Fitopatologie Forestiera

IOAN OROIAN
FITOPATOLOGIE FORESTIERĂ
Editura Bioflux, Cluj – Napoca

2014
© Copyright 2014
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţn autorului.
Toate drepturile rezervate. Tipărit în Romania. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă
sub nicio formă, prin niciun mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într-o bază de date, fără
acordul prealabil, în scris, al editurii.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Romaniei

OROIAN, IOAN
Fitopatologie forestieră: manual didactic/
Ioan Oroian. – Cluj – Napoca: Bioflux, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-8191-69-0
632:630
Referenţi ştiinţifici:
Prof.dr. Liviu HOLONEC - USAMV Cluj – Napoca
Prof.dr. Ioan TĂUT - USAMV Cluj – Napoca
Conf.dr. Ilie COVRIG - USAMV Cluj – Napoca
Acest material didactic a fost prezentat, analizat şi aprobat pentru publicare în şedinţa
Departamentului II – Silvicultură, Facultatea de Horticultură - USAMV Cluj – Napoca din data de
17.12.2014.
2013, Editura BIOFLUX,

Str. Ceahlău, nr. 54
400488 Cluj – Napoca, Romania
Telefon: 0744-470794
Print
COLORAMA – ROXER
Str. Samuel Micu nr. 12A,
400014 Cluj – Napoca, Romania
Telefon: 0264 – 450603
Foto, tehnoredactare – Ing.drd. Cristian Mălinaş

Coperta – Ing.drd. Petru BURDUHOS
CUPRINS
Pag.
Introducere .................................................................................................................................. 1
Capitolul 1
Consideraţii generale privind fitopatologia .................................................................. 3
1.1. Definitia şi obiectul fitopatologiei ................................................................... 3
1.2. Clasificarea bolilor arboretelor ........................................................................ 4
1.3. Stabilirea diagnozei bolilor la plante ................................................................ 5
1.4. Patogenii speciilor forestiere ........................................................................... 12
Capitolul 2
Echilibrul arborete - mediul înconjurător ..................................................................... 28
2.1. Aportul hidric ................................................................................................... 30
2.2. Extremele de temperatură ................................................................................ 36
2.3. Accidentele climatice violente ......................................................................... 41
2.4. Dezechilibrele nutriţionale ............................................................................... 47
2.5. Acţiunea anropică ............................................................................................ 51
2.6. Schimbările globale ......................................................................................... 56
Capitolul 3
Bolile la speciile de foioase .......................................................................................... 58
3.1 Bolile la acerinee .............................................................................................. 42
3.2 Bolile la alun .................................................................................................. 46
3.3 Bolile la anin .................................................................................................... 46
3.4 Bolile la carpen ................................................................................................. 47
3.5 Bolile la castan ................................................................................................. 49
3.6 Bolile la dud .................................................................................................... 50
3.7 Bolile la fag ...................................................................................................... 50
3.8 Bolile la frasin .................................................................................................. 56
3.9 Bolile la mesteacăn .......................................................................................... 59
3.10 Bolile la nuc ..................................................................................................... 62
3.11 Bolile la platan ................................................................................................. 63
3.12 Bolile la plop .................................................................................................... 64
3.13 Bolile la rozacee .............................................................................................. 72
3.14 Bolile la salcâm ................................................................................................ 75
3.15 Bolile la sânger ................................................................................................. 80
3.16 Bolile la salcie .................................................................................................. 80
3.17 Bolile la sălcioară ............................................................................................. 83
3.18 Bolile la scumpie ............................................................................................. 84
3.19 Bolile la stejari ................................................................................................. 85
3.20 Bolile la tei ....................................................................................................... 111
3.21 Bolile la ulm ..................................................................................................... 112
Capitolul 4
Bolile la speciile de răşinoase ....................................................................................... 116
4.1. Bolile la brad .................................................................................................... 116
4.2 Bolile la duglas ................................................................................................ 124
I
4.3 Bolile la larice .................................................................................................. 125
4.4 Bolile la molid ................................................................................................. 128
4.5 Bolile la pin ..................................................................................................... 148
4.6 Bolile la speciile de Thuja şi Chamaecyparis ................................................. 163
Capitolul 5
Utilizarea cheilor de determinare a patogenilor şi dăunătorilor arboretelor ................. 164
Bibliografie selectivă .................................................................................................................. 181
II
Ioan OROIAN - Fitopatologie forestieră
INTRODUCERE
În stadiul actual al dezvoltării omenirii, pe fondul modificărilor climatice, a creşterii

exagerate a poluării, a fenomenului de încălzire a planetei se conştientizează, tot mai mult, rolul şi
importanţa pe care o au pădurile în asigurarea echilibrului ecologic al Terrei. Diminuarea şi
controlul efectului de seră, a calamităţilor naturale (inundaţii, furtuni, vijelii cu caracteristici de
tornadă, alunecări de teren etc.) poate deveni realitate numai prin creşterea suprafeţei împădurite, a
arboretelor productive formate din specii autohtone, valoroase economic şi social, aflate într-o stare
de sănătate ireproşabilă, capabile să-şi îndeplinească rolul ecologic pentru care au fost create.
Este cunoscut faptul că majoritatea defectelor arborilor maturi sunt consecinţa vătămărilor
produse în diferite fenofaze de creştere şi dezvoltare ale acestora, de diverşi factori nuizibili, dintre
care cel mai important rol îl joacă bolile şi dăunătorii. Dacă despre insectele dăunătoare se ştie
aproape totul (sau cel puţin foarte mult), nu acelaşi lucru se poate spune despre patogenii care
produc maladii în păduri.
Cunoaşterea realităţii factorului fitosanitar, studiul patogenilor, a modului de răspândire şi
atac în ecosistemul silvic, a efectelor asupra arbo retelor are o importanţă decisivă în controlul
bolilor şi evoluţiei stării de sănătate a arborilor mai ales că evoluţia bolilor speciilor silvice este într-
o continuă schimbare, dezvoltând o frecvenţă şi o dinamică diferită de la o zonă la alta.
De subliniat faptul că lucrările silvice din pepiniere şi arboretele tinere trebuie subordonate
factorului fitosanitar, de protecţie şi control integrat, ecologic al speciilor forestiere mai ales că
aceste măsuri nu implică eforturi financiare prea mari, iar aplicarea lor corectă şi în timp util,
conduce la rezultate deosebite fără a afecta stabilirea ecologică a regiunii.
Rezultatele ştiinţifice şi practice din domeniu, tehnica modernă pun la dispoziţie mijloace
variate cu care se poate garanta eficienţă acţiunilor întreprinse în protecţia plantelor silvice. Dar,
pentru a înregistra un succes deplin, este imperioasă dobândirea, acumularea şi aplicarea corectă a
cunoştinţelor privind grupele de patogeni, caracteristicile lor, modul de viaţă şi interrelaţiile lor cu
organismele vegetale. De asemenea, trebuie cunoscute în amănunt procesele de îmbolnăvire a
plantelor care au loc în urma atacului patogenilor, simptomele care apar în urma infecţiei şi
manifestării bolii, fapt care facilitează diagnoza corectă a patogenului şi a bolii determinante, ceea
ce face posibilă aplicarea metodelor şi mijloacelor ecologice moderne de prevenire şi control.
1
Integrarea acestor metode şi tehnici în tehnologia de cultură silvică este în măsură să asigure
protecţia sigură a pădurilor fără a avea efecte nocive asupra omului, plantelor şi mediului
înconjurător.
Această carte, concepută ca un ghid teoretic şi practic, este utilă tuturor celor interesaţi de
tematica abordată, dar mai ales studenţilor silvicultori interesaţi să-şi însuşească problematica
extrem de complexă a evoluţiei, manifestării, prevenirii şi controlului bolilor pădurilor, într-un
context educaţional ce asigură formarea unor specialişti cu respect faţă de echilibrul ecologic din
natură şi a controlului stărilor de impact implicate în declan- şarea unor fenomene negative care
afectează calitatea vieţii.
2
CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FITOPATOLOGIA
1.1. DEFINITIA ŞI OBIECTUL FITOPATOLOGIEI
Fitopatologia sau Patologia vegetală este ştiinţa care studiaza bolile plantelor. Termenul
provine din cuvintele greceşti phyton - plantă, pathos – suferinţă şi logos – ştiinţă. Astfel, se poate
considera că termenul corespunde conceptului de „medicina plantelor”.
Fitopatologia studiază simptomatologia (patografia) bolilor, cauzele care stau la baza
apariţiei lor (etiologia), modul de acţiune al agenţilor fitopatogeni şi evoluţia bolilor (patogeneza),
relaţiile plantă gazdă - agent patogen - condiţii de mediu (ecologia bolilor) precum şi
experimentarea, elaborarea şi aplicarea măsurilor de combatere preventive (profilaxia) şi curative
(terapia). Ca urmare, fitopatologia are rolul de a dezvolta cunoştinţele despre bolile plantelor dar şi
de a elabora metode şi strategii prin care acestea pot fi evitate sau controlate.
Fitopatologia este o ştiinţă complexă care interacţionează cu alte discipline ca: botanica,
microbiologia, biochimia, biologia moleculara, genetica, epidemiologia, ameliorarea telor,
fiziologia vegetala, ecologia, ecotoxicologia, fitotehnia, legumicultura, floricultura, silvicultura,
viticultura, agrotehnica, mecanizarea etc.
Fitopatologia reprezintă un factor major în producţia vegetală. Prin cunoaşterea şi
diagnosticarea corecta a agenţilor responsabili fitopatologia se impune ca o baza de reflecţie şi de
acţiune în aplicarea strategiilor de combatere a patogenilor plantelor. De asemenea, fitopatologia are
şi o coordonata economica, impusa de aprecierea pierderilor datorate prezentei agentilor
fitopatogeni, de alegerea unei strategii de combatere, fapt care se bazează pe o analiza economica in
care intra in calcul relaţiile intre costul metodelor de lupta, severitatea bolii şi venitul aşteptat.
Rezolvarea problemelor fitopatologice întâlnite in practica agricola se bazează şi pe
contextul socio-economic în care evoluează sistemul de producţie.
Nu în ultimul rând fitopatologia are şi o coordonata legata de protecţia mediului înconjurător
(poluarea apelor, aerului) şi sănătatea consumatorilor (micotoxine, reziduuri de pesticide in recolta
si produsele finite).
3
1.2. CLASIFICAREA BOLILOR ARBORETELOR
Bolile arboretelor se pot grupa după numeroase criterii:

1. După agentul responsabil (clasificare etiologica) bolile arboretelor pot fi:
- boli neparazitare (abiotice, fiziologice sau neinfecţioase), care definesc modificările de
metabolism, tulburările de creştere sau anomaliile în dezvoltarea arboretelor, netransmisibile de la
un copac la altul, provocate de factori externi nefavorabili. Principalii factori abiotici sunt factorii
fizici (variaţiile termice, modificarea condiţiilor hidrice, lumina – radiaţiile), edafici (solul cu
proprietăţile sale: pH, structura, compoziţie, salinitate, disponibilitate în elemente nutritive, aerare)
si antropici: poluanţi atmosferici, carenţe nutritive, practici culturale, prezenţa contaminanţilor în
apă (detergenţi, hidrocarburi, pesticide etc.).
- boli parazitare (infecţioase) produse de agenţi patogeni. Din acest punct de vedere se poate
vorbi de viroze (produse de virusuri), viroidoze (produse de viroizi), micoplasmoze (produse de
micoplasme), bacterioze (produse de bacterii), micoze (produse de ciuperci), antofitoze (produse de
antofite parazite) etc. Acest criteriu de clasificare, bazat pe etiologia bolii are o importanţă majoră
în practică: cunoaşterea cauzei apariţiei bolii sugerează, de asemenea, dezvoltarea probabila ţi
rapandirea si genereaza alegerea strategiilor de combatere.
2. După simptome: patări, cloroze, necroze, hipertrofii, atrofii, putregaiuri, deformări, ofiliri,
nanism.
3. După evoluţia şi durata procesului parazitar: boli acute, cu evolutie rapidă – putregaiul
arboretelor (Pythium ultimum) şi boli cronice, cu evoluţie lentă.
4. După viteza de răspândire şi suprafaţa ocupată: boli epifitice (pandemice), care se
răspândesc rapid pe suprafeţe mari, producând adevărate epidemii - ruginile, fainarile, manarile şi
boli endemice, care se răspândesc lent, fiind cantonate în anumite regiuni şi condiţionate de
prezenta unor anumiţi factori.
5. După extinderea pe arboret: boli generalizate, care afectează întregul copac - viroze,
traheobacterioze, traheomicoze şi boli localizate, care cuprind numai anumite porţiuni din arboret,
de exemplu frunzele – pătarea roşie a frunzelor.
6. După arborele sau arbustul gazdă: bolile arţarului, bolile trandafirului, bolile coniferelor
etc.
7. După familiile botanice ale arboretelor gazda.
8. După grupele mari de arborete: bolile arboretelor ornamentale, bolile coniferelor, bolile
arboretelor floricole anuale etc.
4
9. După frecvenţa apariţiei şi importanţa economică a pagubelor produse: boli „cheie”,

principale, care apar în fiecare an şi produc pagube importante, care impun aplicarea măsurilor de
combatere şi boli secundare, care exista dar care nu produc pagube decât în unii ani, în anumite
condiţii.
1.3. STABILIREA DIAGNOZEI BOLILOR LA PLANTE
Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni, plantele suferă modificări morfologice, anatomice,
citologice, biochimice şi fiziologice care determină şi caracterizează starea de boală. Plantele
bolnave prezintă simptome mai mult sau mai puţin evidente şi caracteristice, determinate atât de
agentul fitopatogen cât şi de reacţia plantei gazdă în corelaţie cu factorii de mediu.
În câmp, plantele bolnave se recunosc printr-o înfăţişare în general modificată faţă de
plantele sănătoase. Unele modificări suferite de plantele atacate în primele stadii ale infecţiei au un
caracter trecător şi pot fi sesi- zate numai în anumite condiţii, altele sunt persistente, tipice, evidente.
Pentru determinarea precisă a bolilor, este necesar să se urmărească apariţia simptomelor, analizând
un număr corespunzător de plante, o perioadă de mai multe zile, în condiţii diferite de mediu.
Plantele bolnave se observă cu ochiul liber, comparativ cu cele sănătoase, apoi se recoltează
şi se analizează mai amănunţit simptomele cu ajutorul lupei şi fructificaţiile cu ajutorul
microscopului.
1.3.1. Metodica studiului simptomelor produse de agenţi fitopatogeni la plante
Modificările suferite de plante în decursul patogenezei pot fi: anatomo-morfologice,

citologice, biochimice, fiziologice etc.
Principalele simptome prin care se manifestă bolile plantelor, sunt următoarele:
Pătarea diferitelor organe. Numeroşi agenţi fitopatogeni (virusuri, bacterii, ciuperci)
produc boli care se manifestă prin apariţia unor pete pe diferite organe ale plantelor (frunze, tulpini,
fructe, lăstari etc.).
Examinarea petelor se face pe baza următoarelor criterii:
 forma petelor (circulară, colţuroasă, alungită, sub formă de linii sau dungi);
 mărimea (variază de la câţiva mm la câţiva cm);
 petele până la 5 mm sunt pete mici, între 5 şi 10 mm mijlocii, iar peste 10 mm pete
mari;
5
 iniţial toate petele sunt mici, apoi cresc până la o anumită mărime, caracteristică
fiecărei specii care se ia în considerare;

 culoarea (albă, galbenă, roşie, brună, neagră); la stabilirea culorii se ia în considerare
şi nuanţa (brun-roşiatic, brun-cenuşiu, galben-portocaliu etc.);

 • delimitarea petelor de ţesutul sănătos (dacă marginea lor este bine conturată, slab
delimitată sau difuză);

 • starea ţesutului din dreptul petelor (dacă ţesutul este necrozat sau nu, dacă este
îngroşat sau subţiat, dacă este bombat pe una din feţele frunzei);
 • prezenţa sau absenţa fructificaţiilor ciupercilor, a exsudatului sau a crustei
bacteriene.
Ciuruirea frunzelor reprezintă o fază mai înaintată a pătării, când ţesutul necrozat din
dreptul petei se desprinde şi cade, frunzele rămânând ciuruite. La examinarea ciuruirii se va lua în
considerare: mărimea petelor ciuruite; aspectul petei ciuruite (dacă prezintă o bordură de
culoare mai închisă indică atac de agenţi fitopatogeni, lipsa acesteia denotă atac de insectă).
Făinarea este simptomul specific prin care se manifestă atacul ciupercilor din familia
Erysiphaceae. Pe organele atacate apare o pâslă miceliană care mai târziu devine pulverulentă. La
examinarea făinărilor se va observa:
• dacă pâsla formează pete sau acoperă în întregime organele;
• dacă miceliul formează o ţesătură fină sau compactă;
• culoarea pâslei (albicioasă, cenuşie, brună);
• prezenţa fructificaţiilor.
Rugina, simptom specific produs de ciuperci din ordinul Uredinales, caracterizat prin apariţia
pe organele atacate, a unor lagăre caracteristice (pustule), de spori ai ciupercii. Examinarea
pustulelor de rugină se face pe baza următoarelor criterii: forma (liniară, alungită, ovală, rotundă);
mărimea exprimată în mm (lungime şi lăţime); culoarea (albă, brună, neagră etc.) cu nuanţe diferite;
modul de dispunere a pustulelor (liniar, circular, semicircular, neregulat); dacă pustulele sunt
acoperite de epidermă sau nu; modul de sfâşiere a epidermei; dacă pustulele neacoperite sunt
compacte sau pulverulente.
Tăciune - mălură, simptom caracteristic Ustilaginalelor, care produc o distrugere parţială
sau totală a organelor atacate transformându-le într-o masă brun-negricioasă de clamidospori. La
examinarea tăciunelui - mălurii se vor lua în considerare următoarele:
• organul atacat;
• gradul de distrugere al organului;
6
• dacă masa de spori este sau nu învelită de membrană;

• culoarea şi grosimea membranei (în cazul tăciunelui îmbrăcat);
• prezenţa, forma şi mărimea pungilor de tăciune;
• culoarea sporilor.
Putregaiuri. Anumiţi agenţi fitopatogeni (bacterii, ciuperci) produc putrezirea unor organe
(rădăcini, tulpini, fructe) sau chiar a plantelor în întregime.
După caracterul procesului de putrezire care este influenţat de condiţiile de umiditate ale
mediului şi de conţinutul în apă al organului atacat, se deosebesc putregaiuri uscate şi putregaiuri
umede. Examinând un organ putrezit (rădăcină, tubercul, fruct) se va observa: locul unde s-a produs
putrezirea; dacă organul este total sau parţial putrezit; culoarea şi consistenţa ţesutului putrezit;
dacă în dreptul ţesutului putrezit se găseşte exsudat bacterian ori miceliu, scleroţi sau fructificaţii
de ciuperci.
Pe vreme caldă şi umedă fructele putrezite, brune, rămân turgescente, iar pe suprafaţa lor se
diferenţiază fructificaţiile ciupercii.
Pe timp secetos şi cald, fructele de măr şi păr atacate de Monilinia fructigena se usucă
(mumifică), se zbârcesc şi rămân atârnate de pom. Acest simptom este cunoscut sub denumirea de
mumifiere.
Hipertrofiile se datorează acţiunii enzimatice a agenţilor patogeni, care stimulează
înmulţirea exagerată şi haotică a celulelor parenchimatice (gigantismul, proliferarea ţesuturilor) şi
care se manifestă adeseori prin tumori (umflături) ce apar pe organele atacate.
După modul de formare deosebim: hipertrofii histoide şi hipertrofii organoide.
Hipertrofiile histoide se formează prin proliferarea celulelor ţesutului atacat. Exemplu: cancerul
bacterian al puieţilor (Agrobacte- rium tumefaciens).
La examinarea hipertrofiilor histoide se va observa: organul sau ţesutul pe care apare; forma
tumorii; mărimea ei; culoarea; consistenţa; aspectul suprafeţei tumorii, dacă este netedă sau
zgrunţuroasă. Hipertrofiile organoide sunt caracterizate nu numai prin înmulţirea celulelor, ci şi
prin formarea unor organe noi sau prin modificarea dezvoltării anumitor organe. Exemplu: mături de
vrăjitoare (Taphrina insititiae).
Atrofii, se manifestă prin insuficienta şi incompleta dezvoltare a plantelor sau organelor
bolnave sau chiar prin avortarea unor organe.
Adesea atrofiile se întâlnesc asociate cu hipertrofiile pe aceeaşi plantă. Exemplu: fructele de
prun atacate de Taphrina pruni, prezintă o hipertrofie a mezocarpului şi o atrofie a endocarpului
lemnos şi a seminţei.
Deformări de organe, sunt simptome care apar în cazul bolilor virotice şi a micozelor. Se
7
manifestă prin încreţituri şi răsuciri de frunze, asimetria frunzelor, florilor, fructelor, subţierea şi
alungirea sau scurtarea internodiilor etc.
Nanismul (piticirea) plantelor. În urma atacului unor agenţi fitopatogeni are loc scurtarea
internodiilor, pipernicirea plantelor, înfrăţirea exagerată.
Acest simptom de piticire (nanism) pronunţată, se întâlneşte de exemplu în cazul atacului de
mălură pitică la grâu (Tilletia controversa), mană la floarea soarelui (Plasmopara helianthi), piticire
şi îndesire la ardei (Cucumber mosaic virus).
Căderea organelor atacate. Ca urmare a atacului unor agenţi fitopatogeni (virusuri, bacterii,
ciuperci) se produce căderea unor organe (frunze, flori, muguri, fructe). Exemplu: căderea fructelor
de gutui atacate de Monilinia sp., a frunzelor de piersic atacate de Taphrina deformans etc.
Ofilirea, se caracterizează prin pierderea turgescenţei celulelor din cauze neparazitare (lipsa
apei din sol, călduri excesive) sau din cauze parazitare (dezvoltarea agenţilor fitopatogeni în
vasele conducătoare pe care le obturează împiedicând circulaţia normală a sevei, distrugerea
rădăcinilor).
Diagnosticarea corectă a bolilor numai pe baza analizelor macroscopice, adesea nu este
posibilă, fiind necesară determinarea agenţilor fitopatogeni în laborator pe baza unei tehnici şi
aparaturi speciale. Metodica de determinare a agenţilor fitopatogeni variază în funcţie de natura
acestora, fiind diferită pentru ciuperci, bacterii şi virusuri.
1.3.2. Diagnosticarea virozelor
În legătură cu nomenclatura şi clasificarea virusurilor, s-au elaborat diferite sisteme, fără a se

ajunge la un acord unanim.
Sistemele actuale de clasificare a virusurilor fitopatogene sunt realizate pe baza caracterelor
cuprinse în criptograme. Aceste sisteme de clasificare grupează virusurile fitopatogene în familii şi
grupe, iar pentru specii folosesc denumirile în engleză.
Cele mai reprezentative familii de virusuri fitopatogene sunt Reovi- ridae şi Rhabdoviridae, iar cele
mai comune grupe sunt Cucumovirus, Toba- movirus, Potexvirus, Potyvirus şi altele (WEBSTER şi
GRANOFF, 1994).
a. Examenul macroscopic al simptomelor. Simptomele virozelor de multe ori sunt comune
sau latente şi stabilirea diagnozei numai pe baza acestora adesea este imposibilă. Din această cauză
8
în determinarea virozelor se folosesc diferite metode mai simple sau mai pretenţioase, care necesită
aparatură, laboratoare şi sere special amenajate. Prezentăm câteva dintre aceste metode.
b. Metoda testării. În fitovirologie se foloseşte frecvent testarea serologică şi testarea
biologică.
¾ Testarea serologică constă în aducerea în contact a sucului plantei de analizat cu un
antiser specific, urmărind apoi reacţia antiserului care va fi pozitivă în cazul când planta este atacată
de specia respectivă de virus sau negativă, când planta este liberă de virus.
Obţinerea antiserului se bazează pe proprietatea organismului animal (iepure) de a forma
anticorpi sub influenţa unor agenţi infecţioşi de natură proteică, care au ajuns în organism pe cale
parenterală.
Antiserurile sunt specifice pentru fiecare virus sau grup de virusuri înrudite. Sunt produse în
laboratoare imunizate cu virusuri. Sunt înfiolate şi adesea liofilizate. Din sângele animalelor
neimunizate se obţin seruri normale, care servesc ca şi control în procesul de testare.
Metodica testării serologice. Din organul plantei ce se analizează, se obţine cu presa de
mână, suc din care se pun două picături mici pe o lamă de microscop. Lângă picătura din stânga
se plasează o picătură de antiser, iar lângă cea din dreapta una de ser normal. Picăturile alăturate se
amestecă cu câte un beţişor, se aşteaptă 30-60 secunde, apoi la marginea picăturii cu antiser se
urmăreşte cu ochiul liber sau cu lupa reacţia, care poate fi de precipitare sau aglutinare. Picătura cu
serul normal nu trebuie să prezinte reacţia. În cazul când aglutinarea sau precipitarea se observă şi la
această picătură, serul a fost alterat, organele folosite au fost prea bătrâne sau au avut reziduuri de
substanţe fitofarmaceutice. În aceste cazuri, testarea trebuie repetată, asigurând condiţiile
corespunzătoare.
Testarea serologică nu necesită aparatură specială nici laboratoare sau sere speciale, poate fi
deci practicată şi în condiţii de producţie.
¾ Testarea biologică. Stabilirea diagnozei se face cu ajutorul plantelor test, crescute în
condiţii speciale. Plantele test inoculate cu sucul plantei ce urmează a fi analizată, prin apariţia
leziunilor caracteristice, indică prezenţa sau absenţa virusului respectiv în plante.
c. Modul de transmitere, fiind caracteristic speciilor sau grupelor de virusuri, poate servi ca
bază de determinare.
d. Determinarea pe baza însuşirilor specifice ale virusurilor. Pentru identificarea
virusurilor, frecvent se foloseşte stabilirea următoarelor însuşiri, care sunt caracteristice speciilor:
• temperatura de inactivare în 10 minute;
• gradul de diluţie în care îşi păstrează capacitatea de infecţiozitate;
• longevitatea păstrării capacităţii de infecţiozitate in vitro la temperatura camerei.
9
e. Determinarea virusurilor cu ajutorul microscopului electronic este o metodă

modernă în studierea virusurilor, care însă necesită aparatură şi tehnică specială. La microscopul
electronic se stabileşte forma, mărimea şi alte caractere ale particulelor virale.
Cea mai rapidă, modernă şi precisă metodă de diagnostic a virusurilor este testul imuno-
enzimatic ELISA, care presupune dotarea laboratoa- relor cu aparatură specifică performantă.
f) Testul PCR - reacţia în lanţ a polimerazei pentru sinteza frag- mentelor de AND.
Tehnica de amplificare enzimatică in vitro, cunoscută sub numele de PCR (Polymerase chain
reaction) permite creşterea într-o manieră considerabilă a cantităţii de ADN de care se dispune
iniţial.
Amplificarea unui fragment de ADN are loc în câteva ore, ajungându-se la peste un milion copii
(în practică randamentul nu este de 100%). Pentru amplificarea unui fragment dat de ADN trebuie
îndeplinite mai multe condiţii. Secvenţa fragmentului analizat trebuie să fie cunoscută, existenţa a
cel puţin 2 polimeri, o enzimă de replicaţie - ADN polimeraza, un set de reactanţi şi echipamente de
amplificare.
Polimerii sunt scurte secvenţe nucelotidice, de cca. 20 perechi de baze, obţinute prin sinteză
chimică. Aceste nucleotide vor avea două fun- cţii: vor permite reperarea porţiei de ADN amplificat
şi vor amorsa ADN polimeraza.
În practică, amplificarea are loc într-un microtub în care sunt pla- sate împreună elementele
necesare reacţiei. Etapele procesului:
- denaturarea - permite separarea celor două tipuri de ADN (1 minut/95°C);
- hibridarea - durează aproximativ două minute, cu trecere de la temperatura de 37°C la
50°C, în funcţie de compoziţia şi lungimea seg mentelor, în timpul căreia aceste segmente apar
cu frecvenţele lor complementare, încadrând regiunea de multiplicat;
- extensia (10 minute/70-72°C) conduce la sinteza unor secvenţe complementare a fratelui
matrice, în prezenţa enzimei recopiind ADN-ul pornind de la precursori.

