Psihopatologia copilului și adolescentului

Titular curs: László Brassai Ph.D.

2020
 CUPRINS

Capitolul I. Prezentare generală. Definiția psihopatologiei ca disciplină 4

I.1 Delimitări conceptuale: psihiatrie-psihologie-psihopatologie 4
I.2 Obiectul psihopatologiei 5
I.3 Model explicative în psihopatologie 7

Capitolul II. Normal-sănătos-patologic 20

II.1 Conceptul de normalitate 20
II.2 Conceptul de sănătate și sănătatea mintală 25

Capitolul III Psihopatologia proceselor psihice 29

III.1 Tulburarile de percepție 29
III.1.1 Hipersteziile 29
III.1.2 Hiposteziile 29
III.1.3 Iuziile 30
III.1.4 Halucinațiile 30
III.2. Tulburările de vigilență și de somn 31
III.3 Tulburările vieții instinctuale 31
III.4 Tulburări de activitate 32
III.5 Tulburări de voință 32
III.6.Tulburările de caracter 32
III.7 Tulburările afective 33
III.8 Tulburările de memorie 33
III.9. Tulburările de gândire 33
III.9.1 Delirul 34

Capitolul IV. Tulburările diagnosticate în perioada de sugar, în copilărie sau 35

adolescență
IV.1 Retardarea mentală și intelectul de limită 35
IV.1.1 Retardarea mentală 35
IV.1.2 Intelectul de limită 36
IV.2. Tulburările de comunicare 36
IV.3 Tulburările de învățare 37
IV.4. Tulburare de dezvoltare pervasivă 38
IV.4.1 Tulburarea autistă 38
IV.4.2 Tulburarea Rett 40
IV.4.3 Tulburarea dezintegrativă a copilăriei 41
IV.4.4 Tulburarea Asperger 42
IV.5.Tulburările de deficit de atenție și de comportament disruptiv 45
IV.5.1 Tulburarea hiperactivitate / deficit de atenție 45
IV.5.2. Tulburarea de conduită 47
2
 IV.5.3 Ticurile 49
IV.5.4 Tulburarea Tourette 50
IV.5.5. Insomnia și hipersomnia 51
IV.5.6 Coșmarul, pavorul nocturn și somnambulismul 52
IV.6 Tulburări de eliminare 55
IV.6.1 Ecopresisul 55
IV.6.2. Enuresisul 55
IV.7 Tulburări ale comportamentului alimentar 57
IV.8 Tulburări afective 60
IV.8.2 Tulburări de anxietate 62
IV.8.1 Anxetatea de separare 62
IV.8.2 Atacul de panică 63
IV.8.3. Tulburările anxios-fobice 65
IV.8.4 Tulburări obsesiv-compulsive 63
IV.8.5 Reacție la stres sever și tulburări de adaptare 70
IV.8.6 Tulburarea de conversie 73
IV.9 Tulburări ale personalității 76
IV.9.1 Tulburarea de personalitate scizotipală 76
IV.9.2 Tulburare de personalitate antisocială 77
IV.9.3 Tulburarea de personalitate borderline 78
IV.9.4 Tulburarea de personalitate histrionică 80
IV.9.5 Tulburarea de personalitate evitantă 82
IV.9.6 Tulburarea de personalitate dependentă 83
IV.9.7 Tulburarea de personalitate obsesivo-compulsivă 85
88
BIBLIOGRAFIE

3
Capitolul I. Prezentare generală. Definiția psihopatologiei ca disciplină

I.1 Delimitări conceptuale: psihiatrie-psihologie-psihopatologie

Psihiatria, ca specialitate clinică în cadrul științelor medicale, se ocupă cu studiul bolilor

psihice, urmărind cauzele care le produc, stabilirea formei clinice a bolii prin intermediul
diagnosticului pozitiv și diferențială, încheind prin instruirea unui tratament de specialitate
adecvat în scopul combaterii cauzelor îmbolnăvirii și al restabilirii stării de echilibru psihic
care este sănătatea mintală (Lăzărescu și Bărănescu, 2011). Obiectul psihiatriei îl reprezintă
bolnavul psihic, considerat din punct de vedere clinic ca un om în suferință. Având în vedere
aceste aspecte ale patologiei vieții psihice, psihiatria se situează într-o poziție opusă
psihologiei, care este știința care studiază procesele psihice și personalitatea omului normal
sau sănătos psihic (Golu, 2007). Dacă psihiatria, ca specialitate medicală, este o disciplină
analitico-descriptivă a bolilor psihice, psihologia ca știință umană este o disciplina analitico-
descriptiva a proceselor psihice, a actelor și manifestărilor exterioare ale personalității
indivizilor normali psihic.
Psihopatologia, în fond, studiază fenomenul psihic morbid, separându-se în felul acesta
de psihiatrie, cât și de psihologie, sau mai exact, situându-se între aceste două domenii. Ea nu
se interesează de bolile psihice ca psihiatria, nefiind disciplină medicală, ci utilizează
„materialul psihiatric”, comparând-l cu „normalul psihic” oferit de psihologie. În raporturile
sale cu psihologia, psihopatologia utilizează principiile metodologice aplicate la studiul
„normalității psihice” în procesul de evaluare al „fenomenului psihic morbid”.
Dacă psihiatria analizează din exterior tulburările mintale considerate ca simptome
clinice, sindroame sau boli cu un caracter specific obiectivat și individualizate în spațiul
clinico-medical, iar psihologia studiază organizarea personalității, procesele psihice și
manifestările comportamentale ale acestora, tot din exterior, psihopatologia caută să pătrundă
în interioritatea persoanei umane, prin descifrarea sensului fenomenului psihic morbid ca
modalitate de „a fi” a bolnavului psihic în comparație cu omul normal. Sillamy (1965). Este
evidentă legătura psihopatologiei cu psihologia medicală căreia îi oferă mijloacele de

4
abordare ale unor situații decurgând din cunoașterea topografiei și dinamicii unor situații
patologice. Noțiunile de psihopatologie vor face întotdeauna parte structurală din corpul
psihologiei medicale (Enăchescu, 2008).
În consecință, după cum Ionescu (1995) apreciază psihopatologia este un studiu
sistematic al trăirilor anormale, cunoașterii și comportamentului; studiul manifestărilor
tulburărilor mintale. Autorul subliniază cele două direcții importante ale psihopatologiei: cea
explicativă – aflată în raport cu construcțiile teoretice, și cea descriptivă – care descrie și
clasifică experiențele anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său.

I.2 Obiectul psihopatologiei

Obiectivele pe care și le propune să le studieze psihopatologia sunt următoarele:

• analiza structurilor morbide ale personalității bolnavilor psihici;
• cunoașterea semnificației acestor tulburări, a dinamicii morbide a personalității, legate
de noul regim sufletesc al persoanei umane;
• urmărește delimitarea unor „forme” sau „modele” de personalitate morbidă;
• consideră anormalitatea psihică ca fiind în corelație directa cu starea de normalitate, în
interiorul căreia se dezvoltă, ca o variantă accidentală a acesteia;
• considera boala psihică ca pe un fenomen psihic morbid, integrat experiențelor
sufletești ale persoanei umane și, prin urmare, cuprinsă în „psiho-biografia”
individului, privită ca o modalitate particulara a „istoriei sale interioare”
• fiind un moment sau un fragment psiho-biografic, boala psihică din punctul de vedere
al psihopatologiei va avea, dincolo de aspectele evoluției sale clinice, o semnificație
ontologică
• psihopatologia integrează datele obținute din analiza aspectelor morbide ale
personalității umane în teoria despre om, fundamentând o „antropologie psihiatrică”.
Referindu-se la obiectul cunoașterii în psihopatologie, Lăzărescu (1994) distinge două
direcții:
a) concepția psihopatologică care vine dinspre filosofie și științe umane,
5
 b) concepția psihiatrică care vine dinspre medicina generală, somato-biologică.
Aceste concepții reprezintă două modalități clare de a înțelege omul. Psihiatria clinică
consideră omul din punct de vedere medical, ca pe un bolnav, ca pe un caz clinic,
consemnând simptomatologia, grupând-o în serii sindromatologice și încadrând-o în grupe
nosologice prin intermediul raționamentului clinic care este reprezentat de diagnostic.
Fundamentând observația clinică a bolnavilor psihici, pe metoda fenomenologică, Jaspers ne
oferă un cadru lărgit, introducând conceptul de experiență clinico- psihiatrică. Acesta
îmbogățește cadrul strict medical al examenului clinic. Jaspers, pune în discuție conceptul de
boală ca pe o abatere de la medie, considerata ca reprezentând valorile de normalitate.
Abaterea poate fi sancționară, fapt care conduce la conceptul de sănătate mintală, sau
dimpotrivă, abaterea poate interesa „procesul vital”, implicând în cazul acesta modificări de
ordin funcțional, având ca rezultat apariția stării de boala psihică. Este pus, în felul acesta în
raport de comparație, normalul cu patologicul, respectiv, starea de sănătate cu starea de boală.
Se demonstrează astfel că cele două concepte sunt inseparabile, ele având caracter de
complementaritate. Faptul este esențial în înțelegerea persoanei atât în stare de normalitate,
cât și de boală psihică.

Scopurile urmărite de psihopatologie, după Lăzărescu și Bărădescu (2011) sunt următoarele:

• analizează viața psihică anormală ca realitate a persoanei,
• reprezintă studiul mijloacelor de expresie ale acesteia,
• urmărește cauzele tulburărilor psihice,
• explică dinamica fenomenului psihic morbid,
• interpretează formele de anomalie psihică.

Tematica obiectului psihopatologiei sunt următoarele (Lăzărescu și Bărădescu, 2011):

• Experiențele vieții trăite. Fenomenele subiective ale vieții psihice morbide,
reprezentând psihopatologia fenomenologică (tulburări de conștiință, halucinații,
afecte, tulburări de gândire)

6
 • Performanțele psihice ca performanțe obiective ale vieții psihice (apercepția, memoria,
activitatea, inteligența). Acestea sunt în raport cu psihologia formei.
• Componența somatică a evenimentelor psihice, în care sunt incluse componentele și
efectele somatice ca simptome ale activității psihice, ele reprezentând somato-
psihologia;
• Semnificația fenomenelor obiective, ele reprezentând psihopatologia comprehensivă.

Toate aspectele mai sus prezentate, demonstrează că psihopatologia se constituie ca disciplină

bine conturată, având ca obiect studiul fenomenului psihic morbid din perspectiva științelor
umane, realizând prin aceasta conexiunea, atât de necesară între psihiatria clinică și
psihologia generală.

I.3 Model explicative în psihopatologie

În domeniul psihopatologiei termenul de „model” revine frecvent. După Rouanet (Predescu,

1976) există două tipuri de modele:
• modelul-cadru, model pe care nu îl readucem în discuție și care furnizează un context
pentru interpretarea datelor culese
• modelul-ipotetic, model pe care încercăm a-l valida, probându-l prin rezultate
experimentale

Abordările domeniului psihopatologiei făcute din aceste două direcții au condus la o

multiplicare a unghiurilor de sub care domeniul a fost analizat. Ionescu (1995) inventariază
numeroase perspective diferite dintre care cele mai importante sunt:

Modelul ateoretic
Psihopatologia, în cadrul căreia descrierea tulburărilor se dorește ateoretică, a fost creată în
Statele Unite, odată cu elaborarea celei de-a doua și, ulterior, a celei de-a treia ediții a
Manualului diagnostic și statistic al tulburărilor mintale, cunoscute sub numele de DSM II și
7
DSM III. Abordarea ateoretică vizează depășirea limitelor cunoștințelor noastre actuale
privind etiologia tulburărilor psihice și facilitarea comunicării între clinicieni cu orientări
teoretice diferite. În cazul DSM IV și V adoptarea unui sistem multiaxial de diagnostic este
consecința ateorismului etiologic ce a făcut necesară înregistrarea ansamblului informațiilor
disponibile: tulburările mintale (Axele I și II), tulburările sau afecțiunile fizice prezente la
persoana evaluată și susceptibile de a avea importanță în înțelegerea sau tratamentul cazului
(Axa III), problemele psihosociale și de mediu care ar putea influența diagnosticul,
tratamentul sau prognosticul tulburărilor mintale (Axa IV) și, în fine, funcționarea
psihologică, socială și profesională a persoanei evaluate (Axa V).

Modelul behaviorist

Demersul behaviorist a dat naștere multor cercetări și experimente care au avut drept scop
explicarea tulburărilor psihice, dar și identificarea unor metode specifice pentru tratarea
acestora. Deoarece este centrat pe mediul în care trăiește individul și pe experiența sa de
învățare, modelul comportamentalist are în vedere analiza influenței factorilor sociali și
culturali ca și a influențelor de gen sau de natură etnică.
Potrivit opticii behavioriste, comportamentele anormale și normale sunt dobândite și
menținute prin mecanisme identice și în conformitate cu legile generale ale învățării.
Behavioriștii resping orice cauză internă ca o cauză ultimă a comportamentului și leagă
apariția oricărui comportament de mediul înconjurător al subiectului. Din acest motiv,
clinicienii încearcă să precizeze condițiile specifice de mediu care preced, acompaniază sau
urmează comportamentele studiate. Este vorba de o analiză destinată a preciza variabilele de
mediu care sunt în relație cu comportamentele respective.

Modelul biologic

Psihopatologia biologică este o abordare în care accentul este pus în principal pe influența
modificărilor morfologice sau funcționale ale sistemului nervos asupra genezei tulburărilor

8
mintale. Teza conform căreia afecțiunile mintale sunt substratul organic este veche și lucrarea
lui Kraepelin este, în general, considerată ca apogeul psihiatriei organiciste. Evoluția
ulterioară implică apariția a două curente: psihobiologia dezvoltată de Meyer și
organodinamismul lui Ey.

Modelul cognitivist

Abordarea cognitivistă a psihopatologiei vizează explicarea tulburărilor mintale ținând cont

de procesele prin intermediul cărora o persoană dobândește informații despre sine și mediu,
asimilându-le pentru a-și regla comportamentul. Trei teorii explică apariția depresiei.

• Prima, teoria lui Aaron Beck pornește de la observația clinică conform căreia
problemele psihologice nu sunt, în mod necesar produsul unor forțe misterioase și
impenetrabile ci pot rezulta din procese banale cum ar fi o învățare defectuoasă,
inferențe incorecte pe baza unor informații inadecvate, sau dificultatea de a face
distincția între real și imaginar. Pe baza acestor premise A. Beck a dezvoltat o teorie
coerentă asupra depresiei și pe baza ei, o terapie care a fost împărtășită apoi de foarte
mulți clinicieni. Din perspectiva teoriei cognitive manifestările depresive sunt
distorsiuni ale judecății insului asupra evenimentelor și situațiilor psiho-stresante.
Beck consideră că factorii cognitivi sunt primari în etiologia tulburărilor depresive, în
timp ce fenomenele afective sunt secundare și derivate din aceste cogniții
distorsionate. Distorsiuni în interpretarea realității apar mai ales când structurile
cognitive ale insului înglobează evenimentele negative trăite în copilărie. Deseori
educația parentală este atât de puternic structurată încât poate influența paradigmele de
analiză pe care insul o face în realitate, generând în această situație o interpretare
eronată a evenimentelor și consecutiv o tulburare afectivă. Beck sugerează că, pe baza
acestor grile de analiză, individul continuă să distorsioneze realitatea prin erori
caracteristici în percepția și interpretarea situațiilor de viață, în evaluarea atributelor
personale și a relațiilor interpersonale.

9
 • A doua teorie a lui Albert Ellis numită teoria rațional-emoțională consideră că un
comportament dezadaptativ survine atunci când o persoană acționează pe baza unor
prezumții inadecvate sau credințe iraționale, cum ar fi ideea că „cineva trebuie să fie în
permanență competent, să se comporte adecvat și să fie respectat pentru a se simți
mulțumit”.
Inițial Ellis identifică 11 credințe iraționale care perturbă funcționarea cognitivă a
individului nu atât prin lipsa lor de realism cât prin caracterul imperativ și rigid
„trebuie să am întotdeauna succes pentru a obține aprobarea celorlalți”. Din acest
punct de vedere, afirmă Ellis, nu un eveniment în sine cauzează distres și produce
disfuncții psihologice, ci maniera în care persoana interpretează evenimentul.
Postulatul de bază al acestei teorii este exprimat în modelul A-B-C, conform căruia
anumite credințe iraționale (beliefs) despre anumite evenimente sau situații (activating
event) determină anumite consecințe emoționale (consequences). Deși indivizii sunt
conștienți de răspunsul lor emoțional, rareori conștientizează credințele care îl
mediază. Dacă aceste credințe sunt inadecvate sau iraționale este forte probabil să se
producă un comportament dezadaptativ.

• A trea teorie, elaborată de Abramson, Seligman și Teasdale, este denumită teoria

disperării. Ea se referă la o secvență care începe prin două cauze contributive distale:
(a) apariția de evenimente de viață negative sau neapariția de evenimente pozitive;
(b) o diateză legată de atribuire (stil depresogen de atribuire), care înseamnă că
anumite persoane au tendința generală de a atribui evenimentele negative unor factori
interni, stabili și globali și de a considera aceste evenimente ca fiind foarte importante.

Cauza contributivă proximală o reprezintă faptul că, pe de o parte, subiectul atribuie

evenimentele de viață negative unor factori stabili și globali, iar, pe de altă parte el acordă o
mare importanță acestor evenimente. Demersul conceptual dominant în psihopatologia
cognitivistă este actualmente paradigma tratamentului informației.

10
Modelul dezvoltării

Printre contribuțiile care au condus la constituirea abordării din perspectiva dezvoltării a

psihopatologiei, lucrările lui Edward Zigler și ale colaboratorilor săi ocupă un loc important.
Cercetările acestora sunt influențate de conceptualizarea „organizațională” a dezvoltării
propuse de Werner. Printre celelalte contribuții la constituirea unei abordări a psihopatologiei
din perspectiva teoriei dezvoltării, două sunt mai importante. Prima, cea a lui Achenbach
constituie o abordare din perspectiva dezvoltării a psihopatologiei copilului și adolescentului.
A doua contribuție a rezultat din studiul sistematic al derulării vieții diferitelor persoane cu
scopul de a decela indici privind originile și dezvoltarea tulburărilor mintale.

Modelul ecosistemic

Interacționismul – sinteză dialectică între personalism și situaționism – a evoluat spre

abordarea ecosistemică datorită a două progrese epistemologice: teoria generală a sistemelor
și ecologia umană. Ecosistemul uman, unitate de bază în câmpul ecologiei umane, se schimbă
permanent pentru a-și menține stabilitatea. Înțelegerea acestui paradox aparent necesită
utilizarea unui model cu niveluri multiple, cum ar fi, de exemplu, cel cu șase niveluri propus
de Stachowiak și Briggs, pentru o utilizare diagnostică și terapeutică.
Abordarea ecosistemică are importante implicații în psihologie. Ea propune o interpretare
diferită a noțiunilor de sănătate mintală și patologie, precum și a noțiunii de simptom. În acest
cadru, simptomele unei persoane pot fi considerate drept o metaforă a relațiilor
interpersonale. Ilustru pentru această abordare este modelul interacționist al psihopatologiei
propus de Marsella (după Ionescu, 1994). Acest model are patru componente de bază:
• persoane care, cu resursele de care dispun (biologice, psihologice sau sociologice),
încearcă să înfrunte stresul;
• mediul de unde provin factorii de stres;

11
 • interacțiunea factorilor de stres cu resursele organismului, care conduce la starea de
stres;
• psihopatologia, concepută drept „adaptativă”, întrucât ea este constituită din
configurații de răspunsuri psihologice și fiziologice la stres.

