung să-și realizeze proiectele de viață, să se simtă împliniți și să-i asume
responsabilități majore în plan profesional și familial, ceea ce exprimă un grad înalt al
funcționării caracterului. Imaginea de sine și identitatea de sine parcurg un proces de
dezvoltare și consolidare treptată de-a lungul ciclului de dezvoltare.

Toate aspectele dezvoltării personalității prezintă numeroase variații individuale pentru că

istoria vieții personale este, pe de o parte, foarte diferită la fiecare și, pe de altă parte, efectele
acesteia se acumulează în timp și au influențe particularizante. Toate progresele psihice, și
toate aspectele maturizării, atinse în acest stadiu definesc adulții ca pe o generație de bază în
toate planurile: profesional, social, familial și așa sunt priviți de cei ce se află în celelalte
momente ale vieții.

40
III.3 Bătrânețea

Interesul pentru toate schimbările care se petrec în ultima parte a vieții a fost susținut și de
creșterea longevității în acest secol. Mai ales în țările civilizate, durata medie a vieții este la
bărbați de 70 ani și la femei de 75 ani. Sunt destui și cei care trăiesc până spre 85-90 ani. Dar
procesul de îmbătrânire presupune o interacțiune deosebită între schimbările biologice și cele
psihice și se constată că ritmul și profunzimea celor din urmă au o mare importanță în
instalarea celei de a treia vârste. De aceea cercetarea psihologică a bătrâneții s-a accentuat.
Totodată, s-a constatat că transformările fizice și psihice de la vârsta a treia nu sunt la fel în
toate momentele acestui ciclu și de aceea au fost distinse câteva stadii care se deosebesc
semnificativ unele de altele. În literatura românească de specialitate sunt considerate
următoarele stadii: între 65 și 70 de ani este stadiul de trecere; între 70-80 ani este prima
bătrânețe; între 80- 90 ani a doua bătrânețe și după 90 ani marea bătrânețe (Șchiopu și Verza,
1995).
Stadiul de trecere (65-70 ani) prezintă câteva caracteristici:
• chiar cei ce se află în această perioadă a vieții încă nu se consideră bătrâni (75% dintre
cei trecuți de 60 ani nu spun despre ei că sunt bătrâni) ceea ce arată că din punct de
vedere subiectiv își simt încă disponibilitățile pentru activități și relații;
• chiar dacă pensionarea deja s-a produs, la finalul ciclului anterior, și s-a anulat
identitatea profesională, multe persoane dispun de rezerve fizice și intelectuale, de
experiență profesională bogată, de aptitudinile pe care le-au manifestat ani în șir. O
parte dintre persoanele de peste 60 ani reușesc să-și găsească încă de lucru în sfera
profesiei pe care au practicat-o. Dar cei mai mulți își investesc forțele fizice și psihice
în activități casnice, culturale sau își cresc nepoții și ajută familiile tinere. Ei își
organizează astfel programul de viață în raport cu aceste posibilități și reușesc să
rămână activi și folositori;
• totodată, relațiile lor sociale se mai restrâng și unii pot trece printr-o criză de prestigiu
și de scădere a interesului pentru viață. Ei spun că „nu mai sunt ce au fost”;

41
 • poate apare o anume fragilitate biologică și astfel se îmbolnăvesc mai frecvent și se
vindecă mai greu. Însă în ansamblu, este un stadiu care nu pune prea mari probleme.

Stadiul primei bătrâneți (70-80 ani) are următoarele caracteristici distinctive:

• scad mai mult capacitățile lor fizice și psihice și-i determină să-și reducă angajările în
activități și relații;
• acordă mai mare atenție păstrării sănătății și tratării stărilor de boală, aceasta fiind o
temă prioritară a comunicării cu alții;
• își recunosc limitele datorate bătrâneții dar dacă nu intervin probleme grave de
sănătate își trăiesc viața relativ senin și cu satisfacția pentru ce au realizat până acum;
• pot avea dificultăți materiale și financiare și trebuie ajutați de cei tineri.