Repetarea mai multor cicluri denaturare-hibridare-replicare (în medie 20-40 cicluri) conduce
la acumularea exponenţială a ADN-ului.
Secvenţa caracterizată prin segmente iniţiale este duplicată la fiecare ciclu. După ce ADN-ul
a fost multiplicat trebuie vizualizat şi caracterizat.
10
1.3.3. Diagnoza bacteriozelor
Cele mai multe şi cele mai recente sisteme de clasificare bacteriană grupează bacteriile
numai în familii sistematice, în cadrul încrengăturii Bacteriophyta. Conform acestor sisteme,
bacteriile fitopatogene sunt grupate în diferite familii precum: Pseudomonadaceae, Rhizobiaceae,
Enterobacteriaceae, Corynebacteriaceae şi Streptomycetaceae.
Clasificarea bacteriilor se realizează în funcţie de caracterele lor morfologice, fiziologice şi
mai ales biochimice (enzime, toxine, proteine, acizi nucleici etc.). Majoritatea bacteriilor fitopatogene
au formă de bastonaş şi filamentoasă.
a. Examenul macroscopic al simptomelor. Examinarea simptomelor este prima treaptă în
diagnosticarea bacteriilor. Stabilirea precisă a diagnozei numai pe baza simptomelor, adesea nu
este posibilă, ea trebuie să fie completată cu examinarea agentului patogen. În acest scop, o serie de
metode de determinare, folosite în bacteriologia generală sau numai în fitobacteriologie, ne stau la
dispoziţie. Prezentăm câteva dintre metodele mai frecvent folosite:
b. Examenul microscopic al bacteriilor. Bacteriile se examinează în preparate native sau
fixe, colorate. Preparatele se pot executa fie direct din leziune, folosind o cantitate mică de ţesut
atacat sau exsudat, fie din culturi pure.
Prin examenul microscopic se stabileşte: forma bacteriilor; mărimea bacteriilor, prin măsurători
micrometrice; prezenţa sau absenţa cililor; numărul şi poziţia cililor; prezenţa sau absenţa capsulei;
reacţia Gram a bacteriilor.
c. Determinarea in vitro a bacteriilor. În acest scop se izolează bacteriile din leziuni,
apoi se cultivă pe medii, realizând culturi pure. În studierea bacteriilor fitopatogene se folosesc
medii naturale sau artificiale, lichide sau solide.
Ca medii naturale solide se folosesc frecvent felii de cartof, bucăţi de morcov, iar ca medii
lichide, laptele sau extractul de porumb.
Mediile artificiale pot fi organice, preparate din decocturi vegetale, extracte din plante,
bulion de carne sau pot fi sintetice.
Pentru obţinerea mediilor solide se folosesc agarul sau gelatina.
În culturile pure se urmăresc caracterele culturale, fiziologice şi biochimice ale bacteriilor, ca:
forma, culoarea, mărimea şi aspectul coloniilor; pigmentaţia mediilor, mai mult pe medii solide
indicate în acest scop; prezenţa fluorescenţei pe medii lichide; hidrolizarea gelatinei; neutralizarea
sau acidularea laptelui; peptonizarea laptelui sau coagularea caseinei; capacitatea de reducere a
11
nitraţilor; hidroliza amidonului; capacitatea de a forma indol; degajarea amoniacului şi a

hidrogenului sulfurat; fermentarea diferiţilor hidraţi de carbon; caracterele bacteriofagice şi
serologice.
d. Determinarea temperaturii letale. Bacteriile izolate în suspensii apoase, se supun la
diferite trepte de temperatură, apoi se repică pe mediu agarizat, stabilind temperatura maximă la
care au rezistat şi care este carac- teristică speciilor.
e. Infecţii artificiale. Prin executarea infecţiilor artificiale la plante se urmăreşte obţinerea
aceloraşi simptome care erau prezente pe planta de pe care s-a izolat bacteria.
1.3.4. Diagnoza ciupercilor fitopatogene
Studiul ciupercilor fitopatogene se face cu ajutorul lupei şi microscopului direct pe

substratul pe care se dezvoltă acestea în natură sau în culturi artificiale pe medii.
Examinarea cu lupa de mână sau binoculară permite obţinerea unor date orientative asupra
aparatului vegetativ şi fructificaţiilor ciupercii.
Cu ajutorul microscopului se fac cercetări amănunţite privind structura, forma, mărimea,
culoarea şi alte caractere anatomo-morfologice ale aparatului vegetativ şi fructificaţiilor
ciupercilor. În acest scop se pregătesc preparate microscopice, native, simple, prin recoltarea
fructificaţiilor sau miceliului ciupercilor sau prin executarea secţiunilor organelor atacate ale
plantelor.
1.4. PATOGENII SPECIILOR FORESTIERE
Agenţii patogeni ai speciilor forestiere au în comun faptul că au acţiune infecţioasă şi

contagioasă. Au acţiune infecţioasă pentru că invadează anumite ţesuturi ale gazdei şi se multiplică.
Au acţiune contagioasă, pentru că se transmit de la un copac bolnav la unul sănătos.
12
1.4.1. Ciupercile
Caracterizare
Multă vreme, ciupercile au fost încadrate în clasa vegetalelor. La momentul de faţă,

ciupercile „adevărate” sau Eumycetele, formează un regn separat - Regnul fungic. Ele au o serie de
caracteristici comune:
 sunt eucariote, cromozomii lor fiind incluşi într-un nucleu;
 sunt heterotrofe, pentru că trebuind să se hrănească depind de diverşi constituenţi organici
preexistenţi, produşi de organisme animale sau vegetale;
 se hrănesc prin absorbţia directă prin peretele lor celular a nutrienţilor prezenţi în mediu în
stare dizolvată;
 dezvoltă un organism, de formă, în general, tubulară, ramificat şi difuz şi se reproduc prin
spori.
Numărul de specii de ciuperci existent la momentul de faţă în lume se estimează la
aproximativ 1,5 milioane, dar sunt descrise doar 80.000. Aproximativ 10.000 sunt considerate
patogeni ai organismelor vegetale şi 200 patogeni ai organismelor animale şi ai organismului uman.
Ele ocupă, practic, toate ecosistemele terestre şi anumite ecosisteme acvatice, dovedind astfel că
posedă o mare diversitate genetică şi moduri de viaţă diferite.
Organizare
Ciupercile sunt organisme simple, cu eficacitate crescută. Ciupercile, la fel ca şi algele

prezintă o structură vegetativă nediferenţiată, talul, numit şi miceliu la formele mai evoluate. Acesta
constă dintr-un ansamblu de filamente cilindrice cu un diametru destul de uniform (de la 5 la 10
μm), respectiv hifele. Acestea din urmă sunt separate în compartimente ce conţin unul sau mai mulţi
nuclei, care, în general, sunt haploizi.
Hifele au o capacitate de creştere rapidă şi o capacitate nelimitată de diviziune. De
asemenea, acestea sunt susceptibile de a se suda prin extremităţile lor, atâta vreme cât sunt
compatibile genetic. În plus, miceliile odată formate, pot să se aglomereze în cordoane ramificate,
rizomorfii, care colonizează din nou substraturile şi se propagă în sol pe suprafeţe vaste. Miceliile
13
pot forma şi scleroţi, grămezi globulare cu dimensiuni de la 0,50 la 10 mm, care au funcţie de
conservare.
Pe lângă extremitate, hifele prezintă un perete protector, rigid şi plastic în acelaşi timp, care
este permeabil în ambele sensuri, moleculelor care sunt secretate şi absorbite. Acesta joacă un rol
fundamental într-o relaţie parazitară.
Reproducţie
Reproducţia la ciuperci este variată şi adesea foarte complexă. Ea se poate realiza în două
forme, sexuată şi asexuată. Ea se poate realiza în două feluri, sexuat şi asexuat. Dacă multe ciuperci
patogene prezintă ambele forme de reproducţie, altele nu prezintă decât una singură. Pe parcursul
fazei de reproducţie, pot apărea structurile specializate, în funcţie de condiţiile de mediu, în general
atunci când talul atinge un anumit nivel de dezvoltare şi acumulează suficiente rezerve nutritive.
Cel mai adesea, aceste structuri dau naştere sporilor haploizi, capabili de a genera un nou tal, el
însuşi haploid.
Reproducţia asexuată
Reproducţia asexuată constituie modul principal de dispersie a multor patogeni, în principal
în cazul ascomicetelor. Aceasta se realizează uneori prin fragmentarea talului, cel mai adesea prin
înmugurirea acestuia din urmă (sporulare).
În anumite cazuri, unele filamente, conidioforii, la extremitatea lor dau naştere celulelor
caracteristice, care nu mai cresc şi îşi produc proprii pereţi celulari. Aceste celule, odată detaşate de
tal, poartă numele de conidii sau spori asexuaţi. Anumite conidii, clamidiosporii, se pot naşte în
interiorul hifelor şi sunt eliberaţi prin ruperea peretelui acestora. Este vorba despre forme de
conservare, care, sunt, în general, foarte rezistente la acţiunea agenţilor exteriori. După germinare,
conidiile dau naştere unui nou tal, care este o clonă a talului originar.
Conidioforii pot fi aranjaţi în diferite moduri, aglomeraţi sau incluşi în receptacule mai mult
sau mai puţin sferice. Aceste structuri permit identificarea şi clasificarea formelor asexuate de
ciuperci, calificate drept imperfecte şi reunite în gruparea deuteromicetelor.
Reproducţia sexuată
Reproducţia sexuată a ciupercilor diferă, în esenţă, de cea a animalelor şi plantelor, chiar
dacă, în mod evident, ea presupune schimbul şi recombinarea materialului genetic între indivizi.
Modalităţile acestei recombinări, foarte variabile, au servit drept bază diviziunilor taxonomice,
permiţând astfel, diferenţierea a două mari grupe de eumicete: ascomicetele şi bazidiomicetele.
14
Reproducţia se desfăşoară în trei etape: plasmogamia, cariogamia şi meioza

(http://www.apsnet.org/edcenter/intropp/pathogengroups/pages/introfungi.aspx). Ea debutează prin
unirea a două hife provenite de la acelaşi spor, sau de la doi spori compatibili genetic, a căror
apropiere este favorizată de schimburi chimice de tip feromonal.
Fig.1.Reproiducţia sexuată şi asexuată la ciuperci

Sursa: https://www.boundless.com/biology/textbooks/boundless-biology-textbook/fungi-
24/characteristics-of-fungi-149/reproduction-591-11810/images/fig-ch24_01_07/
15
La ascomicete, sporii sexuaţi sau ascosporii, rezultaţi în urma meiozei reducătoare iau
naştere, în număr de opt, în interiorul unui înveliş numit ască. Ascele sunt cel mai adesea grupate şi
pot conţine o anumită fructificaţie. Diferitele tipuri de fructificaţii frecvente pe organele afectate
sunt rar vizibile cu ochiul liber. Pe baza acestora patologii pot formula diagnoza directă a bolii.
La bazidiomicete, baziodosporii apar câte patru la suprafaţa unei ampule numite bazidie. Se
disting trei linii principale: agaricomicetele, ruginile şi tăciunii.
Agaricomicetele prezintă fructificaţii vizibile cu ochiul liber, sunt în general de dimensiuni
mari şi poartă numele de sporofori sau carpofori (prima denumire fiind preferată). Acestea sunt
consumate adesea de amatorii de ciuperci. Un sporofor este format din numeroase hife unite şi au o
formă specifică fiecărei specii, care cuprinde o parte fertilă (care produce bazidiile) a cărei structură
(lamelară, poroasă, dinţată, pliată) serveşte ca bază de clasificare.
Fructificările cele mai obişnuite au o formă simetrică, creştere limitată şi sunt constituite din
picior şi pălărie, caracteristică ciupercilor din ordinul Agaricales. Este partea comestibilă a bureţilor
şi gălbiorilor. Mai există şi alte forme, asimetrice, cu creştere nelimitată, cum sunt cele ale căror
fructificaţii apar pe trunchiurile copacilor, sau cele ce apar pe lemnul depozitat.
Ruginile şi tăciunii, care sunt bazidiomicete fără spori, sunt responsabile de un număr mari
de boli, la plante. Ruginile sunt frecvente în pădure. În general, ele prezintă un ciclu complex, ce
include, în forma sa cea mai completă, 5 tipuri distincte de spori, care alternează pe două specii
vegetale diferite.
Biologia sporilor
Sporii, care prezintă mare diversitate în funcţie de specie, sunt esenţiali pentru biologia
ciupercilor. Ei prezintă caracteristici specifice: perete dens, adesea pigmentat, concentraţie scăzută
de apă şi proteine, concentraţie mare de compuşi energetici (lipide, glicogen etc.). În condiţii
nefavorabile, toţi sporii sunt mai mult sau mai puţin latenţi, iar metabolismul lor este foarte scăzut.
Adesea sporii sexuaţi sunt protejaţi în interiorul fructificaţiilor, ceea ce corespunde unui
stadiu de rezistenţă a acestora la condiţiile nefavorabile prezentând o latenţă constitutivă. Ei nu
germinează, în mod obligatoriu, în condiţii favorabile, dar necesită o perioadă de maturare sau chiar
un şoc termic.
Sporii asexuaţi produşi pe cale vegetativă sunt în mare parte dispersaţi. Ei germinează în
condiţii propice (temperatură, umiditate pH, substanţe nutritive, competiţie scăzută cu alte
microorganisme etc.). Pentru că o mare parte din bazidiomicete nu produc, sau produc puţini, spori
asexuaţi, principalul lor mod de dispersie se realizează prin bazidiospori.
16
Ciupercile şi parazitismul
Caracterul heterotrof al ciupercilor face ca aceste organisme, ce prezintă o mare diversitate

şi abundă în mediul forestier, să fie dependente de substanţele organice deja existente în mediul în
care se dezvoltă. Printre acestea se găsesc atât ciupercile saprofite, care se dezvoltă pe organe
moarte, cât şi ciupercile simbiotice, care se dezvoltă pe organele vii, fără a le cauza daune
(micorizele).
Există, însă şi ciuperci care dezvoltă relaţii parazitare foarte variate, însoţite de tulburări
fiziologice ale gazdei, inducându-i astfel boli; acestea sunt considerate patogene.
Distincţia între parazitism şi saprofitism nu este întotdeauna uşoară. Dacă anumiţi paraziţi,
numiţi biotrofi, nu se dezvoltă decât în ţesuturile vii ale copacilor vii, alţii, numiţi nectrotrofi,
distrug copacul viu, omorându-i în prealabil celulele pe măsură ce înaintează, după care aceste
organisme saprofite colonizează ţesuturile moarte.
Paraziţi facultativi
Pe parcursul ciclului lor, aceşti paraziţi pot prezenta alternativ faze saprofite şi parazitare.
Puterea lor patogenă nu este evidentă. Prin definiţie, acestea nu sunt biotrofe.
Unii dintre aceştia sunt paraziţi care acţionează asupra vegetaţiei slăbite („paraziţi de
slăbiciune”). Ei sunt adesea primitivi şi puţin specifici, cu acţiune esenţial saprofită, însă sunt
susceptibili de a se dezvolta şi în ţesuturile indivizilor îmbătrâniţi, slăbiţi sau care prezintă răni. În
aceste cazuri se poate vorbi despre parazitism „secundar” sau de „echilibru”. Exemplul clasic este
Armillaria mellea, a cărei miceliu se poate transmite de la o sușe foarte degradată la o rădăcină
sănătoasă a unui copac vecin. De asemenea, aceasta poate exista într-un ecosistem fără să atace
vreodată un copac viu.
Alte ciuperci, cum este exemplul reprezentat de Armillaria obscura, poate ataca, la
răşinoase, atât copacii viguroşi cât şi pe cei slăbiţi. Prin analogie cu terminologia utilizată la insecte,
aceşti paraziţi pot fi calificaţi drept paraziţi indiferenţi la starea arboretului. În acest caz, se poate
vorbi şi de parazitism „primar”.
Paraziţi obligatorii
Paraziţii biotrofi, care nu stabilesc o relaţie trofică cu ţesuturile vii, sunt numiţi şi paraziţi
obligatorii. Este imposibil ca aceştia să crească pe medii artificiale şi în general, sunt asociaţi cu o
gamă limitată de gazde. Mai puţin numeroşi decât paraziţii facultativi, atacă gazda indiferent de
17
tarea sa de sănătate, asfel putând fi consideraţi şi paraziţi indiferenţi. Din această categorie fac parte
ruginile şi agenţii patogeni ce produc mucegaiurile şi pustulele.
Particularităţi legate de nomenclatură
În cazul a numeroase ciuperci, a fost identificată particularitatea reprezentată de existenţa a

două forme, respectiv sexuată şi asexuată. Fiecare formă poate fi descrisă şi îşi poate găsi locul în
două clasificări diferite, formele asexuate fiind încadrate în grupa deuteromicetelor. Această dublă
clasificare, unică în taxonomia entităţilor vii, se realizează cu o anumită dificultate.
La unele ciuperci reproducerea asexuată este singura cunoscută, fie pentru că reproducerea
sexuată nu există, fie pentru că aceasta nu a fost niciodată observată în condiţii naturale. Aceasta nu
semnifică, însă, faptul că cele două forme de reproducţie nu pot exista la acelaşi organism. De fapt,
o serie de mecanisme complexe care permit adesea recombinări genetice, sunt cele ce au generat
această situaţie. În aceste cazuri, singura soluţie constă în denumirea lor după forma asexuată. De
exemplu, acesta este cazul ciupercii Sphaeropsis, cunoscută ca patogen ce atacă numeroase
răşinoase pe întreg globul, a cărei forme sexuate a dispărut, probabil, pe parcursul evoluţiei.
Dacă ambele forme sunt identificate la o ciupercă, regula taxonomică specifică faptul că
speciei i se atribuie denumirea formei sexuate. De exemplu, acesta este cazul agentului patogen
responsabil de apariţia petelor maronii pe frunzele plopului (pete de drepanopeziză), respectiv
Drepanopeziza punctiformis. Această regulă este luată, de obicei, în considerare atunci când se
desemnează un patogen prin forma sa cea mai frecventă.
Cazuri particulare de parazitism
Organismele epifite
Unele specii, calificate drept epifite, utilizează exudatele frunzelor sau pe cele ale ţesuturilor
corticale, menţinându-se astfel pe suprafaţa organelor aeriene ale gazdei, fără a-i produce daune.
Acesta este cazul fumaginei, care se manifestă sub forma unor pete negre sau brune, cu aspect
18
prăfuit, de grosimi şi forme variabile, pe învelişul foliar, sau pe scoarţa copacului gazdă. Ciupercile
responsabile de producerea fumaginei (Capnodium sp.) se dezvoltă frecvent pe mana secretată de
insecte. Fără a fi vorba de un parazitism propriu – zis, pentru că acoperă o porţiune importantă din
învelişul foliar, fumagina poate reduce totuși suprafaţa frunzelor, mai ales la seminţiş şi
compromite, în acest fel, creşterea acestuia.
Organismele endofite
Alte specii, denumite endofite, se dezvoltă chiar în interiorul ţesuturilor vii, în principal în
spaţiile intercelulare ale plantelor gazdă, fără a perturba funcţiile acestora. Cea mai mare parte a
endofitelor cunoscute fac parte din clasa ascomicetelor. Acestea par să fie prezente în aproape toate
plantele, dar mai ales în frunzele sau ţesuturile corticale ale arboretelor forestiere. Numărul de
endofite creşte de la pădurile boreale sau de altitudine, la pădurile tropicale, unde pot exista chiar şi
20 de specii într-o plantă gazdă. Se consideră că endofitele sunt responsabile de majoritatea
biodiversităţii fungice (10 milioane de specii). Cu toate acestea, rolul lor este foarte puţin cunoscut.
Se pare că ar fi implicate în mecanismele de apărare împotriva unor agresori (erbivore, nematozi)
sau chiar împotriva altor ciuperci. Unele au ca sursă potenţială medicamentele, ceea ce explică
faptul că le-au fost dedicate studii a căror număr a crescut spectaculos în ultimii ani.
Anumite endofite pot deveni patogene în cazul îmbătrânirii ţesuturilor, sau cel puţin pot
profita de această îmbătrânire pentru a se dezvolta mai rapid şi a fructifica. Un exemplu tipic este
cel reprezentat de Lophodermium pinastri, agentul patogen al ruginei criptogame a pinului, care
intervine în degenerescenţa naturală a ţesuturilor.
1.4.2.Organisme fungiforme
Morfologic similare ciupercilor „adevărate” (dar îndepărtate în clasificare), organismele

numite fungiforme sunt studiate, în mod tradiţional, de micologi. Printre acestea e găsesc patogeni
importanţi din punct de vedere economic, în special oomicetele (similare algelor brune), cum sunt
Pythium şi Phytophtora.
Oomicetele au un tal diploid necompartimentat. Reproducţia lor asexuată se realizează prin
conidioforii mai mult sau mai puţin diferenţiaţi, ce poartă sporangi. În absenţa apei lichide, aceşti
sporangi produc în mod direct hifele. Astfel, ei pot fi asimilaţi cu conidiile eumicetelor, dar se
19
deosebesc fundamental de acestea, prin faptul că în prezenţa apei produc zoospori biflagelaţi care
au o mare putere de dispersie.
Reproducţia sexuată se realizează prin intermediul oosporilor cu pereţi groşi, produşi de
oogonii.
1.4.3. Bacteriile
Bacteriile sunt organisme unicelulare, cu structură foarte simplă, ce posedă un singur