Rețelele sociale constituie a doua temă utilizată pentru a ilustra abordarea ecosistemică. Cu
ajutorul unei metodologii special concepute, Pattison diferențiază trei tipuri de rețele sociale
– cea a persoanei normale și cea de tip nevrotic și psihotic – tipuri de rețele care au implicații
practice în dezvoltarea strategiilor de intervenție asupra rețelelor sociale.

Modelul etnopsihopatologic

Etnospihopatologia studiază raportul dintre tulburările psihopatologice și cultura pacientului.

Freud, reprezentanții școlii culturaliste și neofreudiene americane, precum și Devereux, au
adus contribuții majore la dezvoltarea acestei abordări. Actualmente, în etnopsihopatologie se
înfruntă două mari perspective. Prima, denumită emică, subliniază ceea ce este specific unei
anumite culturi și poate fi ilustrată, în special, prin sindromurile „cu specificitate culturală”
sau „legate de cultură” care nu apar decât în anumite comunități culturale. Printre aceste
sindromuri pot fi citate latah, koro și amok. A doua perspectivă, numită etică, privilegiază
universalitatea tulburărilor, existența unor invarianți clinici.

Modelul etologic

Cu precădere după apariția teoriei atașamentului, etologia – adică studiul comportamentelor

speciilor animale în mediul lor natural – a început să exercite o influență metodologică și
conceptuală asupra psihopatologiei. Aportul etologiei este și euristic, întrucât ea permite
formularea de ipoteze privind originea tulburărilor psihopatologice. O componentă
importantă a contribuției etologilor la înțelegerea manifestărilor psihopatologice este
constituită de o descriere minuțioasă a schemelor comportamentale. Această fază descriptivă

12
este un preambul obligatoriu al oricărei cercetări ce vizează formularea de ipoteze privind
cauzalitatea faptelor patologice. Cercetarea bazată pe o abordare etologică cuprinde trei faze:
descriptivă, exploratorie și evaluativă. În ultima perioadă există un interes deosebit, în
special, în studierea efectelor stresului și cele ale interacțiunii sociale în determinarea unor
fenomene psihopatologice.

Modelul existențialist-umanist

Profund influențată de filosofia existențialistă de la care împrumută elemente esențiale ale

cadrului teoretic și o mare parte din vocabular, psihopatologia existențialistă, abordare relativ
puțin cunoscută, are implicații importante pentru înțelegerea existenței persoanei care
prezintă tulburări psihologice, precum și pentru înțelegerea tulburărilor în cauză. În cadrul
acestei orientări trebuie încercată, înainte de toate, o percepere a pacientului așa cum este el
în realitate, o descoperire a sa ca ființă umană, ca ființă-în-lume, și nu drept o simplă
proiecție a teoriilor noastre despre el. Această abordare ne arată că persoana umană trebuie
considerată drept un proces și nu un produs. Preocupați de problemele voinței și deciziei
umane, existențialiștii insistă asupra faptului că ființa umană își poate influența relația cu
destinul. Abordarea existențialistă repune în discuție frontiera dintre „normalitate” și
„patologie”, făcândune să descoperim o psihopatologie a majorității larg răspândită printre
membrii societății noastre, care trăiesc angoasa izolării și alienării.
Din perspectivă umanistă, patologia psihică rezultă din blocarea sau distorsionarea dezvoltării
personale și a tendințelor naturale către sănătate fizică și mintală. Aceste blocaje sunt, de
obicei, rezultatul acțiunii mai multor factori:
• Folosirea exagerată a mecanismelor de apărare ale Eului, astfel încât individul pierde
progresiv contactul cu realitatea;
• Condițiile sociale nefavorabile și o învățare defectuoasă;
• Stresul excesiv.

13
 Anormalitatea este văzută ca un eșec în dezvoltarea potențialului extraordinar de care
dispune ființa umană, ca un blocaj sau o distorsiune a tendințelor naturale, decât ca o boală
sau o devianță.
Conform lui Carl Rogers, începutul disfuncției se produce în copilărie. Dezvoltarea
personalității este dependentă de mediul în care trăiește copilul și de apresierile pe care le
primește de la alte persoane semnificative (părinți, prieteni, profesori). Dacă în copilărie
copilul primește evaluări pozitive necondiționate (este apreciat pentru ce este și ce face și nu
pentru măsura în care se conformează așteptărilor sociale), el va deveni o personalitate
matură, cu o imagine de sine realistă. El își va cunoaște valoarea și calitățile, chiar dacă
recunoaște că nu este perfect. Asemenea persoane vor reuși să-și actualizeze potențialul
uman. Din nefericire, unii copii sunt făcuți să simtă că nu merită evaluări pozitive. Ei resimt
faptul că nu pot fi iubiți sau acceptați decât dacă se conformează la anumite standarde, sau
condiții impuse din afară. Dacă un copil va primi evaluări pozitive condiționate de atingerea
acestor standarde sau de conformarea la valorile sociale, el va dezvolta o imagine de sine
distorsionată, incongruentă cu potențialul său de autoactualizare. Pentru a menține o imagine
de sine pozitivă, acești oameni trebuie să se evalueze în mod selectiv, negând sau
distorsionând gândurile sau acțiunile care nu concordă cu condițiile de acceptare. Ei nu știu
ce simt cu adevărat, de ce au nevoie sau ce valori sau scopuri ar fi semnificative pentru ei. Își
vor cheltui întreaga energie pentru a-și păstra o imagine de sine pozitivă, nemaiavând
suficientă energie pentru autoactualizare. Prin urmare, cauza comportamentului patologic este
incongruența dintre conceptul de sine și potențialul inerent al persoanei.
Teoreticienii umaniști și existențialiști au încercat și explicarea principalelor tulburări
psihice din perspectiva teoriei lor. Anxivârsta se manifestă atunci când există o discrepanță
între sinele curent și sinele ideal. Pentru a-și susține această explicație umaniștii au folosit
rezultatele mai multor investigații în care solicitau subiecților să răspundă la un test de
personalitate de două ori: o dată pentru a arăta cum sunt ei în realitate și o dată pentru a
indica cum ar dori sau cum cred că ar trebui să fie. Concluzia este că anxivârsta provine din
eșecul de a fi atins actualizarea sinelui. Persoana normală, sănătoasă este cea care s-a
distanțat de rolurile create de așteptările celorlalți, adică acea persoană care nu se prezintă ca

14
fiind ceea ce nu este. Existențialiștii consideră că anxivârsta provine din responsabilitatea
indivizilor de a lua decizii.
În ceea ce privește depresia, umaniștii consideră că aceasta se instalează atunci când
individul realizează că nu se va micșora niciodată discrepanța dintre sinele ideal și sinele real,
ceea ce îl conduce la renunțare, la abandon. Existențialiștii consideră că indivizii care nu mai
fac alegeri, nu mai iau decizii și nu își mai asumă responsabilități încetează de a mai fi
persoane reale, de a mai exista. Este o mosrte simbolică, care atunci când este recunoscută
duce la depresie.
Umaniștii și existențialiștii s-au concentrat mai mult asupra anxietății și depresiei, dar dau
o explicație și schizofreniei, chiar dacă aceasta este relativ utopică. Unii teoreticieni consideră
că comportamentul schizofrenicilor este anormal, deoarece diferă de comportamentul
majorității oamenilor. În realitate, spun ei, ceea ce pare normal este de fapt anormal, deoarece
presiunile sociale au forțat majoritatea oamenilor să adopte un comportament fals și să devină
asemenea unor roboți care execută ordinele societății. Persoanele schizofrenice ar fi de fapt
persoanele care nu au ascultat aceste ordine și s-au retras în ei pentru a se regăsi. În
schizofrenie, indivizii renunță la mascarada sănătății psihice și pornesc către desoperirea
Sinelui real. În căutarea acestui sine, acești indivizi pot avea un comportament neobișnuit,
dar, din punctul de vedere al umaniștilor și existențialiștilor, acest comportament nu este mai
nepotrivit decât cel impus de societate. Astfel că schizofrenicii sunt mai aproape de a-și găsă
adevăratul Sine decât ceilalți oameni, dar sunt considerați anormali deoarece nu fac parte din
majoritate.

Modelul psihanalitic

Abordarea psihanalitică are o importanță capitală. Acest lucru este valabil din motive diferite,
atât pentru partizanii ei, cât și pentru adversari sau pentru cei care se situează între aceste
două poziții extreme.
În ciuda imensității operei psihanalitice, unele contribuții ale abordării psihanalitice în
psihopatologie au o semnificație deosebită: importanța trecutului personal, a sexualității, a

15
experiențelor individuale și faptul de a concepe boala mintală dintr-o perspectivă funcțională,
ca o tentativă de ajustare, de rezolvare a unor probleme care nu au putut fi rezolvate într-o
altă manieră, mai satisfăcătoare.
Teoriile psihodinamice au la bază psihanaliza fondată de S. Freud, care pune accentul pe rolul
inconștientului în determinarea comportamentului uman.
Aceasta se bazează pe patru principii fundamentale:
• Principiul determinismului. Conform acestui principiu evenimentele mintale nu se
produc întâmplător, la voia hazardului, ci se înscriu întrun lanț de cauzalitate. Ele
rezultă din experiențe anterioare din viața individului. Prin metode adecvate de
investigare se pot stabili legăturile, în mare parte inconștiente, dintre experiențele
mintale curente și evenimentele care le-au determinat.
• Principiul topografic. Conținuturile mintale inacceptabile, care generează anxietate și
suferință sunt împinse în inconștient, printr-un proces numit represie. Severitatea unor
fenomene mintale depinde de cât de adânc sunt plasate în inconștient și, respectiv, de
cât de dificil este accesul la conștientizare.
• Principiul dinamic se referă la interacțiunea dintre impulsurile libidinale și cele
agresive. Este importantă distincția dintre instinctele umane (drive, în original) și cele
animale. Instinctul la animal este un răspuns stereotip, de cele mai multe ori având
rolul de a asigura supraviețuirea. Ele se raportează la stimuli cu valoare biologică.
Instinctul la om este o stare de excitație centrală, ca răspuns la un stimul care
generează o activitate mintală cu scopul de a reduce tensiunea și a obține o gratificație,
ceea ce duce la restabilirea echilibrului; aceasta este viziunea homeostatică a
personalității. Întrucât nu pot fi evitate satisfacerile trebuințelor corporale așa cum pot
fi, de exemplu, evitați stimulii externi, viata psihică este un ciclu perpetum de acțiuni
de reducere a tensiunilor prin satisfacerea trebuințelor. Cu alte cuvinte, partea
dinamică a teoriilor psihodinamice se referă la faptul că ori de câte ori se produce o
coliziune între forțe interne, dorințe înnăscute, motive, impulsuri, se produc cu
necesitate anumite schimbări. Când aceste conflicte sunt rezolvate cu succes, ele

16
 produc creștere și vigoare. Când aceste conflicte sunt doar parțial sau total nerezolvate
ele generează anxietate și nefericire, împotrivă cărora individul încearcă să se apere.
• Principiul genetic postulează că la originea conflictelor, trăsăturilor de caracter și a
simptomelor nevrotice se află anumite evenimente și fantasme din copilărie.

Conform teoriei lui S. Freud personalizatea umană este structurată din trei tipuri de forțe:
Sine (Id), Eu și Supraeu.
• Sinele este sursa tuturor instinctelor. Acestea sunt înnăscute și pot fi de două tipuri
opuse: instincte ale vieții, care sunt impulsuri constructive și constituie libidoul,
„energia de bază a vieții” și instincte ale morții, care sunt distructive și tind către
agresiune, destructurare și eventual moarte. Sinele este orientat spre satisfacerea
trebuintelor, fiind guvernat de principiul plăcerii, care cere o gratificație imediată, o
reducere a tensiunii, evitarea suferinței și căutarea plăcerii. Id-ul este o structură
primitivă, insistentă, egoistă, amorală, nesăbuită asemenea unui copil alintat care
spune „eu vreau ceea ce vreau și când vreau”. Deși Sinele poate genera imagini
mintale și fantezii privind satisfacerea dorințelor, el nu poate determina acțiuni realiste
pentru satisfacerea trebuințelor. În consecință, după primele câteva luni de viață se
dezvoltă cea de-a doua parte a personalității și anume Eul.
• Eul (ego) operează conform principiului realității. Scopul lui nu este de a zădărnici
satisfacerea impulsurilor, ci de a media între cerințele imperioase ale Id-ului și
realitatea lumii externe, identificând modalitătile adecvate și socialmente acceptabile
de reducere a tensiunii. Scopul de bază al Eului este de a satisface cerințele Id-ului, dar
în așa fel încât să asigure bunăstarea și supraviețuirea psihologică a individului și să
minimizeze consecințele negative. El testează realitatea pentru a determina dacă
exprimarea unor impulsuri este sigură sau periculoasă. Dacă Eul nu poate satisface
imediat cerințele Sinelui, el încearcă să le amâne sau să le reorienteze în concordantă
cu cerințele realității. În consecință Eul este instanța executivă a personalității, care
mediază prin compromis între Sine și realitate. Pe măsură ce copilul crește și învață

17
 treptat regulile din familie și societate privind ceea ce este bine și ce este rău, se
dezvoltă ultima instanță a personalității, Supraeul
• Supraeul (Superego) - reprezintă ,,conștiinta morală’’ a personalității, care înglobează
un set de imperative, valori morale și tabu-uri, în bună măsură inconstiente, pe care
individul le introiectează în copilărie. El este expresia supremă a conștiinței, fiind
preocupat de ce este bine și ce este rău, deci va acționa în scopul atingerii pefecțiunii
morale, nu pentru obținerea plăcerii (ca Sinele) și nici pentru a atinge scopuri realiste
(ca Eul). Scopul său fundamental nu este de a satisface, ci de a inhiba cerințele Sinelui.
Cu toate acestea, procesele Supraeului pot fi la fel de iraționale ca și procesele Sinelui,
niciodată preocupate sau știind prea mult despre realitate. El poate reprima în mod
abuziv nu doar comportamente permisibile ci și gândul la aceste comportamente. Dacă
o persoană dominată de procesele Id-ului poate părea impulsivă și imorală, o persoană
dominată de Supraeu poate fi rigidă și moralistă, hipersensivilă și incapabilă să se
bucure de confort psihic și plăcere.

Cele trei instanțe ale personalității interacționează și creează condițiile funcționării psihice
normale sau anormale. Sinele presează în direcția satisfacerii, Eul încearcă să amâne sau să
reconvertească acțiunea în mod realist, iar Supraeul vine peste toate acestea, moralitatea,
neacceptând compromisuri și funcționând ca un arbitru moral, adesea foarte dur. În această
structură conflictuală, Eul este prins la mijloc, între trei amenințări diferite: ale Sinelui, ale
realității și ale Supraeului. Rezultatul inevitabil al acestei lupte permanente, atunci când Eul
este presat excesiv, este dezvoltarea anxietății.
Freud a definit anxivârsta ca pe o stare emoțională neplăcută și a diferențiat trei tipuri de
anxietate: obiectivă, morală și nevrotică.
• În anxivârsta obiectivă sursa emoției neplăcute este în lumea din afara individului. Ea
este similară cu ceea ce în mod obișnuit numim frică. În general servele unui scop
pozitiv de autoapărare, orientând comportamentul spre evitarea pericolului.

18
 • În anxivârsta morală Supraeul este sursa îngrijorării individului de a nu fi făcut ceva
inacceptabil și de a nu fi pedepsit. Deci ea rezultă din conflictul dintre Sine li Supraeu
și ia forma unei senzații de teamă și vină fată de propria conștiință.
• Anxivârsta nevrotică își are sursele în copilărie într-un conflict între gratificația
instinctuală și realitate. Ea este expresia îngrijorării privind consecințele propriilor
impulsuri. Inițial este conștientă, dar ulterior este împinsă în inconștient. Când
conflictul este atât de puternic încât determină persoana să se simtă copleșită,
nefericită și incapabilă de a reacționa, anxivârsta crește. Gradul de anxietate pe care o
resimte o persoană depinde de anticiparea consecințelor unor impulsuri pentru sine
însăși. Experiența anxietății și chiar a anticipării anxietății este o experiență neplăcută
pe care individul încearcă să o rezolve imediat, utilizând strategii de coping sau de
apărare.

Modelul social

Psihopatologia socială are două obiecte de studiu principale:

• rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor psihopatologice (sau sociogeneza
acestora);
• repercusiunile bolii mintale asupra relațiilor pacientului cu mediul său social.
Două teme de cercetare ilustrează preocupările specifice câmpului psihopatologiei sociale.
• Prima este cea a relației dintre apariția tulburărilor mintale și apartenența la o clasă
socială. Datele disponibile – și în special cele obținute în cercetarea lui Goldberg și
Morrison – tind să sprijine ipoteza „derivei sociale”, care afirmă că persoanele atinse
de schizofrenie (și probabil și de alte tulburări mintale) alunecă spre partea de jos a
structurii sociale, ca rezultat al incapacității lor de a face față problemelor cotidiene.
• A doua temă abordată este variația istorică a datelor epidemiologice. Observarea unor
astfel de modificări permite formularea unor ipoteze privind relațiile dintre ele și
schimbările sociale observate în perioada respectivă. Rezultatele obținute până acum
arată că astfel de relații există, de exemplu, în cazul suicidului și al schizofreniei.
19
Capitolul II. Normal-sănătos-patologic

II.1 Conceptul de normalitate

Normalitatea fi o sinteză a unei mulțimi de parametri ai vieții organice și sociale aflați în

echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenței individuale, nealterat
funcțional și morfologic, în istoria sa vitală.
În psihopatologie normalitatea reprezintă un sistem de referință în funcție de care se
diagnostichează o tulburare și se stabilește severitatea sa, motiv pentru care, în acest domeniu
nu este posibil să operăm cu un concept cu o asemenea nedeterminare semantică. Cu toate
acestea există foarte puține definiții ale normalității. Criteriile după care sunt diferențiate
normalitatea și anormalitatea sunt relative. Cele două stări se întrepătrund în grade diferite,
fără a exista o strictă delimitare. Psihicul uman presupune uneori desfășurări anormale (vise
terefiante, halucinații, iluzii) fără ca personalitatea să poată fi considerată ca anormală, dar și
momente de luciditate pe fondul unei tulburări psihice, care nu justifică totuși o predicție
optimistă.
Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii de normă pare să clarifice
întrucâtva problema psihiatriei, aceasta fiind, în special în domeniul medicinii, o specialitate
diacritică, pentru care diferența normal/patologic reprezintă principalul obiect de lucru.
Trei perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice și/sau
teoretice care se referă la normalitate dar, deși acestea sunt unice, au domenii de definiție și
de descriere de fapt ele se completează una pe cealaltă și numai însumarea lor poate da
imaginea cea mai apropiată de real.

Prima perspectivă, cea a normalității ca sănătate este una tradițională cei mai mulți medici și
printre aceștia și psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie
caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală,
normalitatea ar trebui să cuprindă porțiunea majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea
să reprezinte mica porțiune rămasă.

20
Boala poate fi privită ca o greșeală în organizarea terenului pe care se înscrie textul vieții. În
plus, boala mintală dezorganizează individul în propria sa normativitate constrângându-l la
pierderea din această cauză a direcției existențiale. Faptul psihopatologic este, desigur, mai
greu sesizabil decât o plagă sau o anomalie biochimică, dar percepția lui de către specialist se
va face după aceleași reguli ale cunoașterii diferențiale, impunându-se, de asemenea, ca o
tulburare a organizării, ca o descompunere. Semnul patologic este totdeauna diferențial
marcând o ruptură sincronică între bolnav și nebolnav, dar și o ruptură diacronică între
prezent și trecut. Normalul, ca normă statistică, poate fi semnificativ numai parțial în cadrul
psihopatologiei, abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan față de cele calitative.
Dificultatea sporește atunci când anormalitatea, patologicul este reprezentat de un amalgam
complicat de abateri cantitative care, sumate, alcătuiesc un tablou clinic distinct.
O tulburare afectivă poate genera o afecțiune până nu demult considerată pur somatică,
așa cum ar fi ulcerul, infarctul miocardic, în absența unor factori biologici favorizanți
preexistenți, deci pe terenul normalității fizice. Cu toate că această abordare a fost utilizată
mai mult în biologie și psihologie, ea și-a căpătat prin extensia scalelor și testelor o utilizare
tot mai importantă în psihiatrie.