A doua bătrânețe este cuprinsă, așa cum am precizat, între 80 și 90 ani și se caracterizează
prin:
• scăderi accentuate ale capacităților fizice și psihice;
• starea de sănătate este din ce în ce mai amenințată;
• cuplul conjugal se poate destrăma datorită dispariției unuia dintre parteneri;
• modificările în plan afectiv sunt intense și dominate adesea de sfârșitul implacabil și
de singurătate;
• apare dependența de altul pentru rezolvarea problemelor curente ale vieții.

Pe măsură ce se înaintează în vârstă, se produc o serie de schimbări chiar în regimul de viață

al persoanelor în vârstă, care se accentuează de la un stadiu la altul și anume:
• scade durata generală a somnului. Apar frecvent insomnii. Pe parcursul zilei apar stări
de oboseală;
• se modifică regimul alimentar în sensul că se evită mâncărurile mai grele și se preferă
mai mult legumele și fructele;
• scade apetitul alimentar.

42
Se reduc implicările în activități mai grele și de durată. Modificările organice cele mai
importante sunt:
• la nivelul sistemului osos: se poate accentua pierderea de țesut osos și astfel,
eventualele fracturi devin periculoase; mobilitatea articulațiilor scade și mișcările
devin mai dificile; reumatismul, discopatiile, sciatica pot fi frecvente; se accentuează
deteriorarea dentară și apar modificări fizionomice și dificultăți în vorbire și hrănire;
• țesutul muscular își modifică structura proteică și funcționalitatea. Capacitatea de
tonus muscular descrește. Mișcările mâinilor devin mai lente și mersul este mai încet
și mai greoi. Scade funcționalitatea mușchilor implicați în digestie și respirație;
• aparatul circulator prezintă următoarele modificări: creșterea tensiunii arteriale,
îngroșarea pereților vaselor sangvine, micșorarea lumenului acestora și apariția
pericolului de infarct. Cardiopatiile devin frecvente;
• modificările la nivelul aparatului respirator sunt următoarele: funcționarea de
ansamblu este mai slabă; respirația este mai superficială, oxigenarea întregului
organism este diminuată; apar îmbolnăviri dese (bronșite, emfizem pulmonar);
• în funcționalitatea aparatului digestiv apar următoarele modificări: scăderea secrețiilor
unor glande (salivare, gastrice, pancreatice și ceva mai puțin ale ficatului) modificarea
digerării substanțelor și scăderea capacităților de absorbție a lor, la nivelul intestinului
subțire;
• modificări destul de importante apar în sistemul neuroendocrin, cum ar fi: diminuarea
activității tiroidei, creșterea celei a suprarenalelor generând sclerozarea vaselor și
accentuarea tensiunii arteriale;
• sistemul nervos central suferă următoarele modificări mai importante: accentuarea
deteriorării neuronilor și scăderea generală a greutății creierului (până la 1250 gr la
bărbați și 1125 gr. la femei) aplatizarea scizurilor și circumvoluțiunilor, scăderea
mobilității excitației și inhibiției, creșterea latenței în emiterea răspunsurilor la
excitanții complecși. Încetinirea activității sistemului simpatic și parasimpatic explică
unele din schimbările funcționale analizate mai sus.

43
Alături de schimbările funcționale ale organismului sunt și altele referitoare la aspectele
exterioare corporale. Cele mai importante sunt:
• scăderea înălțimii generale a corpului și apariția gârbovirii progresive;
• modificări ale taliei și greutății generale corporale, obezitatea fiind frecventă;
• modificări fizionomice: accentuarea mai mare a trăsăturilor și ridurilor, pierderea
danturii, albirea totală a părului; pielea este în general mai subțire, palidă, uscată și cu
o pigmentare caracteristică.
Toate acestea influențează imaginea de sine a persoanelor și modifică atitudinile față de sine.