cromozom circular, însă fără nucleu diferenţiat, de forme foarte variate şi dimensiuni foarte mici,
respectiv 0,2 – 2,0 μ, având o mărime de 10 – 20 de ori inferioară celui dintr-o celulă vegetală.
Peretele celular este rigid, înconjurat de un strat musculos, care poate constitui uneori o masă
vâscoasă. Citoplasma poate conţine fragmente de ADN liber, conţinând astfel gene indispensabile
relaţiei gazdă – patogen. Mobilitatea celulei bacteriene este asigurată de flageli, care sunt uneori
chiar mai lungi decât celula. Bacteriile nu au sex şi se înmulţesc prin diviziune simplă. Diversitatea
genetică este asigurată prin fenomene parasexuale (transferul de fragmente cromozomiale sau de
ADN).
Cea mai mare parte a bacteriilor sunt heterotrofe şi au nevoie, la fel ca şi ciupercile, de
substanţă organică pe care şi-o extrag din exterior. Unele dintre ele, nu numai că utilizează exudate
radiculare ca substrat nutritiv, dar au chiar şi efect benefic asupra plantei (creştere, protecţia
rădăcinilor subţiri etc.). Altele, capabile să fixeze azotul atmosferic, stabilesc relaţii şi mai strânse
cu planta gazdă, relaţii de timp simbiotic. Spre exemplu, acesta este cazul bacteriilor fixatoare de
azot din genul Frankia şi anin. Din 20 de genuri identificate, doar cinci includ patogeni ce atacă
arboretele. Anumite specii prezintă şi varietăţi numite patovar (pv), care au specificitate parazitară
pentru o anumită specie gazdă.
1.4.4.Fitoplasmele
Au fost descoperite relativ recent, în anul 1967 şi continuă să fie puţin cunoscute şi dificil de
izolat. Acestea sunt microorganisme fără perete celular, dotate doar cu membrană plasmatică.
Această particularitate împreună cu dimensiunile lor reduse (0,1 – 1μ), mai mici decât ale
bacteriilor, le permite să penetreze prin orificiile („ciururile”) celulelor vegetale numite „tuburi
20
ciuruite” care conduc la seva produsă în folem, unde este mediul lor cel mai propice. Se găsesc şi în
hemolimfa insectelor (din familia Cicadellidae şi Psyllidae), care se hrănesc cu seva contaminată,
devenind, în felul acesta vectori ai fitoplasmelor.
La lemnoase, fitoplasmele induc, în funcţie de caz, pierderi de vigoare, modificări în
dimensiunile frunzelor care devin clorotice (în aceste cazuri este vorba despre îngălbenire), sau
înmulţirea dezordonată a ramurilor tinere, în formă de „mătură de vrăjitoare”. În Europa au fost
identificate fitoplasme la ulm, anin şi plop. Chiar daca local prezenţa lor poate avea un impact
important, problemele produse de acestea sunt minore, în comparaţie cu situaţiile înregistrate în
Statele Unite ale Americii. În SUA, fitoplasmele produc daune de mare amploare la ulm şi frasin.
Răspândirea fitoplasmelor este favorizată şi de înmulţirea prin butaşi contaminaţi.
1.4.4.Virusurile
Virusurile sunt alcătuite dintr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN) înconjurată de un
înveliş proteic (capsida), alcătuind nucleocapsida, structura de bază a virusului (virusuri
neanvelopate). Unele virusuri prezintă şi un înveliş extern lipoproteic derivat din sistemul
membranar al celulei gazdă (virusuri anvelopate). Virusurile nu se pot înmulți decât în interiorul
unei celule gazdă, vii, animală sau vegetală, a cărei funcţionalitate o perturbă, formând noi particule
infecţioase. Astfel, este imposibilă obţinerea lor pe medii de cultură.
Nu prezintă forme de fructificaţie şi se denaturează foarte rapid în exteriorul celulei gazdă.
Se transmit la descendenţii unei plante infectate prin seminţe sau butaşi, iar la plantele sănătoase
prin contact direct, altoi sau prin intermediul insectelor, nematozilor sau ciupercilor.
Simptomele sunt variate, de la modificarea culorii frunzelor (marmorare, îngălbenire), la
nanism şi deformarea definitivă a anumitor organe.
Problemele produse de virusuri sunt rare la arboretul forestier şi astfel, produc doar puţine
daune. Cel mai important virus ce acţionează la nivelul pădurii este mozaicul plopului, care se
transmite în principal prin tăieturile butașilor şi prin contacte radiculare. Pe frunzele arboretului
infectat apar pete mici, decolorate, în formă de stea, mici zone roșietice la nivelul nervurilor şi
necroze pe peţiol. Frunzele virusate devin casante. Butaşii contaminaţi înrădăcinează cu greu.
Tulpinile infestate prezintă un important regres în creştere.
21
1.4.5.Nematozii
Nematozii sunt viermi rotunzi, nesegmentaţi, foarte mici (mai mici de 2,5 mm lungime).
Speciile susceptibile de a produce pagube la culturi, sunt în mod obişnuit studiate de patologi.
Nematozii se dezvoltă în sistemul radicular sau în bulbii anumitor plante (rar la copaci, cu excepţia
pepinierelor).
Cea mai mare parte a fitonematozilor se hrăneşte prin stiletul lor bucal care le permite
penetrarea în celulele vegetale. Multe specii, prezente cu precădere la răşinoase, sunt inofensive.
Unele, însă, provoacă daune importante, fie direct prin sistemul lor de nutriţie, fie prin favorizarea
instalării patogenilor radiculari, ca urmare a rănilor pe care le produc copacului, fie sunt vectori
virali. Alte specii sunt entomofage şi au un rol reglator important, de exemplu prin parazitarea
gândacilor.
Singurul caz important de patogenitate semnalat la nivelul pădurilor este cel al nematodului
pinului, care se dezvoltă în canalele rezinifere ale ramurilor şi nuielelor la mulţi copaci din specia
pin, dar şi la alte răşinoase, hrănindu-se din celulele înconjurătoare. Mecanismul prin care acest
nematod parazitează gazdele nu este încă cunoscut cu exactitate. Copacii colonizaţi sau mor, sau
devin sensibili la insectele cambiofage, în principal la gândacul de lemn (Monochamus scutellatus),
el însuşi vector al nematodului. Originar de America de Nord, acest patogen a provocat în ultimii 50
de ani pagube importante în China şi Japonia. În 1999 a fost descoperit şi în Portugalia, unde
daunele pe care le produce în populaţia de pin maritim sunt din ce în ce mai mari. În restul Europei
a fost iniţiate planuri de supraveghere (pag. 399 şi fisa 57).
1.4.6.Plantele parazite
În întreaga lume, mai mult de 5000 de plante, toate dicotiledonate, şi-au pierdut autotrofia pe
parcursul evoluţiei şi au devenit parazite ale altor plante, în principal ale arboretelor şi arbuştilor. În
Europa, însă, există foarte puţine asemenea plante. Dintre acestea menţionăm vâscul, pentru care a
fost semnalată prezenţa a mai multor specii, mai ales în sudul continentului.
Vâscul este un hemiparazit epifit. El extrage pentru sine o parte din apa, sărurile minerale şi
glucidele plantei gazdă pe care echipamentul său clorofilian nu îi permite să le sintetizeze în
cantităţi suficiente, prin intermediul unor canale pe care şi le fixează pe ramurile şi uneori pe
22
trunchiul gazdei. Efectele produse de vâsc constau în pierderea vigorii copacului parazitat, dar şi în
degradarea tehnologică a lemnului.
CICLUL PARAZITAR
Ciclul parazitar constă din succesiunea etapelor în care se realizează transmiterea unui
patogen de la un copac infectat la un copac sănătos. Iniţierea acestui proces presupune existenţa
unui inocul primar constituit din elemente vii ale patogenului susceptibil de a contamina un copac
gazdă. Acest inocuul trebuie să posede capacitatea de a se conserva, apoi să parcurgă etapele de
infecţie şi de răspândire în toată populaţia.
Conservarea
La ciuperci, există numeroase strategii care permit adaptarea la evoluțiile unor medii
nefavorabile. Conservarea se poate realiza sub formă de miceliu, clustere de rezistenţă (rizomorfi
sau scleroţi), sau direct în ţesuturile mai mult sau mai puţin perene ale gazdei (seminţe, butaşi,
lemn). La nivelul frunzelor, conservarea se realizează destul de frecvent sub formă de spori sexuaţi
şi mult mai rar sub formă de spori asexuaţi (clamidiospori).
La oomicete, conservarea se face prin oospori, care sunt capabili să supraviețuiască în stare
latentă în sol mulţi ani, în absenţa plantelor gazdă.
La bacteriile patogene ale plantelor, nu există forme de rezistenţă de tipul sporilor, spre
deosebire de alte bacterii, cum este Bacillus thuringiensis, agent patogen care produce mortalitate în
rândul anumitor insecte.
Infecţia
Un patogen infectează o gazdă atunci când pătrunde în interiorul ţesuturilor acesteia. Partea
din patogen susceptibilă de a provoca, prin contact, o boală, poartă numele de agent de propagare.
Dacă acesta din urmă este conservat în seminţe, sau butaşi, contactul se produce imediat după
germinaţie sau înmugurire. Uneori, contactul se stabileşte din aproape în aproape, de exemplu între
23
rădăcinile copacilor infectaţi şi cele ale copacilor sănătoşi. Cel mai adesea, agentul de propagare
este un spor care se depune şi germinează pe ţesuturile plantei gazdă. Probabilitatea de infecţie
depinde, astfel, de numărul de agenţi de propagare prezenţi în mediu, componentă esenţială a ceea
ce se numeşte „presiunea de inocul”.
Sporii anumitor ciuperci se pot fixa de cuticula foliară, ceea ce le permite să reziste la vânt
sau la spălare prin ploaie. Alţi factori (recunoaşterea de către gazdă, prezenţa apei, a substanțelor
nutritive, sau a antagoniştilor) favorizează sau nu formarea prin spori a unui tub germinativ. Acesta
penetrează în ţesuturi prin stomate sau direct prin cuticula foliară, degradată prealabil prin enzime.
Scoarţa organelor perene (ramuri, tulpini, rădăcini) asigură o protecţie naturală rezistentă la
arsenalul enzimatic al patogenilor. Ea, însă, poate prezenta defecte: lenticele, cicatrice produse de
extirpări foliare, răni naturale produse de accidente climatice, sau de frecările dintre ramuri, răni
produse de om (tăieri, daune produse în urma exploatării) sau de animale. Aceste spaţii deschise
permit tubilor germinativi să se dezvolte în ţesuturile subcorticale, în principal în folem, sau mai
profund în lemn.
Bacteriile, care sunt sensibile la uscare, sunt răspândite, în principal, de ploaie, de insecte,
dar şi de om prin utilajele contaminate. Rănile scoarţei copacilor sunt esențiale pentru procesul de
penetrare a acestora.
Relaţia parazitară
Pornind de la punctul de infecţie, patogenul îşi concentrează toate resursele asupra ţesutului
gazdei. Reuşita acestei faze depinde de puterea patogenului. Şi gazda, poate opune o rezistenţă, care
îi permite să interzică, sau să limiteze intrarea parazitului.
Puterea patogenă
Puterea patogenă exprimă aptitudinea parazitului de a prolifera în organele gazdei. Aceasta
are două componente: virulenţa, sau capacitatea de a ataca o gazdă (aspect calitativ) şi agresivitatea,
care este în funcţie de importanţa tulburărilor induse de dezvoltarea sa în gazdă (aspect cantitativ).
Puterea patogenă depinde de viteza de creştere a miceliului, de presiunea mecanică pe care o
exercită asupra celulelor gazdei, dar şi de producţia de enzime de agresiune, capabile să degradeze
învelişurile epidermice sau constituenţii pereţilor celulari.
Aceasta poate fi legată, de asemenea, de capacitatea lor de sinteză a toxinelor, care atacă
conţinutul celular fără, însă, a degrada pereţii celulei. Datorită acestui fapt, ciupercile necrotrofe
omoară celulele gazdei înainte de a le invada.
24
Rezistenţa gazdei
Există diferite mecanisme de rezistenţă, care sunt frecvent grupate în două tipuri:
 Rezistenţa constitutivă, legată de factorii preexistenţi infecţiei, care opresc, limitează
sau încetinesc progresul agresorului: îngroşarea cuticulei foliare, prezenţa în cuticula
foliară a compuşilor care inhibă germinaţia sporilor.
 Rezistenţa indusă, datorată mecanismelor generale nespecifice, care se pun în
funcţiune ca răspuns la agresiuni foarte diferite, atât biotice cât şi abiotice. Inducerea
se realizează prin recunoaşterea directă a patogenului sau a unuia dintre componenţii
acestuia. Ulterior sunt produse semnale care, spre exemplu, vor declanşa stabilirea de
noi formaţiuni lignificate, întărirea membranei celulare, producerea de enzime
susceptibile de a degrada pereţii celulari ai ciupercilor sau a compuşilor fungici
(fenoli, terpene), încetinind, astfel, creşterea acestora. Viteza şi intensitatea acestor
reacţii de apărurte depind de vitalitatea gazdei. Ele sunt mai puţin eficiente la copacii
slăbiţi, care pot permite dezvoltarea „paraziţilor de slăbiciune”.
Datorită acestor mecanisme diferite, gazdele vor fi selecţionate progresiv şi vor exercita o
presiune de selecţie asupra populaţiilor parazitare. Astfel, cele două populaţii vor coevolua
progresiv. Această coevoluţie poate conduce la un echilibru, sau o parte importantă a populaţiei
gazdă devine tolerantă. Toleranţa constă în faptul că un copac vizibil bolnav îşi conservă
metabolismul la un nivel suficient pentru a-i asigura funcţiile de bază (schimburi, acumulări de
rezerve) şi creşterea. Teoretic, o populaţie gazdă tolerantă nu mai exercită presiune de selecţie
asupra populaţiilor parazitului.
Programele de selecţie genetică au privilegiat, în general, copacii cei mai rezistenţi, fără
simptomatologie. Această rezistenţă, numită completă, adesea legată de o singură genă, s-a dovedit
frecvent puţin durabilă şi uşor de eludat de un agent patogen. Programele actuale vizează
selecţionarea indivizilor care prezintă o anumită toleranţă la patogen. Lăsând posibilă producerea
bolii, această rezistenţă parţială, care este adesea controlată de mai multe gene, limitează
posibilităţile de evoluţie a parazitului.
Incubarea şi primele simptome
Ca urmare a unei infecţii reuşite, se scurge un anumit timp înainte de apariţia simptomelor.
Aceasta este perioada de incubaţie. Aceasta poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni la
paraziţii foliari, ceva mai mult la paraziţii scoarţei şi poate ajunge la câţiva ani, sau câţiva zeci de
25
ani, la patogenii lemnului sau a rădăcinilor. O perioadă de incubaţie mai lungă nu conduce la
facilitarea metodelor de profilaxie.
Spre exemplu, rugina veziculoasă a pinului, asimptomatică pe parcursul primilor ani, a fost
introdusă accidental în America de Nord la sfârşitul secolului XIX prin plantele provenite din
Europa. După o perioadă de latenţă pe parcursul căreia se dezvoltă în ţesuturile gazdei, ciupercile
produc, în general, forme de fructificaţii sexuate şi asexuate. Această perioadă de latenţă se
confundă practic cu perioada de incubaţie, când apariţia fructificaţiilor corespunde apariţiei
primelor simptome (cazul ruginilor sau paraziţilor lemnului), sar este mai lungă la paraziţii
necrotrofi.
Diseminarea sporilor
Răspândirea prin ploaie şi vânt

Acest mod de diseminare este majoritar la cea mai mare parte a ciupercilor terestre.
Ploaia, saturând aerul în umiditate, provoacă deschiderea formelor de fructificaţie şi forţa
mecanică a picăturilor antrenează sporii liberi depuşi pe suprafaţa frunzelor. Ceaţa, de asemenea,
poate să îi disperseze la distanţe lungi. Durata de supravieţuire a sporilor depinde de rezistenţa lor la
uscare şi la radiaţiile ultravilolete, care este legată de prezenţa în pereţii lor a substanţelor hidrofobe
şi a pigmenţilor închişi. Cea mai mare parte a sporilor este dispersată la o distanţă mai mare de
câteva sute de metri de fructificațiile lor de origine, în funcţie de condiţiile climatice. În acest timp,
o proporţie foarte redusă poate fi antrenată de vânt mult mai departe, până la câteva sute de
kilometri, iar în cazul unor rugini, până la mii de kilometrii, contaminând, astfel, chiar şi alte
continente. Numărul sporilor eliberaţi poate fii foarte mare.
Răspândirea prin animale

Agenţii biotici, ocazionali sau specializaţi, în principal coleopterele cambiofage, pot să se
dovedească foarte eficiente în răspândirea la distanţă mare a unor cantităţi mari de spori de ciuperci
(sau chiar de nematozi). La sfârşitul procesului lor de dezvoltare, sunt contaminaţi de sporii de
fructificare, care apar, de preferinţă, în siturile lor de formare a nimfei. Acestea, înconjurate de
mucilagii, aderă la tegumentul lor şi se depun apoi la nivelul locului de nutriţie pe ramurile
copacilor sănătoşi, sau la nivelul galeriilor săpate pe trunchi sau ramuri. Propagarea patogenilor
(spori, fragmente de micelii, fragmente de lemn contaminat) pot fi, de asemenea, transportate de
26
alte animale (păsări, melci, cervide etc.). Până la momentul de faţă, nu s-a dovedit că acest mod de
răspândire ar fi mai performant decât modalităţile obişnuite.
Omul şi răspândirea sporilor

Omul este, de asemenea, un foarte bun vector de răspândire a patogenilor. Prin introducerea
butaşilor sau a plantelor contaminate, el stă la originea instalării ireversibile a bolilor în teritorii
indemne până la un moment dat. Probabil că există până la câteva sute de specii de ciuperci care au
fost introduse în acest mod în Europa, dintre care mai multe zeci în vegetaţia forestieră.
În altă ordine de idei, răspândirea sporilor poate aduce prejudicii sănătăţii umane.
Numeroase specii de ascomicete sau basidiomicete prezintă spori alergeni.
Contaminarea arboretului şi a pădurii
Noţiunea de ciclu de bază, care conduce la infecţie printr-un agent de propagare şi

răspândirea, în consecinţă, a noi agenţi de propagare, poate fi asimilată noţiunii de generare utilizată
de entomologi. În majoritatea cazurilor, acest fenomen se produce de foarte multe ori pe parcursul
sezonului de vegetaţie şi vizează, în principal, patogenii foliari, provocând o creştere rapidă a
proporţiei indivizilor bolnavi în populaţia gazdă. Astfel, de exemplu, la plop se observă, în timpul
verii, aproximativ zece asemenea cicluri în cazul agentului micotic ce produce rugina. În acest caz
este vorba despre boli policiclice. În cazul patogenilor lemnului şi a rădăcinilor, aceste cicluri pot
avea o durată care se întinde pe parcursul a câţiva ani.
În cadrul unui ecosistem forestier, după multe generaţii, multiplicarea ciclurilor trebuie să fie
privită ca evoluţia unei populaţii patogene în cadrul unei populaţii gazde. Puterea patogenă a
ciupercii şi rezistenţa arboretelor interacţionează în permanenţă sub influenţa condiţiilor externe şi
sfârşesc prin a ajunge la un echilibru adesea calificat drept endemie. Această stare caracterizează o
boală a cărei frecvenţă şi impact evoluează lent şi relativ constant, în timp. Problema silvicultorului
constă în evitarea izbucnirii endemiilor, prin mecanisme silviculturale şi să reuşească să menţină un
nivel al bolilor şi/sau epidemiilor, care să nu-i compromită obiectivele.
27
CAPITOLUL 2
ECHILIBRUL ARBORETE - MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
Echilibrul instabil între arborete şi mediul lor fizic, se desemnează prin cauze (sau agenţi)
abiotici de dăunare, acei agenţi care nu sunt de origine animală, vegetală sau fungică, dar care sunt
legaţi în mod esenţial de factorii fizici şi/sau mecanici. Acţiunea lor are ca efect producerea de
leziuni directe în ţesutul arboretelor sau perturbarea echilibrului funcţional al acestora.
La fel ca cea mai mare parte a organismelor vegetale, arboretele sunt organisme autotrofe,
adică subzistenţa lor nu depinde de alte entităţi vii. Pe de-o parte, arboretele îşi extrag necesarul de
energie pentru supravieţuire, de la soare, iar pe de altă parte, elementele indispensabile creşterii şi
supravieţuirii din atmosferă şi din sol. Principalii factori care condiţionează dezvoltarea unui arbore
sunt:
 lumina, care face posibilă desfăşurarea procesului de fotosinteză,
 concentraţia gazelor din atmosferică (în principal CO2),
 prezenţa apei şi sărurilor minerale şi
 temperatura (care condiţionează cinetica principalelor procese chimice ce
caracterizează transformările metabolice fundamentale ale arboretelor, respectiv
vitezele reacţiilor chimice implicate în fotosinteză, respiraţie etc.).
Pentru fiecare dintre aceşti factori, la fiecare specie există un interval optim de intensitate
sau de concentrare. Lipsa sau excesul unuia dintre aceşti factor produce dereglări fiziologice, care
se exprimă prin simptome de lâncezire (reducerea ritmului de creştere, coloraţie anormală, pierderea
anumitor organe etc.), care pot merge, în cazuri extreme, chiar până la uscarea arboretului. De-o
parte şi de alta a acestui interval optim, putem, însă, defini o zonă de carenţă şi o zonă de exces (sau
toxicitate), acestea fiind încadrate în categoria celor letale, în care supravieţuirea arboretelor este
compromisă.
Pentru fiecare dintre speciile de arborete, caracteristicile factorilor climatici şi edafici care
corespund condițiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea acestora definesc autoecologia speciei
şi prin urmare aria ei de repartiţie geografică. Absenţa unei anumite specii arboricole într-o anumită
28
zonă se explică cel mai frecvent prin existenţa unuia sau a mai multor factori constant sau frecvent
letali (cu excepţia dispariţiei acestora ca urmare a intervenţiilor antropice).
Clima este cea care condiţionează în cea mai mare măsură aportul hidric şi regimul termic.
Totuşi, arboretele sunt caracterizate de o mare longevitate şi chiar în zonele în care climatul le este
favorabil, pot fi supuse apariţiei unor evenimente climatice excepţionale şi brutale, a căror
periodicitate poate fi foarte lungă. Aceste accidente, sunt adesea responsabile de eșecul introducerii,
într-o anumită zonă, a speciilor care se pretează condițiilor climatice ale acesteia.
Solul condiţionează nutriţia minerală a arboretelor. De altfel, la fel ca şi parametrii
topografici, acesta se află în interacţiune constantă cu factorii climatici. De exemplu, un deficit
pluviometric va induce o secetă edafică cu atât mai intensă cu cât solul are o capacitate mai redusă
de stocare a apei (sol filtrant, sau situat pe creste). Este de remarcat faptul că atunci când se
realizează plantarea arboretelor, principala condiţie a reuşitei constă în convergenţa cerinţelor
speciei cu caracteristicile climatului local şi a solului.
Lumina este un factor esenţial, dar este bine reprezentată la nivelul coordonatelor geografice
care caracterizează România. La nivelul populaţiilor arboretelor, concurenţa pentru lumină între
arborii vecini condiţionează atât dezvoltarea coroanei cât şi pe cea a arbuştilor. Crăcile situate spre
baza arborelui la umbră dispar. Aici este vorba despre aşa – numitul proces de „tăiere naturală”. În
schimb, plasarea la lumină a unui trunchi cu muguri latenţi, poate fi la originea apariţiei
fenomenului de „arbori lacomi” la anumite specii. Toleranţa mai mare sau mai mică la lipsa luminii,
permite clasificarea speciilor forestiere în specii de lumină, semiumbroase şi umbroase. Reacţia
arboretelor la intensitatea luminoasă este bine cunoscută operatorilor silvici şi una dintre lucrările
de bază în silvicultură, respectiv asigurarea condiţiilor de luminozitate necesare specificului speciei
forestiere, constă în esenţă, în dozarea adecvată a luminii. Este de notat faptul că lumina nu este
implicată direct în procesele de asigurare a sănătăţii arboretelor, ci doar în calitate de factor de
reglare în condiţii de concurenţă a acestora pentru captarea luminii.
Concentraţia în CO2 nu constituie un factor limitant în procesul de creştere a arboretelor.
Proporţia în care acesta se găseşte în atmosferă, deşi scăzută (0,038%) este fără îndoială suficientă
şi tendinţa de creştere a acesteia înregistrată la momentul de faţă este favorabilă dezvoltării vieţii
vegetale. Acesta este un factor care nu generează prin el însuşi efecte negative asupra creşterii şi
dezvoltării arboretelor.
Factorul antropic intervine direct sau indirect asupra majorităţii factorilor trataţi anterior.
Acţiunea acestuia se poate manifesta asupra influenţei luminii la nivelul activităţii de populare a
pădurilor, de asemenea, poate transforma structura solului, în principal prin tasări, ca efect al
circulaţiei maşinilor forestiere. Emisiile diferitelor gaze, sau particule în suspensie, de origine
29
antropică, în atmosferă, se pot afla la originea poluării directe cu efecte nefaste asupra învelişului
foliar al arboretelor, sau având efecte indirecte ce se soldează cu depozitarea substanţelor acidifiante
sau a azotului în sol. Pe lângă aceasta, factorul antropic, prin activitatea sa generatoare de gaze cu
efect de seră, este pe cale să modifice clima, la nivel global.
Numeroase dăunări sunt produse arboretului, ca urmare a extremelor climatice (lipsa sau
excesul de apă, temperaturile extreme, fenomenele extreme - furtuni, grindină, trăsnet), precum şi a
perturbărilor echilibrului nutriţional, de tipul carenţelor, sau toxicităţii.
2.1. APORTUL HIDRIC
Apa este unul dintre cele mai importante elemente în viaţa regnului vegetal. Ea reprezintă 70
– 80% din constituţia organismelor de natură vegetală. Provine, în principal, din precipitaţiile
atmosferice sub formă de ploaie au zăpadă. Ea trece prin straturile solului, cu o viteză mai mică sau
mai mare, în funcţie de compoziția acestuia şi de topografia zonei, pentru a pătrunde apoi în apele
freatice. Arboretele absorb apa prin rădăcini şi micorize. Împreună cu sărurile minerale dizolvate pe
care le conţine, apa constuituie seva brută, care este vehiculată prin vasele vegetale ale arboretului
până la nivelul învelişului foliar. Procesul de evapo – transpiraţie, controlat de stomatele învelişului
foliar, constituie principalul mecanism de reglare fiziologică şi a schimburilor de apă între copac şi
atmosferă. Aproape 90% din apa absorbită este astfel eliminată prin transpiraţie, reprezentând 20 –
50 m3/ha/zi pentru speciile productive, foioase şi răşinoase.
Stomate – orificii mici cu deschidere reglabil, la nivelul cărora se produc schimburile
gazoase.
LIPSA DE APĂ: SECETA
Simptomele şi reacţia arboretelor la secetă
Primul efect al lipsei de apă este apariţia stresului hidric, care se manifestă prin reducerea
creşterii celulare, ceea ce conduce la o încetinire a ritmului apariţiei şi creşterii crăcilor şi
30
rădăcinilor fine. De fapt, stomatele se închid pentru a limita procesul de transpiraţie, ceea ce
blochează schimburile cu atmosfera şi astfel şi absorbţia de CO 2, fotosinteza şi ca urmare, creşterea.
Dacă deficitul hidric persistă, apar fenomenele de cavitaţie şi embolie a vaselor, ceea e
perturbă funcţionarea ansamblului sistemului conductor conducând la ofilirea învelişului foliar al
arboretelor. În acest caz, la foioase, frunzele se usucă, se încovoaie, după care, cad. Odată ce
sistemul vascular devine total embolizat, ţesuturile, în particular meristemele, nu mai sunt
alimentate cu apă. Astfel, celulele se golesc de conţinutul lor şi mor. În acestea cazuri extreme, se
poate produce chiar şi moartea arborelui.
Embolie – ruptură în coloana de apă din vasul vegetal, care se umple cu gaz.
Meristem – ţesut tânăr care asigură creşterea.
Există o serie de factori care au importanţă în modularea efectelor secetei. Dintre aceştia
menţionăm:
Anotimpul în care se instalează seceta este foarte important. La cea mai mare parte a
speciilor forestiere, seceta care apare toamna şi/sau iarna, are puţină importanţă, dacă primăvara ce
urmează este caracterizată de un aport hidric suficient de abundent. În aceste cazuri, se pare că
mugurii sunt puternic afectaţi, în sensul că în anul următor se înregistrează o fructificaţie abundentă.
Dacă seceta se manifestă primăvara, aceasta are implicaţii puternice asupra creşterii şi proporţiei de
supravieţuire a plantelor tinere şi a celor proaspăt plantate.
Acţiunea căldurii şi lipsei de apă se cumulează vara şi astfel efectele lor sunt greu de
disociat.
Natura solului şi poziţia topografică influenţează intensitatea secetei, care este mult mai
puternic resimţită pe suprafeţele filtrante sau superficiale ce au puţină rezervă utilă de apă şi pe
veranţii cu expoziţie sudică.
Profunzimea înrădăcinării, este, de asemenea, importantă şi explică rezistenţa mult mai
mare la secetă a arborilor adulţi bine înrădăcinaţi, în comparaţie cu cei tineri, care au rădăcini încă
superficiale. O variabilitate interspecifică importantă avantajează speciile cu înrădăcinare profundă
(stejar, cedru etc.) faţă de cele cu rădăcini superficiale (fag, molid etc.).
Specia. Pe parcursul evoluţiei, speciile de arborete au dezvoltat diverse startegii de
rezistenţă la secetă, traduse prin importante diferenţe de sensibilitate la acest fenomen. Astfel,
speciile mediteraneene, precum stejarul Holm, cedrul, sau pinul de Alep sunt mai rezistente la
secetă decât speciile specifice climatului temperat sau montan, cum sunt fagul şi bradul.
31
Impactul secetei
Efectele imediate
Mortalitatea prin deshidratare, afectează, în principal, plantele tinere, care sunt mai
sensibile la stres. Dar şi la arborii adulţi poate interveni fenomenul de uscare, în coroană, sau total,
izolat, sau într-o întreagă populaţie de arborete. Uscarea unei întregi populaţii de arborete este un
fenomen destul de rar, dar a fost totuși înregistrat în mai multe regiuni, după seceta din anul 203 (în
păduri de molid, duglas, castan etc.).
Căderea ritmului de creştere este proporțională cu intensitatea secetei. Aceasta afectează atât
creşterea în înălţime, cât şi în diametru. De altfel, acest fenomen permite istoricilor dendrologi, care
studiază evenimentele prin înregistrarea mărimii cercurilor, să stabilească, datorită anilor de secetă
caracteristici, corespondenţe între diferite serii de măsuri (pag. 64-65).
Fisurile datorate secetei pot apărea la răşinoase, în pădurile mai puţin dense, unde există
distanţe mari între arborete: pădurile de brad de Vancouver, molid comun, molid Sitka, pin de
Weymouth. Fisura se poate întinde până la 10 m înălţime şi adesea ia forma unei elice care
înconjoară trunchiul arborilor. Astfel, aceşti arbori devin mult mai fragili, iar pădurea devine total
devalorizată. Bradul de Vancouver este, de departe, specia arboricolă cea mai sensibilă la acest
fenomen şi anumite populaţii pot prezenta un grad de afectare a arboretelor chiar de mai mult de
30%. Întotdeauna sunt afectate arboretele de dimensiuni mari: arbori izolaţi, marginali, sau care
sunt parte a silviculturii intensive. La speciile ce predomină în pădurile dense, cum este duglasul,
seceta provoacă şi microfisuri. Acestea apar în interiorul unui cerc de lemn, primăvara şi sunt
fragile, dar sunt apoi blocate vara, de lemnul care devine mai rigid. Vitalitatea arborelui nu este
afectată de acestea, dar anumite utilizări ale lemnului, cum ar fi cea pentru fabricarea furnirului, nu
mai sunt posibile.
Necroze cambiale în benzi pot fi semnalate local la douglas, ca urmare a secetei.
Efectele latente şi induse