Norma ideală (valorică) stabilește un ideal de normalitate atât din punct de vedere
individual, cât și comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le
descrie, le invocă și le promovează o anumită cultură și care se exprimă în formulări
normative, prescriptive. Din această perspectivă, normalitatea este percepută ca o îmbinare
echilibrată, armonioasă și optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o
funcționalitate optimă. Freud afirma despre normalitate un Ego normal este ca și normalitatea
în general, o ficțiune ideală. Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativă, ea neavând
cursivitate, criteriul axiologic fiind inoperant de la o epocă la alta, ba chiar și pentru intervale
restrânse de timp. Cloutier afirmă conceptul de sănătate mintală nu poate fi înțeles decât prin
sistemul de valori al unei colectivități.
Normalitatea ideală definește felul în care individul și comunitatea consideră că persoana
ar trebui să fie. Desigur, normativitatea ideală nu este și nici nu poate fi niciodată atinsă

21
efectiv cu atât mai mult cu cât ea variază mult în funcție de contextul sociocultural, istoric și
geografic (etnic, comunitar, statal, religios, ș.a.). Antropologia și psihiatria transculturală au
atras pe bună dreptate atenția asupra diferențierii care există în cadrul diverselor civilizații,
între valorile acceptate ca normale, între semnificația unor fapte, credințe.

Un alt mod de a aprecia normalitatea este perspectiva responsivă sau funcțională, care
reflectă măsura în care un organism, o persoană, un subiect își împlinește rolul funcțional
pentru care există în economia sistemului supraiacent din care face parte. Luând în
considerare această definiție, schimbările temporale devin esențiale pentru completa definiție
a normalității. Cu alte cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră esențiale schimbările și
procesele mai mult decât o definire transversală a normalității. Din păcate, deși această normă
pare să fie cea care ne interesează, ea este fixistă și deterministă. Nu se poate răspunde la
întrebarea „care este rolul funcțional pentru care o persoană există?”

Criterii de normalitate (Ionescu, 1995)

1. conștiință clară a eului personal
2. capacitate de orientare în viață
3. nivel înalt de toleranță la frustrare
4. autoacceptare
5. flexibilitate în gândire și acțiunea
6. realism și gândire antiutopică
7. asumarea responsabilității pentru tulburările sale emoționale
8. angajarea în activități creatoare
9. angajarea moderată și prudentă în activități riscante
10. conștiință clară a interesului social
11. gândire realistă
12. acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia
13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă

22
Lăzărescu (1994) face o distincție între anormalitate și boală arătând că anormalitatea se
referă la conduite și comportamente, este un fundal, pe când boala este un fapt individual cu o
anumită procesualitate.
Conceptul de anormalitate are o sferă semantică foarte mare, ceea ce face dificilă o
definiție exthaustivă și unanim acceptată a sa. A defini anormalitatea presupune a explica nu
doar ce este anormal, ci mai ales ce nu este anormal.
Există numeroase mituri și credințe empirice în legătură cu anormalitatea. Kendall și
Hammen (1998, după Perciun, 2001) citează câteva dintre cele mai frecvente:
1. persoană care a dezvoltat odată o tulburare psihică, nu va mai fi niciodată normală
2. Bolnavii psihici prezintă o deteriorare cognitivă severă și ireversibilă etc.
3. Persoanele cu tulburări psihice sunt imprevizibile și periculoase.

În realitate, multe dintre aceste credințe sunt infirmate parțial sau total de practica psihiatrică.
1. Adesea tulburările psihice sunt temporare, întinzându-se pe durata a câteva săptămâni
sau chiar zile și sunt urmate de perioade de normalitate. Se întâmplă uneori chiar ca o
persoană să trăiască un singur episod de boală în întreaga viață. În cele mai multe
cazuri remisiunea este totală, iar persoana revine la nivelul anterior de funcționare
psihică.
2. Sunt binecunoscute cazuri de oameni cu o inteligență sclipitoare care au traversat în
viață episoade de tulburări psihice (Churchil, Lincoln, Van Gogh, Eminescu etc.). Este
adevărat că anumite tulburări psihice severe (în general psihotice) se pot întinde pe o
perioadă mai lungă, pot induce anumite simptome persistă, uneori cu o intensitate
atenuată, dar, cu medicamentație adecvată, cu suport din partea familie și o asistență
psihologică eficientă, persoanele în cauză pot fi reintegrate social și familial, pot duce
o viată activă și productivă și pot avea o conduită adaptativă.
3. În ceea ce privește gradul de periculozitate acesta nu este mai ridicat decât în populația
generală. Este adevărat că în anumite tulburări psihice pot apare descărcări intense de
furie (ex. raptusul depresiv, furorul maniacal etc.), în cursul cărora bolnavul poate
deveni auto sau heteroagresiv. De asemenea, anumite simptome pot induce un risc de

23
 agresivitate mai mare, cum ar fi, de ex., halucinațiile auditive (care pot fi uneori
imperative, dând anumite comenzi bolnavului), unele halucinații vizuale cu caracter
înspăimântător, terefiant sau diferite forme de delir, dar acest pattern nu este valabil
pentru toți bolnavii. În general bolnavii psihici periculoși sunt cei care au manifestat
un potențial agresiv premorbid.

De asemenea, Kendall și Hammen supun unei analize critice o serie de criterii in funcție de
care se definește frecvent anormalitatea:
1. Frecvența statistică. Dacă normalitatea definește ceea ce este frecvent și tipic,
anormalitatea exprimă ceea ce este atipic și rar. Acesta însă nu poate fi considerat ca un
criteriu definitoriu. Este adevărat că anumite tulburări psihice sunt mai puțin frecvente
(ex. personalitățile multiple), dar cu siguranță foarte mulți oameni au traversat uneori in
viață episoade nevrotice, au manifestat atacuri de panică pe fondul unor probleme de
natură existențială sau au diverse fobii care le marchează viața mai mult sau mai puțin.
Putem considera aceste experiențe ca fiind normale, pentru că ele vizează majoritatea
oamenilor? Sau, putem considera o persoană care prezintă o anxietate puternică înaintea
sau un cursul unui eveniment major din viața sa ca fiind anormală?
2. Suferința. Este adevărat că adeseori anormalitatea induce suferință și distres, dar acestea
nu constituie criterii suficiente pentru a defini anormalitatea, pe de o parte pentru că multe
persoane cu tulburări psihice nu manifestă suferință (ex. persoanele euforice în puseul
maniacal major sau persoane cu tulburare de personalitate antisocială), iar pe de altă parte
suferința psihică și distresul sunt adesea prezente in viața noastră, în legătură cu diverse
evenimente de viață pe care le trăim, fără ca acest fapt să justifice o încadrare in domeniul
anormalității.
3. Stranietatea experiențelor senzoriale. In acest sens anormalitatea ar putea fi considerată ca
o îndepărtare de la o experiență senzorială normală. Este adevărat că experiențele
senzoriale bizare (halucinațiile) se înscriu în categoria fenomenelor psihotice și se
manifestă in general pe fondul unei tulburări psihice mai severe, care constituie adesea
urgențe psihiatrice. Dar, cercetări mai recente demonstrează că multe persoane au trăit

24
 experiențe stranii sau neobișnuite, mai ales în stare de transă sau extaz religios. Aceste
persoane raportează viziuni, halucinații, experiențe in afara corpului, comunicarea cu
persoane decedate, etc., fără să prezinte simptomele unei tulburări psihice
4. Comportamentul șocant. Unele comportamente pot fi atât de șocante și dezgustătoare
încât pot fi considerate anormale în sine. Dar, dacă luăm in considerare comportamente
precum crima, violul, incestul, violența domestică etc. vom constata că ele sunt
determinate in mare parte de contextul social și sunt adesea realizate de persoane care nu
prezintă tulburări psihice în antecedente și care nu pot fi diagnosticate cu o tulburare
psihică în prezent.

Prin urmare, linia de demarcație între normal și anormal este greu de trasat. O primă
dificultate in definirea anormalității rezultă din marea diversitatea a manifestărilor anormale
și a gradului mare de răspândire. O a doua dificultate rezidă din faptul că evaluarea
anormalității se realizează de obicei pe baza autoevaluării și relatărilor bolnavilor despre
experiențele trăite, relatări care sunt adesea subiective cu tendință de subevaluare sau
supraevaluare trăirilor.
Se acceptă în general de către specialiști că anormalitatea poate fi evaluată în raport cu
gradul de adecvare / inadecvare la realitate. În consecință, pentru a defini anormalitatea sunt
considerate două criterii:
1. măsura în care comportamentul unei persoane produce dificultăți in funcționarea
psihică, dificultatea sau incapacitatea de a juca un rol adecvat în societate
2. măsura în care o persoană manifestă un set consistent de trăiri dezadaptative

II.2 Conceptul de sănătate și sănătatea mintală

Conceptul de sănătate este adesea considerat sinonim cu normalitatea. Dar, așa cum afirma
Ionescu (1995), „normalitatea vizează media și normativitatea, pe când sănătatea, plasată
deasupra normei, are în vedere calitatea; normalitatea se bazează în primul rând pe adaptare,

25
în timp ce sănătatea poartă în sine elemente și idei de valoare” Conceptele de normalitate /
anormalitate sunt mai generale decât cele de sănătate mintală / boală psihică.
Deci, sănătate mentală este o stare înscrisă pe fondul stării de normalitate, însemnând
echilibru structural, atât din perspectivă internă (coerență internă a personalității), cât și din
perspectivă externă (echilibru adaptativ al organismului la mediu).
Complexitatea fenomenului face ca sănătatea mintală să fie abordată de diverși autori din
perspective diferite, uneori complementare, fapt ce se reflectă în multitudinea definițiilor
formulate după diverse criterii. Ionescu (1995) inventariază câteva dintre aceste criterii.
1. Sănătatea psihică în formulare negativă. Conform acestui criteriu sănătatea este
înțeleasă ca absență a bolii, punct de vedere exprimat de Romano în definiția sa „o
persoană sănătoasă este o persoană relativ lipsită de dureri, de disconfort și de
invaliditate”. Definițiile formulate pe baza acestui criteriu exprimă un punct de vedere
tehnicist, care reduce rolul medicului la simpla înlăturare a simptomelor.
2. Sănătatea psihică în formulare pozitivă. Definițiile formulate în baza acestui criteriu
iau în considerare gradul de adecvare a insului la solicitările mediului și eficiența sa
funcțională, exprimate prin: reușită școlară și/sau profesională, adaptare socială și
familială, realism, maturitate emoțională, autonomie etc.
3. Sănătatea psihică optimală se referă la “cea mai bună stare de sănătate în condițiile
existente”, concept care se opune celui de “sănătate ideală”, considerat ca o utopie
4. Sănătatea ca adaptare. Definițiile formulate în baza acestui criteriu iau în considerare
capacitatea de adaptare flexibilă a omului la sine și la ceilalți. Adaptarea este însă un
fenomen foarte general care se poate realiza la diverse niveluri. Reinserția și
reintegrarea unui psihotic în mediul familial și social, în condițiile unei remisiuni
parțiale constituie, de asemenea, un fenomen de adaptare, fără ca acest fapt să însemne
sănătate mintală
5. Sănătatea ca medie sau normă. Vizează criterii statistice care oferă mai degrabă
informații asupra grupului decât asupra individului

26
 6. Sănătatea ca proces și dezvoltare evidențiază capacitatea de autoactualizare a
potențialului uman în plan biologic, psihologic și social, aspectul său permanent și
dinamic
7. Sănătatea ca factor de integrare socială pune accentul pe „mediul și istoria individului,
pe capacitatea de integrare activă și de realizare a acestuia în contextul social și
cultural în care trăiește”/
8. Sănătatea ca valoare. Definițiile formulate în baza acestui criteriu reiterează obligația
fiecărui individ de a avea o atitudine pozitivă față de propria sănătate, de a o păstra și a
o actualiza, pentru a-și putea valorifica la maxim potențialitățile și a se realiza ca ființă
activă.
9. Sănătatea psihică din perspectivă morală. Sănătatea, deși reprezintă un bun individual,
trebuie raportată la sistemul de valori al societății în care un loc important îl ocupă
valorile morale. O mare parte a tulburărilor psihice își dobândesc un caracter morbid
tocmai prin abaterile de la normele morale, înscriindu-se mai degrabă în aria
psihopatologiei sociale Nici una dintre aceste accepțiuni nu reprezintă o abordare
exthaustivă, ci reprezintă mai degrabă o perspectivă de abordare a sănătății mintale,
subliniind astfel multidimensionalitatea fenomenului. Sănătatea mintală reprezintă mai
mult decât absența bolii, decât o abordarea restrictivă a sănătății mintale, fără o
perspectivă holistică și chiar decât o personalitate adaptată.

Asociația Americană de Psihiatrie în ,,Glosarul psihiatric’’ definește sănătatea mentală ca

fiind „un succes simultan în muncă, dragoste, creație, o matură și flexibilă rezolvare a
conflictelor între instinct, conștiință, alți oameni și realitate” (Shives, 1990).
Marmor (după Mironțov-Țuculescu și colab., 1986) descrie sănătatea mentală ca “acea
stare a relațiilor dintre individ și mediul său în care structura personalității este relativ stabilă,
iar stresul se află în limita capacităților de rezolvare”.
Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea mintală ca „o stare pozitivă de bine,
de încredere a individului în propria valoare, în demnitatea și valoarea celorlalți, abilitatea
persoanei de a-și gestiona lumea interioară de gânduri și sentimente, de a-și organiza viața și

27
de a-și asuma riscuri, de a iniția, dezvolta și susține relații personale mutuale satisfăcătoare și
capacitatea psihicului de a se adapta după șocuri și stress.”

28
Capitolul III Psihopatologia proceselor psihice

III.1 Tulburările de percepție

Percepția este operația psihologica prin care cunoaștem prezenta actuală a unui obiect
exterior prin intermediul modificărilor pe care acest obiect le imprimă organelor noastre
senzoriale.
Tulburările de percepție se pot prezenta sub următoarele aspecte:
a) creșterea intensității perceptive de tipul hiperesteziei,
b) scăderea intensității percepției (hipostezie) sau pierderea sa totala (anestezia),
c) prezenta unor false percepții sau a iluziilor,
d) percepții fără obiect sau halucinații.

III.1.1 Hipersteziile
Hiperesteziile reprezintă creșterea în intensitate a percepțiilor caracterizate prin faptul că
bolnavul percepe excitațiile externe mai viu, mai intens decât în mod obișnuit. Stările de
hiperstezie pot apare în următoarele situații;
1. stări de oboseală prelungită sau surmenaj;
2. în stadiile de debut ale unor boli psihice;
3. în perioada de instalare a unui sindrom confuzional;
4. în stadiile prodromale ale unor boli infecțioase;
5. în cursul perioadelor de convalescență după bolile infecțioase.
Tot în sfera hipersteziilor se mai situează și imaginile eidetice care sunt reprezentări foarte
clare, aproape cu caracter perceptiv net, ale unor fenomene anterior percepute.

III.1.2 Hiposteziile
Hiposteziile constau în scăderea pragului sensibilității la acțiunea stimulilor externi. Ele sunt
consemnate în următoarele circumstanțe:

29
 1. stări stuporoase;
2. în cursul schizofreniei;
3. în sindromul de depersonalizare și derealizare, din cursul afecțiunilor cerebrale.

III.1.3 Iluziile
Iluziile sunt false percepții la baza cărora se află un sistem senzorial real, care nu este
perceput așa cum este el de fapt în realitate, ci în mod deformat.

După modalitatea lor perceptiva, iluziile pot fi de mai multe feluri:

1. iluzii vizuale, când forma și imaginea vizuală a obiectului apare complet schimbată. În
această categorie intră și falsele recunoașteri, când bolnavul identifică anumite
persoane cu altele, ca în cursul stărilor confuzionale, în sindromul Karsakow ,în
demența senila.
2. b) Iluzii auditive, constau în a identifica diferite zgomote sau sunete de altă natură
3. c) Iluzii gustative și olfactive, sunt mult mai rare ca frecvență și se diferențiaza destul
de greu de halucinațiile sau interpretările delirante.
4. d) Iluzii tactile sau cenestezice, privesc simtul extern și pe cel inter, viceral, fiind
iluzii raportate la propriul nostru corp.
5. e) Iluzii de transformarea ale schemei corporale sau a “imaginii de sine sunt
percepții anormale ale imaginii propriului corp, total sau parțial.

III.1.4 Halucinațiile
Spre deosebire de iluzii care sunt percepții deformate ale unor obiecte existente în realitate, în
cursul halucinațiilor, obiectul perceput lipsește din câmpul realității perceptive, dar bolnavii
sunt convinși de existența și veridicitatea acestuia.
Halucinațiile pot lua forme variate de manifestare psihopatologică.
Tipuri de halucinații, după natura lor:
1. Halucinațiile propriu-zise, sau adevărate;

30
 2. Halucinozele, sunt tulburări de percepție în cursul cărora deși apar „obiecte reale”,
bolnavii recunosc că formele percepute nu corespund realității;
3. Halucinațiile psihice sau pseudo-halucinațiile, sunt cele percepute pe căi senzoriale
obișnuite și pe care bolnavul le situează în „creierul” sau său în „interiorul său” fără a
le recunoaște o proiecție spațială externă.
4. Halucinoidele sunt fenomene intermediare între reprezentări și halucinații, care apar
fie în perioada de dezvoltare a halucinațiilor, fie în perioada de dispariție a cestora.

III.2. Tulburările de vigilență și de somn

În cadrul acestei grupe de tulburări ale proceselor psihice sunt cuprinse următoarele aspecte:
tulburările de atenție, tulburările de orientare, tulburările de conștiință, tulburările de somn și
vis.

III.3 Tulburările vieții instinctuale

Se considera instinctele ca fiind factorii care determina apariția si orientarea (vectorizarea)
comportamentului, acesta având rol hotărâtor în procesul de supraviețuire al speciei.
Dupre distinge trei niveluri sau zone în sfera instinctelor:
1) instinctul de conservare
2) instinctul de reproducere;
3) instinctul de asociere.
Tulburările instinctuale pot fi, în general, de trei categorii:
1) Tulburări în exces a manifestărilor instinctuale;
2) Tulburări în minus, sau diminuarea satisfacerii nevoilor instinctuale;
3) Pervertirea instinctelor - cu următoarele tipuri de tulburări:
a) pervertirea instinctului alimentar, prin deturnarea apetențelor de la alimentele
comestibile către obiecte sau produse necomestibile
b) pervertirea instinctului matern, manifestat prin abandonul copilului, aversiune
fața de copil, refuzul de a-l îngriji;

31
 c) pervertirea instinctului de auto-conservare manifestat prin automutilări, sau
suicid;
d) perversiuni ale instinctului sexual, vizând obiectul plăcerii sau modalitatea de a
obține plăcerea erotico-sexuală.