În acest al treilea ciclu al vieții scad sensibil capacitățile senzoriale și motrice astfel: mai lent
între 65-70 ani, mai accentuat între 70-75 ani, cu tendința de stabilizare la niveluri reduse.
Cele mai importante schimbări sunt următoarele:
• la nivelul sensibilității vizuale: scade acomodarea cristalinului, vederea în adâncime și
claritatea imaginilor. Câmpul vizual se reduce și se modifică activitatea retinei așa că
diferențierea culorilor este mai slabă (Șchiopu și Verza, 1995). Bătrânii au și mai
mare nevoie de lumină în mediul ambiant. Pot apare boli oculare (cataracta,
glaucomul), ce trebuie cu atenție și prompt tratate;
• sensibilitatea auditivă suferă modificări mai lente între 65 și 75 ani dar apoi scăderile
sunt mai accentuate pentru toate felurile de sunete (verbale, muzicale, naturale). Apare
un fel de surditate psihică, adică bătrânul aude sunetele verbale dar nu înțelege ce i se
comunică. Bătrânii au o reactivitate specială la zgomotele de orice fel;
• sunt scăderi și ale sensibilității termice și tactice dar acestea au o influență mai mică
asupra comportamentelor bătrânilor. Modificările în sfera auzului și văzului
influențează mai mult activitățile și relațiile bătrânilor.
În ceea ce privește motricitatea se pot releva următoarele aspecte specifice bătrâneții:
• scad progresiv și din ce în ce mai mult precizia, suplețea, viteza, forța și gradul de
coordonare a mișcărilor;
• deprinderile motorii implicate în autoserviri se conservă foarte multă vreme;

44
 • mersul este mai greoi, mai încet, mai nesigur;
• la începutul ciclului persoanele își păstrează și manifestă satisfăcător deprinderile de
conducători auto, compensând, mai ales prin prudență, scăderile semnalate anterior.

În activitățile curente ale bătrânilor sunt implicate mai ales capacitățile de memorie, gândire
și comunicare verbală. Gradul de conservare al acestora este determinat de a) zestrea
genetică; b) evenimentele de viață trăite; c) calitatea și satisfacțiile vieții profesionale; d)
implicarea în plan familial și responsabilitatea asumată.

În ceea ce privește memoria bătrânilor, trebuie reținute următoarele modificări:

• memoria de foarte scurtă durată, numită operațională se conservă mult și în ciclul
bătrâneții și asigură coerența activităților;
• memoria de scurtă durată adică până la 8-10 minute, care a început să scadă încă la
adult, continuă să se diminueze ușor în stadiul de trecere și descreștere evident dincolo
de 80 ani așa că este posibil să-ți pună aceeași întrebare la scurte intervale de timp;
• memoria de lungă durată conservă multă vreme ceea ce s-a acumulat în anii anteriori.
Integrarea în sisteme și organizările succesive ale celor memorate, le permit să se
păstreze bine dar actualizările se pot face cu unele confuzii, chiar dacă este vorba de
memoria profesională. Dacă avem în vedere evenimentele vieții personale, adică ceea
ce se numește memoria biografică, la bătrânețe se constată un fenomen al
reminiscenței. El constă în faptul că bătrânii își pot aminti, cu numeroase detalii,
evenimentele trăite în copilărie, adolescență, tinerețe și ei înșiși spun așa „parcă a fost
ieri”, fiind surprinși de intensitatea și bogăția propriilor amintiri;
• dacă trebuie să memoreze ceva acum, la vârsta bătrâneții se constată că pe măsură ce
trec anii scad: viteza de întipărire, timpul de păstrare, promptitudinea actualizării.
Procesele de elaborare și organizare a materialului sunt mai scăzute;
• în genere recunoașterile sunt mai bune decât reproducerile;
• după 80 de ani hipomnezia (capacități de memorie scăzută) se accentuează iar amnezia
(incapacitatea de reamintire) cuprinde câmpuri mai largi ale experienței trecute.
45
Gândirea și inteligența bătrânilor prezintă modificări caracteristice dar mai puțin accentuate
față de memorie. Cele mai importante sunt următoarele:
• după 60 de ani inteligența scade ușor și progresiv dar este activă încă foarte multă
vreme mai ales la persoanele care au avut profesii intelectuale;
• în stadiul de trecere se conservă bine capacități intelectuale cum ar fi înțelegerea și
decodificarea semantică dar scad cele privind operarea cu relații spațio-temporale și de
calcul mental;
• operativitatea generală a gândirii se conservă foarte bine până dincolo de 75 ani;
• capacitatea de a raționa, deși se manifestă mai lent, se păstrează bine, la multe
persoane, până la adânci bătrâneți;
• apar limitări ale capacităților de demonstrare și argumentare și de aceea bătrânii nu se
mai antrenează în dispute aprige;
• fluența ideilor scade și apare un fel de „vid intelectual” care generează îndoieli și lipsa
tendinței de a mai participa la dezbateri;
• înaintarea în vârstă aduce și o anumită rigiditate a opiniilor și stilului de gândire care
ies în evidență mai ales în confruntarea cu tinerii;
• bătrânii sunt rezistenței la sugestii și tind să-și păstreze un mod de a gândi și acționa
care s-a consolidat puternic de-a lungul anilor.