Fructificaţia abundentă şi o anumită microfilie sunt frecvent întâlnite pe parcursul anilor
care se succed unuei perioade de secetă.
Microfilie – apariţia frunzelor anormal de mici.
Deficitul foliar mai mult sau mai puţin important se poate manifesta pe parcursul mai
multor ani care succed o perioadă de secetă. Acesta poate fi consecinţa unei microfilii, unei lipse de
frunze, a morţii unor crăci sau ramuri, sau, la răşinoase, a căderii precoce a acelor, în anii
32
precedenţi. La anumite specii (stejar pedunculat, brad, molid) acest deficit foliar este de mare
importanţă. Apare în anii ce succed o perioadă de secetă la fag, dar se poate manifesta o perioadă
mai mare la alte specii, precum stejarul. Căderea precoce a frunzelor poate perturba constituirea
rezervelor de carbon ale arboretului toamna, făcându-l astfel mai sensibil la gerul hibernal.
Paraziţii ce slăbesc vigoarea arboretelor, de tipul insectelor cambiofage şi a ciupercilor
corticale sau radiculare, profită de scăderea vigorii şi a capacităţii de reacţie a arboretelor slăbite de
secetă, pentru a-i coloniza.
Fenomenele extinse de devitalizare întâlnite la specii de tipul stejarului pedunculat, fagului
şi bradului, pot fi legate de fenomenul de secetă, care precede apariţia acestor fenomene şi care se
conideră că reprezintă factorul declanşant. Asemenea evenimente sunt evidenţiate de literatura de
specialitate de mai bine de un secol.
Sensibilitatea la incendii este, în mod evident, intensificată de seceta prelungită, cu atât mai
mult cu cât vegetaţia de la sol prezintă şi ea, o capacitate de aprindere ridicată. Spre exemplu, în
Franţa, în anul 1976 suprafeţele de pădure incendiate s-au triplat în anul 1976 (la aproximativ
90.000 ha), comparativ cu un an normal, iar în 2003 mai mult de 73.000 ha, de pădure şi sub-
pădure, au fost incendiate. În Europa, în anul 2003, mai multe sute de mii de hectare de pădure au
fost devastate de incendii, dintre care 200.000 ha în Portugalia.
Controlul efectelor secetei
Fără a reveni la importanţa asigurării unei adecvări corespunzătoare între cerinţele specifice
speciei şi condiţiile pedo – climatice caracteristice zonei forestiere, ce includ şi rezerva utilă de apă,
mijloacele utilizabile în vederea limitării efectelor secetei sunt, în principal, culturale. Ele constau
fie din favorizarea alimentării cu apă a arboretelor, prin echilibrarea unei mai bine prospecţiuni a
sistemului radicular (lucrări ale solului adecvate necesităţilor), fie prin limitarea pierderilor de apă
în plantaţiile tinere (plante în ghivece, mulcire, menţinerea umbrei la nivelul solului etc.), sau în
standuri (reducerea suprafeţei foliare prin rupturi).
Irigarea sau udarea, utilizabile în agricultură şi pentru arborete din mediul urban, nu se pot
practica în păduri.
33
EXCESUL DE APĂ
Excesul de apă, care este conjunctural şi care poate avea o frecvenţă regulată, sau poate fi
permanent, provoacă lipsa oxigenării solului, ceea ce cauzează moartea rapidă a rădăcinilor fine, iar
dacă acest exces persistă, conduce şi la moartea rădăcinilor mai groase. Consecinţele fenomenului
depind de proporţia în care este afectat sistemul radicular al arboretului şi pot merge de la pierderi
de creştere în anul afectat de exces de apă, până la moartea arboretului, în cazuri extreme.
Originea excesului de apă
Situaţiile specifice staționare pot favoriza excesul de apă. Adesea, acestea sunt rezultatul
unei combinaţii între poziţiile topografice care conduc la acumularea apei în sol (pante mici,
depresiuni etc.) şi sol caracterizat de capacitate filtrantă redusă ( datorită structurii sau texturii sale).
În zonele caracterizate de hidromorfie permanentă, profunzimea minimă a stratului de apă freatică,
constituie un factor limitativ pentru plantarea şi dezvoltarea arboretului. Solurile caracterizate de
hidromorfie temporară sunt în general saturate în apă pe parcursul perioadelor ploioase, mai ales
hibernale, dar foarte uscate pe parcursul perioadelor estivale calde. Acest regim contrastant
limitează mult dezvoltarea radiculară. Acesta este cazul clasic al stejarului pedunculat, prezent
frecvent în zone caracterizate de condiţiile menţionate anterior şi care este supus fenomenului de
distrugere, uneori masivă, după perioade de secetă puternică.
Hidromorfie – caracteristică prezentată de un sol dezvoltat în condiții de saturație în apă.
Precipitațiile anormal de abundente la începutul sezonului de vegetație pot conduce la o

saturaţie în apă a zonelor cu specific amintit, conjuncturală, care nu permite o evacuare rapidă a
acesteia. În aceste cazuri sunt identificate mortalităţi locale în rândul arboretelor, pe parcursul verii
ce succede perioada ploioasă (la fag, stejar roşu, duglas etc.).
Controlul excesului de apă
Cu excepţia selecţiei unei specii adaptate în mod natural la hidromorfie, există puţine tehnici
preventive pentru a lupta contra excesului de apă. În zonele cu risc, silvicultorul trebuie să aibă
grijă să nu ia măsuri care vor conduce la agravarea problemelor. În anumite situaţii exploataţie
34
forestieră, în sine poate conduce la apariţia fenomenului de saturaţie hidrică, în principal în

condiţiile în care se realizează lucrări de tăieri intense a arboretului bătrân. În aceste condiţii se
poate produce o creştere a nivelului apei, după dispariția aşa numitelor „pompe” naturale
reprezentate de arborii vârstnici, vara. Circulaţia maşinilor forestiere poate conduce la tasarea
solului, ceea ce limitează porozitatea orizontului superficial al acestuia şi astfel, capacitatea sa de
drenaj vertical.
Se poate încerca evacuarea excesului de apă prin plasarea de gropi din loc în loc. Reţelele de
drenaj sunt practicate şi întreţinute mai ales în pădurile de şes, în perioada de regenerare a acestora.
Asanarea se poate realiza şi prin lucrări specifice, cu profil de suprafaţă.
Studiul fenomenelor de uscare a arboretelor (cu precădere la fag) a relevat, încă din anii
’90,importanţa fenomenelor de tasare a solului, provocate de circulaţia maşinilor forestiere
(tractoare, concasoare, remorci, macarale etc.). Pătrunderea în mediul forestier a maşinilor cu roţi
grele provoacă solului perturbări fizice, cum sunt apariţia şanţurilor sau decopertări (decaparea, la
nivel local, a straturilor superficiale ale solului). Aceste manifestări vizibile sunt adesea însoţite de
tasarea orizonturilor de suprafaţă, mai insidioasă, în principal în cazul solurilor lutoase sau luto -
argiloase, care sunt mai sensibile la acest fenomen.
Anotimpul în care maşinile forestiere circulă este determinant în posibila influență a acestora
asupra solului. Gradul de tasare depinde, în principal, de conţinutul în apă a terenului, astfel că se
recomandă evitarea circulaţiei în perioadele în care solul este îmbibat cu apă. Efectele directe
observate constau în pierderea porozităţii şi formarea de zone impermeabile, care vor modifica în
mod considerabil regimul de circulaţie a apei în sol. Aceste fenomene duc la reducerea cantităţii de
oxigen disponibile, ceea ce poate compromite supravieţuirea rădăcinilor subţiri şi chiar şi a celor
groase, perturbând astfel, procesul de dezvoltare a copacilor.
Astfel, hidromorfia de suprafaţă apare frecvent, fiind principal datorată vegetaţiei
(răspândită mai ales de rogoz, stuf, sau păiuş). În aceste condiţii trebuie luată în considerare şi
acţiunea microflorei patogene. Astfel, legătura strânsă dintre compactarea solului şi atacul
Phytophthora cambivora şi Phytophthora cinnamomibolii care provoacă boala cernelii la castan, a
fost recent evidenţiată în Portugalia.
În condiţiile tasării, refacerea solului este dificilă. Sunt necesare decenii pentru revenirea
acestuia la starea normală, refacerea având un ritm foarte lent, de aproximativ 1 cm pe an. Dacă este
vorba despre un sol tasat pe care se intenționează o repopulare, decompactarea poate avea şanse,
deşi reduse, de reuşită, însă pe un sol tasat, pe care sunt copaci, este practic imposibilă.
35
2.2. EXTREMELE DE TEMPERATURĂ
Temperatura condiţionează în mare măsură funcţiile fiziologice ale organismelor vii. Într-o
anumită zonă, arboretul autohton este adaptat la un anumit regim termic. Dacă acest regim termic ia
valori în afara intervalului anual sau sezonier obişnuit, apar dezordini fiziologice, sau chiar traume
la nivelul arboretului. De altfel, fenomenul de încălzire globală care este în plină desfăşurare (pag.
378 – 380) este susceptibil de a antrena o evoluţie a distribuiri spațiale şi temporale a temperaturii
alături de o frecvenţă tot mai mare a manifestării valorilor termice extreme.
Temperaturile ridicate şi caniculare
Canicula estivală
Vara se întâlnesc extreme de temperatură ridicată. Este vorba despre caniculă atunci când
temperatura medie zilnică depășește 35ºC timp de mai multe zile. O perioadă caniculară este
caracterizată şi de lipsa precipitațiilor, ceea ce face ca efectele caniculei să fie greu disociabile de
cele produse de secetă. Mai mult, ca urmare a blocării transpirației, prin închiderea stomatelor
(indusă de lipsa apei), nu mai sunt asigurate mecanismele de răcorire naturală a suprafeţelor foliare
a arboretului. În aceste condiţii, se observă înroșirea ţesuturilor, ceea ce dovedeşte distrugerea
clorofilei şi apariţia „arsurilor”. În perioade caniculare severe, atât arboretele tinere, cât şi cele
mature şi bătrâne sunt afectate. Acestea pot prezenta chiar simptome de arsură gravă. Acest
simptom, are consecinţe diferite, în funcţie de specie. La foioase, aceste simptome nu permit
predicţia evoluţiei coroanei şi supravieţuirea arboretelor în anii ce urmează. La răşinoase, însă,
fenomenul de înroșire masivă a învelişului foliar, mai ales când predomină în partea de vârf a
arborelui, este foarte frecvent precursor al mortalităţii iminente.
La arboretele cu scoarţă subţire (arbori tineri sau unele specii, cum sunt fagul şi arțarul),
căldurile puternice au drept efect necroze, fisuri şi crăpături ale scoarţei copacului. În acest caz, este
vorba despre „arsuri” care de obicei afectează partea copacului cu expoziției sudică. La nivelul
trunchiului, fisurile datorate secetei sunt, de asemenea, asociate temperaturilor caniculare.
Necroză – moartea ţesutului, care dobândeşte astfel o coloraţie brună sau neagră.
36
Temperaturile ridicate manifestate toamna, iarna şi primăvara
Cu excepția verii, pentru celelalte anotimpuri, chiar şi fără să atingă recordul absolut,
temperaturile anormal de ridicate pot avea efecte grave.
O toamnă foarte blândă poate dăuna mecanismelor arboretelor de adaptare fenotipică la
frig şi să le predispună dăunărilor în caz de îngheţ precoce.
Mecanism de adaptare fenotipică la frig – întărirea ţesuturilor prin lignificare, în vederea
pregătirii pentru apariţia temperaturilor scăzute din timpul iernii.
Pe parcursul iernii, în perioadele anticiclonice însorite în timpul zilei, temperatura creşte şi
poate reactiva procesul de transpiraţie la nivelul învelişului foliar al răşinoaselor. Dacă temperatura
solului are o valoare situată sub pragul de absorbţie a rădăcinilor, cererea de apă a părţii aeriene a
copacului nu poate fi satisfăcută. Acest fapt are drept consecinţă uscarea acelor. Această înroșire
fiziologică, sau uscare hibernală, poate fi frecvent observată la duglas la sfârșitul iernii şi produce
mortalitate ridicată.
La începutul primăverii, temperaturile blânde pot declanșa înmugurirea precoce, ceea ce
creşte mult riscul daunelor în caz de îngheț târziu.
Controlul efectelor căldurii
În zonele cele mai expuse, cum sunt versanţii sudici, este indicat să se evite plantarea
arboretului în câmpie deschisă şi să se asigure, dacă este posibil, existenţa umbrei prin plantarea
vegetaţiei însoțitoare ori prin semincere, sau să se favorizeze tratamentele în standurile neregulate.
De altfel, chiar şi în aceste condiţii, trebuie limitate răriturile, tăierile masive şi luminișurile largi,
care expun brutal la lumină tulpinile arboretelor, mai ales a speciilor cu scoarța fină. Este benefică
menținerea sau crearea unui subetaj care să umbrească trunchiurile.
Frigul şi îngheţul
Frigul blochează formarea frunzelor, creșterea (la temperaturi mai mici de +4ºC la +7ºC, în
funcţie de esenţă) şi fotosinteza (la temperaturi mai mici de -3ºC la -4ºC). Frigul intens poate să
conducă la distrugerea unei părţi sau a întregului copac, prin transformarea rezervei de apă a
37
copacului în gheaţă. Distrugerile pot fi mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de
sensibilitatea sau proveniența speciei, stadiul de vegetaţie sau locul acesteia (organele în creştere,
zonele mai sensibile) şi rapiditatea scăderii temperaturilor. Frigul poate avea efecte negative prin
intensitatea sa - „frigul mare”, sau perioada neobişnuită în care apare – îngheţul tardiv sau precoce.
Local, aerul rece, mai greu decât aerul cald, se acumulează în depresiuni, creând astfel
„găuri îngheţate” sau văi reci, unde efectele sale sunt intensificate. Arboretele expuse, în mod
regulat, temperaturilor scăzute vegetează şi devin diforme.
Frigul intens
Este vorba despre un frig intens atunci când temperatura coboară sub -20ºC de o manieră
durabilă (cel puţin o săptămână). În regiunile temperate, speciile autohtone şi de provenienţă locală,
sunt bine adaptate temperaturilor foarte scăzute şi în aceste condiţii, sunt puţine daune.
Mecanismele fiziologice de tipul căderii frunzelor, la foioase, coborârea sevei şi golirea celulelor de
apă, toamna, transformarea anumitor rezerve de glucide în oligoglucide cu lanţuri scurte mai puţin
sensibile (cu rol de antigel), sunt tot atâtea procese care permit copacului să reziste bine la frig.
Bineînţeles că speciile meridionale sunt mai puţin adaptate în comparaţie cu cele specifice
latitudinilor septerntrionale. De aceea, speciile a căror provenienţă este din afara ariei lor naturale
de creştere sunt foarte sensibile la frig şi pot dispărea, ca urmare a unor ierni foarte friguroase.
Tabelul 1. Rezistenţa la frig a diferitelor specii de răşinoase. Pragul apariţiei deteriorărilor

Specia Temperatura (ºC)
Pinul de Alep -6
Sequoia verde -10
Pinul parasol -11
Chiparos verde -15
Cedru de Himalaia -15
Pin maritim -20
Molid de Sitka -30
Brad -30
Brad de Nordmann -30
Duglas verde -30
Fag comun -40
Pin austriac -40
Pinul de pădure -40
Zâmbrul -42
38
În condiţiile unui frig intens, tensiunile mecanice din interiorul trunchiului, pot antrena o
fisurare radială, adâncă în tulpina acestuia, numită gelivură. Se pare că stejarul fixat pe sol sărac în
elemente nutritive este cel mai sensibil, în timp ce răşinoasele sunt cu mult mai puţin sensibile.
Îngheţul
Îngheţurile de toamnă sau îngheţurile precoce

La începutul toamnei, odată ce copacul şi-a terminat perioada de creştere, în general, este
nevoie de 5 până la 10 zile de răcire progresivă a vremii, pentru ca scoarţa crescută în timpul anului
să se întărească, să devină dură şi astfel, protectoare. Dacă un îngheţ (temperatura coboară sub 0ºC)
apare înainte de întărirea scoarţei, acesta poate produce daune creşterilor imperfect lignificate.
Speciile sensibile la îngheţul precoce, sunt cele capabile să prezintă creşteri până la sfârşitul
sezonului: larice japoneză, duglas, molid de Sitka etc.
În toamnele foarte blânde, mecanismele de pregătire în vederea apariţiei gerului sunt
întârziate şi dacă intervine un val de frig intens, arboretele pot suferi leziuni cambiale la nivelul
trunchiului. Speciile cu scoarţă fină, cum este fagul, sunt foarte sensibile. Aceste leziuni const ituie o
poartă de intrare pentru ciupercile lignivore şi scurgerile lente de lichide din primăvara următoare
atrag insectele xilofage.
Îngheţurile de primăvară sau îngheţurile tardive

Aceste îngheţuri afectează creşterile, în principal creşterile terminale ale unui copac a cărui
muguri abia au dat şi care astfel, nu suportă temperaturi mai mici de -4ºC. Acestea antrenează
deformări, pierderi de producţie şi chiar moartea copacului, dacă se repetă. Anumite răşinoase sunt
foarte sensibile.
S-ar putea crede că speciile de munte, obişnuite cu frigul, sunt mai rezistente, dar nu este
aşa. Arboretul nu reîncepe procesul de creştere decât după ce a înregistrat, pe parcursul lunilor
precedente, un anumit număr de zile în care temperatura depăşeşte un prag, pe care Aussenac
(1973) la fixat la +2ºC. Mai precis, suma temperaturilor care depăşesc acest prag, este cea care
condiţionează repornirea creşterilor la nivelul copacului. Această sumă permite calculul unui indice
empiric, care este egal cu 490 grade-zi* pentru brad, 540 grade-zi pentru duglas, 600 grade-zi
pentru molid.
*Un indice de 490 grade-zi corespunde, de exemplu, la 49 zile cu o temperatură de 12ºC
(10ºC sub pragul de 2ºC).
39
Tabelul 2. Sensibilitatea diferitelor specii la îngheţurile tardive

Rezistenţa Specia
Specii foarte sensibile Chiparos verde
Brad de Vancouver
Pin maritim
Pin de Alep
Pin parasol
Molid de Sitka
Specii sensibile Molid comun
Duglas
Pin laricio
Specii moderat sensibile Brad
Pin Weymouth
Pin de pădure
Specii rezistente Pin negru
Jneapăn
Bradul, care cere mai puţină „căldură cumulată”, va reîncepe procesul de creştere mai
devreme şi astfel, va avea un sezon de vegetaţie mai lung. Acesta este un avantaj în zonele de
munte, unde vremea frumoasă ţine puţin timp, însă, dacă este plantat în zone de câmpie, unde
delimitarea dintre anotimpuri este mai puţin clară şi iernile mai blânde, procesul de reîncepere a
creşterii va fi demarat prea devreme. Astfel, va fi sensibil la îngheţurile de primăvară care pot
surveni chiar şi în luna mai.
Încălzirea climei implică ierni mai blânde şi aceasta aduce după sine apariţia precoce a
fenomenului de reîncepere precoce a creşterii arboretelor. Inițial, s-a considerat că acest fenomen
conduce la creşterea sensibilității arboretelor la îngheţurile tardive. Din fericire, însă, se pare că
acest fapt nu este valabil pentru majoritatea speciilor şi că, de asemenea, probabilitatea apariţiei
unui îngheţ tardiv este, în realitate, mult diminuată.
Controlul efectelor frigului
În cazul plantaţiilor, trebuie să se aleagă specii şi proveniențe a căror caracteristici

(rezistență la frig mare sau precocitate în dezvoltare) sunt adaptate regiunii şi staţiunii în care sunt
introduse. Alegerile sunt impuse de reglementările pentru plantaţiile subvenţionate. Uneori, un
acoperiş lateral poate constitui o protecţie eficace a arboretelor tinere sau puieţilor împotriva aerului
rece.
40
2.3. ACCIDENTELE CLIMATICE VIOLENTE
Dacă seceta sau îngheţul pot fi considerate accidente climatice în măsura în care acestea sunt
caracterizate de o natură episodică, efectelor lor nu sunt instantanee şi uneori sunt reversibile. În
schimb, alte accidente climatice au efecte mecanice brutale şi imediate: furtunile, grindina, gheața,
trăsnetul etc.
Vântul şi furtunile
Diferite tipuri de furtuni
Vânturile puternice şi frecvente, în anumite zone geografice (coaste maritime, munţi înalţi),
au efecte progresive asupra arboretului, fiziologice (creşterea evapo-transpiraţiei) şi mecanice
(arbori – drapel). Trunchiurile copacilor pot fi ovalizate: la răşinoase coroanele sunt întotdeauna
mai largi în partea adăpostită de vânt, contrar celor constatate la foioase. În condiţii extreme,
copacii sunt distorsionaţi, doborâţi la pământ, piperniciţi. Furtunile au efecte mult mai devastatoare
asupra populărilor pentru producţie:
 Furtunile puternice periodice, constituie, fără îndoială, cauza posibilă a celor mai
importante daune forestiere, din punct de vedere a masei lemnoase afectate. Pe scara
Beaufort, furtunile puternice încep de la valoarea 9, ceea ce corespunde unei viteze
medii a vântului egală cu 75 km/h. Cu toate acestea, la nivelul arboretelor, nu se
înregistrează daune şi deteriorări decât de la o viteză a vântului mai mare de 100 km/h.
 Fronturile de vânt în rafale, din fericire mult mai rare decât furtunile puternice, sunt mai
violente decât acestea. Vântul cu o viteză de peste 300 km/h însoţeşte rafalele de
grindină şi distrug totul, pe un culoar de câţiva kilometri lărgime şi câţiva kilometri
lungime.
 Tornadele, mai devastatoare decât cele două fenomene prezentate anterior, aparţin, din
punct de vedere al manifestării fenomenului, cicloanelor tropicale. Aceste vârtejuri, de o
violenţă extremă (vântul poate ajunge uneori la viteza de 400 km/h), îşi manifestă
agresivitatea pe suprafeţe reduse. Ele pot defrişa în câteva minute o întreagă pădure pe o
întindere a cărei lungime poate varia de la câteva sute de metri până la câţiva kilometri.
Copaci centenari pot fi dezrădăcinaţi, pulverizaţi şi proiectaţi în aer.
41
Impactul furtunilor
Efecte imediate
Furtunile puternice cu cele mai grave consecinţe exprimate prin volumul lemnos doborât şi
suprafeţele afectate, se întâlnesc mai ales toamna şi la sfârşitul iernii. În această perioadă,
răşinoasele care au învelişul foliar intact, sunt mult mai sensibile la acţiunea vântului, în comparaţie
cu arboretul fără frunze. Pădurile de răşinoasele reprezintă, de obicei, 80% din totalul pădurilor
doborâte.
Copacii de esenţă rezistentă (duglas, stejar), dar cu rădăcini superficiale sau înrădăcinaţi pe
sol umed datorită ploilor recente, sunt doborâţi integral, iar cei mai fragili (fag) sau bine
înrădăcinaţi într-un sol sănătos sunt rupţi, de obicei la distanţa de o treime din înălţimea lor. Puţin
copaci rezistă la acţiunea vântului cu viteză mai mare de 150 km/h, dar dacă se iau în considerare
furtunile obişnuite (cu viteze ale vântului cuprinse în intervalul 100 – 150 km/h), alegerea speciei şi
a practicilor silviculturale au cel mai mare efect asupra stabilităţii plantaţiei.
Efecte diferite sau induse