III.4 Tulburări de activitate

Activitatea este definită ca reprezentând ansamblul de manifestări psihomotorii ale unui
individ orientat în vederea realizării unui anumit scop propus.
În cazul tulburărilor de activitate se descriu mai multe grupe de manifestări:
1) Activitate de tip exagerat, manifestată prin agitație, mobilitate mimică, logoree,
ineficiență;
2) Activitate de tip diminuat – inhibiție, negativism, stupoare.

III.5 Tulburări de voință

Voința proces psihic apropiat de activitatea motorie, dar și de caracter, desemnează formele
de motricitate plasate sub controlul sistemului vieții de relație, neavând nici caracter reflex,
nici automat. Voința reprezintă capacitatea de decizie liberă și ferm orientată în direcția
realizării un scop propus, dincolo de orice fel de obstacole.
În sfera psihopatologiei distingem trei categorii de tulburări ale voinței: ideile fixe sau
obsesiile, impulsiunile și abulia. Cea mai importantă formă de tulburare a voinței este abulia,
care constă în încetinirea sau „insuficiența voinței”.

III.6.Tulburările de caracter
Caracterul reprezintă totalitatea trăsăturilor esențiale și calitativ specifice ale persoanei și care
se manifestă în acțiunile acesteia.
În general, în psihopatologie sunt cuprinse, în același cadru, atât tulburările de caracter
cât și tulburările de comportament care derivă în mare măsură din acestea. Tulburările de
caracter desemnează tulburări de ordin structural ale persoanei, pe când tulburările de
comportament, tulburări de ordin dinamic.

32
III.7 Tulburările afective
Afectivitatea reprezintă ansamblul de reacții psihice ale individului în fața unor situații
ocazionale ale vieții, fie datorita unor contacte cu lumea externă, fie datorate unor modificări
interne ale persoanei.
Tulburările vieții afective sunt deosebit de variate și multiple. Ele pot fi înregistrate ca
„reacții” care constituie răspunsul emoțional-afectiv al unui individ la evenimentele vieții
trăite având o cauză exogenă, sau dimpotrivă pot apare „spontan” legate de o anumită
dispoziție constituțională de factură endogenă.

III.8. Tulburările de memorie

Procesul memoriei consta în fixarea , evocarea și recunoașterea datelor anterior achiziționate
de persoana. Tulburările memoriei, așa cum sunt ele întâlnite în psihopatologie sunt cuprinse
cu denumirea generală de „amnezii”. Acestea pot fi de mai multe forme și anume:
a) amnezii anterograde; b) amnezii retrograde; c) amnezii de fixare; d) amnezii de
evocare; e) amnezii de conservare; f) amnezii secundare.

III.9. Tulburările de gândire

Gândirea reprezintă una din laturile importante ale inteligenței individuale, cu numeroase și
complexe implicații asupra sferei psihopatologiei. În psihopatologie se disting mai multe
forme de alterare ale gândirii:
1. Tulburări asociative: asociații automate de idei; asociații dirijate;
2. Tulburări ale cursului gândirii: fuga de idei; mentismul; bradipshia; perseverarea;
barajul;
3. Tulburări de imaginație: sărăcia imaginativa; exagerarea imaginației; fabulația;
mitomania;
4. Gândirea xenopatică: automatism senzitiv; automatism emoțional și afectiv;
automatism de activare.

33
III.9.1 Delirul
Falsele interpretări patologice sunt cuprinse în grupa stărilor delirante. Acestea cuprind
tulburările de gândire și procesele psihice înrudite (reprezentarea, intuiția, expresia,
percepția). Ideea delirantă este cea care se opune realității șocând evidența faptelor.
Delirul începe să se manifeste din momentul în care individul nu mai dispune de critică
pentru a-l învinge, acesta transformându-se in convingere, iar individul devenind prizonierul
sau, incapabil de a se putea desprinde de acesta. La delir distingem, în ceea ce privește
caracterul și conținutul acestuia următoarele aspecte: delir monotematic sau sistematizat și
delir polimorf, nesistematizat tematic. Temele delirante majore, cele mai frecvente întâlnite
sunt următoarele: idei de persecuție și de interpretare, idei de grandoare, idei de melancolie.

34
Capitolul IV. Tulburările diagnosticate în perioada de sugar, în copilărie sau
adolescență

IV.1 Retardarea mentală și intelectul de limită

IV.1.1 Retardarea mentală

Termenul “oligofrenie” provine de la cuvintele grecești oligos = puțin și frenos = minte. În
prezent, în cele mai cunoscute manuale de psihiatrie este utilizat termenul sinonim de
retardare mentală.
DSM-V utilizează următoarele trei criterii de diagnostic pentru retardarea mentală:
1. Funcționarea intelectuală generală semnificativ sub medie: un coeficient de inteligență
(IQ) de aproximativ 70 sau sub, la un test administrat individual.
2. Deficite sau deteriorări concomitente în activitatea adaptativă prezentă în cel puțin
două din următoarele domenii: comunicare, autoîngrijire, viață de familie, aptitudini
sociale / interpersonale, uz de resursele comunității, autoconducere, aptitudini școlare
funcționale, muncă, timp liber, sănătate și siguranță.
3. Debut înainte de 18 ani.

Funcționarea intelectuală generală este evaluată cu unul sau mai multe teste de inteligență
standardizate, administrate individual. Funcționarea adaptativă se referă la cât de eficient face
față subiectul cerințelor obișnuite ale vieții, raportat la vârsta pe care o are și mediul socio-
cultural din care face parte.

În diagnosticarea retardării mentale sunt luate în considerare ambele criterii. Prin urmare, este
posibil să se pună acest diagnostic la indivizii cu un IQ între 70 – 75, care prezintă deficite
semnificative în comportamentul adaptativ. Invers, nu se pune acest diagnostic la o persoană
cu un IQ mai mic decât 70, dacă funcționarea adaptativă este corespunzătoare.

35
Retardarea mentală are următoarele grade:
1. Retardare mentală profundă: IQ sub 20 / 25.
2. Retardare mentală severă: IQ de la 20 / 25 până la 35 / 40.
3. Retardare mentală moderată: IQ de la 35 / 40 până la 50 / 55.
4. Retardare mentală ușoară: IQ de la 50 / 55 până la aproximativ 70.

IV.1.2 Intelectul de limită

Intelectul de limită reprezintă o zonă cuprinsă între inteligența normală și retardarea mentală.
La testele de inteligență cei cu intelect de limită obțin un IQ cuprins între 70-79.

IV.2. Tulburările de comunicare

Din categoria tulburărilor de limbaj fac parte deficiențele de înțelegere și exprimare orală.
Dislalia este o tulburare de pronunție. Este cea mai frecventă tulburare de limbaj care poate fi
întâlnită la vârsta preșcolară sau școlară mică în proporție de aproximativ 13 % (Verza,
1977). Dislalia se caracterizează prin omiterea, înlocuirea sau deformarea sunetelor sau
silabelor (în loc de șoarece se pronunță soarețe, în loc de alb - ab, albastru - albastu, tractor –
taractor etc.).

Bâlbâiala (balbism), deși are o frecvență redusă (1, 28 % la preșcolari și 0,36% la elevii de
15 – 18 ani, după Boșcaiu, 1983, p. 24), poate fi considerată una dintre cele mai grave
tulburări de vorbire datorită consecințelor pe care le are asupra afectivității și a relațiilor
interpersonale. Bâlbâiala este de trei ori mai frecventă printre băieți decât printre fete.
Bâlbâiala are două forme care de multe ori se asociază:
1. forma clonică se manifestă prin repetarea unor silabe;
2. forma tonică se manifestă prin apariția unui spasm (contracții musculare la nivelul
gurii) care împiedică pronunțarea primei silabe.

36
Alalia (audiomutitatea). La copiii care au această tulburare auzul este normal, nu au o
retardare mintală accentuată, dorința de a comunica cu cei din jur este prezentă dar limbajul
nu se dezvoltă sau se dezvoltă foarte târziu și insuficient. Ei nu înțeleg ce li se spune și / sau
nu reușesc să își însușească vorbirea. Afazia se manifestă printr-o degradare a limbajului,
după ce acesta s-a format. Ambele tulburări au cauze de natură organică.

IV.3 Tulburările de învățare

Dislexia și disgrafia se manifestă prin greutăți deosebit de mari în însușirea citirii și scrierii
la un copil care frecventează regulat școala și care are un nivel intelectual care ar trebui să-i
permită formarea acestor deprinderi. Copiii cu dislexie au mari dificultăți la citire: deși
cunosc literele, nu reușesc să le lege nici în clasele mai mari; cei care citesc într-o oarecare
măsură fac confuzii, inversiuni, omisiuni, citesc silabisit, lent și nu înțeleg aproape nimic din
ceea ce au “citit”. Cei cu disgrafie au probleme la scriere: confundă literele, fac inversiuni,
omisiuni, adăugiri de litere sau silabe, scriu cuvintele unit, pun literă mare la mijlocul
cuvântului, scriu foarte urât. Dislexia și disgrafia de multe ori sunt asociate.
Discalculia este o tulburare care afectează însușirea aritmeticii. Elevii cu discalculie au
greutăți în înțelegerea semnelor matematice (cifrele, semnele care indică operațiile), au mari
dificultăți în însușirea calculului aritmetic, deși frecventează regulat școala și au un nivel
intelectual care ar trebui să le permită însușirea acestor deprinderi.

37
IV.4. Tulburare de dezvoltare pervasivă
Tulburările de dezvoltare pervasivă sunt caracterizate prin deteriorare severă și pervasivă în
diverse domenii de dezvoltare aptitudini de interacțiune socială reciprocă, aptitudini de
comunicare sau prezența unui comportament, interese și activități stereotipe Deteriorările
calitative care definesc aceste condiții sunt clar deviante în raport cu nivelul de dezvoltare sau
cu vârsta mentală a individului.

IV.4.1 Tulburarea autistă

Cele mai importante simptome ale autismului sunt incapacitatea de a stabili relații
interpersonale adecvate și dificultățile de comunicare. Aceste persoane nu pot stabili relații
emoționale calde cu alți oameni. Sugarii autiști nu răspund prin zâmbet sau gângurit
comportamentului afectuos al părinților. Dimpotrivă, se pare că nu le face plăcere să fie luați
în brațe și sărutați. Un semn caracteristic este evitarea privirii, lipsa contactului ochi în ochi.
Acești copii nu sunt mai apropiați de părinții lor decât de străini. În copilărie autiștii
manifestă un interes redus sau nu manifestă deloc dorința de a stabili relații cu copii de vârsta
lor. Cei mai mari pot dori să stabilească legături cu cei de aceeași vârstă, dar manifestă o
accentuată inabilitate în a stabili relații. La mulți autiști este deteriorată “conștiința de alții”.
Ei nu înțeleg regulile pe care ar trebui să le respecte în relațiile cu cei din jur, nu înțeleg
stările afective trăite de alții, dorințele altora, nu caută să împărtășească cu alții interesele sau
realizările lor. Nu participă la jocurile colective, ci preferă activitățile solitare, nu doresc să
arate altora ce au făcut. Nu există nici o diferență în comportamentul lor față de oameni și
față de obiecte. Ei îi implică pe cei din jur în activitățile lor numai ca pe niște “instrumente”
(de exemplu, ei pot utiliza mâna unui părinte pentru a obține obiectul dorit, fără a realiza
contactul vizual, ca și cum doar mâna, și nu persoana ar fi importantă).
Autismul poate fi însoțit și de alte tulburări psihice, ca de exemplu de hiperactivitate,
reducerea volumului atenției, impulsivitate, agresivitate, accese de furie, comportamente
automutilante.

38
Criterii de diagnostic:

A. Un total de șase (sau mai mulți) itemi de la (1), (2) si (3), cu cel puțin doi itemi de la (1) și
câte unul de la (2) și (3):
(1) deteriorare calitativă în interacțiunea socială, manifestată prin cel puțin două din
următoarele:
(a) deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbale, cum ar fi privitul
în față, expresia facială, posturile corpului și gesturile, pentru reglarea interacțiunii
sociale;
(b) incapacitatea de a promova relații cu egalii, corespunzătoare nivelului de
dezvoltare;
(c) lipsa căutării spontane de a împărtăși bucuria, interesele sau realizările cu alți
oameni (de ex., prin lipsa de a arăta, de a aduce ori de a specifica obiectele de interes);
(d) lipsa de reciprocitate emoțională sau socială;
(2) deteriorări calitative în comunicare, manifestate prin cel puțin unul din următoarele:
(a) întârziere sau lipsă totală a dezvoltării limbajului vorbit (neinsoțită de o încercare
de a o compensa prin moduri alternative de comunicare, cum ar fi gestica sau mimica);
(b) la indivizii cu limbaj adecvat, deteriorarea semnificativă în capacitatea de a iniția
sau susține o conversație cu alții;
(c) uz repetitiv și stereotip de limbaj ori un limbaj vag;
(d) lipsa unui joc spontan și variat „de-a..." ori a unui joc imitativ social corespunzător
nivelului de dezvoltare;
(3) patternuri stereotipe și repetitive restrânse de comportament, preocupări și activități,
manifestate printr-unul din următoarele:
(a) preocupare circumscrisă la unul sau mai multe patternuri restranse și stereotipe de
interese, care este anormală, fie ca intensitate, fie ca focalizare;
(b)aderență inflexibilă evidentă de anumite rutine sau ritualuri nonfuncționale;
(c) manierisme motorii stereotipe și repetitive (de ex., fluturatul sau răsucitul degetelor
sau mainilor ori mișcări complexe ale intregului corp);

39
 (d) preocupare persistentă pentru părți ale obiectelor.
B. întârzieri sau funcționare anormală în cel puțin unul din următoarele domenii, cu debut
înainte de vârsta de 3 ani: (1) interacțiune socială, (2) limbaj, așa cum este utilizat în
comunicarea socială, ori (3) joc imaginativ sau simbolic.
C. Perturbarea nu este explicată mai bine de tulburarea Rett sau de tulburarea dezintegrativă a
copilăriei.

IV.4.2 Tulburarea Rett

Elementul esențial al tulburării Rett iî constituie dezvoltarea unor deficite specifice multiple,
urmând unei perioade de funcționare normală după naștere. Indivizii au, evident, o perioadă
prenatală și prennatală normală, cu dezvoltare psihomotone normală în primele cinci luni de
viață. Există o pierdere a aptitudinilor manuale practice căpătate anterior între vârsta de 5 și
30 de luni, cu apariția consecutivă a mișcărilor stereotipe caracteristice ale mâinii,
asemănătoare storsului rufelor cu mâna ori spălatului pe mâini. Interesul pentru ambianța
socială diminuată în primii câteva am după debutul tulburării, deși interacțiunea socială se
poate dezvolta adesea mai târziu în cursul evoluției. Apar probleme în coordonarea mersului
ori a mișcărilor trunchiului. Există, de asemenea, o detenorare severă în dezvoltarea
limbajului expresiv și receptiv, cu retardare psihomotorie severă.

Criterii de diagnostic:

A Oricare din următorii itemi:

(1) dezvoltare prenatala și prenatală după cât se pare normală,
(2) dezvoltare psihomotorie după cât se pare normală în primele 5 luni după naștere,
(3) circumferința capului normală la naștere
B Debutul oricăruia din următorii itemi după o perioadă de dezvoltare normală:
(1) încetinirea creșterii capului între vârsta de 5 și 48 de luni,

40
 (2) pierderea aptitudinilor manuale practice căpătate anterior între vârsta de 5 și 30 de luni,
cu apariția consecutivă de mișcări stereotipe ale mâinilor (de ex , storsul cu mâinile,
spălatul pe mâini),
(3) pierderea angajării sociale precoce în cursul evoluției (deși adesea interacțiunea socială
se dezvoltă mai târziu
(4) apariția unui mers sau a unor mișcări ale trunchiului insuficient de coordonate,
(5) dezvoltarea limbajului receptiv și expresiv deteriorată sever, cu retardare psihomotorie
severă.

IV.4.3 Tulburarea dezintegrativă a copilăriei

Criterii de diagnostic:

A. Dezvoltare evident normală pentru cel puțin primii 2 ani după naștere manifestată prin
prezența comunicării verbale și non verbale, relații sociale, joc si comportament adaptativ
corespunzătoare etății.
B. Pierdere semnificativă clinic a aptitudinilor achiziționate anterior (înainte de vârsta de 10
ani) în cel puțin două din următoarele domenii:
(1) limbaj receptiv și expresiv;
(2) aptitudini sociale sau comportament adaptativ;
(3) controlul sfincterului anal și vezica);
(4) joc;
(5) aptitudini motorii.
C. Anomalii în funcționare în cel puțin două din următoarele domenii:
(1) deteriorare calitativă în interacțiunea socială (de ex., deteriorare în comportamentele
nonverbale, incapacitatea de a promova relații cu egalii, lipsa reciprocității emoționale sau
sociale);

41
 (2) deteriorare calitativă în comunicare (de ex. întârziere sau lipsa limbajului vorbit,
incapacitatea de a iniția sau susține o conversație, uz repetitiv și stereotip de limbaj, lipsa
jocului „de-a...” variat);
(3) patternuri stereotipe, repetitive și restrânse de comportament, interese și activități,
incluzând stereotipii și manierisme motorii.
D. Perturbarea nu este explicată mai bine de o altă tulburare de dezvoltare pervasivă specifică
ori de schizofrenie.

IV.4.4 Tulburarea Asperger

Tulburarea Asperger diferă de tulburarea autistă în diverse moduri. În tulburarea autistă

există anomalii semnificative în domeniile interacțiunii sociale, limbajului și jocului, pe când
în tulburarea Asperger aptitudinile lingvistice și cognitive precoce nu sunt întârziate în mod
semnificativ în afară de aceasta, în tulburarea autistă, interesele și activitățile, restrânse,
repetitive și stereotipe sunt adesea caracterizate prin prezența mecanismelor motorii, a
preocupăm pentru părți ale obiectelor, ritualuri și detresă marcată, pe când în tulburarea
Asperger, acestea sunt observate în primul rând în urmărirea atotcuprinzătoare a intereselor
circumscrise incluzând un subiect căruia individul îi dedică foarte mult timp strângând
informații și date. În tulburarea autistă, patternurile de interacțiune socială tipică sunt marcate
de autoizolare sau de abordări sociale marcat rigide, pe când în tulburarea Asperger pare a
exista o motivație pentru abordarea celorlalți, chiar dacă aceasta este făcută într -o manieră
excentrică, unilaterală, prolixă și insensibilă.
Tulburarea Rett a fost diagnosticată numai la femei, pe când tulburarea Asperger survine mult
mai frecvent la bărbați. În tulburarea Rett există un pattern caracteristic de încetinire a
creșterii capului, de pierdere a aptitudinilor manuale importante căpătate anterior și de
apariție a unor mișcări puțin coordonate ale trunchiului sau mersului. Tulburarea Rett este
asociată, de asemenea, cu grade marcate de retardare mentală și de deteriorări grosolane în
limbaj și comunicare.

42
Tulburarea Asperger diferă de tulburarea dezintegrativă a copilăriei care are un pattern
distinctiv de regresiune a dezvoltăm urmând după cel puțin 2 ani de dezvoltare normală.
Copii cu tulburarea dezintegrativă a copilăriei prezintă grade marcate de retardare mentală
sau de întârzieri în limbaj.
Tulburarea Asperger este o tulburare continuă și durează toată viața. La copii de etate școlară
capacitățile verbale bune pot, într-o anumită măsură, masca severitatea disfuncției sociale și
pot, de asemenea, înșela profesorii care se pot concentra asupra aptitudinilor verbale bune ale
copilului și pot fi insuficient de conștienți de problemele din alte domenii (în special de
adaptarea socială). Aptitudinile verbale relativ bune ale copilului pot face pe profesori să
atribuie în mod eronat dificultățile comportamentale obstinației sau îndărătniciei copilului
Interesul pentru stabilirea de relații sociale poate crește în adolescență pe măsură ce indivizii
învață câteva modalități de a răspunde mai adaptativ la dificultățile lor, de exemplu copilul
poate învăța să aplice rutine sau reguli verbale explicite în anumite situații stresante. Indivizii
mai mari pot fi interesați în a stabilii amiciții, dar lipsa de înțelegere a convențiilor de
interacțiune socială face mai probabile relațiile cu indivizi mai în etate sau mai mici decât ei.