Printre cele mai importante modificări în sfera limbajului la bătrânețe, reținem:

• în stadiul de trecere nu sunt relevate aspecte deosebite comparativ cu vârsta adultă;
• în finalul primei bătrâneți și în cea de a doua se înregistrează o viteză mai scăzută a
vorbirii și apariția unor pauze, uneori stânjenitoare; fluența verbală scade;
• pronunția este mai anevoioasă la vârstele înaintate iar în stări de oboseală sau boală
poate apare chiar o ușoară bâlbâială și repetarea neadecvată a unor cuvinte;
• exprimarea scrisă poate prezenta următoarele schimbări: scris sacadat, tremurat,
nesigur, colțuros.

46
 • conținutul celor scrise depinde de mulți factori cum ar fi inteligența, cultura generală și
profesională, existența unor aptitudini. De aceea sunt persoane care și dincolo de 80
ani pot fi autori de studii, cărți, invenții etc.

Toate schimbările la care ne-am referit până acum produc dificultăți mai mari sau mai mici în
adaptarea la ambianță și acestea se reflectă imediat în plan afectiv și motivațional.
Îmbătrânirea progresivă se resimte adesea acut în aceste planuri și riscă să depășească
granițele normalității. Viața afectivă a bătrânului prezintă următoarele modificări:
• răspund afectiv mai crescut față de orice modificări ale ambianței;
• tendința spre dominarea trăirilor afective negative cum ar fi tristețea, supărarea,
neliniștea etc.;
• manifestările emoționale îmbracă forme mai primitive adică: depășiri rapide alte
intensităților normale, accentuarea labilității afective, intensificarea conduitelor
emoțional expresive mai mult decât trebuie;
• ieșirea din câmpul profesional încă înainte de intrarea în acest ciclu aduce domolirea
amorului propriu și diminuarea până la dispariția frământărilor din acest plan;
• dacă starea sănătății este bună, bătrânii pot trăi momentele de bucurie ale întregii
familii și pot fi fericiți datorită realizării și împlinirii vieții celor apropiați lor;
• sentimentele parentale se îmbogățesc cu dragostea pentru nepoți. Bătrânii au o dorință
puternică de a avea și a crește nepoți și chiar sunt mai puternic legați afectiv de aceștia
decât au fost cu proprii copii. Se vorbește astfel de o perioadă postparentală și de
rolurile de bunici;
• după 70 ani poate apare o contemplare liniștită și senină a evenimentelor de viață trăite
anterior și aceasta poate fi o sursă importantă de bucurii și mulțumire;
• dar nefericirea se poate instala mai îndelung în stadiile de bătrânețe mai avansată când
apare deteriorarea de durată a sănătății, lipsuri materiale mari, dificultăți ale celor
dragi, determinând nu doar tristețe ci stări depresive puternice;