Furtunile nu au decât efecte destructive imediate. În afară de dezrădăcinarea şi/sau rupere,
numeroşi copaci îşi pierd şi ramurile. Oscilaţiile părţii aeriene a copacului antrenează ruperi ale
rădăcinilor, care slăbesc copacul pentru mai mulţi ani. Ele provoacă şi accidente, de tipul rupturii
fibrelor în interiorul lemnului, la care copacul reacţionează prin dezvoltarea de „protuberanţe” de
cicatrizare, de-a lungul trunchiului.
Toate aceste mutilări aduc prejudicii stării de sănătate a copacului şi deschid oportunitatea
atacului diverşilor paraziţi. Prin dezrădăcinare şi rupere, răşinoasele devin rapid vulnerabile acţiunii
insectelor xilofage şi ciupercilor lignivore, care le diminuează şi mai tare valoarea productivă.
Aceştia sunt, de asemenea, invadaţi de insectele cambiofage care proliferează şi în anul următor pot
coloniza copacii sănătoşi neafectaţi de efectele furtunilor. În cazul fagului şi a principalului său
dăunător, gândacul tipograf, izbucnirea unui atac al acestuia induce daune extrem de severe în
populaţia atacată.
Furtunile doboară şi arborii fragilizaţi de acţiunea lentă şi progresivă a ciupercilor lignivore
la nivelul rădăcinilor şi a trunchiului, afectând astfel, pădurile constituite din copacii cei mai fragili.
Astfel, trebuie luat în considerare faptul că o parte deloc neglijabilă din pierderile atribuite acţiunii
vântului, este, în realitate, legată de acţiunea anterioară a patogenilor.
42
Controlul daunelor produse de furtuni
Silvicultorul nu trebuie să considere furtunile ca o fatalitate, pentru că dispune de o serie de

mijloace de acţiune, în principal de natură preventivă, susceptibile de a reduce în parte distrugerile,
mai ales atunci când viteza vântului nu depăşeşte 150 km/h. Se recomandă intervenţia în faza
juvenilă a arboretelor.
Alegerea speciei
Speciile de arborete diferite prezintă sensibilitate diferită la furtuni (Tabelul 3).
Tabelul 3. Sensibilitatea arboretelor la furtuni

Sensibilitatea la vânt Foarte sensibile Mediu sensibile Puţin sensibile
Foioase Plop tremurător Fag Stejar
Plop cultivat Cireş Frasin
Salcâm Arţar Carpen
Castan Mesteacăn
Răşinoase Pin maritim Pin negru Larice
Fag Pin laricio Cedru
Pin de pădure Duglas
Duglas Brad
Tehnici silvice
Agentul silvic va trebui să ia măsuri adecvate pentru asigurarea bunei funcţionări a pădurilor
dese eliminând concurenţa dintre copaci, prin creştrerea spaţiilor dintre copaci, în plantaţii, prin
lucrări regulate de tăiere a crăcilor şi asigurare a luminii necesare dezvoltării lor.
Unul dintre principalii factori care conferă arboretelor sensibilitate la vânt fiind înălţimea
lor, tăierile în lungime permit obţinerea unor copaci mai puţin înalţi şi astfel mai stabili.
Populările neregulate şi constituite din diverse specii, care nu sunt neapărat mai puţin
fragile, au o rezistenţă mult mai mare la furtuni şi se refac mai rapid, în condiţii puţin costisitoare.
Lizierele pot face obiectul unei gestionări specifice. Se va insista asupra frânării vântului,
fără a-l bloca, prin creşterea spaţiului destinat luminişurilor şi prin favorizarea pădurilor etajate. În
stadiul de plantaţie, măsurile de gestionare pot favoriza înrădăcinarea puternică, prin lucrările
solului.
43
Gestiunea post – furtună

În cazul atacului gândacului tipograf la fag, în absenţa luptei active împotriva acestuia, chiar
şi la 5 sau 7 ani după furtună, se poate recolta un volum echivalent celui întâlnit la pădurile atacate
de insecte.
La plantaţiile cu înălţime mai mică de 4 m, eliminarea tijelor înclinate de vânt permite
adesea recuperarea unei situaţii compromise, evitându-se o replantare.
Precipitaţiile solide
Grindina
Grindina provine din îngheţarea picăturilor de ploaie şi alimentarea lor progresivă pe

parcursul a zeci de minute în masa noroasă a unei furtuni. Pentru că sunt foarte grele, cad. Dacă
local, pot atinge dimensiuni foarte mari (5 – 10 cm diametru şi recordul greutăţii de 1 kg), loviturile
sunt prea localizate pentru a deveni catastrofice. În cel mai rău caz, plantaţiile tinere pot fi distruse.
Cel mai adesea, însă, efectele grindinei se limitează la defolieri şi la răni produse trunchiului şi
crăcilor, în special la copacii tineri cu scoarţă fină (molid, duglas, brad, fag, arţar etc.). Aversele de
grindină însoţesc adesea furtunile şi tornadele şi efectele lor se adaugă celor produse de vânt.
Copacii răniţi şi slăbiţi pot fi ulterior subiectul colonizării de către paraziţi. Atacul ciupercii
Sphaeropsis la pin, este frecvent întâlnit după o furtună cu grindină.
Ninsoarea
Ninsoarea este periculoasă pentru că depusă pe sol este grea, umedă şi aderentă. Aceasta se
depune în principal în zona mediană de munte la altitudini de 500 – 900 m.
Răşinoasele sunt foarte sensibile la ninsoare, în special cele cu ace lungi, pentru că fiind
verzi iarna (cu excepţia laricei), prezintă o interfaţă de interacţiune cu zăpada mult mai mare decât
foioasele. Morfologia coroanei este de asemenea importantă, crăcile cu orientare superioară la pin
sau la molidul tânăr reţin mai mult ninsoarea decât cele ale bradului sau duglas-ului. Adaptările
morfologice particulare, cum sunt postura de coloană sau perdelele de ramuri la molidul bătrân, pot
limita această retenție. Rezistenţa unui copac depinde de fapt de capacitatea sa de debarasare, care
este facilitată de crăcile lungi care se pot înclina sub greutatea ninsorii depuse.
44
Cazul cel mai nefavorabil corespunde populărilor ordonate şi dense. Ansamblul vârfurilor
copacilor formează un acoperiş pe care se acumulează ninsoarea. Dacă multe tulpini sunt subţiri
(raportul înălţime/diametru este superior cifrei 80), ceea ce este frecvent în stadiul de dezvoltare de
15 – 20 cm înălţime, toată populaţia va fi distrusă, copacii se vor curba, vor fi zdrobiţi şi defibraţi.
Daunele produse de zăpadă sunt adesea izolate, însă pot fi considerabile.
Gheaţa
Gheaţa provine din congelarea imediată, pe o suprafaţă rece, a picăturilor de ploaie în

stare de surfuziune. Dacă ploaia persistă, crăcile sunt înconjurate progresiv de un „manşon de
gheaţă” transparentă care poate ajunge până la câţiva centimetri grosime şi la o greutate de 20 până
la 30 de ori mai mare.
Picături de ploaie în stare de surfuziune – apa în surfuziune rămână lichidă şi la
temperaturi mai mici de 0ºC.
Gheaţa este mai periculoasă decât zăpada, pentru că aderă la suprafaţa la care pe care se
depune şi nu mai poate fi debarasată.
Pentru că apar în perioadele reci, ninsoarea şi gheaţa sunt adesea asociate şi efectele lor se
cumulează. De asemenea, dacă sunt însoţite de vânt puternic, aceste fenomene pot fi agravate.
Daunele datorate gheţii sunt mai puţin extinse ca suprafaţă, comparativ cu cele produse de furtuni şi
din acest motiv sunt mai puţin cunoscute publicului. Cu toate acestea, ele pot fi spectaculoase şi cu
frecvenţă mare, volumul de masă lemnoasă doborâtă, nefiind deloc neglijabil.
Controlul daunelor legate de precipitațiile solide
Răspunsul silviculturii în vederea contracarării daunelor produse de ninsoare constă în

efectuarea de lucrări de asigurare a unui spaţiu corespunzător între copaci în vederea facilitării
debarasării acestora de depunerile de zăpadă, precum şi de a favoriza creşterea copacilor în
diametru, pentru a se evita astfel, zdrobirea lor. Aceasta se poate realiza prin practicarea unei
silviculturi dinamice şi conservarea unui sistem ce include copaci de vârste diferite. În acest ultim
caz însă, există riscul rezistenţei mari a copacilor voluminoşi care se pot debarasa de zăpada ce va
cădea pe cei mici, care vor fi astfel zdrobiţi.
45
În ceea ce priveşte gheaţa, posibilităţile de prevenţie sunt limitate, dar la fel ca şi în cazul
zăpezii, copacii masivi, plantaţi la distanţe corespunzătoare suportă mai bine greutatea gheţii şi nu
prezintă decât daune minore, cum ar fi ruperea câtorva crăci, în timp ce copacii subţiri colapsează.
Gestionarea plantaţiei după un astfel de fenomen este aceeaşi ca în cazul ruperii coroanelor
ca urmare a vântului puternic, respectiv eliminarea copacilor deterioraţi şi/sau zdrobiţi, care pot
deveni gazde pentru insectele parazite.
Trăznetul
Trăznetul este urmarea unei descărcări electrice de intensitate foarte mare, care se produce
între nori (încărcaţi negativ) şi pământ (încărcat pozitiv). Acest ansamblu (nori – pământ) se
comportă asemenea celor două plăci ale unui condensator uriaş, căruia i se aplică o tensiune de
50.000 V. Astfel, rezultă faptul că trăznetul corespunde unei reechilibrări electrostatice. Ca urmare
a efectului de vârf, bine cunoscut în electomagnetism, fulgerul va lovi cu precădere copacii înalţi şi
izolaţi. Ca urmare a faptului că are coroana conică şi de dimensiuni le care depăşesc adesea pe cele
ale populaţiilor înconjurătoare, duglasul este adesea lovit de trăznet.
Daunele sunt, în general, individuale: ruperea coroanei (este cazul multor arbori de Sequoia
în parcuri) sau fisuri, adesea sub formă elicoidală, care pot afecta trunchiul pe o lungime de câţiva
metri, putând cauza chiar moartea copacului. Temperatura arcului electric poate atinge câteva mii
de grade. Un copac trăznit este instantaneu golit de conţinutul său în apă.
Din acest motiv, ciupercile lignivore nu îl colonizează decât după un anumit timp. La fel,
insectele xilofage sunt puţin atrase de un copac trăznit. În anumite cazuri, în particular la populaţiile
de răşinoase, un trăznet care loveşte un copac, trece prin intermediul legăturilor radiculare, la
copacii vecini şi poate astfel antrena „un cerc de mortalitate”.
Trăznetul este un fenomen frecvent în pădure. Importanţa sa este, însă, mai mult anecdotică,
cu excepţia particularităţilor locale, a anumitor situaţii topografice (crestele montane spre exemplu),
sau a naturii subsolului, care dacă are un conţinut de apă freatică îi conferă un caracter repetitiv.
Trăznetul joacă, indirect, un rol foarte important în declanşarea incendiilor ecosistemelor
naturale, vaste, de pădure (păduri boreale şi/sau tropicale).
Astfel, acesta constituie un element esenţial al funcţionării ciclurilor silvogenetice,
provocând reînnoirea populaţiilor de arborete mature. În schimb, în zonele temperate, cea mai mare
parte a incendiilor sunt de origine antropică.
46
2.4. DEZECHILIBRELE NUTRIŢIONALE
Ciclul elementelor minerale
Aşa cum s-a subliniat anterior, copacul, în vederea sintetizării ţesuturilor sale, preia din sol
apa şi sărurile minerale, pe care le combină apoi cu CO2 din aer, prin procesul de fotosinteză.
Căderea frunzelor şi a ţesutului lemnos mort şi descompunerea lor, asigură reîntoarcere sărurilor
minerale în sol prin procesul de humificare şi mineralizare.
La fel ca şi ciclul carbonului, ciclul elementelor minerale este esenţial pentru reînnoirea
materiei vii. Acesta vizează în primul rând azotul (constituent al proteinelor), apoi calciul, fosforul,
magneziul, potasiul şi alte oligoelemente (fier, mangan, bor, cadmiu etc.). Depozitele atmosferice
sau elementele rezultate din alterarea rocilor constituie un aport exterior la ciclul elementelor
minerale, în timp ce alte elemente ies din ciclu prin scurgerea acestora în sol. La nivelul pădurilor
naturale, sistemul se echilibrează în timp.
În pădurile gestionate, intervenţiile antropice pot perturba ciclul biogeochimic prin creşterea
pierderilor directe de elemente minerale prin recoltarea produselor forestiere (trunchiurile arborilor
doborâţi, litiera, subarboretul etc.), sau prin creşterea necesarului vegetaţiei pentru substanţe
nutritive minerale din sol, ca urmare a intensificării silviculturii. Odată cu interesul crescând faţă de
speciile arboricole energetice, apare tot mai mult riscul unei producţii foarte mari datorită unei
exploatări intense a produselor lignicole, fapt ce trebuie luat în considerare de cei care gestionează
pădurea. O altă sursă de perturbare a ciclului este aportul, pe cale atmosferică, de noi elemente,
dintre care unele pot avea efecte directe asupra organelor plantelor (poluare) sau indirecte,
modificând chimia solului (acidifianţi).
Introducerea de noi specii prin plantare pune, în mod evident, problema clasică a adecvării
între exigenţele specifice speciilor, sau autoecologia acestora şi natura solului. Un exemplu de
eroare frecventă este cel al plantării speciilor calcifuge pe un sol carbonatat. De altfel, natura şi
textura solului sunt şi ele elemente care trebuie luate în considerare, pentru că acestea guvernează
capacitatea de retenţie a apei şi de oxigenare a orizonturilor superioare. Dacă aceşti doi factori nu
sunt asiguraţi adecvat, posibilităţile de asigurare a nutriţiei adecvate a copacului, prin sistemul
radicular, vor fi reduse. Creşterea şi chiar supravieţuirea acestuia vor fi afectate. Astfel, cele mai
47
importante probleme din punctul de vedere al tematicii tratate sunt legate de carenţa şi/sau
toxicitatea anumitor elemente minerale şi acidifierea solului.
Carenţa în elemente minerale
Dacă părăsirea sistemului de către elementele minerale depăşeşte cantitativ aportul, sau dacă
cerinţele nutriţionale ale unei specii sunt superioare disponibilului existent în sol, se instalează
dezechilibre nutriţionale. În aceste cazuri este vorba despre carenţe. O regulă stabilită de mută
vreme în practica agronomică stipulează că insuficienţa în sol a unui singur element asimilabil,
reduce eficacitatea celorlalte elemente şi prin urmare diminuează ritmul de creştere al plantei.
Aceasta este legea minimumului.
La nivel local, se pot observa carenţe în multe elemente, dar carenţele în unele elemente sunt
mai frecvente. Astfel, carenţa în magneziu este mai frecventă în solurile acide montane de natură
granitică sau nisipoasă, carenţa în potasiu în solurile masivelor calcaroase, iar carenţa în fosfor în
solurile nisipoase.
Simptomatologia carenţelor este variabilă în funcţie de specie şi elementele respective. De
exemplu, în cazul unei carenţe în magneziu, apare în mod frecvent o îngălbenire între nervurile
frunzei, la frunzele sau, în cazul răşinoaselor, acele mai vârstnice. Astfel, o simplă analiză foliară
permite identificarea elementului pentru care există carenţa. De asemenea, este demn de remarcat
faptul că, o carenţă în cupru, la duglas provoacă o curbare a părţilor terminale, în creştere, ale
ramurilor copacilor.
Toxicitatea elementelor minerale
Fenomenul opus carenţei, toxicitatea, corespunde excesului unuia sau a mai multor elemente
pe sol. Cele mai frecvente sunt cele datorate prezenţei carbonatului de calciu şi sării (clorura de
sodiu), în principal după răspândirea sării iarna, în vederea topirii zăpezii şi gheţii.
Speciile calcifuge nu pot tolera o concentraţie mare de calcar activ (ioni de calciu Ca 2+) în
soluţiile existente în sol. Excesul de calciu perturbă asimilarea altor elemente cum ar fi azotul, fierul
şi manganul. În acest caz, se produce a îngălbenire generalizată a învelişului foliar, numită cloroză.
Pinul de pădure, pinul maritim, duglasul şi castanul sunt cele mai expuse specii. Unele specii sunt
48
mai puţin sensibile la calcarul activ (pinul negru) şi aceasta o datorează micorizelor specifice, pe
care le dezvoltă.
O absorbţie excesivă de sodiu (şi clor) după curăţarea drumurilor iarna, sau pe solurile
sărate în mod normal (cele situate la malul mării sau aflorimentele triasice) provoacă în mod rapid
înmaronirea frunzelor. Pinul maritim este adesea afectat de acest tip de toxicitate, pe lângă cloroza
produsă de calcar. Picăturile de apă de mare care vin în contact cu speciile forestiere prin
intermediul aerului care le vehiculează, pot avea efecte şi mai grave în zonele litorale.
Acidifierea solului
Fenomenul de acidifiere a solului rezultă din înlănţuirea unui complex de fenomene, la baza
cărora stă poluarea atmosferică la distanţă (pg. 270-275). Depunerile acide sau de azot sunt, de
asemenea, răspândite la nivelul pădurilor pe cale lichidă (ploi acide) sau solidă (particule în
suspensie) şi ajung pe sol. Solul suferă, în aceste cazuri o serie de modificări care pot perturba
nutriţia copacilor. Aceste modificări corespund atât carenţei(în principal în magneziu), cât şi
toxicităţii (de exemplu, în aluminiu). Acestea intervin frecvent în procesul de devitalizare a
copacilor.
Din punct de vedere al nutriţiei, în sol se găsesc două tipuri de particule active: particulele
de argilă şi substanţă organică şi cationii.
Particulele de argilă şi substanţă organică, încărcate negativ, sunt adesea asociate între ele
(este vorba despre complexul argilo – humic). Deşi uneori pot migra de sus în jos (lesivare), ele
sunt, în general, puţin mobile.
Cationii sunt încărcaţi pozitiv şi sunt puţin mobili. Aceştia sunt reţinuţi (adsorbiţi) de
complexul argilo – humic care funcţionează ca un burete de cationi. Dar acest complex are o
capacitate limitată de retenţie şi cationii adsorbiţi au capacitatea de a fi schimbaţi cu alţi cationi
liberi din sol. Pentru că nu sunt reţinuţi de complexul argilo – humic, aceşti cationi pot fi preluaţi de
sistemul radicular al copacului, sau pot fi evacuaţi prin scurgeri.
La rândul lor, cationii pot fi clasificaţi în două categorii: cationii elementelor nutritive şi
cationi acizi. Cationii elementelor nutritive sunt necesari pentru creşterea plantelor (în principal,
calciu, magneziu, potasiu). Cationii acizi sunt reprezentaţi de protoni - H+ şi aluminiu – Al3+. De
altfel, este bine cunoscut faptul că aciditatea solului este determinată de concentraţia acestuia în
protoni. Proporţia de cationi nutritivi raportată la ansamblul cationilor schimbabili reprezintă nivelul
de saturaţie. Cu cât acesta este mai mare, cu atât solul este mai bogat.
49
Legile chimiei impun ca încărcăturile pozitive şi negative ale solului să fie prezente în
cantităţi echivalente, Cum încărcătura negativă a complexului argilo – humic al solului este fixată,
tot aportul de cationi de origine exterioară trebuie să fie însoţit de părăsirea sistemului de către o
cantitate identică din cationii existenţi. Aici trebuie să subliniem faptul că încărcătura acidă adusă
prin poluare eliberează protoni H+. Aceştia iau locul cationilor nutritivi reţinuţi iniţial de argilă şi în
acest context sunt evacuaţi, provocând scăderea nivelului de saturaţie şi implicit capacitatea
nutritivă a solului. În acest caz, putem ilustra situaţia prin relaţia:
ACIDIFIERE = PIERDEREA FERTILITĂŢII SOLULUI
Solurile bogate dispun de „sisteme tampon” care au eficacitate mare în neutralizarea

acidităţii. Acesta nu este niciodată cazul solurilor sărace, care în astfel de condiţii devin şi mai
sărace.
Controlul dezechilibrelor nutriţionale
Simptomatologie şi diagnostic
Dacă simptomele vizuale, frecvent observate la nivel foliar (îngălbeniri, pătare, necrozare
etc.) sunt primele indicii ale unei probleme nutriţionale, aceasta nu este suficient pentru a elabora o
diagnoză. Pentru formularea unui diagnostic precis, este absolut necesar să se efectueze analize
chimice. Deşi analiza solului relevă existenţa factorilor limitanţi (prezenţa calcarului activ,
aciditatea prea ridicată, deficitul în anumite minerale etc.), doar analizele foliare sunt cele care
permit formularea unui diagnostic precis în ceea ce priveşte starea nutriţiei minerale. Prelevările de
frunze şi ace trebuie să se realizeze în conformitate cu un protocol precis, simultan, pe un lot ce
prezintă simptomatologie specifică şi pe unul martor. Interpretarea rezultatelor analizei trebuie să o
facă un specialist, conform reglementărilor specifice.
Controlul carenţelor
Compensarea carenţelor, sau remedierea, se poate realiza preventiv, la nivelul solurilor la

care prealabil identificate ca fiind carenţate, sau curativ atunci când vegetaţia forestieră prezintă
50
simptome reversibile. În acest caz, esistă două posibilităţi, respectiv utilizarea fertilizanţilor şi
amendamentelor.
Fertilizarea permite aportul direct în elementele ce lipsesc, prin intermediul soluţiilor
solului, în mod rapid. Acest aport are ca obiectiv intensificarea creşterii sau favorizarea recuperării
plantelor. Aportul clasic specific culturilor agricole, în azot – fosfor – potasiu (N – P – K), este
puţin utilizat în păduri.
Amendamentele vizează o ameliorare a ciclului biogeochimic, prin restabilirea activității
biologice a solului şi a funcţiilor rădăcinilor plantelor. Este vorba despre o acţiune indirectă asupra
nutriţiei minerale, în general relativ lentă şi durabilă (zeci de ani). Pe solul acidifiat, amendamentul
calcaros de tipul cretei magnezice (prin răspândire pe sol a pulberilor de calcar şi dolomită)
accelerează mineralizarea substanţei organice de la suprafaţa solului şi ameliorează calitatea
humusului. Conduce, de asemenea, la creşterea biodiversităţii ecosistemului, provocând apariţia
unui câmp floristic mai diversificat. În Europa, aceste amendamente sunt utilizate la scară largă, de
mai bine de 20 de ani.
Prevenirea toxicităţii
Unicul mod de a interveni asupra toxicităţii este suprimarea cauzei. Acest lucru este posibil
în anumite cazuri (poluare), dar nu şi în altele. De exemplu, cloroza produsă de calcar nu se poate
corija şi în aceste condiţii, alegerea unei specii adaptate la caracteristicile solului este singura
strategie disponibilă.
2.5. ACŢIUNEA ANROPICĂ
Teoretic, fiind beneficiarul păstrării stării de sănătate a pădurii, omul este interesat în
reducerea şi unde este posibil, chiar în eliminarea oricărui impact negativ al activităţilor acestuia
asupra păstrării echilibrelor forestiere. Cu toate acestea, din neglijenţă, sau involuntar activităţile
antropice pot sta la baza unor importante prejudicii aduse stării de sănătate a pădurii. Dintre aceste
efecte negative, cele mai importante sunt cele produse de poluare, mecanizare şi incendii.
51
Poluarea
Poluarea de proximitate
Cel mai frecvent, acest tip de poluare este rezultatul activităţilor industriale, ce reprezintă
surse de emisie a unor substanţe toxice pentru vegetaţie.
Anhidrida acidului sulfuros (H2SO3), adică dioxidul de sulf (SO2) a constituit pentru multă
vreme, înainte de instituirea unor norme stricte privind imisiile şi emisiile industriale, unul dintre
principalii poluanţi atmosferici. Ajuns în aer, dioxidul de sulf se combină cu apă şi formează ploile
acide. Acest proces a afectat mediul în zonele puternic industrializate. În anii 1960, acest fenomen a
produs daune majore pădurilor, în Europa, cum, spre exemplu, a fost cazul regiunilor Rouen în
Franţa, Rhur în Germania, sau a țărilor din Estul Europei (Germania de Est, Cehia etc.) a căror
centrale termice erau alimentate cu lignit şi produceau cantităţi imense de dioxid de sulf, care au
dus la distrugerea pădurilor din vecinătate.
În cazul emisiei unor cantităţi considerabile de dioxid de sulf, în primul rând apar simptome
foliare, care constau în îngălbenirea, urmată de apariţia coloraţiei brune, a extremităţii acelor tinere,
la răşinoase şi necroza la nivelul nervurilor frunzelor la foioase, care progresează, pentru ca în final
să acopere organul, în totalitate. Este posibil ca întregul înveliş foliar să primească ulterior o
coloraţie roşietică, după care să cadă. Dacă poluarea persistă, se produce uscarea crăcilor şi apoi şi a
tulpinii.
Poluarea difuză are şi consecinţe indirecte, la nivelul solului, care se manifestă prin carenţe
nutriţionale, vizibile prin îngălbenirea acelor mature la răşinoase şi îngălbenirea spaţiilor dintre
nervurile frunzelor la foioase.
Fluorul, alt poluant industrial, era eliminat în aer, sub formă de emisii, în industria
aluminiului, tot înainte de instituirea unor norme stricte privind imisiile şi emisiile industriale.
Simptomele poluării cu fluor constau în apariţia necrozelor foliare, care încep de la marginea
frunzei, sau cel mai exterior punct al acului (la răşinoase), până la înroşirea totală a învelişului foliar
şi căderea frunzelor/acelor.
Pesticidele şi erbicidele emise ca urmare a tratamentelor agricole (sau forestiere) sunt
agenţi de poluare cu caracter foarte local. Pot avea efecte nefaste asupra arboretului. Acestea sunt,
însă, variabile, în funcţie de substanţa chimică activă, cantitatea în care se găseşte, distanţa de zona
de administrare. În aceste cazuri, este vorba despre fitotoxicitate. Aceasta poate produce diferite
simptome vegetaţiei situate în proximitatea culturilor tratate, de la coloraţii anormale, la deformări,
apariţia nanismului şi chiar arsuri. Unele dintre aceste simptome sunt caracteristice, însă unele pot fi
confundate, cu cele produse de ger. Aceste probleme de diagnostic sunt dificil de rezolvat prin
52
analize de laborator. Pe lângă faptul că tehnicile de identificare sunt costisitoare şi trebuie să fie
specifice, la momentul de faţă nu există o metodologie generalizată, care să evidenţieze existenţa
unei supradoze a unei anumite substanţe într-un ţesut.
Sarea împrăştiată pe sol pentru topirea zăpezi, constituie, de asemenea, un agent poluant,
aşa cum s-a evidenţiat anterior.
Una dintre caracteristicile poluării de proximitate este aceea că vizează, în grade diferite, cea
mai mare parte a speciilor vegetale, astfel că un atac parazitar nu va viza decât una sau doar câteva
specii. De asemenea, este de remarcat faptul că cele mai importante daune, datorate poluării de
proximitate, sunt produse la nivelul lizierei în zona vântului dominant dinspre sursa de emisie a
poluării atmosferice.
Poluarea atmosferică la distanţă