Criterii de diagnostic:

A. Deteriorare calitativă în interacțiunea socială manifestată prin cel puțin două dintre
următoarele:
(1) deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbale cum ar fi privitul în
față, expresia facială, posturile corporale și gesturile de reglare a interacțiunii sociale;
(2) incapacitatea de a stabili relații cu egalii corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
(3) lipsa căutării spontane de a împărtăși satisfacția, interesele sau realizările cu alți
oameni (de ex., lipsa de a arăta, de a aduce, de a specifica altor oameni obiectele de
interes);
(4) lipsa de reciprocitate emoțională sau socială.
B. Patternuri stereotipe, repetitive și restrânse de comportament, interese și activități,
manifestate prin cel puțin unul dintre următorii itemi:

43
 (1) preocupare circumscrisă la unul sau mai multe patternuri restrânse și stereotipe de
interes, și care este anormală, fie ca intensitate sau centrare;
(2) aderență inflexibilă evidentă de rutine sau ritualuri specifice, non-funcționale;
(3) manierisme motorii repetitive și stereotipe (de ex,, fluturatul sau răsucitul mâinilor sau
degetelor sau mișcări complexe ale întregului corp);
(4) preocupare persistentă pentru părți ale obiectelor.
C. Perturbarea cauzează deteriorare semnificativă clinic în domeniul social ori în alte domenii
importante de funcționare.
D. Nu există o întârziere generală semnificativă clinic în limbaj (de ex., utilizează cuvinte
izolate către vârsta de 2 ani și fraze comunicative către vârsta de 3 ani).
E. Nu există o întârziere semnificativă clinic în dezvoltarea cognitivă sau în dezvoltarea
aptitudinilor de autoajutorare corespunzătoare etății comportamentul adaptativ (altele decât în
interacțiunea socială) și în curiozitatea pentru ambianță în copilărie.
F. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru o altă tulburare de dezvoltare pervasivă specifică sau
pentru schizofrenie.

44
IV.5.Tulburările de deficit de atenție și de comportament disruptiv

IV.5.1 Tulburarea hiperactivitate / deficit de atenție

Copiii hiperactivi (hiperkinetici) cu deficit de atenție creează mari probleme în primul rând în
familie. Ei sunt impulsivi, neliniștiți, gălăgioși, în continuă mișcare. Din cauza numeroaselor
probleme, părinții de multe ori se simt epuizați fizic. Încă din primele zile de grădiniță sau
școală, acești copii atrag atenția cadrelor didactice prin comportamentul lor greu de controlat.
Elementul esențial al tulburării hiperactivitate / deficit de atenție îl constituie un pattern
persistent de inatenție și / sau de hiperactivitate – impulsivitate, care este mai frecvent și mai
sever decât este observat de regulă la indivizii cu un nivel comparabil de dezvoltare.
Tulburarea are trei simptome principale: deficitul atențional, impulsivitatea și
hiperactivitatea.

• Deficitul atențional. Copilul are mari dificultăți în a-și focaliza atenția asupra
stimulilor relevanți pentru sarcină și de a ignora stimulii irelevanți. El nu se poate
concentra asupra unei sarcini o perioadă mai lungă de timp. Din această cauză el fie nu
finalizează sarcinile pe care le are de îndeplinit, fie le termină foarte repede, dar
lucrează superficial și face multe greșeli din neatenție.

• Impulsivitatea se manifestă prin nerăbdare, dificultate în a aștepta și în a-și amâna

satisfacerea dorințelor. Copilul impulsiv are tendința de a acționa brusc, fără a se gândi
la consecințele acțiunii sale. La grădiniță copilul impulsiv nu are răbdare să își aștepte
rândul, ia jucăria pe care și-o dorește de la colegi. La școală întrerupe învățătoarea sau
colegul care răspunde, începe o activitate înainte ca ea să fi fost bine explicată.
Impulsivitatea poate să ducă la accidente (spargerea unor obiecte, atingerea unor
obiecte periculoase, lovirea neintenționată a altor persoane, cădere urmată uneori de
fracturarea membrelor etc.).

45
 • Hiperactivitatea constă într-o neliniște excesivă care apare mai ales în situațiile în
care copilul trebuie să stea relativ liniștit. Preșcolarul care are această tulburare se
mișcă tot timpul, aleargă prin casă, se cațără pe mobilă; la grădiniță deranjează
activitățile de grup (de exemplu, nu poate asculta în liniște o poveste). Elevul
hiperactiv nu stă liniștit pe scaun / în bancă, se mișcă tot timpul, se ridică în picioare,
eventual se plimbă prin clasă în timpul orei.

Criterii de diagnostic:

A. Fie (1) sau (2):

(1) șase (sau mai multe) dintre următoarele simptome de inatenție au persistat cel puțin 6
luni într-un grad care este dezadaptativ și discrepant în raport cu nivelul de dezvoltare:
(a) incapabil de a da atenția cuvenită detaliilor ori face erori prin neglijență în
efectuarea temelor școlare, la serviciu, sau în alte activități;
(b) are dificultăți în susținerea atenției asupra sarcinilor sau activităților de joc;
(c) pare a nu asculta când i se vorbește direct;
(d) nu se conformează instrucțiunilor și este incapabil să-și termine temele pentru
acasă, sarcinile casnice ori obligațiile (nedatorate comportamentului opoziționist sau
incapacității de a înțelege instrucțiunile);
(e) are dificultăți în organizarea sarcinilor și activităților;
(f) evită, are aversiune, nu este dispus să se angajeze în sarcini care necesită un efort
mental susținut;
(g) pierde lucruri necesare pentru diverse sarcini sau activități (de ex., jucării, teme
pentru acasă, creioane, cărți, instrumente);
(h) adesea este ușor de distras de stimuli irelevanți;
(i) este uituc referitor la activitățile cotidiene;

46
 (2) șase (sau mai multe) dintre următoarele simptome de hiperactivitate-impulsivitate au
persistat timp de cel puțin 6 luni într-un grad care este dezadaptativ și în contradicție cu
nivelul de dezvoltare:
(a) adesea se joacă cu mâinile sau cu picioarele sau se foiește pe loc,
(b) își lasă locul în clasă sau în alte situații în care este de dorit să rămână așezat;
(c) adesea aleargă în jur sau se cațără excesiv de mult, în situații în care acest lucru
este inadecvat;
(d) adesea are dificultăți în a se juca sau în a se angaja în activități distractive în liniște;
(e) este „în continuă mișcare" sau acționează ca și cum „ar fi împins de un motor”;
(f) vorbește excesiv de mult;
(g) „trântește” răspunsuri înainte ca întrebările să fi fost complet formulate,
(h) are dificultăți în a-și aștepta rândul
(i) adesea întrerupe sau deranjează pe altii (de ex , intervine în conversațiile sau
jocurile altora)
B Unele simptome de neatenție sau de hiperactivitate-impulsivitate care au cauzat
deteriorarea erau prezente înainte de vârsta de 7 ani.
C. O anumită deteriorare din cauza simptomelor este prezentă în două sau mai multe situații
(de ex , la scoală și acasă).
D Trebuie să fie clară proba deteriorării semnificative clinic în funcționarea socială, școlară
sau profesională.
E Simptomele nu survin exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasive, al
schizofreniei ori al altei tulburări psihotice și nu sunt explicate mai bine de altă tulburare
mentală (de ex, de o tulburare afectivă, anxioasă, disociativă sau de personalitate).

IV.5.2. Tulburarea de conduită

Se manifestă prin comportamente care încalcă drepturile fundamentale ale altora sau normele
și regulile sociale. Aceste comportamente se încadrează în patru grupe principale:

47
 • conduită agresivă (amenințări, inițierea unor bătăi, comportament crud cu oameni sau
animale etc.);
• distrugerea proprietății (de exemplu prin incendiere);
• fraude sau furturi;
• violări serioase ale regulilor (fugă de la școală, de acasă etc.).

Criterii de diagnostic:

A. Un pattern repetitiv și persistent de comportament în care drepturile fundamentale ale

altora ori normele sau regulile sociale corespunzătoare etății sunt violate, manifestat prin
prezența a trei (sau a mai multe) dintre următoarele criterii în ultimele 12 luni, cu cel puțin un
criteriu prezent în ultimele 6 luni:
(1) adesea tiranizează, amenință sau intimidează pe alții;
(2 inițiază adesea bătăi;
(3) a făcut uz de o armă care poate cauza o vătămare corporală serioasă altora (de ex., băț,
cărămidă, sticlă spartă, cuțit, armă de foc);
(4) a fost crud fizic cu alți oameni;
(5) a fost crud fizic cu animalele;
(6) a furat cu confruntare cu victima (de ex, banditism, furt din poșete;
estorcare, atac cu mana armată) ;
(7) a forțat pe cineva la activitate sexuală;
(8) s-a angajat deliberat în incendieri cu intenția de a cauza un prejudiciu serios;
(9) a distrus deliberat proprivârsta altora (altfel decât prin incendiere) ;
(10) a intrat prin efracție în casa, dependințele sau autoturismul cuiva;
(11) minte adesea pentru a obține bunuri sau favoruri ori pentru a evita anumite obligații
(adică, „escrochează" pe alții) ;
(12) a furat lucruri de valoare mare fără confruntare cu victima (de ex, furt din magazine,
dar fără efracție, plastografie) ;

48
 (13) adesea lipsește de acasă noaptea în disprețul interdicției părinților, începând înainte de
vârsta de 13 ani;
(14) a fugit de acasă (noaptea) de cel puțin două ori în timp ce locuiește în casa părintească
sau a substitutului parental (sau odată, fără a reveni acasă o lungă perioadă de timp) ;
(15) chiulește adesea de la scoală, începând înainte de vârsta 13 ani;

B. Perturbarea în comportament cauzează o deteriorare semnificativă clinic în funcționarea

socială, școlară sau profesională.
C. Dacă individul este în etate de 18 am sau mai mult, nu sunt satisfăcute criteriile pentru
tulburarea de personalitate antisocială.

IV.5.3 Ticurile

Un tic este o mișcare sau o vocalizare bruscă, rapidă, stereotipă, repetitivă și fără sens. Ticul
poate fi simplu sau complex. Ticurile pot fi mai mult sau mai puțin frecvente și intense în
funcție de context. În general ticurile încetează în timpul somnului (sunt și excepții). La mulți
copii ticurile sunt mai frecvente atunci când se relaxează acasă (de ex., se uită la televizor) și
se reduc atunci când fac o activitate care necesită concentrare și efort.
• Dintre ticurile motorii simple fac parte clipitul, încrețirea nasului, scuturarea capului,
ridicarea umărului, grimasele faciale. Ele durează mai puțin de o secundă. Ticuri
motorii complexe pot fi gesturile manuale neobișnuite și inutile, săritul, atinsul, mersul
în pași de dans, mirosirea repetată a unui obiect, luarea unor poziții ciudate în timpul
mersului sau al șederii etc. Aceste ticuri au o durată de câteva secunde sau chiar mai
mult. Tot aici se încadrează copropraxia (un tic care imită un gest vulgar) și ecopraxia
(imitarea spontană, involuntară a gesturilor cuiva).
• Ticurile vocale simple sunt sunete fără sens. Ticurile vocale complexe includ
pronunțarea bruscă și fără sens a unui cuvânt sau a unor propoziții. Tot ticuri vocale
sunt considerate a fi și ecolalia (repetarea ultimelor sunete sau cuvinte auzite) cât și

49
 coprolalia care se manifestă prin pronunțarea involuntară a unor cuvinte inacceptabile
social.
Unele ticuri debutează în perioade de viață dificile pentru copil, în care au loc evenimente
deosebite care sunt însoțite de tulburări emoționale (neliniște, anxietate etc.). O astfel de
perioadă este cea în care copilul începe să frecventeze școala.

Criterii de diagnostic:

A Ticuri vocale sau/și motorii unice sau multiple (adică , vocalizări sau mișcări motorii
stereotipa, bruște, rapide, recurente, nonritmice).

B Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi, timp de cel puțin patru
săptămani, dar nu pentru mai mult de 12 luni consecutive.

C Debutul survine înainte de vârsta de 18 ani.

D Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex,
stimulante) sau unei condiții medicale generale (de ex, maladia Huntmgton ori encefalita
postvirală).

E Nu au fost niciodată satisfăcute criteriile pentru tulburarea Tourette sau ticul motor sau
vocal cronic.

IV.5.4 Tulburarea Tourette

Ticurile motorii simple sunt contracții fără sens, rapide, ale unuia sau ale catorva mușchi,
cum ar fi clipitul. Ticurile motorii complexe implică atinsul, ghemuitul, mersul cu genunchii
indoiți, mersul înapoi și învârtitul în timpul mersului Ticurile vocale includ diverse cuvinte
sau sunete precum clicunie, murmurele, urletele, lătrăturile, inspirarea și expirarea forțată de

50
aer pe nas și tusitul. Coprolalia, un tic vocal complex implicând pronunțarea de obscenități,
este prezentă la puțini indivizi cu această tulburare și nu este cerută pentru diagnosticul de
tulburare Tourette. La aproximativ jumătate dintre indivizii cu această tulburare, primele
simptome care apar sunt accesele de un singur fel de tic, cel mai adesea de clipit. Mai rar,
ticurile inițiale interesează alte părți ale feții sau corpului, cum ar fi grimasele faciale, iactația
capului, protruzia limbii, inspirarea forțată de aer pe nas, săritul, săltatul, dresul vocii, blocări
similare balbismului în fluența vorbirii sau pronunțarea de sunete sau cuvinte. Uneori
tulburarea începe cu simptome multiple, apărând toate în același timp.

Criterii de diagnostic:
A. Atât ticuri motorii multiple, cât și unul sau mai multe ticuri vocale au fost prezente la un
moment dat în cursul maladiei, deși nu în mod necesar concomitent.

B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi (de regulă în accese), aproape în fiecare zi sau
intermitent, de-a ungul unei perioade de mai mult de 1 an, iar în cursul acestei perioade nu a
existat niciodată o perioadă fără ticuri de mai mult de 3 luni consecutive.
C. Debutul are loc înainte de vârsta de 18 ani.

D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex.,
stimulante) ori unei condiții medicale generale (de ex., maladia Huntington ori encefalita
postvirală).

IV.5.5. Insomnia și hipersomnia

Mulți oameni au probleme de somn atunci când se confruntă cu situații stresante (de ex.,
înaintea unui eveniment foarte important). Această insomnie ocazională nu are o semnificație
patologică.

51
Insomnia propriu-zisă se caracterizează printr-o cantitate sau calitate nesatisfăcătoare a
somnului, care persistă o perioadă considerabilă de timp. Cei cu insomnie au 3 probleme
principale:
• dificultatea de a adormi;
• dificultatea de a rămâne adormit;
• trezirea precoce.
Pacienții care suferă de insomnie, la vremea culcării, devin tensionați, anxioși, îngrijorați sau
depresivi. Ei se gândesc la faptul că nu vor putea dormi și la consecințele insomniei:
oboseala, somnolența cu care se vor confrunta a doua zi. Alții se gândesc la problemele lor
personale, la starea sănătății sau la alte lucruri neplăcute. Aceste gânduri creează un cerc
vicios, și înrăutățesc situația pacientului. Pentru a putea dormi, ei iau medicamente sau
consumă alcool. Dacă nu au reușit să doarmă, dimineața se simt obosiți fizic și mental, iar în
timpul zilei sunt deprimați, îngrijorați, iritabili.
Insomnia debutează în general în timpul unor perioade de viață dificile. Insomnia persistă
adesea mult după ce problema s-a rezolvat, datorită condiționării negative pentru somn. În
perioada în care a fost foarte stresată, persoana nu reușea să adoarmă, petrecea mult timp în
pat gândindu-se la lucruri neplăcute. În această perioadă se formează niște reflexe
condiționate nefavorabile somnului. Datorită lor, când se apropie ora culcării organismul
intră în alertă (într-o stare de excitație) care o împiedică să adoarmă, chiar dacă problema s-a
rezolvat deja.
Hipersomnia se caracterizează prin:
- somnolență excesivă în timpul zilei, care duce fie la ațipeli intenționate (care totuși nu îl
ajută să se simtă odihnit), fie la episoade involuntare de somn. Episoadele involuntare de
somn survin în situații de substimulare (de ex., în timp ce ascultă conferințe, citește,
privește la televizor).
- somn nocturn prelungit (8 – 12 ore) care este urmat de o deșteptare dificilă. Deși pacientul
a dormit mult, dimineața nu se simte odihnit, dimpotrivă, este confuz, iritabil. Această
trecere dificilă de la starea de somn la cea de veghe se numește “beție de somn”.

52
Datorită hipersomniei apar greutăți de concentrare a atenției, scade capacitatea de memorare
și învățare. Ca urmare scade randamentul în activitatea profesională. Hipersomnia poate fi
periculoasă dacă individul conduce sau manipulează o mașină. Hipersomnia poate avea o
bază organică, se poate asocia cu depresia, sau poate fi independentă de alte tulburări.

IV.5.6 Coșmarul, pavorul nocturn și somnambulismul

Coșmarul se caracterizează prin apariția unor vise terifiante care duc la deșteptarea din
somn. Conținutul visului se poate referi la pericole fizice iminente pentru individ (urmărire,
atac, vătămare corporală) sau la eșecuri, dificultăți personale. Deși cele mai multe coșmaruri
nu se referă la probleme reale, unele coșmaruri reproduc, într-o anumită măsură, experiențe
traumatice prin care a trecut subiectul. Uneori același vis terifiant se repetă într-o formă mai
mult sau mai puțin asemănătoare.
La trezire, individul este orientat, poate comunica cu cei din jur, își amintește conținutul
visului și îl poate povesti. De multe ori starea de teamă se menține după trezire și îngreunează
reluarea somnului.
Uneori din cauza coșmarurilor apare teama de a dormi sau deșteptările nocturne sunt
frecvente. În aceste cazuri individul poate fi somnolent în timpul zilei și activitatea poate fi
perturbată datorită reducerii capacității de concentrare a atenției, cât și a depresiei, anxietății,
iritabilității.
Coșmarurile pot debuta din copilărie, de la vârsta de 3 – 6 ani. Ele apar mai ales la copiii
frecvent după evenimente psihotraumatizante.

Teroarea nocturnă (pavorul nocturn). În timpul unui episod tipic de teroare nocturnă
individul se scoală brusc din pat, țipă, are o expresie de teamă și are semne vegetative de
anxietate intensă (tahicardie, respirație rapidă, transpirație, dilatarea pupilelor). El poate face
mișcări care sugerează încercări de a se autoapăra sau de a lupta împotriva unei amenințări
(poate să fugă, să lovească cu pumnul). Aceste mișcări necontrolate pot duce la vătămare
corporală.

53
În timpul crizei individul nu răspunde adecvat la eforturile celorlalți de a-l trezi sau a-l liniști.
Dacă s-a trezit într-o oarecare măsură, este confuz, dezorientat, nu poate povesti un vis care l-
ar fi speriat (ca cei care au coșmaruri). Dar cel mai frecvent nu se trezește complet, adoarme
din nou și dimineața nu își amintește ceea ce s-a întâmplat (are amnezie pentru acest
eveniment).
Episodul are loc în prima treime a perioadei de somn și durează 1 – 10 minute.
Teroarea nocturnă începe de regulă la copii între 4 – 12 ani și se rezolvă spontan în timpul
adolescenței. Uneori apare la persoane care au trecut prin situații psihotraumatizante grave.