47
 • dispariția prin moarte a prietenilor apropiați sau a partenerului de viață poate accentua
frica de finalul vieții și mai ales instalarea persistentă a tristeții;
• cea mai importantă tulburare afectivă a vârstei a treia este depresia. Ea determină
dezechilibru în plan organic și dezadaptări de toate felurile în relațiile cu ambianța și
se poate afla la originea tendințelor de suicid. Dar un puternic sentiment religios este
un foarte bun aliat în lupta cu neajunsurile bătrâneții;
• la toate acestea se pot adăuga idei de inutilitate, de nebăgare în seamă de către ceilalți,
de marginalizare și chiar de persecuție care-i fac pe bătrâni să fie și mai iritabili,
nemulțumiți, arțăgoși și să fie greu să le intri în voie. Acești factori pot favoriza
însingurarea bătrânului.

Structurile motivaționale ale bătrâneții reflectă schimbările din viața afectivă și din activitatea
și statutul bătrânilor. Cele mai importante caracteristici sunt:
• dispar motivațiile profesionale și rămâne doar amintirea realizărilor semnificative cu
care ei se pot mândri;
• rămân active motivele pentru activitățile vieții de fiecare zi;
• sentimentele față de copii și nepoți îi motivează pentru a-i ajuta și a fi fericiți că o pot
face;
• armonia în cuplul conjugal este un motiv important pentru conviețuire și pentru
securizarea reciprocă între soți;
• în stadiul de trecere și în bună parte în prima bătrânețe, pot fi active interesele culturale
și bătrânii sunt interesați de excursii, spectacole, cărți etc.;
• mai ales persoanele de sex masculin pot avea, până către 75 ani interese sociale și
politice încă foarte active. Unii pot ocupa locuri de vârf în ierarhia organizațională
socială sau politică.
Se poate spune că înaintarea în vârstă aduce schimbări în toate dimensiunile personalității:
• dimensiunea proiectivă se reflectă bine în faptul că pentru bătrân trecutul este lung dar
viitorul este scurt. Conștientizarea acestui aspect produce o simplificare a planurilor de

48
 viață, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere este chiar un semn de înțelepciune.
Dorindu-și ceea ce poate fi atins într-un timp relativ apropiat, vor apare aspirații
potrivit cu condițiile, se vor evita încordările inutile și dezamăgirile, se va parcurge cu
mai mult calm drumul realizării acestor proiecte;
• în plan caracterial, ieșirea la pensie produce o descreștere a responsabilității în acest
plan al vieții și acest fapt este însoțit de relaxare și bucuria de a avea o mai mare
libertate. În prima parte a bătrâneții, până către 75 ani, se manifestă solidar cu familia
și cu generația și poate avea noi responsabilități față de sarcinile familiale.
Atașamentul față de familie și atitudinile pozitive față de cei apropiați se conservă
odată cu înaintarea în vârstă dar nu mai sunt însoțite și de angajarea efectivă pentru a
le traduce în fapt, mai ales dacă intervin probleme de sănătate și dacă scad capacitățile
fizice și psihice;
• sunt schimbări importante și la nivelul imaginii de sine. La început bătrânii pot trece
printr-o criză de identitate pentru că văd că nu mai sunt ce au fost. În funcție de
trecutul lor, de pozițiile importante profesionale și sociale pe care le-au avut unii
bătrâni pot ajunge la un fel de hipertrofiere a sinelui și își exagerează drepturile,
diminuează meritele celorlalți, devin aroganți și disprețuitori și în aceste condiții sunt
greu de îngrijit și ajutat.

49
Bibliografie:

Birch, A. (2000): Psihologia dezvoltării. Editura Tehnică, București.

Bonchiș, E. (coord.) (2000): Dezvoltarea umană. Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.
Bonchiș, E., Secuiu, M. (coord.) (2004): Psihologia vârstelor. Editura Universității din
Oradea.
Crețu, T. (2016): Psihologia vârstelor. Editura Polirom, Iași.
Șchiopu, U., Verza, E. (1995): Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică,
București.
Zlate, M. (2000): Fundamentele psihologiei. Editura Pro Humanitate, București.

50