Cercetările întreprinse la începutul anilor 1980 în contextul extinderii fenomenului uscării
pădurilor ca urmare directă a fenomenului poluării au evidenţiat faptul că impactul poluării cu
anumiţi poluanţi s-a făcut simţit pe distanţe extrem de mari (regiuni, ţări, continente). Principalii
poluanţi în cauză sunt dioxidul de sulf, compuşii cu azot (amoniacul şi oxizii de azot) şi ozonul.
Aceşti poluanţi ajung la nivelul pădurilor în stare gazoasă sau lichidă (prin ploaie), dar şi sub formă
de depuneri uscate.
Arderea combustibililor fosili, care produce cantităţi imense de dioxid de carbon, nu este un
proces considerat ca fiind generator de poluare pentru vegetaţia forestieră, pentru că dioxidul de
carbon favorizează creşterea vegetaţiei. Efectele dioxidului de carbon asupra schimbărilor climatice
şi în acest fel, pe termen lung şi asupra vegetaţiei forestiere, sunt cele care provoacă îngrijorare.
Dioxidul de sulf şi compuşii cu azot stau la originea acidifierii solului prin aportul de
protoni şi scurgerea cationilor bazici, proces a cărui consecinţe nu sunt suficient evaluate pe termen
lung. În Europa, originea acestor poluanţi este în cvasitotalitate antropică, cele mai importante surse
fiind: activităţile industriale şi încălzirea casnică pentru dioxidul de sulf , gazele de eşapament
provenite de la vehicule pentru compuşii cu azot, creşterea animalelor pentru amoniac.
Ozonul este un poluant secundar, rezultat în urma reacţiilor fotochimice dintre precursorii
săi (oxizii de azot) emişi în principal, de către vehicule. Simptomele acţiunii nocive ale ozonului
sunt destul de discrete şi relativ dificil de identificat, respectiv pete de dimensiuni foarte mici, sau
coloraţia frunzelor, care se pot confunda cu coloraţiile naturale. Pentru a se confirma diagnosticul
este necesară o analiză microscopică a ţesutului vegetal. Impactul principal al poluării cu ozon
asupra organismelor vegetale constă reducerea procesului de creştere care poate ajunge până la 10 –
15%, dar această pierdere poate fi mascată de o creştere a productivităţii ecosistemelor, produsă de
53
intensificarea efectului de seră. Daune importante aduse vegetaţiei forestiere sunt atribuie ozonului,
în regiuni puternic însorite şi supuse unei poluări intense.
Controlul poluării
Principala modalitate de prevenire a poluării constă în elaborarea de reglementări ce vizează
sursele de emisie şi care tind să limiteze sau chiar să elimine emisiile poluării. Măsurile adoptate în
anii 1980 au fost eficace din acest punct de vedere, reducându-se astfel, e o manieră considerabilă
poluarea produsă e sursele industriale şi automobile. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu poluarea cu
oxizi de azot, a cărei origini se găsesc în agricultură şi transport. Astfel, scăderea poluării cu azot se
produce mult mai lent.
Dacă nu avem de a face cu o poluare intensă, atunci efectele sale sunt reversibile, odată ce
sursa de poluare nu mai emite poluanţi. Acesta este cazul mai ales la foioase, unde învelişul foliar
se reînnoiește în fiecare an, contrar situaţiei înregistrate la răşinoase, ale căror ace rămân şi peste
ani.
O problemă deloc neglijabilă este, însă, acumularea poluanţilor în sol, datorită faptului că
prezintă fenomenul de remanență, iar din acest motiv, efectele sale sunt mult mai greu de eliminat.
Lucrările de mecanizare
Omul prin activităţile sale, în principal prin acţiunea sa directă, cu utilaje, poate cauza
arboretele daune a căror amploare se poate compara cu cea rezultată în urma stricăciunilor produse
de animalele mari. De asemenea, efectele indirecte produse în urma mecanizării activităţilor
forestiere, asupra solului, prin faptul că alterează structura acestuia pot avea în viitor consecinţe
negative, îngrijorătoare.
Principala barieră pe care copacul o pune între el şi ciupercile lignivore, este scoarţa. Orice
pierdere a integrităţii acesteia, sau expunerea lemnului viu ca urmare a îndepărtării scoarţei,
vulnerabilizează copacul, deschizând cale penetrării numeroşilor spori existenţi în permanenţă în
atmosferă, la nivelul ecosistemului forestier.
Rănile produse pe trunchiul copacilor sunt produse cel mai frecvent datorită lucrărilor de
abataj, precum şi datorită manevrării deficitare a buştenilor, care prin căderi accidentale pot produce
răni în scoarţa celorlalţi copaci. Frecvența acestor răni este mai mare la nivelul populaţiilor dense,
mai ales în cazul celor care conţin copaci de dimensiuni mari. În perioada de vegetaţie, scoarţa este
54
mai fragilă, cu precădere primăvara, când cantitatea de sevă creşte. Mărirea dimensiunilor maşinilor
forestiere de abataj şi utilizarea acestora în interiorul pădurii sunt la originea creşterii prejudiciilor
mecanice aduse arboretului.
Controlul deteriorărilor arboretelor, produse în urma utilizării mijloacelor mecanice de
exploatare a acestora, nu se poate realiza decât de manieră preventivă. Astfel, se recomandă evitarea
producerii de răni arboretelor, precum şi limitarea tasării solului, prin respectarea itinerariilor
stabilite pentru maşinile utilizate în exploatările forestiere (cu compartimentările şi pistele aferente),
precum şi a perioadelor stabilite în prealabil în vederea efectuării operaţiunilor forestiere ce necesită
utilizarea mijloacelor mecanice. Din acest punct de vedere, subliniem că, pentru reducerea daunelor
este absolut necesară elaborarea caietele de sarcini pentru fiecare exploataţie forestieră. De
asemenea, remarcăm faptul că anumite tehnici de transport a lemnului (cu ajutorul atelajelor,
cablurilor, trolilor etc.), sunt mai puţin dăunătoare ecosistemului silvic, decât cele moderne, care
permit o rentabilitate superioară a exploatărilor forestiere (cu ajutorul screperelor, skiderelor,
maşinilor multifuncţionale etc.).
Focul şi incendiile de pădure
Declanşarea şi impactul incendiilor

Spre deosebire de pădurile boreale şi tropicale, unde trăsnetele stau la baza declanşării
incendiilor, în pădurile din zonele temperate şi mediteraneene, mai mult de 90% din incendii sunt
declanşate de acţiuni antropice accidentale, sau chiar criminale.
Importanţa incendiilor este potenţată de existenţa unor factori agravanţi, cum sunt: vântul
relieful, uscăciunea aerului, natura şi starea de vegetaţie, precum şi etajarea acesteia (în principal a
subarborertului).
Consecinţele incendiilor sunt variabile. Un foc obişnuit are amploare limitată, dacă arboretul
este bătrân şi există puţină vegetaţie la sol. Scoarţa arborilor poate, adesea proteja trunchiul (cum
este cazul la stejar şi pin), Copacii cu diametrul mare şi scoarţa groasă sunt mai puţin sensibili la
incendii decât cei cu tulpina subţire. Dacă focul este intens, acestea poate distruge cambiumul pe o
parte din suprafaţa trunchiului, fără a distruge întreg copacul. Aşa se întâmplă şi în cazul arderilor
rămăşiţelor rezultate în urma exploatărilor forestiere, în vecinătatea tulpinilor subţiri ale arboretelor
tinere. Consecinţele pentru copacii tineri sunt, astfel, proporţionale cu înălţimea trunchiului calcinat.
Scurgerile de răşină sau sevă ca urmare a unui incendiu pot atrage insectele cambiofage. După
potolirea incendiului arboretul este slăbit şi mult mai sensibilizat la atacul paraziţilor de slăbiciune
55
(cum sunt, spre exemplu, gândacii), care colonizează rapid zona afectată de incendiu. Acţiunea
patogenilor rădăcinilor este, de multe ori, favorizată şi ea de producerea incendiilor.
Când vârful copacilor este cuprins de foc, există un pericol important, mai ales atunci când
vegetaţia de la sol este foarte bogată. Materialul lemnos aprins poate fi proiectat la distanţe diferite,
astfel, că incendiul poate cuprinde zone extinse.
În zonele mediteraneene există pericolul incendiilor repetate, ceea ce poate conduce la
dispariţii ale unor întregi zone împădurite şi în final la apariţia fenomenului de eroziune a solului.
Controlul incendiilor
Pentru a se reduce riscurile de incendii au fost puse la punct o serie de măsuri tehnice silvice
cu caracter preventiv. Acestea constau, în esenţă, în încetinirea propagării focului atât la nivel
vertical, cât şi orizontal.
Pe verticală, pentru a evita aprinderea vârfului copacilor, populările se recomandă a fi
realizate pe un singur etaj, fără vegetaţie specifică subarboretului, cu ramuri joase extinse pe zone
largi.
Pe plan orizontal, se recomandă întreruperea continuităţii speciilor forestiere, prin zone în
care se plantează specii forestiere cu capacitate combustibilă mai redusă.
Incendiile dirijate permit şi ele eliminarea preventivă a vegetaţiei combustibile de la nivelul
solului în spaţiile forestiere.
2.6. SCHIMBĂRILE GLOBALE
După criza fitosanitară înregistrată la nivel forestier în anii 1980 şi polemica ce s-a iscat în
jurul problematicii ploilor acide, impactul generalizat, atât de proximitate, cât şi de la distanţă, al
omului asupra pădurii, a devenit unanim acceptat şi recunoscut. Astfel, noţiunea de „schimbări
globale” s-a impus progresiv, în timp, pentru a desemna evoluţia ecosistemelor sub influenţa
factorilor multiplii care acţionează la nivel global, fără limite geografice. Aceste schimbări pot
modifica dramatic echilibrul ce asigură starea de sănătate a pădurii, conducând la introducerea şi
răspândirea bolilor şi în final la distrugerea ecosistemelor forestiere. Una dintre cele mai importante
schimbări globale ale zilelor noastre este reprezentată de cea care vizează clima. Schimbările
climatice au ca principală sursă prezumptivă acţiunile antropice. O altă sursă a schimbărilor globale
este reprezentată de intensificarea schimburilor comerciale la nivel internațional, acţiune ce poate
constituit potenţială sursă de răspândire a paraziţilor. Impactul diferitelor forme de poluare, precum
56
şi acţiunile umane la scară largă (reîmpăduririle, mecanizarea sectorului forestier, evoluţia

silviculturii etc.) pot constitui, de asemenea, componente importante ale efectelor schimbărilor
globale menţionate.
Schimbările climatice
Începând din anii 1990, analiza indicatorilor specifici a evidenţiat o evoluţie rapidă,
incontestabilă, a climei la nivel mondial, în sensul creşterii temperaturii, a nivelului mărilor şi
oceanelor, diminuării calotei de gheaţă de la poli etc. La nivel internațional aceste evoluţii sunt
urmărite şi studiate de Grupul Interguvernamental de Experţi în Evoluţia Climatului (GIEC), ce
reuneşte peste 2000 de cercetători din 192 ţări.
GIEC a evidenţiat faptul că, în mod sigur aceste evoluţii se datorează creşterii concentrațiilor
gazelor cu efect de seră (în principal dioxid de carbon şi metan) în atmosferă. Această creştere se
datorează, cu precădere activităţii antropice, în principal arderii combustibililor fosili şi agriculturii.
Pentru a încerca să evidenţieze modul de evoluţie al acestor realităţi, experţii GIEC au
elaborat două scenarii, unul pesimist, unul optimist. De asemenea, au utilizat o serie de modele
matematice, cu incertitudinile aferente, pentru a simula efectul acestor evoluţii asupra climatului.
Astfel, dacă se analizează scenariul pesimist elaborat de grupul GIEC prin sinteza
rezultatului a 21 modelări, în anul 2100 starea pădurilor ar fi influenţată, în principal, de următorii
factori:
 creşterea nivelului dioxidului de carbon şi implicit creşterea temperaturii medii de la +
2,30ºC la + 5,30ºC în Europa;
 creşterea regimului pluviometric hibernal în Europa de Nord cu până la 16% (însă cu un
important deficit hidric vara) şi o scădere a regimului pluviometric hibernal de la 4% la 27%
în Europa de Sud;
 creşterea frecvenţei evenimentelor extreme: caniculă, secetă, incendii, ploi torenţiale,
furtuni.
Cercetătorii GIEC mai subliniază, de asemenea, faptul că, în cazul acestui scenariu pesimist,
transformările se presupun a fi ireversibile.
57
CAPITOLUL 3
BOLILE LA SPECIILE FOIOASE
3.1. BOLILE LA ACERINEE
3.1.1. Pătarea cotiledoanelor la acerinee - Cercospora acerina Hart
Ciuperca atacă cotiledoanele şi tulpiniţele plantulelor de paltin de câmp şi alte acerinee. Pe

cotiledoane se observă pete brune-negricioase, izolate sau confluente, care se pun bine în evidenţă
după ce ţesuturile încep să se îngălbenească. Tulpiniţele prezintă o dungare negricioasă a scoarţei
ceva mai sus de colet. Puieţii atacaţi se usucă.
Boala se combate prin stropire cu Alcupral 50%, imediat după răsărirea plantulelor.
3.1.2. Ciuruirea frunzelor de arţar - Taphrina polyspora (Sorok) Johans.
Ciuperca este un parazit comun pe frunzele de arţar (Acer tataricum). Pe acestea apar în
mai, pete de mărimi diferite, la început galbene-roşiatice, apoi brune-roşcate, mai mult sau mai puţin
băşicate înspre faţa superioară. Pe concavitatea băşicuţelor se dezvoltă himeniul de asce, care se vede
ca o uşoară brumă cenuşie. În dreptul petelor ţesuturile se usucă, se brunifică, iar limbul frunzelor se
ciuruieşte sau se sfâşie.
Ascele sunt sesile, ascosporii mici. Ciuperca se răspândeşte în iunie, prin ascospori.
Boala este frecventă în tot arealul speciei gazde. Ea nu produce pagube însemnate, stânjenind
numai producţia de fructe. În mod practic, nu se pune problema combaterii ei.
58
3.1.3. Făinarea acerineelor - Uncinula aceris (DC) Sacc.;

f.c. Oidium aceris Rabenh
Ciuperca este un parazit comun pe frunzele de arţar (Acer tataricum), jugastru (Acer
campestre), ca şi pe alte specii de Acer. În iunie, pe feţele superioare ale frunzelor infectate apar
primele pete cenuşii-murdar, neregulat rotunde, cu margini distincte. Apoi aceste pete se lărgesc
pornind de la baza limbului către vârf, până ce se formează un înveliş făinos complet. Ciuperca se
poate instala, de asemenea, pe faţa superioară a limbului, aici însă nu produce decât o pătare
parţială, de un cenuşiu-pal. În caz de atac foarte puternic se făinează şi extremitatea lujerilor anuali.
Ţesuturile infectate în parte sau în totalitate se brunifică şi se usucă către finele verii, pe dosul
limbului apare mai evident brunificarea în mozaic a ţesuturilor. Adesea după dezagregarea
porţiunilor de ţesut uscate, limbul frunzei se poate ciurui sau rupe neregulat. Se usucă total frunzele
dinspre vârful lujerilor, pe porţiunile făinate intens.
Pe timp secetos, frunzele atacate se usucă într-un procent mare şi cad către sfârşitul verii.
Lujerii infectaţi nu se maturizează şi în cursul iernii vârful lor degeră pe o porţiune mai scurtă sau
mai lungă. Acest fenomen produce la puieţi o ramificare nedorită.
În cursul sezonului vegetativ ciuperca se înmulţeşte prin conidii, care aparţin stadiului
imperfect al ciupercii, cunoscut sub denumirea de Oidium aceris Rabenh. Abia toamna apare stadiul
perfect reprezentat prin cleistotecii, care se pot zări cu ochiul liber ca nişte punctuliţe mici.
Cleistoteciile sunt dotate cu apendici (fulcre), care pornesc de la baza lor în sus ca nişte fire, răsucite
la capăt ca o codiţă de purcel. În acestea se formează ascele. Ciuperca iernează prin cleiostotecii,
care cad o dată cu frunzele. Primăvara prin dezagregarea pereţilor, cleistoteciile se desfac şi pun în
libertate ascosporii, care produc infecţia pe frunzele tinere.
Făinarea este frecventă în pădurile din teritoriile puternic însorite, mai ales în silvostepă.
Atacul se intensifică în lăstărişuri, pe exemplarele bine luminate, la marginea arboretelor şi în
pădurile poienite. Adesea se semnalează în pepiniere.
Boala poate să ia o mare extindere în anii ploioşi, când însă procesul de uscare al frunzelor
infectate este redus. Dacă după o perioadă ploioasă favorabilă infecţiei urmează o secetă prelungită,
ciuperca produce o intensă uscare şi defoliere parţială a exemplarelor atacate.
Controlul bolii se face în pepiniere, prin pulverizarea cu sulf sau stropirea cu zeamă
sulfocalcică, în modul arătat la făinarea stejarului.
Pe Acer campestre s-a mai aflat specia Uncinula tulasnei Fuck., care nu se deosebeşte de
prima decât pe cale microscopică.
59
3.1.4. Pecinginea frunzelor de acerinee - Rhytisma acerinum

(Pers.) Fr.; f.c. Melasmia acerina Lev.
Ciuperca produce pătarea laminei frunzelor de Acer campestre, A. platanoides,

A.pseudoplatanus, A.tataricum etc. În cursul lunii iulie apar mai întâi pete gălbui, care apoi iau o
culoare neagră de cerneală şi aspectul
unei pecingini. Petele sunt neregulat distribuite pe faţa superioară a limbului, în număr variabil,
până la 50, rotunde, cu diametre până la 2 cm sau chiar mai mult, cu marginea distinctă şi zimţată şi
cu suprafaţa zgrunţuroasă. Frunzele atacate sunt adesea utilizate ca material decorativ.
Infecţia frunzelor se face prin intermediul ascosporilor care fiind extrem de uşori sunt
răspândiţi de curenţi de aer cât mai slabi în luna mai sau începutul lunii iunie. În interiorul petelor se
dezvoltă stroma ciupercii, care înlocuieşte total ţesuturile frunzei păstrând numai epiderma. Stroma
este de fapt un scleroţiu. În partea externă a acestuia iau naştere spermogoniile care au fost atribuite
ciupercii Melasmia acerina Lev. Pe măsură ce scleroţiile îmbătrânesc, la suprafaţa lor se produc
crăpături fine şi protuberanţe cerebriforme neregulate. Scleroţiile sunt organe de iernare, ele se men-
ţin în viaţă pe frunzele căzute; primăvara, în mai, dau naştere către periferie la peritecii.
Deşi boala este foarte răspândită, nu se semnalează pagube însemnate. Poate deveni
dăunătoare puieţilor din pepinieră, a căror creştere o micşorează.
Această specie a fost separată în mai multe forme şi anume:
Rhytisma acerinum f. platanoides Mull. (fig.2) infectează frunzele de Acer platanoides şi A.
campestre şi mai rar A. pseudoplatanus; Rh. acerinum f. campestris Mull., infectează puternic Acer
campestre, slab A. pseudoplatanus şi nu infectează A. platanoides; Rh. pseudoplatani Mull., infec-
tează numai Acer pseudoplatanus.
Fig. 2. Pecinginea frunzelor de acerinee - Rhytisma acerinum
Din cauză că produce pagube puţin însemnate nu s-a pus problema controlului ciupercii. În
60
pepiniere poate fi combătută prin stropiri cu zeamă bordeleză în concentraţia de 0,7-1%, în momentul
când frunzele au atins 1/3 din mărimea lor. Tot aici se mai recomandă strângerea frunzelor toamna şi
apoi arderea lor.
3.1.5. Pătarea neagră a frunzelor - Rhytisma punctatum (Pers) Fr
Produce pete asemănătoare cu specia precedentă, dar pe pecingine se văd pete negre
distanţate. Este de importanţă redusă (fig. 3).
Fig. 3. Rhytisma punctatum
3.1.6. Pătarea frunzelor - Gloeosporium acericolum All.
Produce pătarea frunzelor de paltin. Petele se văd pe ambele feţe ale laminei, sunt rotunde sau
neregulate, cenuşii-verzui sau brune, pe margini cu o linie brună puţin distinctă. Acervulele sunt
situate mai ales pe faţa inferioară a laminei şi au spori aproape cilindrici. Este destul de rară.
3.1.7. Pătarea roşie a frunzelor - Cylindrosporium pseudoplatanus (Rob. et Desm.) Died.
Vegetează pe frunzele de Acer pseudoplatanus. Produce în cursul lunii iulie pete mici de culoare
cenuşie, cu marginea brună şi în mijloc cu un punct.
3.1.8. Verticilioza acerineelor - Verticillium albo-atrum Reinke et