Somnambulismul (mersul în somn). Individul cu această tulburare, în timpul somnului

nocturn se ridică în șezut și face mișcări repetitive sau se scoală din pat și merge, într-o
manieră mecanică, dar evitând obiectele obișnuite. El poate să facă acțiuni mai puțin
complexe (să deschidă geamul sau ușa, să mănânce). El poate chiar să iasă din casă. Riscul de
a se răni este destul de mare, din această cauză se recomandă ca ușile și geamurile să fie bine
închise, iar obiectele periculoase să fie îndepărtate.
În timpul episodului individul are o față inexpresivă, cu privire fixă, nu răspunde deloc sau
aproape deloc la încercările celor din jur de a comunica cu el. Poate fi trezit cu mare
dificultate. Dacă este trezit, o perioadă scurtă de timp poate fi confuz și dezorientat. Trezirea
lui de către cei din jur nu are efecte negative asupra activității mentale sau a
comportamentului. Dacă nu se trezește, se reîntoarce de obicei în patul său. La trezire (fie
dintr-un episod, fie dimineața) are amnezia episodului.
Mersul în somn are loc de obicei în prima treime a somnului nocturn, după cele mai profunde
stadii ale somnului (stadiile 3 și 4). Majoritatea episoadelor durează de la câteva minute până
la o jumătate de oră.
Somnambulismul debutează în general în copilărie, între 4 - 8 ani. Uneori debutul coincide cu
o boală febrilă.

54
IV.6 Tulburări de eliminare

IV.6.1 Ecopresisul

Elementul esențial al enurezisului îl constituie eliminarea repetată de ufecale în timpul zilei

sau al nopții, în pat sau în pantaloni.

Criterii de diagnostic

A. Eliminarea repetată de fecale în locuri inadecvate (de ex., în pantaloni ori pe jos), fie că
este involuntară sau intențională.

B. Un astfel de eveniment cel puțin odată pe lună, timp de cel puțin 3 luni.

C. Vârsta cronologică este de cel puțin 4 ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent).

D. Comportamentul nu se datorează exclusiv efectelor fizilogice directe ale unei substanțe

(de ex., laxativelor) ori unei condiții medicale generale, exceptând cazul unui mecanism care
implică constipația.

IV.6.2. Enuresisul

Elementul esențial al enurezisului îl constituie eliminarea repetată de urină în timpul zilei sau
al nopții, în pat sau în pantaloni.

Criterii de diagnostic:

A. Emisiune repetată de urină în pat sau în pantaloni (fie involuntar, fie intenționat).

55
B. Comportamentul este semnificativ clinic, manifestându-se printr-o frecvență de două ori
pe săptămana, timp de cel puțin 3 luni consecutive, ori prin prezența unei detrese sau
deteriorări semnificative clinic în domeniul social, școlar (profesional) ori în alte domenii
importante de funcționare.

C. Etatea cronologică este de cel puțin 5 ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent).

D. Comportamentul nu se datorează exclusiv efectului fiziologic direct al unei substanțe, (de

ex., un diuretic).

56
IV.7 Tulburări ale comportamentului alimentar

IV.7.1 Anorexia

Anorexia este o tulburare caracterizată prin refuzul de a menține greutatea corporală la cel
puțin greutatea normală minimă pentru vârsta și înălțimea pacientului. Pacienta este foarte
preocupată de problema greutății și manifestă o frică intensă de a nu lua în greutate sau de a
deveni grasă, chiar dacă este subponderală. Ea are o imagine deformată asupra corpului său,
crezându-se a fi prea grasă, chiar dacă este mult sub greutate. Această imagine deformată
explică de ce mulți pacienți nu doresc să fie ajutați să ia în greutate. Pentru a slăbi, pacientele
mănâncă puțin și evită mai ales glucidele. Unele încearcă să piardă în greutate prin inducerea
vomei, gimnastică excesivă, utilizarea laxativelor.
Anorexia nervoasă este însoțită de simptome psihice și somatice. Dintre simptomele psihice
fac parte depresia, labilitatea dispoziției, iritabilitatea, izolarea socială, lipsa interesului
sexual. Aproape jumătate din paciente prezintă episoade de supraalimentare necontrolată
(bulimie). Consecințele somatice ale înfometării sunt sensibilitatea la frig, constipația,
tensiunea arterială scăzută, bradicardia. Cei care își provoacă vărsături pot avea eroziuni ale
smalțului dentar. La femei un simptom somatic important este amenoreea.

Criterii de diagnostic:

A. Refuzul de a menține greutatea corporală la, sau deasupra unei greutăți normale minime
pentru vârsta și înălțimea sa (de ex., pierdere în greutate ducând la menținerea greutății
corporale la mai puțin de 85% din cea sperată sau incapacitatea de a lua în greutate plusul
sperat în cursul perioadei de creștere, ducând la o greutate corporală de mai puțin de 85%
din cea sperată).

57
B. Frica intensă de a nu lua în greutate sau de a deveni gras(ă), chiar dacă este
subponderal(ă).

C. Perturbarea modului în care este experientată greutatea sau conformația corpului propriu,
nedatorată influenței greutății sau conformației corporale asupra autoevaluării sau negarea
seriozității greutății corporale actuale scăzute.

D. La femeile postmenarhice, amenoree, adică absența a cel puțin trei cicluri menstruale
consecutive. (O femeie este considerată a avea amenoree, dacă menstrele sale survin numai
după administrarea de hormoni).

IV.7.2 Bulimia

Bulimia nervoasă se caracterizează prin repetate “crize” de supraalimentare în cursul cărora

se consumă mari cantități de mâncare în perioade scurte de timp (gustatul continuu de mici
cantități de mâncare de-a lungul zilei nu este un simptom al bulimiei). Frecvent sunt
consumate dulciuri. În general alimentele sunt consumate în singurătate. Încă de dimineață
este preocupată de hrană, știe că va ceda încă o dată și consideră acest comportament
inevitabil și de necontrolat.
La început mâncatul determină o eliberare de tensiunea internă, dar ușurarea este urmată de
sentimente de vinovăție și dezgust. Pacientul este preocupat ideea de îngrășare și pentru a
preveni luarea în greutate ia măsuri extreme, ca de exemplu își provoacă intenționat voma (la
început prin introducerea degetelor în faringe, ulterior reușește să o provoace și fără această
măsură), utilizează laxative sau alte medicamente, face exerciții fizice excesive. Între
episoade se încearcă respectarea unei diete cu aport redus de calorii.
Bulimia poate fi însoțită de simptome psihice, în special de depresie, și de simptome somatice
datorate vomelor repetate (slăbiciune, aritmii cardiace, leziuni renale etc.).

58
Criterii de diagnostic:

1. Crize recurente:
− consumul rapid al unei mari cantități de hrană în timp scurt 2 ore;
− sentimentul de pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar în timpul crizei
(sentimentul că nu te mai poți opri din mâncat sau că nu poți controla ceea ce mănânci ori
cantitatea în care mănânci);

2. Comportamente compensatorii inadecvate și recurente care să prevină îngrășarea cum ar fi:

vomitări provocate și recurente care să prevină îngrășarea, diuretice, clisme, post, exerciții
fizice excesive;

3. Crizele de bulimie și comportamentele compensatorii inadecvate apar, în medie, de 2 ori

pe săptămână, timp de 3 luni;

4. Respectul de sine este influențat excesiv de greutate și de forma corporală;

5. Tulburarea nu survine exclusiv în timpul episoadelor de anorexie mintală.

Specificarea formei
− vomitări și purgative;
− alte comportamente compensatorii inadecvate: inaniția, exerciții fizice excesive.

59
IV.8 Tulburări afective

Mania și depresia sunt polii opuși ai spectrului afectiv. În sindromul maniacal starea afectivă
de regulă este euforică, iar în depresie este tristă, pesimistă. Tulburarea afectivă bipolară se
caracterizează prin episoade repetate de manie și depresie. Uneori același pacient prezintă
succesiv episoade maniacale și depresive între care sunt perioade de normalitate. Ambele
sindroame afectează activitatea subiectului.

Depresia se caracterizează prin dispoziție afectivă tristă și pesimism. Dispoziția afectivă nu

se îmbunătățește în situații în care sentimentele obișnuite de tristețe s-ar alina (companie
plăcută, aflarea unor vești bune). Depresia uneori se asociază cu anxivârsta, neliniștea,
iritabilitatea.
Bolnavul are idei depresive care se referă la prezent, trecut sau viitor:
• el vede partea neplăcută a fiecărui eveniment prezent, crede că are permanent eșecuri,
ceilalți îl privesc ca pe un ratat; nu are încredere în sine, în capacitatea sa de a avea
succes;
• când se gândește la trecut, își amintește numai întâmplările triste, eșecurile,
neplăcerile; se simte vinovat și se autoacuză pentru motive minore;
• atunci când se gândește la viitor se așteaptă numai la lucruri rele, eșecuri, pierderi
materiale, nenorociri pentru el și familia sa; consideră că viața nu mai are nici o
valoare și moartea ar fi o eliberare. Aceste idei sumbre pot progresa spre idei și planuri
de suicid.
Gândirea este lentă. Lentoarea gândirii se reflectă și în vorbire; el răspunde cu întârziere la
întrebări.

Tulburările depresive de intensitate medie sau severă pot fi însoțite de unele simptome
somatice:

• lipsa apetitului și scăderea în greutate (deși unii bolnavi dimpotrivă, mănâncă mai mult
ca de obicei și câștigă în greutate);

60
 • perturbarea somnului, care cel mai des se manifestă prin trezirea cu două sau trei ore
mai înainte de ora obișnuită; bolnavul rămâne în pat, se simte obosit, neliniștit, agitat,
are gânduri neplăcute (unii bolnavi dorm mai mult ca de obicei, dar și ei se trezesc
obosiți) ;
• pierderea libidoului;
• lentoarea psihomotorie este frecventă; cantitatea de energie este redusă, bolnavul
obosește ușor chiar după un efort mic.
Bolnavul evită contactele sociale. El nu mai arată interes față de activități care anterior l-ar fi
bucurat și nu mai simte nici un chef de a trăi.

Mania este un sindrom caracterizat prin stare afectivă euforică, dar care, datorită labilitații
afective a pacientului, poate să se transforme în iritabilitate, mânie. Atunci când se află într-o
stare euforică pacientul pare bine dispus, vesel („veselie contagioasă”), optimist. Gândirea
este accelerată. Aceste persoane vorbesc repede și sunt greu de urmărit. Iau decizii pripite (de
exemplu, își dau demisia fără motive serioase). Unii bolnavi au idei delirante de grandoare.
Ei se consideră persoane foarte importante. Apetitul este accentuat. Somnul este redus;
bolnavul se scoală devreme și se simte plin de energie. Dorințele sexuale sunt intense și
comportamentul poate fi dezinhibat. Îmbrăcămintea deseori reflectă adesea dispoziția afectivă
veselă prin culorile sale vii și tendința de a se “decora” extravagant. Pacienții sunt deosebit
de activi, dar nu finalizează activitățile începute.

Hipomania este un grad mai ușor de manie, în care dispoziția este ușor euforică, subiectul
are multă energie și este foarte activ, se simte deosebit de bine, este mai sociabil și mai
comunicativ ca de obicei, dar eficiența activității nu este grav afectată.

61
IV.8.2 Tulburări de anxietate

IV.8.1 Anxetatea de separare

Elementul esențial al anxietății de separare îl constituie anxietatea excesivă în legătură cu

separarea de casă sau de cei de care persoana este atașată. Această anxietate depășește ceea ce
este expectat de la nivelul de dezvoltare al individului. Manifestările tulburării pot varia cu
vârsta. Copiii mai mici pot să nu-si exprime fricile specifice față de amenințări precise la
adresa părinților, a casei sau a lor înșiși. Pe măsură ce copilul crește, temerile sau fricile sunt
adesea de anumite pericole (de ex., răpire, atac banditesc). Anxietatea și anticiparea separării
devin manifeste în perioada medie a copilăriei. Deși adolescenții cu această tulburare, în
special bărbații, pot nega anxietatea în legătură cu separarea, aceasta se poate reflecta în
activitatea lor independentă limitată și în refuzul de a pleca de acasă. La indivizii mai în
vârstă, tulburarea poate limita capacitatea persoanei de a rezolva schimbările în
circumstanțele sale de viață (de ex., mutare, căsătorie).

Criterii de diagnostic:

A. Anxietate excesivă și inadecvată evolutiv referitoare la separarea de casă sau de cei de

care individul este atașat, evidențiată prin trei (sau mai multe) din următoarele:
(1) detresă excesivă recurentă când survine sau este anticipată separarea de casă sau de
persoanele de atașament major;
(2) teamă excesivă și persistentă în legătură cu pierderea sau posibila vătămare care s-ar
putea întampla persoanelor de atașament major;
(3) teama excesivă și persistentă că un eveniment nefericit va duce la separarea de o
persoană de atașament major (de ex., a fi pierdut ori a fi răpit);
(4) opoziție sau refuz persistent de a merge la școală sau în altă parte din cauza fricii de
separare;

62
 (5) teamă sau opoziție excesivă și persistentă la a rămane acasă, singur sau fără persoanele
de atașament major, ori în alte situații, fără adulți importanți;
(6) opoziție sau refuz persistent de a merge la culcare, fără să fie alături o persoană de
atașament major ori de a adormi departe de casă;
(7) coșmaruri repetate implicând tema separării;
(8) acuzarea repetată de simptome somatice (cum ar fi de durerile de cap, durerile de
stomac, greața sau voma) când survine sa este anticipată separarea de persoanele de
atașament major.

B. Durata perturbării este de cel puțin 4 săptămani.

C. Debutul are loc înainte de vârsta de 18 ani.

D. Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în funcționarea socială,

școlară (profesională) sau în alte domenii de funcționare importante.

E. Perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasivă, al

schizofreniei ori al altei tulburări psihotice și nu este justificată mai bine de panica cu
agorafobie.

IV.8.2 Atacul de panică

Atacul de panică se manifestă prin episoade bruște de anxietate severă, cu simptome somatice
accentuate, însoțite de teama de o urmare gravă, cum ar fi un infarct sau un accident vascular
cerebral. Aceste “crize” de anxietate apar neașteptat, și nu ca răspuns la un eveniment
stresant, sau la o situație de care persoana se teme în mod firesc (fiind într-adevăr o situație
periculoasă) sau irațional (ca în cazul fobiilor).

63
Criterii de diagnostic:

A. Atât (1), cât și (2):

(1) O perioadă distinctă de frică intensă sau de disconfort în care patru (sau mai multe)
dintre următoarele simptome apar brusc și ating culmea în decurs de 10 minute:
(a) palpitații, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;
(b) transpirații;
(c) tremor sau trepidație;
(d) senzații de scurtare a respirației sau de strangulare;
(e) senzație de sufocare;
(f) durere sau disconfort precordial;
(g) greață sau detresă abdominală;
(h) senzație de amețeală, dezechilibru, vertij sau leșin;
(i)derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detașare de sine insuși);
(j) frica de pierdere a controlului sau de a nu innebuni;
(k) frica de moarte;
(l) parestezii (senzații de amorțeală sau de furnicături);
(m) frisoane sau valuri de căldură
(2) cel puțin unul dintre atacuri a fost urmat timp de o lună (sau mai mult) de unul (sau mai
multe) dintre următoarele:
(a) preocupare persistentă în legătură cu faptul de a nu avea atacuri ulterioare;
(b) teamă în legătură cu implicațiile atacului sau cu consecințele sale (de ex., teama de
a nu-și pierde controlul, de a nu avea un atac de cord sau „de a nu înnebuni");
(c) o modificare semnificativă de comportament în legătură cu atacurile.

C. Atacurile de panică nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex.,
un drog de abuz, un medicament) sau ale unei condiții medicale generale.

64
D. Atacurile de panică nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală, cum ar fi fobia
socială (de ex., apariție la situații sociale temute), fobia specifică (de ex., la expunerea la o
situație fobică specifică), tulburarea obsesivo-compulsivă (de ex., la expunerea la murdărie a
cui va cu obsesia contaminării), stresul posttraumatic (de ex., ca răspuns la stimulii asociați
cu un stresor sever), sau anxietatea de separare (de ex., ca răspuns la a fi departe de casă sau
de rudele apropiate).

IV.8.3. Tulburările anxios-fobice

Tulburările anxios-fobice se caracterizează prin apariția anxietății în anumite situații sau în

prezența unor obiecte care nu sunt în mod obișnuit periculoase. Bolnavul evită aceste situații
sau obiecte; dacă ele nu pot fi evitate, are stări accentuate de anxietate. Atunci când se
așteaptă la întâlnirea acestor situații sau obiecte resimte o anxietate anticipatorie. Anxietatea
nu dispare dacă subiectului i se explică faptul că pentru alții situația respectivă nu este
amenințătoare, periculoasă.

Agorafobia reprezintă frica de spații deschise sau anxivârsta resimțită în aglomerații, în

locuri din care pacientul nu poate ieși cu ușurință (autobuz, tren, supermarket, locul de la
mijlocul unui rând dintr-o sală de spectacole etc.). În aceste situații este cuprins de o teamă
intensă însoțită de simptome somatice (palpitații, amețeli) și se gândește cu groază la
posibilitatea de a leșina. Pe măsură ce agorafobia progresează, pacienții evită tot mai multe
situații, iar în cazurile severe ajung să se izoleze în casă. Simptomele scad în intensitate dacă
pacientul este însoțit; uneori chiar prezența copilului sau a unui câine poate să le fie de ajutor
să-și înfrângă teama. Ei devin tot mai dependenți de rude.

Fobiile sociale. Bolnavul care suferă de această fobie devine foarte anxios în situațiile în care
este observat și ar putea fi criticat (la petreceri, restaurante, seminarii, ședințe și alte situații în
care poate fi nevoit să vorbească în public sau să facă unele acțiuni, chiar minore). El

65
încearcă să evite aceste situații, iar dacă nu reușește se retrage într-un loc în care atrage mai
puțin atenția, participă cât mai puțin posibil la conversații.
Fobia socială debutează de obicei la sfârșitul adolescenței, atunci când tinerii își extind
contactele sociale și sunt în mod deosebit interesați de impresia pe care o fac altora.

Fobii specifice (izolate) sunt fobiile care se manifestă în situații specifice cum ar fi: înălțimile
(de a se afla la etajul unui bloc), furtunile, spațiile închise, anumite animale care nu sunt
periculoase (păianjeni), cabinetul stomatologic, vederea sângelui sau a leziunilor. Aceste
fobii debutează de regulă în copilărie și dacă nu sunt tratate se pot menține toată viața

Criterii de diagnostic pentru fobii specifice:

A. Frică marcată și persistentă, excesivă sau nejustificată, provocată de prezența sau

anticiparea unui obiect sau situații specifice (de ex., zbor, înălțimi, animale, administrarea
unei injecții, vederea sângelui).

B. Expunerea la stimulul fobie provoacă aproape iî mod constant un răspuns anxios imediat
care poate lua forma unui atac de panică circumscris situațional sau predispus situațional. La
copii anxietatea poate fi exprimată prin exclamații, accese coleroase, stupefacție sau agățare
de ceva.

C. Persoana recunoaște că frica sa este excesivă sau nejustificată. La copii acest element
poate fi absent.

D. Situația (situațiile) fobică este evitată sau indurată cu anxietate sau detresă intensă.

E. Evitarea, anticiparea anxioasă ori detresă în situația (situațiile) temută(e) interferează

semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu activitatea profesională (sau școlară) ori cu

66
activități le sau relațiile sociale, ori există o detresă marcată în legătură cu faptul de a avea
fobia.