Berth., f. acer C.C.Georg et Şt. Orenschi
Verticiliozele produse de diferite specii de Verticillium fac parte din categoria bolilor de
ofilire a frunzelor. Cea mai frecventă specie este Verticillium albo-atrum Reinke et Berth. (fig.30),
61
care parazitează pe circa 160 specii de erbacee sau lemnoase din variate familii. Ea atacă plantele
agricole de cea mai mare importanţă ca roşiile, cartoful, tutunul, porumbul şi altele. Boala a fost
descoperită la cartof încă din secolul al XIX-lea.
Ciuperca a fost identificată la un număr mare de plante lemnoase din genurile: Acer, Aesculus,
Ailanthus, Ampelopsis, Amygdalus, Berberis, Coti- nus, Fagus, Juglans, Prunus, Ribes, Rhus, Rosa,
Rubus, Sambucus, Spiraea, Syringa, Tilia, Ulmus etc.
Ciuperca poate trece de la plantele erbacee la cele lemnoase şi vice-versa. Ciuperca produce o
uscare destul de intensă în culturile forestiere de proporţie la arţar, paltin de câmp, jugastru, scumpie
şi oţetar.
Boala produsă de această ciupercă, ca şi cele cauzate de diferite specii de Fusarium,
Ophiostoma etc., poartă diferite denumiri, după unul sau altul din simptomele ei principale.
Simptomul cel mai vizibil al bolii la arţar este ofilirea şi uneori încreţirea frunzelor. Frunzele
se îngălbenesc sau datorită alterării clorofilei se pătează adesea în roşu sau violaceu. La lujerii în
creştere se poate observa uneori fenomenul ofilirii. Frunzele atacate încep să se brunifice progresiv
dinspre vârf către bază pe o jumătate sau pe ambele jumătăţi ale laminei. Porţiunea brună este
delimitată înspre ţesutul viu, de o zonă puternic colorată. Frunzele brunificate se usucă şi cad înainte
de vreme. Ofilirea şi apoi uscarea frunzelor se poate uneori limita pe anumite ramuri sau pe anumite
sectoare ale unei ramuri. La arţar şi paltin de câmp s-a mai observat apa- riţia unor crăpături
longitudinale ale scoarţei, în lungime de 3-4 cm, din care primăvara, înainte de înfrunzire, se scurge
un lichid vâscos, brun-negricios.
Fig. 4. Verticilioza acerineelor - Verticillium albo-atrum
Paralel cu ofilirea frunzelor, care se manifestă în cursul lunii iunie, are loc şi o uscare a
62
lujerilor şi ramurilor dinspre vârf. La puieţii de 5-10 ani, uscarea axelor aeriene poate fi totală până
la colet. Pe măsura uscării tulpinilor, de la nivelul coletului în viaţă se nasc lăstari, care pot fi reinfectaţi.
Exemplarele bolnave se usucă în proporţie 50-60%, într-un interval de timp mai scurt sau mai
lung. Cel mai mare procent de uscare se constată în pepiniere, la puieţii de un an. Exemplarele
bolnave mai în vârstă pot vieţui până la un deceniu sau chiar mai mult.
Hifele ciupercii se instalează mai întâi în vase. Acestea pot fi astupate direct de miceliu sau
mai adesea indirect de gome şi tile produse de celulele vii ale gazdei, din apropierea vaselor.
Simptomele interne ale bolii la Acer tataricum. Primăvara, imediat după pornirea sevei, dacă
se decojeşte un lujer infectat de curând se observă pe suprafaţa dezvelită a lemnului prin transparenţă
o dungă de culoare vineţie, care se prelungeşte în lungul unui grup de vase alăturate. În secţiune
transversală se vede că aceste dungi corespund unor pete rotunde, izolate, vineţii-brune, care se
găsesc în lemnul timpuriu al ultimului inel lemnos în dreptul unui grup de vase apropiate de cambiu.
Mai târziu, aceste pete se îndepărtează de cambiu prin depunerea de noi straturi de celule ale inelului
lemnos şi colorarea lemnului devine subperiferică. Petele se pot găsi dispuse în mai multe cercuri,
în lemnul timpuriu al mai multor inele de lemn de la periferia secţiunii. Cu timpul, petele colorate
în brun-vineţiu, izolate, se reunesc formând coroane de cerc continui sau întrerupte sau se lărgesc
către centru pe anumite sectoare ale secţiunii transversale. Colorarea lemnului sub acţiunea ciupercii
corespunde numai unei alterări cromatice, fără ca aceasta să intre într-un proces de putrezire.
Alterarea aceasta a lemnului poate înainta până la măduvă. Din acest moment ea se poate
propaga în zona centrală, de jos în sus, independent de atacul de inelele subperiferice, iar cealaltă,
secundară prin măduvă şi inele înconjurătoare. Câteodată propagarea alterării prin zona centrală
poate fi înaintată decât prin zona subperiferică; în acest caz la un nivel superior nu se găseşte decât
pătarea din centrul secţiunii transversale a axului infectat. Zona medulară infectată este mărginită de
o dungă brună, aşa cum se observă la limita dintre lemnul putrezit de unele ciuperci xilofage şi lemnul
sănătos.
În stadiul final de îmbolnăvire, pătarea se întinde pe toată secţiunea transversală cu excepţia
unei zone înguste către cambiu; lemnul pătat ia o coloraţie neagră-brună, ceea ce a determinat ca
acestei boli mai înainte să i se zică şi înnegrirea inimii.
Când uscarea se produce lent are loc o colorare generală a lemnului; în cazul unei uscări rapide
colorarea lemnului se opreşte la stadiul aflat în momentul uscării. În organele verzi s-au putut observa
hifele ciupercii în vasele de lemn şi rareori în celulele vecine; de foarte multe ori în aceste organe nu
se găsesc hife. Ciuperca pătrunde în plante prin rădăcini, chiar nevătămate.
Infectarea plantelor gazdă depinde, în principal, de factorii mediului înconjurător, întrucât în
63
condiţii proprii dezvoltării ciupercii, sunt infectate chiar plante sănătoase, în plină vigoare de creştere.
Dezvoltarea ciupercii în sol şi deci pericolul infecţiei este mărit în solurile bogate în substanţe
organice. În solurile sterilizate, în care lipsesc alte microorganisme concurente sau antagoniste, se
obţine uşor, prin infectarea cu ciuperca de faţă, îmbolnăvirea plantelor-gazdă.
Un procent mai ridicat de umezeală în sol ajută la dezvoltarea vigu- roasă a ciupercii şi apoi
la infectarea rădăcinilor plantelor-gazdă. O dată boala ivită într-un teritoriu, ciuperca se răspândeşte
peste tot.
Această boală cauzează mari pagube în culturile forestiere de protecţie. Pentru a preveni
atacul acestei ciupercii se recomandă ca arţarul sau paltinii să nu se introducă în culturile de protecţie
din teritoriile de stepă. În locul lor se va utiliza jugastrul, care este ceva mai rezistent la îmbolnăvire.
În culturile unde această boală s-a propagat intens, se recomandă înlocuirea treptată a
arţarului şi paltinului de câmp, prin arbuşti, având grijă de a nu lăsa solul fără un subarboret
protector.
3.2. BOLILE LA ALUN
3.2.1. Făinarea alunului - Phyllactinia suffulta Sacc. sin. P. guttata
Atacul se manifestă în special pe frunze, rar pe lăstari. Frunzele atacate sunt acoperite
treptat epifit şi endofit de miceliul şi sporulaţia albi- cioasă ale patogenului. Treptat frunzele atacate
se răsucesc, devin casante până la desprinderea parenchimului dintre nervuri. Spre sfârşitul perioadei
de vegetaţie în pâsla albicioasă formată din miceliul şi fructificaţiile asexuate ale ciupercii se formează
numeroase cleistoteci caracteristice. Acestea sunt mari (până la 400 μm), sferice brune şi cu peretele
din mai multe straturi. Prezintă la suprafaţa lor mai mulţi apendici periferici în zona mediană, drepţi,
rigizi, cu o veziculă la bază şi vârful ascuţit.
Periferic peritecia de tip cleistocarp este prevăzută cu numeroşi apendici scurţi, transparenţi
şi ramificaţi digitiform la extremităţi. Aceştia se transformă într-o masă gela- tinoasă ce imprimă o
aderenţă mare a sporilor. Peritecia conţine 10-25 asce cu câte 2-4 ascospori elipsoidali fiecare.
Patogenul este parazit polifag care atacă şi alte genuri ca: Acer, Hedera,
Carpinus, Salix, Populus, Tilia, Ulmus, Vitis.
Controlul făinării alunului este relativ uşor, mai ales prin aplicarea unor produse fitosanitare,
în special pe bază de sulf.
64
3.3. BOLILE LA ANIN
3.3.1. Deformarea conurilor de anin - Taphrina alni-incanae (Kuhn) Magn
Ciuperca se introduce în solzii inflorescenţelor femele ale aninilor. Sub excitaţia ciupercii
solzii infectaţi se hipertrofiază luând forma de măciucă şi ies mult în afara conurilor mature; aceste
formaţii au o coloraţie roşie de carmin şi sunt presărate cu un praf cenuşiu, alcătuit din ascosporii
ciupercii. Ei se nasc în tapetul de asce, care apare la suprafaţa formaţiilor arătate.
Boala este foarte răspândită, mai ales la aninii din lungul cursurilor de apă din regiunile de
munte şi de deal. Din cauza producţiei abundente de conuri de anin boala nu produce pagube
importante.
3.3.2. Încreţirea frunzelor de anin - Taphrina tosquinetii (West.) Magn
Infecţia se produce în special la aninul negru, pe frunzele tinere în curs de creştere. Ciuperca
provoacă închircirea sau mărirea exagerată a frunzelor infectate. Din cauza creşterii inegale a
diferitelor părţi ale laminei, suprafaţa ei apare încreţită sau cu băşicări. Ciuperca se poate
propaga în lujeri şi să dea naştere la mici mături ale vrăjitoarelor.
Pe suprafaţa frunzelor infectate apare tapetul de asce, care iese afară prin epidermă; ascosporii
produc infecţia lujerilor şi a mugurilor, unde ciuperca iernează sub forma de miceliu şi primăvara se
propagă în frunze. Pagubele produse de ciupercă sunt neînsemnate.
3.3.3. Făinarea aninilor - Microsphaera alni (DC) Wint. şi Phyllactinia suffulta (Rebent.) Sacc.
Aceste ciuperci acoperă cu un tapet cenuşiu-fumuriu feţele inferioare ale frunzelor de anini,
mesteacăn, alun etc. Către toamnă în interiorul petelor apar cleistoteciile ciupercii de forma unor
mici bobiţe abia vizibile cu ochiul liber. Modul de atac şi biologia lor sunt asemănătoare cu făi-
narea stejarilor respectiv a frasinului.
3.3.4. Pătarea roşiatică a frunzelor de anini - Gloeosporium alneum West.
Produce pete roşiatice pe frunzele de anini, mai ales pe aninul alb. În pete, pe faţa inferioară
a laminei se găsesc acervulele ciupercii. Este destul de comună.
65
3.3.5. Mătura vrăjitoarelor la anini - Taphrina epiphylla Sad.
Este foarte frecventă la aninul alb. Ciuperca infectează lujerii în dezvoltare, care apoi sub
excitaţia ei formează mături ale vrăjitoarelor nu prea evidente. Acestea sunt alcătuite dintr-un
număr redus de lujeri lungi, la bază slab îngroşaţi şi care cresc înghesuiţi, arcuaţi în sus.
Măturile înfrunzesc ceva mai târziu decât restul coroanei şi în acest timp se recunosc foarte
uşor. Frunzele de pe mături sunt slab modificate şi pe suprafaţa lor iau naştere tapetele de asce. De
obicei, în cursul verii se usucă şi cad mai devreme. Ciuperca iernează în lujeri sub formă de
miceliu.
Măturile aninilor au o durată de viaţă scurtă, din cauză că lujerii lor sunt incomplet maturizaţi
şi în iernile geroase degeră periodic. Ele sunt rupte uşor de vânturile violente. Arborii cu un număr
mare de mături, în urma uscării lor neregulate, au o creştere redusă şi o coroană deformată.
3.4. BOLILE LA CARPEN
3.4.1. Mucilagiul cucului - Mucilago spongiosa Morgan, Spumaria alba (Bull.) DC. (fig.5)
În primăverile umede, pe puieţii de carpen şi alte foioase, ca şi pe solul sau pe plantele

erbacee din păduri, se dezvoltă o ţesătură spumoasă de fire sau un manşon de culoare albă-cenuşie
format din corpul mixomicetei indicate. Când stratul mixomicetei este dens se produce o stânjenire
tempo- rară a tulpiniţelor, care sunt înăbuşite, fără însă a fi un parazit propriu-zis. Stratul spumos se
menţine pe timp umed şi apoi se transformă într-o masă prăfoasă de spori, care se desprind cu
uşurinţă; în restul perioadei de vegetaţie nu se mai observă. Această mixomicetă este foarte frecventă
şi în păduri. Se poate preveni menţinând vegetaţia solului în condiţii de bună aerisire.
Mucilago spongiosa Spumaria alba

Fig. 5. Mucilagiul cucului
66
3.4.2. Mătura vrăjitoarelor la carpen - Taphrina carpini Rostr. Apare destul de frecvent atât pe
carpen cât şi pe cărpiniţă. Mătura este prinsă mai adesea pe tulpină, ca şi pe ramurile mai groase, în
mod izolat sau mai multe unele lângă altele. Ea are o formă generală globuloasă, până la 1 m în
diametru cu lujeri lungi şi numeroşi lujeri scurţi, deşi acoperiţi de un frunziş bogat, la început cu o
creştere negativ-geotropică, apoi laterală, neregulată.
Frunzele măturii sunt ceva mai mici, încreţite, de un verde-deschis sau roşcate, pe faţa
inferioară cu o brumă. În cuprinsul măturii se produc frecvent uscări de ramuri, din cauza îngheţului
sau luminii reduse.
Himenul cu asce se formează sub cuticula de pe faţa inferioară a frunzei, iar la maturitate iese
deasupra epidermei. Ciuperca nu produce vătămări importante carpenului şi de aceea în practică nu
se procedează la controlul ei.
3.4.3. Iasca de cioată a foioaselor - Trametes versicolor (L ex Fr) Pil, Polystictus versicolor (L)
Sacc, Coriolus versicolor (L) Quel
Iasca aceasta este cea mai răspândită dintre ciupercile xilofage ale foioaselor. Ea se dezvoltă
în mod curent, pe orice cioată de foioase, ca şi pe buşteni lăsaţi în pădure, pe care formează grupe
bogate de aparate fructifere anuale. În cazul unor atacuri la arborii în picioare, aparatele fructifere
apar în dreptul rănilor. Acestea au formă de pălării semicirculare, subţiri, pe faţa superioară cu
luciri metalice de culori variate, brune, ruginii, cenuşii, galbene cu peri catifelaţi şi zone distincte, pe
faţa inferioară pori gălbui de culoarea lemnului. Se găsesc în tot timpul anului fig.32).
Trametes versicolor
Fig. 6. Iasca de cioată a foioaselor
67
Provoacă putrezirea albă-gălbuie a lemnului. La speciile cu duramen colorat, putrezirea se

limitează în alburn. La carpeni, fag etc. pătrunde în inima lemnului, cauzând în decursul unui singur
an putrezirea sa. Atacul ciupercii se previne prin scoaterea buştenilor de carpen din parchete, cât
mai urgent.
3.4.4. Pătarea neagră a frunzelor de carpen - Gnomonia fimbriata Auersw., Mamiania fimbriata
(Pers.) de Not et Ces
Ciuperca produce în cursul verii pete mici, negre, izolate pe lamina frunzelor de carpeni, în
care se formează periteciile ciupercii.
Deşi boala este foarte comună nu produce pagube însemnate.
3.5.5. Rugina frunzelor de carpen - Melampsoridium carpini (Nees) Dietel
Apare sub formă de pete gălbui, vizibile pe faţa superioară a frunzelor. Pe faţa inferioară în dreptul
petelor se formează grămăjoare brobonate cu uredosori, galbene-portocalii şi cu teleutosori galbeni-
bruni. Se transmite de la un an la altul prin uredospori pe carpeni, fiind lipsită de for ma ecidiană. Nu
produce pagube de importanţă economică. Este destul de frecventă.
3.4.6. Ulcerul scoarţei de carpen - Dermatea carpinea (Pers.) Rehm
Ciuperca vegetează pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor subţiri de carpen vătămate de insolaţie

sau alţi factori fizici excesivi. Se instalează pe scoarţa moartă, ţesuturile vii, lărgind rana. Scoarţa vie
se colorează în gălbui şi se băşică, după care se usucă. De aici, hifele ciupercii îşi continuă
dezvoltarea în lemn. Pe scoarţa vie se găsesc fructificaţiile imperfecte ale ciupercii, iar pe cea moartă
apoteciile gălbui-brune, de forma unui păhăruţ.
În arboretele tinere de carpen poate cauza pagube destul de importante, provocând în
continuare uscări parţiale ale coroanei. Prin rănile de pe axe se introduc diferite ciuperci xilofage,
care depreciază lemnul. Se recomandă extragerea prin operaţiuni culturale, preventiv, a exemplarelor
cu răni şi represiv a celor bolnave. La exemplarele din parcuri se curăţă rana de coaja uscată până
la ţesăturile sănătoase, după care se dezinfectează şi se astupă cu ciment.
68
3.5. BOLILE LA CASTAN
3.5.1. Punctarea frunzelor de foioase - Mycosphaerella maculiformis (Pers) Schrot; f. c.

Cylindrosporim castanicolum (Desm) Berl şi Phyllosticta maculiformis Sacc.
Ciuperca se semnalează, în afară castanului, pe diferite specii de acerinee, anini, mesteacăn,

aluni, carpeni, plopi, frasini şi altele. Pe frunzele infectate apar mai întâi pete cu contur
nedeterminat sau circulare, cenuşii, dese de 0,5-1 mm lăţime, care apoi confluează; ele sunt vizibile
dar neclare la început pe faţa inferioară apoi se evidenţiază pe faţa superioară. Petele sunt încercuite
iniţial într-o zonă galbenă de lămâie, care mai târziu dispare, apoi iau o coloraţie roşie-brună şi o
formă neregulată. Suprafaţa limbului dintre pete cu timpul se îngălbeneşte, aşa că prezintă diverse
coloraţii cu aspect de mozaic. Frunzele către toamnă se usucă, dinspre centru către exterior şi în
august sau septembrie pot cădea. Din această cauză fructele în formare, neapărate de frunze, sunt
mult expuse soarelui şi se usucă.
În interiorul frunzelor se observă hifele ciupercii în spaţiile intercelulare ale mezofilului
infectat şi mai rar în ţesutul palisadic. În camerele substomatice se dezvoltă stromă, din care pornesc
în afară conidioforii în tapet des, la extremitatea cărora se desfac sporii cilindrici, puţin arcuaţi,
hialini, triseptaţi, aparţinând formei imperfecte Phleospora castanicola (Desm) Sacc., care propagă
ciuperca. Infecţia are loc pe faţa superioară a laminei. Mai târziu se produc spermogoniile aparţinând
formei imperfecte Phyllosticta maculiformis Sacc., care sunt foarte mici, ovoidale, cu un por
lenticular. Spermatiile sunt foarte mici, alantoide. Formele imperfecte de Phyllosticta au diferite
denumiri după plantele-gazde, de exemplu pe mesteacăn Ph. betulina Sacc. Forma imperfectă de la
castan a fost atribuită speciei Cylin- drosporium castanicolum (Desm) Berl., având conidiile
triseptate.
Periteciile se dezvoltă pe frunzele căzute, sunt sferice, grupate în jurul spermogoniilor. Ele
conţin asce grupate în mănunchiuri, cu 8 ascospori bicelulari, obovaţi. Periteciile devin mature
primăvara şi constituie forma de iernare a ciupercii. Se recomandă recoltarea frunzelor toamna şi
arderea lor. Rezultate bune se obţin prin stropirea cu zeamă bordeleză 1% în cursul lunii mai şi apoi
repetarea stropirii în cursul lunilor iunie şi iulie.
69
3.6. BOLILE LA DUD
3.6.1. Pătarea frunzelor de dud - Mycosphaerella mori (Fuck.) Lind., f.e. Cylindrosporium mori
(Lev.) Berl., Phleospora mori (Lev) Sacc.
Ciuperca produce pătarea frunzelor de dud la puieţi şi arbori maturi. Frunzele pătate sunt
improprii alimentării viermilor de mătase.
Petele se ivesc pe lamină între nervuri, mai rar pe peţiolul frunzelor şi lujeri tineri. Ele sunt
neregulate, distanţate, la început mici, apoi confluează şi se măresc, de o culoare brună-palid sau
roşiatică, cu o margine ruginie, contrastând pe fondul verde al laminei. În cursul secetei de vară
frunzele atacate se ofilesc puternic şi se usucă parţial sau total. În dreptul petelor se găsesc formele
conidiene; Phleospora mori (Lev.) Sacc. sau Cylindrosporium mori (Lev.) Berl. Pe frunzele căzute,
în timpul iernii, se formează periteciile ciupercii.
Boala ia o mare dezvoltare în anii cu primăveri ploioase, iar uscarea frunzelor este grăbită de
secetele prelungi de vară. Este comună în pepiniere, unde poate cauza stânjenirea creşterii puieţilor.
Se combate prin stropire cu zeamă bordeleză în concentraţie de 1%, în cursul lunii mai. Nu se
stropesc frunzele, care se dau ca hrană viermilor de mătase. Toamna se recoltează frunzele căzute şi
se ard. Pete asemănătoare sunt produse de Cercospora pulvinulata Sacc., care este un parazit foarte
răspândit pe frunzele speciilor de Morus.
3.7. BOLILE LA FAG
3.7.1. Inima roşie a lemnului de fag
Inima roşie, are o poziţie centrală sau excentrică în tulpină; în ultimul caz ea are forma unui
cilindru care porneşte de la ciotul unei ramuri uscate şi se prelungeşte până la baza tulpinii. De
regulă, inima roşie cen- trală este ceva mai lată decât jumătate din diametrul tulpinii şi are o colo-
raţie omogenă; uneori, anumite inele de lemn apar mai închise, altele mai deschise. Limita inimii
roţii pe o secţiune transversală printr-o tulpină are un mers neregulat-ondulat, neurmând exact
inelele de lemn. Inima roşie este mărginită de o dungă brună-negricioasă, care o separă de restul
lemnului sănătos (necolorat).
Această formaţie anormală se produce în funcţie de o serie de factori, incomplet cunoscuţi,
70
în procente variabile de 15-50% din numărul total al fagilor din acelaşi arboret. La un arbore, inima
roşie poate cuprinde 20-70% din masa de lemn a trunchiului.
Se admite că inima roşie se datorează unei excitaţii produse de factori exteriori, care
acţionează prin răni asupra lemnului tulpinilor în viaţă. Excitaţia este produsă în primul rând de o
serie de ciuperci, care se insta- lează pe alburn: Stereum purpureum Pers., Hypoxylon coccineum
Bull., Tremula faginea Britz., Bispora monilioides Cda., Schizophyllum commune Fr. etc.; acestea se
introduc, în principal, prin cioturile ramurilor uscate precum şi prin rănile tulpinilor sau rădăcinilor.
Miceliul acestor ciuperci secretă toxine şi fermenţi, care circulă prin curentul de sevă în toată masa
lemnului şi produc o serie de modificări asemănătoare cu acelea, care au loc la formarea
duramenului obişnuit colorat. Sub influenţa substanţelor excitante, plasma celulelor vii din lemn se
brunifică şi secretă gome, substanţe tanante şi colorante.
În acelaşi timp, vasele se obturează cu tile. Gomele umplu cea mai mare parte a golurilor
vaselor, fibrelor, spaţiilor intercelulare şi impregnează pereţii celulari, care împiedică mai departe
hrănirea celulelor vii din lemn care mor.
Lemnul cu inimă roşie faţă de lemnul sănătos (necolorat) mai omogen, mai greu, mai durabil
la aer şi umiditate, cu indici superiori la toate însuşirile fizico-mecanice (de rezistenţă la contragere,
compresiune, flexiune etc.). Având vasele în cea mai mare parte astupate nu se poate injecta cu
substanţe fungicide, decât în măsură restrânsă. El reprezintă o reacţie de apărare a plantei împotriva
ciupercilor xilofage; pe de o parte pătrunderea ciupercii este îngreunată prin astuparea cu gome a
golurilor din lemn, iar pe de altă parte, acţiunea corozivă a ciupercii este micşorată prin impreg-
narea pereţilor celulari componenţi ai lemnului. Fenomenul acesta determină mai întotdeauna
apariţia unor răni. Când rana se cicatrizează repede atunci inima roşie se limitează pe o por- ţiune a
lemnului din jurul rănii. De la rănile de ciot se propagă mai repede în jos; în cursul înaintării inimii
roşii ea se găseşte pe o porţiune de tulpină. Deseori se unesc mai multe asemenea coloraţii de la
cioturi situate la diferite nivele ale tulpinii. La sfârşit, inima roşie se propagă în tot lungul tulpinii.
Lemnul cu inimă roşie, deci, nu este o etapă a putrezirii, ci un tip special de duramen.
El poate fi folosit acolo unde se cere o rezistenţă sporită şi o durabilitate prelungită a
lemnului, condiţii în care nu se poate utiliza lemnul necolorat de fag. Pentru a se asigura
durabilitatea, piesele debitate se confecţionează exclusiv din lemnul cu inimă roşie, curăţit de lemnul
necolorat. Lemnul cu inimă roşie utilizat în aer sau sol are o durabilitate medie de 8-10 ani. Aceasta
se mai poate mări prin impregnarea lemnului, cu substanţe fungicide care pătrund în dunga brună
de la limita inimii roşii şi formează o zonă de protecţie, ce împiedică pătrunderea hifelor ciuper-
cilor xilofage în masa inimii roşii.
71
3.7.2. Mana plantulelor de fag - Phytophtora fagi Hart. Ph. omnivora de Bary
Mana plantulelor de fag este o boală comună în seminţişurile naturale, mai ales în anii
următori unei fructificaţii abundente de jir şi este cu atât mai distrugătoare cu cât lunile mai şi iunie
sunt mai ploioase. Ciuperca este unul din agenţii principali ai bolii culcării plantulelor numită şi
topirea răsadurilor de răşinoase şi foioase; ea cauzează mari pagube în pepiniere şi sere. În afara
plantulelor de fag a fost semnalată pe cele de salcâm, acerinee, frasini, molid, brad, diferite specii de
pin şi larice. Boala se manifestă în primele 4-6 săptămâni de la încolţirea seminţelor, în perioada cât
tulpiniţele şi radicele plantulelor sunt moi, nelignificate, după care ea nu mai este periculoasă.
Boala distruge plantulele de fag atât în sol, în intervalul de la ieşirea colţului până la răsărire,
cât şi după răsărire, când ele îşi dezvoltă cotiledoanele. În primul caz se infectează radicela, care se
înnegreşte după care embrionul şi sămânţa se transformă într-o masă neagră umedă şi pierde cu totul.
În al doilea caz, ciuperca infectează tulpiniţa în dreptul inserţiei cotiledoanelor ca şi cotiledoanele şi
frunzuliţele următoare, care se colorează în brun mai întâi către peţiol, iar apoi şi pe restul limbului.
Pe timp umed în mai şi iunie, boala progresează rapid, şi plantulele se înmoaie şi putrezesc. Pe timp
secetos, plantulele atacate se usucă şi iau o coloraţie roşie-brună apărând ca şi cum ar fi pârjolite de
foc. Deseori, boala se asociază cu atacul purecelui Lachnus fagi L. Ea se deosebeşte de uscarea
puieţilor produsă de secete, în care caz frunzuliţele se răsucesc, iar cele infectate de mană rămân
întinse. Aceleaşi simptome se observă şi la plantulele speciilor de Fraxinus, Acer şi de Robinia. La
acestea atacul se manifestă uneori la vârful tulpiniţei, în care caz plantulele se pot reface; dacă însă
este atacată baza tulpinii, atunci plantulele mor.
În semănăturile de răşinoase, putrezirea plantulelor are loc adesea în perioada de la
încolţirea seminţelor şi până la răsărire. Atacul se continuă şi după răsărirea plantulelor, când
ciuperca invadează tulpiniţele şi rădăcinile lor, producând putrezirea umedă sau uscarea acestora.
Plantulele pot fi omorâte în decurs de câteva zile fără a prezenta vreo rană aparentă.
Ciuperca se propagă în vetre şi de aceea atât în seminţişurile naturale cât şi în straturile de
semănături din pepiniere, se ivesc goluri, ca urmare a pieirii plantulelor, care s-au infectat unele de
altele. S-a observat că adesea infecţia plantulelor de fag are loc de o parte şi de alta a potecilor care
străbat seminţişurilor. În locurile unde s-a ivit o dată un focar de infecţie, boala poate apărea în
condiţii favorabile şi în anii următori.
Propagarea ciupercii se face prin intermediul oamenilor şi animalelor, picăturilor de ploaie
etc., care pot transporta sporii de la o plantă la alta, sau în fine hifele sale se pot răspândi direct în
sol. Dezvoltarea ciupercii este favorizată de un spor al umidităţii din sol şi atmosfera imediat
72
înconjurătoare precum şi de o temperatură convenabilă; boala progresează din aceste cauze pe timp
cald şi ploios în locuri adăpostite, cu umiditate stagnantă în aer, pe soluri umede, ca şi în semă-
năturile acoperite cu paie sau late materiale. Prima infecţie porneşte de la zigoţi care iernează în sol.
Această boală se combate prin îndepărtarea plantulelor bolnave şi arderea lor împreună cu
frunzele căzute pe sol; expunerea la lumină directă a plantulelor, întrucât conidiosporii sunt sensibili
la uscăciune; dezinfectarea solului destinat semănăturii; dezinfectarea seminţelor şi stropirea plan-
tulelor. Stropirile se execută cu zeamă bordeleză în concentraţie de 0,75-1% bine neutralizată, la
sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. Operaţia se repetă în continuare la 15-20 zile, dacă se
menţine pericolul răspândirii ciupercii. Celelalte metode de combatere sunt indicate la boala culcării
plantulelor.
3.7.3. Brobonarea roşie a lujerilor - Nectria cinnabarina (Tode) Fr. f.c. Tubercularia vulgaris Tode
Ciuperca Nectria cinnabarina (Tode) (fig.7) se recunoaşte cu uşurinţă în perioadele reci ale
anului, când apare pe porţiunile uscate ale lujerilor infectaţi. Ea atacă toate speciile de foioase.
Pustulele roşii ale ciupercii, care ies din scoarţă, sub forma unor mici bobiţe, dau lujerilor un aspect
buburos.
Fig. 7. Brobonarea roşie a lujerilor - Nectria cinnabarina
Inazia ciupercii, de obicei, este o urmare a uscării în masă a lujerilor şi ramurilor din cauza
îngheţurilor sau secetei. Atacul ei poate să ne fie o indicaţie pentru identificarea staţiunilor de ger.
Ciuperca se răspândeşte în timpul toamnei şi iernii prin conidiile, care se produc în pustulele
roşii (sporodochii) de pe axele uscate. Conidiile sunt inserate pe conidioforii filiformi, ramificaţi; ele
sunt alungite, cilindrice până la ovoide, şi fără septe transversale. Acestea reprezintă forma conidiană
Tubercularia vulgaris Tode (fig.8).
73
Fig. 8. Tubercularia vulgaris
Primăvara sau chiar din toamnă iau naştere în aceste pustule periteciile, care sunt înglobate
într-o masă cărnoasă a stromei de culoare roşie- vişinie. Ascele au opt ascospori bicelulari, care
produc infecţia de primăvară.
Atacul ciupercii se previne printr-o bună îngrijire a arboretelor, în care să se practice la timp
măsurile fitosanitare şi să se asigure condiţiile favorabile de dezvoltare a arborilor. În grădini şi
parcuri se combate prin tăierea ramurilor cu carbolineum. Ramurile infectate se ard, pentru că pe
ele se formează fructificaţiile ciupercii, care răspândesc boala.
Dacă se îndepărtează la timp axele bolnave, pe o distanţă de cel puţin 50 cm sub locul de
infecţie boala poate fi înlăturată.
3.7.4. Cancerul fagului - Nectria galligena Bres., N.ditissima Tul., f.c. Cylindrosporium
willkommi (Lind.) Wr.
Pe tulpinile tinere sau ramuri de fag se găsesc uneori cancere de forme neregulate (fig.36),
care sunt, după unii autori, de Nectria ditissima Tul, care este o specie de pe arborii forestieri, după
alţii de N.galligena Bres, care ar fi mai ales pe pomii roditori. Cancerele pot fi nişte umflături închise
de forma unui ou până la 10 cm în diametru. Dacă se secţionează aceste tumori, se observă o
colorare în brun-negricios a lemnului, până în centrul axului. Mai frecvent, se găsesc cancere
deschise. Acestea apar, mai întâi ca nişte pete mici, în dreptul cărora scoarţa se îngroaşă şi se usucă.
Mai târziu ţesuturile vecine formează în jurul acestor răni un val de acoperire, care tinde să învăluie
rana. Prin combinarea acţiunii distructive a ciupercii şi reacţia de cicatrizare a gazdei se nasc cancere,
care în centru prezintă lemnul descoperit, iar împrejur sunt mărginite de valurile de acoperire cu
suprafaţa zbârcită sau cu mameloane şi crăpături neregular dispuse. Adesea în dreptul cancerelor
axul se încovoaie. Uneori şi mai ales, la stejar rana se poate închide, iar în dreptul ei ia naştere o
umflătură de forma unei gâlme. În interior scoarţa este tumefiată, iar lemnul colorat în brun-
74
negricios pe o mare întindere. Atacul ciupercii urmează de regulă, după atacul păduchilor Lachnus
exiccator şi Chermes fagi, care propagă sporii şi înlesnesc infecţia prin rănirea lujerilor.
Ciuperca apare pe marginea cancerului, unde formează perniţe mici cenuşii pe care mai
târziu apar periteciile de un roşu decolorat în mărime de 1-2 mm. Forma conidiană aparţine speciei
Cylindrosporium willkmmii (Lind.) Wr., cu spori fusiformi septaţi.
Cancerul fagului este o boală frecventă în arboretele tinere, mai ales, în stare de nuieliş până la
prăjiniş. Prezenţa sa indică o stare de lâncezire a arboretelui, datorită vătămării repetate a
îngheţurilor târzii. Ea poate produce uscarea exemplarelor tinere de fag; arborii atacaţi dobândesc un
port neregulat şi adesea li se usucă ramurile.
Controlul cancerului se face prin îndepărtarea din arborete a exemplarelor bolnave. Dacă
sunt atacate numai ramurile, acestea se taie şi rana se unge cu carbolineum. Ca măsuri preventive
în culturi se recomandă să se amendeze solul cu calcar dacă este sărac în calciu, să se dreneze
dacă este prea umed şi să se protejeze seminţişurile, în prima tinereţe, împotriva îngheţurilor târzii,
prin lăsarea în parchete a unui număr corespunzător de arbori proteguitori.
Cancerul de Nectria s-a mai aflat pe un număr mare de specii de: Acer, Corylus, Alnus,
Carpinus, Fraxinus, Quercus, Tilia, Malus, Pirus etc. Dat fiind că se poate transmite la arborii
roditori este necesar să se ia măsurile fitosanitare de prevenire a cancerului de Nectria la fag şi la alte
foioase.
3.7.5. Păstrăvul fagului - Schizophyllum commune Fr, S.alneum(L.) Schrot.
Ciuperca se dezvoltă pe majoritatea foioaselor, ca un saprofit şi mai rar ca parazit. Ea se