F. La indivizii sub 18 ani, durata este de cel puțin 6 luni.

IV.8.4 Tulburări obsesiv-compulsive

Tulburările obsesiv-compulsive se caracterizează prin prezența gândurilor obsesive și / sau a

actelor compulsive.

Gândurile obsesive sunt idei, amintiri, imagini sau impulsuri care reapar mereu în mintea
subiectului într-o formă stereotipă. Ele sunt supărătoare pentru bolnav. Subiectul încearcă să
le îndepărteze din minte, dar în general nu reușește. Deși aceste idei, imagini, impulsuri apar
involuntar, subiectul recunoaște că sunt gândurile sale proprii (spre deosebire de unii
schizofreni care consideră că unele dintre ideile lor sunt impuse din exterior, de alții).
Gândurile obsesive pot lua forma unor cuvinte izolate, fraze sau rime care sunt considerate
inutile; uneori cuvintele pot fi neplăcute deoarece sunt obscene sau blasfemiatoare. Uneori
gândurile obsesive iau forma unor dezbateri interioare (ruminații) în care argumentele pentru
și contra unor activități cotidiene chiar foarte simple sunt reluate la nesfârșit, bolnavul este
preocupat de probleme pe care nu are cum să le rezolve sau care nu au sens (de ex., când și
cum se va produce sfârșitul lumii).
Uneori bolnavul are îndoieli obsesive: el are mereu îndoieli privind corectitudinea cu care a
realizat unele acțiuni (a închis sau nu robinetul, a încuiat sau nu ușa etc., deși știe că a făcut
corect acțiunea respectivă).

Impulsiunile obsesive reprezintă tendința de a realiza acțiuni despre care bolnavul își dă
seama că nu trebuie realizate, care au un caracter violent sau penibil (de ex., să sară în fața
unei mașini, să strige blasfemii în biserică, să lovească propriul copil cu cuțitul). Imaginile

67
obsesive sunt scene vii, imaginate de pacient, care de multe ori au un caracter violent sau
dezgustător.

Actele compulsive (ritualurile) sunt comportamente stereotipe care sunt repetate de

nenumărate ori. Ele nu sunt repetate deoarece au un rezultat util sau pentru că produc plăcere.
Uneori pacientul are impresia că prin realizarea acelor acțiuni pot fi prevenite unele
nenorociri, dar în cele mai multe cazuri știe că totuși acțiunea este inutilă sau lipsită de sens.
El încearcă să se opună executării acțiunii, dar această rezistență produce anxietate.
Realizarea acțiunii produce o ușurare temporară.
Majoritatea actelor compulsive se referă la curățenie (spălatul mâinilor de zeci de ori în
aceeași zi, pentru a evita îmbolnăvirea), asigurarea ordinii și curățeniei în locuință, verificarea
repetată a acțiunilor efectuate pentru a evita orice eroare care ar putea avea consecințe
neplăcute. Actele rituale compulsive pot dura zilnic mai multe ore și uneori sunt asociate cu
nesiguranță și lentoare. Din aceste cauze activitatea pacientului devine ineficientă (nu termină
sarcinile de la serviciu pentru că reia de nenumărate ori verificările de teamă să nu facă vreo
greșeală).

Criterii de diagnostic:

1. gânduri, impulsuri sau imagini persistente și recurente care sunt experimentate, la un

moment dat în cursul tulburării, ca intrusive și inadecvate, și care cauzează o anxietate
sau detresă considerabilă;
2. gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt pur și simplu preocupări excesive în
legătură cu probleme reale de viață;
3. persoana încearcă să ignore sau să suprime astfel de gânduri, impulsuri sau imagini,
ori să le neutralizeze cu alte gânduri sau acțiuni;
4. persoana recunoaște că gândurile, impulsurile sau imaginile obsesive sunt un produs al
propriei sale minți

68
 5. comportamente repetitive (de ex., spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte
mentale (de ex., rugatul, calculatul, repetarea de cuvinte în gând) pe care persoana se
simte constrânsă să le efectueze ca răspuns la o obsesie, ori conform unor reguli care
trebuie să fie aplicate în mod rigid;
6. comportamentele sau actele mentale sunt destinate să prevină sau să reducă detresă, ori
să prevină un eveniment sau o situație temută oarecare; însă, aceste comportamente
sau acte mentale, sau nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să
neutralizeze sau să prevină, ori sunt clar excesive.

B. La un moment dat în cursul tulburării, persoana a recunoscut că obsesiile sau compulsiile

sunt excesive sau iraționale. Aceasta nu se aplică la copii.

C. Obsesiile sau compulsiile cauzează o detresă marcată , sunt consumatoare de timp (iau mai
mult de o oră pe zi) sau interferează semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu
funcționarea profesională (sau școlară) ori cu activitățile sau relațiile sociale uzuale.

D. Dacă este prezentă o altă tulburare, conținutul obsesiilor sau compulsiilor nu este restrâns
la aceasta (de ex., preocuparea pentru mâncare, în prezența unei tulburări de comportament
alimentar; smulgerea părului, în prezența tricotilomaniei; preocupare referitoare la aspect, în
prezența tulburării dismorfice corporale; preocupare referitoare la a avea o maladie severă, în
prezența hipocondriei; preocupare pentru necesitățile sau fanteziile sexuale, în prezența unei
parafilii, ori ruminații referitoare la culpă, în prezența tulburării depresive majore).

E. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex., un drog
de abuz, un medicament) ori ale unei condiții medicale generale.

69
IV.8.5 Reacție la stres sever și tulburări de adaptare

Reacția acută la stres este o tulburare tranzitorie de severitate semnificativă, ce se dezvoltă

la un individ fără nici o altă tulburare mentală aparentă, ca răspuns la un stres excepțional
(cutremure, inundații, incendii, atacuri teroriste, viol, conflicte neașteptate și deosebit de
grave cu alte persoane etc.). Imediat după confruntarea cu evenimentul stresant există o scurtă
perioadă de perplexitate (uluire) cu îngustarea câmpului conștiinței și atenției (conștiința și
atenția se fixează pe stimulul stresant și din această cauză persoana devine oarecum
dezorientată și nu înțelege prea bine celelalte evenimente externe). Această stare poate fi
urmată de o „retragere psihică” din situația respectivă (subiectul rămâne nemișcat, nu
reacționează la stimuli, nu răspunde la întrebări, deși nu este inconștient), sau de agitație și
hiperactivitate (face o serie de acțiuni relativ inutile). În această perioadă pot fi prezente
anxivârsta cu simptomele sale somatice, depresia, disperarea, mânia.
Tulburările se remit într-un interval de câteva ore sau zile. Reacția poate fi urmată de amnezie
parțială sau completă.

Elementul esențial al stresului acut îl constituie apariția anxietății caracteristice, a

simptomelor disociative și a altor simptome care survin în decurs de o lună după expunerea la
un stresor traumatic extrem. Fie în timp ce experientează evenimentul traumatic ori după
eveniment, individul are cel puțin trei dintre următoarele simptome disociative: sentimentul
subiectiv de paralizie, de detașare ori de absență a reactivității emoționale; o reducere a
conștiinței ambianței; derealizare, depersonalizare ori amnezie disociativă. După traumă,
evenimentul traumatic este reexperientat persistent, iar individul prezintă o evitare evidentă a
stimulilor care pot deștepta amintiri despre traumă și are simptome marcate de anxietate sau
de excitație crescută.
Perturbarea durează timp de cel puțin 2 zile și nu persistă mai mult de 4 săptămani după
evenimentul traumatic. Dacă simptomele persistă mai mult de patru săptămani, poate fi
aplicat diagnosticul de stres posttraumatic.

70
Tulburările de adaptare sunt tulburări ușoare care durează mai mult decât reacțiile acute la
stres, apar la subiecți sănătoși mintal, sunt legate în timp și prin conținut de experiențe
stresante reprezentate de schimbări semnificative de viață (situația de doliu, emigrarea,
despărțirea, invaliditate produsă de un accident vascular cerebral sau accident rutier etc.).
Simptomele sunt variate și includ îngrijorarea, anxivârsta, depresia, sentimentul incapacității
de a face față situației, de a face planuri de viitor, dificultatea de concentrare a atenției,
iritabilitatea, comportamentul agresiv. Tulburările durează câteva luni, timp în care se
produce adaptarea la noua situație.
Tulburarea de stres posttraumatică este o reacție intensă și prelungită la stresori intenși,
indiferent de durata acestora (cutremure, inundații, incendii, război, accident de o gravitate
mai mare, internare în lagăre de concentrare, martor la moartea violentă a altora, victimă a
violului, torturii, terorismului etc.). Cei care trec prin astfel de experiențe pot prezenta, după o
perioadă de latență de câteva săptămâni, amintiri tulburătoare care apar neintenționat și nu
pot fi înlăturate din minte prea ușor, vise legate de aceste evenimente, coșmaruri la care
uneori se adaugă un sentiment de “tocire emoțională”, detașare de alți oameni, reactivitate
scăzută la evenimentele prezente, scăderea capacității de a se bucura, evitarea activităților și
situațiilor care amintesc trauma. Randamentul activității și relațiile interpersonale pot fi
afectate și datorită iritabilității, anxietății, depresiei, dificultății de concentrare a atenției,
ideilor suicidare, consumului excesiv de droguri sau alcool.
Următorii specificanți pot fi utilizați pentru a specifica debutul și durata simptomelor
stresului posttraumatic:
• Acut. Acest specificant trebuie să fie utilizat când durata simptomelor este de mai
puțin de 3 luni.
• Cronic. Acest specificant trebuie utilizat când simptomele durează timp de 3 luni sau
mai mult.
• Cu debut tardiv. Acest specificant indică faptul că au trecut cel puț în 6 luni între
evenimentul traumatic sși debutul simptomelor.

71
Criterii de diagnostic:

A. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic în care ambele dintre cele care urmează
sunt prezente:
(1) persoana a experientat, a fost martoră ori a fost confruntată cu un eveniment sau
evenimente care au implicat moartea efectivă, amenințarea cu moartea ori o vătămare
serioasă sau o periclitare a integrității corporale proprii ori a altora,
(2) răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputință sau oroare.

B. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent într-unul (sau mai multe) din
următoarele moduri:
(1) amintiri detresante recurente și intrusive ale evenimentului, incluzând imagini, gânduri
sau percepții;
(2) vise detresante recurente ale evenimentului;
(3) acțiune și simțire, ca și cum evenimentul traumatic ar fi fost recurent (include
sentimentul retrăirii experienței, iluzii, halucinații și episoade disociative de flahback,
inclusiv cele care survin la deșteptarea din somn sau când este intoxicat);
(4) detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează
sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic;
(3) reactivitate fiziologică la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau
seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic.

C. Evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale (care

nu era prezentă înaintea traumei), după cum este indicat de trei (sau mai multe) dintre
următoarele:
(1) eforturi de a evita gândurile, sentimentele sau conversațiile asociate cu trauma;
(2) eforturi de a evita activități, locuri sau persoane care deșteaptă amintiri ale traumei;
(3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei;
(4) diminuare marcată a interesului sau participării la activități semnificative;

72
 (5) sentiment de detașare sau de înstrăinare de alții;
(6) gamă restransă a afectului (de ex., este incapabil să aibă sentimente);
(7) sentimentul de viitor îngustat (de ex., nu speră să-și facă o carieră, să se căsătorească,
să aibă copii ori o durată de viață normală).

D. Simptome persistente de excitație crescută (care nu erau prezente înainte de traumă), după
cum este indicat de două (sau de mai multe) dintre următoarele:
(1) dificultate în adormire sau în a rămane adormit;
(2) iritabilitate sau accese coleroase;
(3) dificultate în concentrare;
(4) hipervigilitate;
(5) răspuns de tresărire exagerat.

E. Durata perturbării (simptomele de la criteriile B, C și D) este de mai mult de o lună.

F. Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social,

profesional sau în alte domenii importante de funcționare.

IV.8.6 Tulburarea de conversie

Tradițional, termenul de conversie derivă din ipoteza că simptomele somatice ale individului
reprezintă o rezolvare simbolică a unui conflict psihologic inconștient care reduce anxietatea
și servește la ținerea conflictului în afara conștiinței („beneficiu primar”). Individul poate
obține astfel un „beneficiu secundar” din simptomul de conversie, adică, sunt obținute
beneficii externe sau sunt evitate îndatoriri sau responsabilități prejudiciante. Deoarece
factorii psihologici sunt atât de omniprezenți în raport cu condițiile medicale generale, poate
fi dificil de stabilit dacă un anumit factor psihologic este etiologic în relație cu simptomul sau
de ficitul. Cu toate acestea însă, o relație temporală strânsă între un conflict sau stresor și

73
inițierea sau exacerbarea simptomelor poate fi utilă în această precizare, mai ales dacă
persoana a prezentat simptome de conversie în circumstanțe similare în trecut.
Deși individul poate obține un beneficiu secundar din simptomul de conversie, în contrast cu
simularea și tulburarea factice, simptomele nu sunt produse intențional spre a obține
beneficii. Diagnosticul de tulburare de conversie trebuie pus numai după ce a fost efectuată o
investigație medicală completă pentru a exclude o condiție neurologică sau o condiție
medicală generală etiologică. Un istoric de alte simptome somatice neexplicate sau de
simptome disociative înseamnă o probabilitate mai mare ca un simptom de conversie evident
să nu fie datorat unei condiții medicale generale, în special dacă în trecut au fost satisfăcute
criteriile pentru tulburarea de somatizare.
Simptomele de conversie sunt în relație cu funcționarea motorie voluntară sau senzorială și
de aceea sunt denumite „pseudoneurologic”.
Simptomele sau deficitele motorii „produse” în astel de situații includ alterarea coordonării
sau echilibrului, paralizia sau deficitul motor localizat, afonia, dificultatea în deglutiție sau
senzația de nod în gât și retenția de urină. Simptomele sau deficitele senzoriale includ
pierderea senzației tactile sau de durere, diplopia, cecitatea, surditatea și halucinațiile.
Simptomele mai pot include, de asemenea, crize epileptice sau convulsii.

Un aspect deosebit de important este că simptomele de conversie nu se conformează de

regulă căilor anatomice și mecanismelor fiziologice cunoscute. De exemplu în cazul
paraliziei, un braț paralizat dacă este ridicat deasupra capului și eliberat își va menține pentru
puțin timp poziția, apoi va cădea în lături, mai curând decât să atingă capul.

Criterii de diagnostic:

A. Unul sau mai multe simptome sau deficite afectând funcția motorie voluntară sau
senzorială și care sugerează o condiție neurologică sau o altă condiție medicală generală.

74
B. Factorii psihologici sunt considerați a fi asociați cu simptomul sau deficitul, deoarece
inițierea sau exacerbarea simptomului sau deficitului este precedată de conflicte sau de alți
stresori.

C. Simptomul sau deficitul nu este produs intențional sau simulat.

.
D. După o investigație corespunzătoare, simptomul sau deficitul nu poate fi explicat complet
de o condiție medicală generală sau de efectele directe ale unei substanțe, ori de un
comportament sau experiență sancționată cultural.

E. Simptomul sau deficitul cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în

domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare, ori justifică
evaluarea medicală.

F. Simptomul sau deficitul nu este limitat la durere sau la o disfuncție sexuală, nu survine
exclusiv în cursul tulburării de somatizare și nu este explicat mai bine de altă tulburare
mentală.

75
IV.9 Tulburări ale personalității

Tulburările de personalitate prezentate mai jos pot apare în copilărie sau adolescență și se pot
continua în viața adultă. Acest diagnostic nu se prea poate pune înainte de vârsta de 16 / 17
ani, deoarece personalitatea în copilărie nu este încă stabilă, ci este în formare.

IV.9.1 Tulburarea de personalitate scizotipală

Elementul esențial al tulburării de personalitate schizotipale îl constituie un pattern pervasiv

de deficite sociale și interpersonale, manifestat printr-un disconfort acut în relații și reducerea
capacității de a avea relații strânse, precum și prin distorsiuni cognitive și de percepție, și
excentricități de comportament. Acest pattern începe precoce în perioada adultă și este
prezent într-o varietate de contexte. Indivizii cu tulburare de personalitate schizoripală
experientează relaționarea interpersonală ca problematică și sunt incomodați de prezența altor
oameni. Deși iși pot exprima tristețea în legătură cu lipsa lor de relații, comportamentul lor
sugerează o dorință redusă de contacte intime. Drept rezultat, ei nu au nici un fel de amici sau
confidenți ori au foarte puțini, alții decât o rudă de gradul I. Sunt anxioși în situații sociale, în
special în cele care implică persoane nonfamiliare. Interacționează cu alți oameni când nu au
încotro, dar preferă să țină în ei înșiși pentru că simt că sunt diferiți și că nu se pot „acomoda”
cu aceștia.

Criterii de diagnostic:

A. Un pattern pervasiv de deficite sociale și interpersonale manifestat prin disconfort acut în

relații și reducerea capacității de a stabili relații intime, precum și prin distorsiuni cognitive și
de percepție, si excentricități de comportament, prezent într-o varietate de contexte, după cum
este indicat de cinci (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) idei de referință (excluzând ideile delirante de referință);

76
 (2) gândire magică sau credințe stranii care influențează comportamentul și sunt
incompatibile cu normele subculturale (de ex., superstițiozitate, credință în clarviziune,
telepatie ori în cel de al „șaselea simț”; la copii și adolescenți, fantezii și preocupări
bizare);
(3) iluzii corporale;
(4) gândire și limbaj bizar (de ex., limbaj vag, circumstanțial, metaforic, supraelaborat
sau stereotip);
(S) suspiciozitate sau ideație paranoidă;
(6) afect inadecvat sau coarctat;
(7) comportament sau aspect bizar, excentric sau particular;
(8) lipsa de amici sau confidenți apropiați, alții decât rude de gradul l;
(9) anxietate socială excesivă care nu diminua odată cu familiarizarea și tinde a fi
asociată mai curând cu temeri paranoide decât cu judecăți negative despre sine.

B. Nu survine exclusiv în cursul unei tulburări afective cu elemente psihotice, altei tulburări
psihotice ori al unei tulburări de dezvoltare pervasivă.

IV.9.2 Tulburare de personalitate antisocială

Elementul esențial al tulburării de personalitate antisociale îl constituie un pattern pervasiv de

desconsiderare și violare a drepturilor altora, care începe în copilărie sau în adolescență și se
continuă în perioada adultă. Acest pattern a fost denumit, de asemenea, psihopatie, sociopatie
sau tulburare de personalitate dissocială. Deoarece impostura și manipularea sunt elementele
centrale ale tulburării de personalitate antisociale, poate fi extrem de util să se integreze
informația obținută din evaluarea clinică sistematică cu informația colectată din surse
colaterale.

77
Criterii de diagnostic:
A. Există un pattern pervasiv de desconsiderare și violare a drepturilor altora apărând de la
vârsta de 15 ani, indicat de trei (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) incapacitate de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale,
indicată de comiterea repetată de acte care constituie motive de arest;
(2) incorectitudine, indicată de mințitul repetat, uzul de alibiuri, manipularea altora
pentru profit sau plăcere personală;
(3) impulsivitate sau incapacitate de a plănui dinainte;
(4) iritabilitate și agresivitate, indicate de luptele sau atacurile corporale repetate;
(5) neglijență nesăbuită pentru siguranța sa sau a altora;
(6) iresponsabilitate considerabilă, indicată prin incapacitatea repetată de a avea un
comportament consecvent în muncă ori de a-și onora obligațiile financiare;
(7) lipsa de remuscare, indicată prin a fi indiferent ori a justifica de ce a făcut să sufere
ori a maltratat sau a furat de la altul.

B. Există proba unei tulburări de conduită cu debut înainte de 15 ani.

C. Comportamentul antisocial nu survine exclusiv în cursul schizofreniei ori al unui episod

maniacal.

IV.9.3 Tulburarea de personalitate borderline

Elementul esențial al tulburării de personalitate borderline îl constituie un pattern pervasiv de

instabilitate a relațiilor interpersonale, a imaginii de sine și a afectelor și impulsivitate
marcată, care începe precoce în perioada adultă și este prezent într-o varietate de contexte.
Indivizii cu tulburare de personalitate borderline fac eforturi disperate pentru a evita
abandonul real sau imaginar. Perceperea separării sau rejecției iminente sau pierderea
structurii externe pot duce la modificări profunde în imaginea de sine, afect, cunoaștere și
comportament. Acești indivizi sunt foarte sensibili la circumstanțele ambientale. Ei

78
experientează frici intense de abandon și o mânie inadecvată, chiar când sunt confruntați cu o
separare reală pe un timp limitat, ori când există modificări inevitabile în plan (de ex.,
disperare bruscă drept răspuns la anunțarea de către clinician a terminării orei; panică sau
furie când cineva important pentru ei intârzie câteva minute sau trebuie să anuleze o
întâlnire). Aceste frici de abandonare sunt în legătură cu intoleranța față de a fi singuri și
necesitatea de a avea alți oameni cu ei. Eforturile lor disperate de a evita abandonarea pot
include acțiuni impulsive, cum ar fi automutilarea sau comportamentele suicidare.
Indivizii cu tulburare de personalitate borderline pot avea un pattern de subminare a lor înșiși
în momentul în care un țel este pe punctul de a fi realizat (de ex., se lasă de școală înainte de
absolvire; distruge o relație bună chiar când este clar că relația poate dura).

Criterii de diagnostic:

A. Un pattern pervasiv de instabilitate a relațiilor interpersonale, imaginii de sine și afectelor,

și impulsivitate marcată, într-o varietate de contexte, indicat de cinci (sau mai multe) dintre
următoarele:
(1) eforturi disperate de a evita abandonul real sau imaginar;
(2) Un pattern de relații interpersonale intense și instabile caracterizat prin alternare între
extremele de idealizare și devalorizare;
(3) perturbare de identitate: imagine de sine sau conștiință de sine marcat și persistent
instabilă;
(4) impulsivitate în cel puțin două domenii care sunt potențial autoprejudiciante (de ex.,
cheltuieli, sex, abuz de o substanță, condus imprudent, mancat compulsiv);
(5) comportament, gesturi sau amenințări recurente de suicid ori comportament
automutilant;
(6) instabilitate afectivă datorată unei reactivități marcate a dispoziției (de ex., disforie
episodică intensă, iritabilitate sau anxietate durând de regulă câteva ore și numai rareori
mai mult de câteva zile);
(7) sentimentul cronic de vid;

79
 (8) mânie intensă, inadecvată ori dificultate în a controla mânia (de ex., manifestări
frecvente de furie, stare coleroasă permanentă, bătăi repetate);
(9) ideație paranoidă sau simptome disociative severe, tranzitorii, în legătură cu stresul.

IV.9.4 Tulburarea de personalitate histrionică

Elementul esențial al tulburării de personalitate histrionice îl constituie emoționalitatea

pervasivă și excesivă și comportamentul de căutare a atenției. Acest comportament începe
precoce în perioada adultă și este prezent într-o varietate de contexte.
Indivizii cu tulburare de personalitate histrionică sunt iritați sau nu se simt apreciați când nu
se află în centrul atenției. Adesea, în mod activ și dramatic, ei tind să atragă atenția asupra lor
și, inițial, pot incanta cunoștințele noi prin entuziasmul, deschiderea evidentă sau tendința
spre flirt. Aceste calități devin neconvingătoare însă, pe măsură ce indivizii continuă să ceară
să se afle în centrul atenției. Ei acaparează rolul de „suflet al reuniunii”. Dacă nu sunt centrul
atenției, ei fac ceva de efect (de ex., inventează întâmplări, crează scene) pentru a atrage
centrul atenției asupra lor.
Aspectul și comportamentul indivizilor cu această tulburare este adesea inadecvat de
provocator sau seducător sexual. Acest comportament este îndreptat nu numai spre
persoanele față de care individul are un interes sexual sau romantic, ci survine într-o gamă
largă de relații sociale, ocupaționale și profesionale, depășind ceea ce este adecvat contextului
social. Expresia emoțională poate fi superficială și rapid schimbătoare. Indivizii cu această
tulburare uzează în mod regulat de aspectul lor fizic pentru a atrage atenția asupra lor. Ei sunt
extrem de preocupați de impresia pe care o face asupra altora aspectul lor, și cheltuie foarte
mult timp, energie și bani pe imbrăcăminte și pentru a se face cât mai atrăgători. Pot „pescui
complimente” referitoare la aspectul lor și pot fi ușor și excesiv de deranjați de un comentariu
critic în legătură cu aspectul lor ori de o fotografie pe care ei o consideră defavorabilă.
Indivizii cu tulburare de personalitate histrionică pot avea dificultăți în obținerea intimității
emoționale în relațiile romantice sau sexuale. Fără a fi conștienți de aceasta, ei joacă adesea
un rol (de ex., pe cel al unei „victime” sau „prințese”) în relațiile lor cu alții. Pot încerca să-și

80
controleze partenerii prin manipulare emoțională sau seducție la un nivel, în timp ce
manifestă o dependență marcată de aceștia la alt nivel. Indivizii cu această tulburare au
adesea relații deteriorate cu amicii de același sex din cauza stilului lor interpersonal
provocator sexual care poate pare o amenințare pentru relațiile amicilor lor. De asemenea,
acești indivizi iși pot înstrăina amicii prin pretenții la atenție constantă. Ei devin adesea
depresivi și iritați când nu sunt centrul atenției. Pot fi dornici de noutate, stimulare și senzații
tari, și au adesea tendința de a deveni penibili prin rutinele lor uzuale. Acești indivizi sunt
adesea intoleranți ori frustrați în situațiile care implică întârzierea gratificării, acțiunile lor
fiind îndreptate adesea spre obținerea imediată a satisfacției. Deși adesea, încep o activitate
sau un proiect cu mare entuziasm, interesul lor poate diminua rapid.

Criterii de diagnostic:

Un pattern pervasiv de emoționalitate excesivă și de căutare a atenției, într-o varietate de

contexte, după cum este indicat de cinci (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) este incomodat în situațiile în care nu se află în centrul atenției,
(2) interacțiunea cu altii este caracterizată adesea printr-un comportament seducător sau
provocator sexual inadecvat,
(3) prezintă o schimbare rapidă și o expresie superficială a emoțiilor,
(4) uzează în mod constant de aspectul fizic pentru a atrage atenția asupra sa,
(5) are un stil de a vorbi extrem de impresionistic și lipsit de detalii,
(6) manifestă autodramatizare, teatralism, și o expresie exagerată a emoțiilor,
(7) este sugestionabil, adică ușor de influențat de alții sau de circumstanțe,
(8) consideră relațiile a fi mai intime decât sunt în realitate

81
IV.9.5 Tulburarea de personalitate evitantă

Elementul esențial al tulburării de personalitate evitante îl constituie un pattern pervasiv de

inhibiție socială, sentimente de inadecvare și hipersensibilitate la evaluarea negativă prezentă
într-o varietate de contexte.
Indivizii cu tulburare de personalitate evitantă evită munca sau activitățile școlare care
implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică, dezaprobare sau
rejecție.
Intimitatea interpersonală este adesea dificilă pentru acești indivizi, deși ei sunt capabili să
stabilească relații intime, când există asigurarea unei acceptări necritice. Ei pot acționa cu
reținere, au dificultăți în a vorbi despre ei înșiși și își rețin sentimentele intime, de frica de a
nu fi expuși, ridiculizați sau făcuți de râs. Pot avea un prag considerabil de scăzut pentru a
detecta rejecție din partea altora. Dacă cineva este ușor dezaprobator sau critic, ei se pot simți
extrem de lezați. Tind a fi timizi, tăcuți, inhibați și „invizibili” din cauza fricii ca vreo
observație să nu fie degradantă sau rejectantă. Reacționează puternic la indicii subtile
sugestive de batjocură sau deriziune, în disprețul dorinței lor de a fi participanți activi la viața
socială, ei se tem să-și plaseze avutul în mâinile altora.
Dubiile în legătură cu competența socială și atracția personală devin extrem de manifeste în
situațiile care implică interacțiuni cu străinii. Sunt extrem de refractari la a-și asuma riscuri
personale ori la a se angaja în activități noi, deoarece acestea se pot demonstra a fi
incomodante. Sunt inclinați spre exagerarea eventualelor pericole ale situațiilor rutiniere, iar
din necesitatea lor de certitudine și siguranță poate rezulta o restrângere a stilului de viață.
Simptome somatice marginale ori alte probleme pot deveni motiv pentru a evita activități noi.

Criterii de diagnostic:

Un pattern pervasiv de inhibiție socială, sentimente de insuficiență și hipersensibilitate la

evaluare negativă prezentă într-o varietate de contexte, după cum este indicat de patru (sau
mai

82
multe) dintre următoarele:
(1) evită activitățile care implică un contact interpersonal semnificativ, din cauza fricii de
critică, dezaprobare sau rejecție;
(2) nu dorește să se asocieze cu alți oameni decât dacă este sigur că este apreciat;
(3) manifestă reținere în relațiile intime din cauza fricii de a nu se face de râs ori de a nu fi
ridiculizat;
(4) este preocupat de faptul de a nu fi criticat sau rejectat în situații sociale,
(5) este inhibat în situații interpersonale noi din cauza sentimentelor de inadecvare;
(6) se vede pe sine ca inapt social, inatractiv personal ori inferior altora;
(7) refuză să-și asume riscuri personale sau să se angajeze în orice activitate

IV.9.6 Tulburarea de personalitate dependentă

Elementul esențial al tulburării de personalitate dependente îl constituie necesitatea excesivă

și pervasivă de a fi tutelat de cineva, ceea ce duce la un comportament submisiv și aderent și
la frică de separare.
Comportamentele submisive și de dependență sunt destinate să obțină tutelare și provin
din autoperceperea faptului de a fi incapabil să funcționeze adecvat, fără ajutorul altora.
Indivizii cu tulburare de personalitate dependentă au mari dificultăți în luarea deciziilor
cotidiene fără o cantitate excesivă de consilii și de reasigurări din partea altora. Acești
indivizi tind a fi pasivi și permit altor persoane (adesea uneia singure) să ia inițiativa și să-și
asume responsabilitatea celor mai multe domenii majore ale vieții lor. Adolescenții cu această
tulburare pot permite părinților, lor să decidă cum să se îmbrace ei, cu cine să se asocieze,
cum să-și petreacă timpul liber etc. Această necesitate, ca alții să-și asume responsabilitatea,
depășește cererile de asistență din partea altora, corespunzătoare situației și corespunzătoare
vârstei.
Indivizii cu tulburare de personalitate dependentă se caracterizează adesea prin pesimism
și neîncredere în sine și tind să-și diminue capacitățile și calitățile, și se pot autodescrie ca
„stupizi”. Ei consideră critica și dezaprobarea ca probe ale lipsei lor de valoare și își pierd

83
încrederea în ei. Pot căuta superprotecție și dominare din partea altora. Relațiile sociale tind a
fi reduse la cei cațiva oameni de care individul este dependent. Poate exista un risc crescut de
tulburări afective, anxioase și adaptare. Maladiile somatice cronice ori anxietatea de separare
în copilărie sau adolescență pot predispune individul la dezvoltarea acestei tulburări.

Atât tulburarea de personalitate dependentă cât și tulburarea de personalitate borderline se

caracterizează prin frica de abandonare; individul cu tulburare de personalitate borderline
reacționează însă la abandon cu sentimente de vid emoțional, furie și revendicativitate, pe
când individul cu tulburare de personalitate dependentă reacționează prin concesivitate și
submisivitate crescută, și caută urgent o relație substitutivă care să-i ofere tutelare și suport.
Tulburarea de personalitate borderline poate fi distinsă, apoi, de tulburarea de personalitate
dependentă prin patternul tipic de relații intense și instabile. Indivizii cu tulburare de
personalitate histrionică, la fel ca și cei cu tulburare de personalitate dependentă, au o
necesitate intensă de reasigurare și aprobare și pot apare ca fiind puerili și adezivi, însă,
contrar tulburării de personalitate dependente, care este caracterizată prin modestie și
comportament docil, tulburarea de personalitate histrionică este caracterizată prin inflăcărare
sociabila cu cereri energice de atenție. Atât tulburarea de personalitate dependentă cât și
tulburarea de personalitate evitantă se caracterizează prin sentimente de inadecvare,
hipersensibilitate la critică și necesitatea de reasigurare; indivizii cu tulburare de personalitate
evitantă au însă o frică intensă de umilire și de rejecție, care nu dispare atât timp cât ei nu
sunt siguri că vor fi acceptați. Din contra, indivizii cu tulburare de personalitate dependentă
au un pattern de căutare și de menținere a legăturilor cu alții importanți, mai curând decât
evitare și retragere din relații.

Criterii de diagnostic:

O necesitate excesivă și pervasivă de a fi tutelat, care duce la un comportament submisiv și

adeziv și la frica de separare prezentă într-o varietate de contexte, după cum este indicat de
cinci (sau mai multe) dintre următoarele:

84
 (1) are dificultăți în a lua decizii comune fără o cantitate excesivă de consilii și reasigurări
din partea altora;
(2) necesită ca alții să-și asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale
vieții lui;
(3) are dificultăți în a-și exprima dezacordul față de alții din cauza fricii de a nu pierde
suportul sau aprobarea;
(4) are dificultăți în a iniția proiecte ori a face ceva singur (din cauza lipsei de încredere în
judecata sau capacitățile sale, mai curând decât din cauza lipsei de motivație sau de
energie);
(5) merge foarte departe spre a obține solicitudine și suport de la alții, pană la punctul de a
se oferi voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute;
(6) se simte incomodat sau lipsit de ajutor când rămâne singur din cauza fricii exagerate
de a nu fi în stare să aibă grijă de sine;
(7) caută urgent altă relație drept sursă de solicitudine și suport când o relație stransă se
termină;
(8) este exagerat de preocupat de frica de a nu fi lăsat să aibă grijă de sine.

IV.9.7 Tulburarea de personalitate obsesivo-compulsivă

Elementul esențial al tulburării de personalitate obsesivo -compulsive îl constituie

preocuparea pentru ordine, perfecționism, control mental și interpersonal, în detrimentul
flexibilității deschiderii și eficienței.
Indivizii cu tulburare de personalitate obsesivo -compulsivă încearcă să mențină un
sentiment de control printr-o atenție perseverentă pentru reguli, detalii banale, procedee, liste,
planuri ori formă, mergând până acolo încât obiectivul major al activității este pierdut. Ei sunt
excesiv de atenți și înclinați spre repetiție, acordă o atenție extraordinară detaliului și
verificării repetate în căutarea unor posibile erori. Uită de faptul că alți oameni tind a se
enerva pentru întârzierile și inconvenientele care rezultă din acest comportament. Timpul este
rău alocat, cele mai importante sarcini fiind lăsate pentru ultimul moment. Perfecționismul și

85
standardele înalte de eficiență autoimpuse cauzează disfuncție și o detresă semnificativă la
acești indivizi. Ei pot deveni atât de implicați în executarea absolut perfectă a fiecărui detaliu
al unui proiect, că proiectul nu este terminat niciodată. Termenele nu sunt respectate, iar
aspectele vieții individului care nu se află în centrul actual al activității pot cădea în
dezordine.
Indivizii cu tulburare de personalitate obsesivo-compulsivă pot avea o asemenea dificultate în
a decide care sarcini au prioritate sau care este cel mai bun mod de a efectua o anumită
sarcină, încă poate niciodată nu întreprind nimic. Au tendința de a se supăra sau mânia în
situațiile în care nu sunt capabili să mențină controlul asupra mediului lor fizic sau
interpersonal, însă mânia nu este exprimată de regulă direct. De exemplu, o persoană se poate
supăra când serviciul într-un restaurant nu este corespunzător, dar în loc să se plângă
direcției, individul se gândește cât să lase ca bacșiș, în alte ocazii.
Oamenii cu această tulburare pot fi extrem de atenți la statutul lor relativ în relațiile de
dominare-supunere și pot manifesta un respect excesiv față de o autoritate pe care o respectă
și o rezistență excesivă față de o autoritate pe care nu o respectă.
Indivizii cu această tulburare iși exprimă de regulă afecțiunea într -un mod extrem de
controlat sau de stilat și pot fi deranjați în prezența altora care sunt expresivi emoțional.
Relațiile lor cotidiene au un caracter formal și serios, iar ei pot fi rigizi în situații in care alții
ar zâmbi și ar fi fericiți. Se abțin cu grijă să spună ceva pană ce nu sunt siguri că ceea ce spun
va fi perfect. Pot fi preocupați de logică și intelect, și pot fi intoleranți la comportamentul
afectiv al altora. Adesea au dificultăți în exprimarea sentimentelor tandre și fac rar
complimente.

Criterii de diagnostic:

Un pattern pervasiv de preocupare pentru ordine, perfecționism și control mental și

interpersonal în detrimentul flexibilității, deschiderii și eficienței prezent într-o varietate de
contexte, după cum este indicat de cel puțin patru (sau mai multe) dintre următoarele:

86
(1) este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri, în așa măsură că
obiectivul major al activității este pierdut;
(2) prezintă perfecționism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor (de ex., este
incapabil să realizeze un proiect, deoarece nu sunt satisfăcute standardele sale extrem
de stricte);
(3) este excesiv de devotat muncii și productivității, mergând până la excluderea
activităților recreative și a amicițiilor;
(4) este hiperconștiincios, scrupulos și inflexibil în probleme de moralitate, etică sau
valori (fapt nejustificat prin identificare culturală sau religioasă);
(5) este incapabil să se debaraseze de obiecte uzate sau inutile, chiar când acestea nu au
nici o valoare sentimentală;
(6) refuză să delege sarcini sau să lucreze cu alții în afară de cazul când aceștia se supun
exact modului lui de a face lucrurile;
(7) adoptă un stil avar de a cheltui, atât față de sine cât și față de alții, banii fiind văzuți ca
ceva ce trebuie strâns pentru eventuale catastrofe;
(8) prezintă rigiditate și obstinație.

87
Bibliografie

Enăchescu, C. (2008): Tratat de igienă mintală. Editura Polirom, Iași

Golu, M. (2007): Fundamentele psihologiei. Editura Fundației România de Mâine, București.
Ionescu, G. (1995): Tratat de psihologie medicală și psihopatologie, Editura Asklepios,
București.
Lăzărescu M. (1994): Psihopatologie clinică, Editura Helicon, Timișoara.
Lăzărescu, M. și Bărănescu. R. (2011): Psihopatologie descriptivă: semne și sindroame în
tulburările mentale, Editura Polirom, București.
Mironțov-Țuculescu, V., Predescu, V., Oancea, C. (1986): Sănătatea mintală în lumea
contemporană, Editura Medicală, București.
Perciun, V. (2001): Psihologie clinică, Editura Eurostampa, Timișoara.
Predescu V. (coord) (1976): Psihiatrie, Editura Medicală, București.
Shives L. R. (1990): Basic Concept of Psychiatric-Mental Health Nursing, J.B.Lippincott
Company, Philadelphia.
Sillamy, N. (1996): Dicționar de psihologie. Editura Univers Enciclopedic, București.

88