instalează pe lemnul mort al rănilor. Formează pălării de câţiva centimetri în diametru în formă de
scoică, subţiri; faţa superioară este păroasă, cenuşiu-albicioasă, iar pe faţa inferioară se găsesc lamele
violacee. Prin uscare se strâng (fig.9).
La buşteni produce putrezirea alburnului, iar pe trunchiurile în picioare se propagă în
alburnul descoperit mort. Este considerat ca unul din agenţii încinderii lemnului de fag.
Atacul ciupercii se previne prin scoaterea cât mai grabnică a buştenilor din pădure şi uscarea
lor în condiţii convenabile.
75
Fig. 9. Schizophyllum commune
3.7.6. Ciuperca de încindere a lemnului de fag - Stereum purpureum Pers.
Ciuperca este de regulă un saprofit al foioaselor mai ales pe fag, stejari, acerinee, plopi etc.
Se dezvoltă pe cioate uscate, buşteni sau orice material lemnos din păduri aflat în stare uscată ca şi în
alburnul uscat din dreptul rănilor de pe trunchiul arborilor în picioare. Este unul din agenţii
principali ai fenomenului de încindere a lemnului.
Aparatele fructifere se produc în număr mare, în etaje, au forma unor mici pălării
semicirculare, pe faţa superioară pâsloase, pe cea inferioară cu himeniu neted, violaceu-purpuriu. Ele
produc o cantitate mare de spori, care se răspândesc în timpul toamnei şi iernii; sporii infectează
lemnul arborilor în picioare prin răni. Buştenii sunt infectaţi prin suprafeţele de la capetele lor
retezate, sau în locurile unde s-a desprins coaja. Lemnul se mai poate infecta prin contact direct cu
piesele atacate, de la care miceliul ciupercii trece pe piesele sănătoase. În acest mod, se infectează
buştenii care stau direct pe sol, de la resturile de lemn atacate, rămase de la exploatare.
Propagarea ciupercii se face în sensul fibrelor. După infecţie miceliul creşte încet şi la
început nu se observă nici un semn de putrezire. Mai târziu după 4-5 luni şi anume la buştenii tăiaţi
iarna şi depozitaţi în parchete, în cursul lunilor mai şi iunie apar dungi brune; în septembrie, în
masa acestor dungi care se lăţesc continuu apar vine albe. Lemnul putrezit ia o coloraţie generală
albă, este uşor şi friabil.
Ciuperca produce mari pagube în depozitele de buşteni din pădure sau locuri cu umiditate
76
atmosferică stagnantă. În decursul unei singure perioade de vegetaţie, buştenii de fag şi alte foioase
(plopi, mesteacăn, carpen) invadaţi de ciuperci, devin inapţi pentru utilizări industriale.
3.7.7. Iasca fagului - Fomes fomentarius (L.) Gill.
Este cea mai răspândită ciupercă xilofagă. Vegetează pe fag mai rar pe carpen, ulm, plopi sau
alte foioase. Fructificaţiile sale sunt de forme variate, de pălărie sau copită, izolate sau reunite în
etaje. Faţa lor superioară este ca o boală acoperită de o crustă de coloraţie de la alb-cretaceu, în
diferite nuanţe de cenuşiu până la negru-cenuşiu, concentric zonată. Marginea pălăriei în creştere,
cenuşie sau crem, după terminarea creşterii brună sau de culoarea cojii de alună. Carnea pălăriei
furnizează iască de cea mai bună calitate, este ruginie până la brună, de consistenţa plutei, fibroasă.
Faţa inferioară netedă, plană la început apoi lăptos-cenuşie, prin frecare cu degetul ia o coloraţie
brună, în cursul verii devine brună-ruginie (fig.10).
Pălăria vegetează mai multe decenii. În fiecare an se formează câte un nou strat de pori, care
provoacă o creştere în diametru a pălăriei; fiecă- rui strat nou de pori îi corespunde o nouă zonă
înspre faţa superioară. Ciuperca pătrunde prin răni în alburn; ea atacă alburnul în viaţă pe sectorul
longitudinal corespunzător rănii şi provoacă uscarea scoarţei de deasupra. Pe porţiunea cu scoarţă
uscată nu mai are loc creşterea în grosime a tulpinii şi ca urmare cu timpul aici apare o turtire de
forma unui jgheab; tot în lungul acestei porţiuni se formează aparatele fructifere ale ciupercii. Atacul
principal al ciupercii are loc în inimă (duramen), unde se propagă din alburn şi poate ajunge până
la baza tulpinii.
Fig. 10. Iasca fagului - Fomes fomentarius
Lemnul putrezit ia mai întâi o culoare brună-închis, apar apoi dungi albe din ce în ce mai
77
numeroase până ce tot lemnul intră într-o putrezire albă, uscată. Între lemnul putrezit şi cel sănătos se
găseşte o linie îngustă, brună. Lemnul putrezit devine casant şi friabil şi se crapă în sensul razelor
medulare, radiind apoi în sens tangenţial ca un sector de cerc. Aceste crăpături sunt umplute de
xilostrome, mai subţiri sau mai groase, imitând pielea albă de mănuşă. Putrezirea înaintează
repede şi în 2-3 ani distruge inima trunchiului ca şi o parte din alburn, devalorizând arborii aproape
total. Aceşti arbori sunt uşor rupţi de vânt. În făgetele virgine sau semivirgine ciuperca infectează
până la 20-30% din arborii bătrâni. S-a dovedit că arborii cu o stare de vegetaţie puţin activă, de
exemplu cei dominaţi sunt puţin rezistenţi faţă de ciupercă. Rezistenţa fagilor se micşorează cu vârsta
din cauză că alburnul din dreptul rănilor nu mai reacţionează în mod suficient faţă de invazia hifelor.
Atacul ciupercii se continuă şi în arborii uscaţi în picioare, pe care se formează cel mai mare număr
de pălării, ca şi pe buştenii debitaţi din arborii infectaţi şi păstraţi în condiţii de umiditate excesivă.
Din aparatele fructifere se extrage iasca, care se întrebuinţează în diferite scopuri. Pentru aceasta,
aparatele fructifere se curăţă de straturile de pori şi crustă, iar carnea rezultată se păstrează mai
multe săptămâni în apă cu cenuşă şi salpetru. Apoi se usucă şi se bate cu un mai până ce masa de-
vine moale şi spongioasă. Înainte până la descoperirea chibriturilor, iasca era folosită la aprinsul
focului. Ea mai este întrebuinţată ca material izolant şi se aplică pe răni pentru oprirea scurgerii
sângelui. Acolo unde se execută operaţiuni culturale raţionale s-a constat o micşorare simţitoare a
atacului ciupercii. Strângerea aparatelor fructifere, care se practică la noi destul de intens în anumite
teritorii pentru extragerea de iască, după cum arată experienţa, nu contribuie la controlul radical al
ciupercii.
3.7.8. Iasca fagului - Ganoderma applanatum (Pers.) Pat.
Este una din ciupercile xilofage cu o mare răspândire în pădurile noastre. Această ciupercă se
instalează pe foioase şi mai rar pe răşinoase. Este mult asemănătoare cu iasca fagului, dar
pălăriile sunt mai subţiri şi pot atinge diametre până la 0,80 (1) m. Pălăriile sunt izolate sau mai
multe suprapuse, acoperite pe faţa superioară de o crustă cenuşie-ruginie, deseori deasupra cu o
pulbere cu aspectul celei de cacao; carnea de consistenţa plutei, brună-deschis-floconoasă, la tăiere
cu o suprafaţă mătăsoasă, la rupere fibroasă; pe faţa inferioară tuburile albe sau gălbui, la frecare
devin brune (fig.11). Fructifică abundent în decursul perioadei de vegetaţie. S-a calculat că un aparat
fructifer produce anual până la 35 miliarde de spori.
78
Fig. 11. Ganoderma applanatum
Arborii în picioare sunt infectaţi prin rănile din lungul trunchiului lor; ciuperca se propagă în
duramen. Lemnul în prima fază de putrezire este brăzdată de dungi albe în sens tangenţial şi radial,
iar la urmă este transformat într-o masă albă, spongioasă constituită din celuloză. Putrezirea poate
înainta în jos de la rană până la 4-5 m, ceea ce cauzează mari pierderi de masă lemnoasă cu ocazia
debitării în buşteni.
3.8. BOLILE LA FRASIN
3.8.1. Făinarea frasinului - Phyllactinia suffulta (Rebent.) Sacc., Ph. guttata (Wallr.) Lev., Ph.
corylea (Pers.) Karst.
Ciuperca este un parazit de frunze al diferitelor specii forestiere. În decursul evoluţiei sale s-a
specializat pe anumite gazde o serie de forme biologice, din care la noi SĂVULESCU a identificat
următoarele: f. alni Hammerl., pe anini; f. betulae Thum., pe mesteacăn; f. carpini-betuli Thum. pe
carpen, f. fagi Duby pe fag; f. macrosporae Atk. pe gorun; f. oxycanthae Roumeg pe păducel etc.
Cel mai imens atac se semnalează pe frasin şi alun. Făinarea apare destul de târziu, în luna
iulie, când se observă mai adesea pe faţa inferioară a frunzelor ca şi extremitatea lujerilor pete
neregulate, rotunde, cenuşii-albicioase. Aceste pete se măresc continuu până ce acoperă suprafaţa
limbului sau lujerilor; ţesuturile dedesubt se brunifică parţial sau pe toată întinderea petelor.
Răspândirea ciupercii se face prin conidii unicelulare cilindric-măciucate care se formează
izolate sau câte două la extremitatea unor filamente erecte (conidiofori); aceste conidii aparţin de tipul
caracteristic genului de ciuperci imperfecte Ovulariopsis (fig.12).
79
Fig. 12. Făinarea frasinului - Phyllactinia corylea
Toamna apar cleistoteciile diseminate pe faţa inferioară a frunzelor, sub forma unor bobiţe
sferice, abia vizibile cu ochiul liber. Acestea iernează pe frunzele căzute sau răspândite pe sol.
Cleistoteciile prezintă apendici (fulcre) de forma unui atac de seringă cu o umflătură sferică
la locul de pornire. Fulcrele pe timp uscat se strâng şi ridică cleistoteciile, care astfel se desprind de
pe substrat şi sunt transportate de vânt sau ploi. La începutul verii pereţii cleistoteciilor se crapă şi
lasă să iasă afară ascosporii, care produc o nouă infecţie.
Făinarea este o boală comună din lăstărişurile şi plantaţiile de frasin din luncile însorite cu
atmosfera umedă. Ea poate cauza o cădere prematură a frunzelor; în cursul iernii lujerii infectaţi
care nu s-au maturizat deplin, pot degera către extremitate. Ca urmare se înregistrează o încetinire a
creş- terii exemplarelor atacate, o lăbărţare a coroanei şi o micşorare a producţiei lemnoase.
Boala se combate în pepiniere şi plantaţii prin procedeele indicate la făinarea stejarilor.
3.8.2. Prăfuirea frunzelor de frasin - Venturia fraxini Aderh; f. c.

Fusicladium fraxini Aderh.
Această ciupercă vegetează parazitar pe foliolele şi peţiolul frunzelor de frasin. Ea produce

pătări asemănătoare cu făinările frasinului. Miceliul ciupercii se dezvoltă mai ales pe suprafaţa
foliacee dar pătrunde şi în ţesuturi.
Puieţii atacaţi prezintă pe suprafaţa superioară a foliolelor şi a peţiolului lor pete mari
neregulate, de culoare cenuşiu-închis, situate între nervuri. Ţesutul dedesubt se modifică, colorându-
se în brun-ruginiu. Foliolele atacate în cursul secetelor de vară se ofilesc puternic şi se usucă
începând de la brun-ruginiu. Foliolele atacate în cursul secetelor de vară se ofilesc puternic şi se
usucă începând de la vârf către bază. Frunzele uscate cad prematur. Puieţii arată o creştere normală,
datorită faptului că atacul ciupercii se intensifică după terminarea creşterii în lungime a tulpinii
80
şi lujerilor laterali. În general atacul se intensifică în anii ploioşi, când miceliul ciupercii se dezvoltă
viguros. În dreptul petelor ia naştere forma conidiană a ciupercii denumită Fusicladium fraxinii
Aderh.Pentru controlul acestei boli se recomandă: - strângerea frunzelor căzute în tot cursul anului şi
mai ales toamna şi arderea lor; - stropirea puieţilor cu zeamă bordeleză sau sulfocalcică. Prima
stropire se face în lunile iunie şi iulie. În acest scop se utilizează zeamă bordeleză în concentraţie de
1‰. Zeama sulfocalcică, care are avantajul de a combate în acelaşi timp şi făinarea frasinului se face
de 32-34°B şi se întrebuinţează în concentraţie de 1/30.
3.8.3. Cancerul frasinului - Pseudomonas savastanoi (Smith) Stevens., var. fraxini Brown
Cancerul bacterian al frasinului este o boală destul de comună, mai ales în locurile expuse
secetelor. În general, atacul se observă la arborii maturi, de obicei pe ramuri şi ceva mai rar pe
tulpină; în acest caz boala nu este atât de dăunătoare. Dacă infecţia se produce la exemplare tinere,
atunci creşterea acestora este puternic stânjenită, ele dobândesc un port arbustiv şi la vârsta de 20 ani
până la 30 ani abia ating 1-1 m înălţime.
Cancerele sunt de două tipuri: cele mai frecvente sunt cancerele de tip adâncit (de puţ) şi mai
rar de tipul umflat (în formă de cocoaşă). În lungul unui ax pe aceeaşi linie longitudinală se pot găsi
mai multe cancere, la oarecare distanţă unele de altele. De obicei, cancerele se nasc în dreptul
nodurilor (cicatricei frunzelor), dar apoi secundar pot să formeze şi altele în lungul internodurilor.
Atacul bacteriei poate începe de la suprafaţă. În acest caz se ivesc mai întâi crăpături fine în
periderm şi în straturile scoarţei imediat urmă- toare. În stadiul următor, apar crăpături de jur
împrejur şi cancerul se deschide dezvelind ţesuturile interne brune şi înnegrite, în jurul cărora scoarţa
se colorează în galben sau roşu-portocaliu. Cancerul arată de regulă o crăpătură în lungul axului de la
care pornesc crăpături laterale mai scurte şi neregulate. Scoarţa din jurul cancerului dobândeşte pe o
lăţime mai mare sau mai mică un ritidom gros cu ţesuturile brunificate sau înnegrite. Într-un stadiu
mai înaintat, porţiuni de scoarţă din jurul cancerului sunt îndepărtate cu totul dezvelind lemnul, care
la rândul său se colorează în brun-negricios, se crapă sau crapă o suprafaţă aşchioasă.
De obicei, cancerul este înconjurat de o umflătură în formă de val, foarte îngustă. Cu timpul,
ca urmare a dezlănţuirii procesului de acoperire a rănii, scoarţa din jurul cancerului pe o
anumită lăţime se îngroaşă puternic, se hipertrofiază, iar inelele de lemn de dedesubt se lărgesc. În
acest fel, can-cerele se adâncesc înspre centru, iar în jurul lor axul se îngroaşă formând umflături
laterale, în formă de cocoaşă sau de butoiaş. Pe măsură ce se produce o lărgire a cancerului, axul are
o creştere excentrică înspre sectorul rămas sănătos. Cancerele pot atinge între 10 şi 30 de ani,
81
diametre până la 10-20 cm. Axele infectate pot vegeta timp îndelungat sau dacă sunt încon-jurate
complet de cancer, toată porţiunea lor de la cancer spre vârf se usucă. Uscarea ramurilor are mers mai
rapid decât a tulpinii, mai ales când cancerul se dezvoltă la baza lor şi le strangulează.
Dacă se secţionează un ax în dreptul unui cancer încă nedeschis se observă cu ochiul liber pe
lângă brunificarea scoarţei şi goluri de mărimi şi forma neregulate. În aceste goluri se găsesc mase
gelatinoase pline cu bacterii, care după uscarea lujerilor dispar. Mai târziu, prin lărgirea şi unirea
acestor cavităţi ca şi în urma morţii celulelor din regiunea infectată, cancerul se deschide înspre
exterior şi se măreşte progresiv, destul de încet. În lujerii anuali bacteria se poate introduce şi în
lemn, cauzând atât o colorare (alterarea cromatică) a alburnului cât şi dezagregarea sa parţială la
supra- faţa rănii. Aici bacteria se găseşte în vase (trachee) şi are formă de bastonaş.
Nu este încă stabilit, dacă infecţia se propagă prin lemn. Mai curând este probabil că infecţia
se propagă prin tuburile ciuruite ale scoarţei, de la care pornesc apoi cancerele secundare. Aceste
cancere produse în profunzimea scoarţei ajung la suprafaţă prin omorârea şi îndepărtarea
peridermului şi celulelor subiacente. Bacteria se poate izola din masele mucilaginoase aflate în
ţesutul infectat.
Boala progresează în timpul verii şi mai ales în anii ploioşi. Prelin- gerea apei de ploaie pe
ramuri şi tulpini este unul din factorii care propagă în jos pe ax bacteria dintr-o rană deschisă.
Aceasta explică dispunerea cancerelor în şiruri longitudinale, ca şi infectarea exemplarelor de frasini,
care se găsesc sub coroana unui arbore matur bolnav, precum şi situarea în pâlcuri a exemplarelor
infectate. Alţi agenţi de propagare mai sunt insectele xilofage şi vântul.
Ca mijloace de control a acestei boli: eliminarea radicală a frasinilor atacaţi. Pentru
prevenirea cancerelor este recomandat ca frasinul să se cultive în staţiuni proprii şi să se elimine la
timp exemplarele bolnave.
3.8.4. Pătarea neagră a lujerilor de frasin - Hysterographium fraxini (Pers.) de Not.
Această ciupercă foarte comună este în mod obişnuit un saprofit pe lujeri, ramuri şi tulpinile
tinere uscate ale speciilor de frasin. În condiţii nefavorabile de vegetaţie ciuperca devine un
parazit, invadând porţiunile vii ale axelor unde provoacă o pătare a scoarţei în brun-negricios, apoi
desfacerea în plăci şi uscarea părţilor de axe aflate mai sus de locul apariţiei ei.
Pe plăcile de scoarţă moartă, apare mai întâi tapetul de conidii unicelulare lungi, aparţinând
genului de ciuperci imperfecte Myxosporium. Apoi se formează în cursul verii apoteciile, care sunt
negricioase, proeminente, ovale, dispuse neregulat, la maturitate cu o deschidere în lung. Ascosporii
sunt bruni, pluricelulari, cu pereţii transversali şi longitudinali, slab strangulaţi la mijloc.
82
Ea apare mai rar în pepiniere şi foarte frecvent în plantaţiile tinere. Frasinii sunt atacaţi cu
intensitate de această ciupercă în staţiunile expuse secetelor. Atacul ciupercii este precedat de o serie
de fenomene maladive, care se produc în solurile prea compacte din locurile uscate şi anume: usca-
rea vârfului tulpinii, bifurcarea repetată a tulpinii ca urmare a uscării mugurilor terminali,
predominanţa în ramificaţii a lujerilor scurţi, care poartă frunze îngrămădite în mănunchiuri şi, în
sfârşit, dezvoltarea exagerată pe tulpină a unei cruste a lichenului Xanthoria parietina Th. Atacul
ciupercii se intensifică în anii secetoşi, producând chiar o uscare în masă a plantaţiilor tinere; de cele
mai multe ori însă, în urma atacului repetat, frasinii capătă o creştere arbustivă.
Întrucât cultura frasinului s-a extins în pădurile de silvostepă, ca şi în perdelele forestiere
din stepă şi silvostepă atacul ciupercii a luat aici o mare dezvoltare. De aceea, se recomandă să nu se
cultive frasinii decât în locuri proprii, cu soluri fresce până la jilave.
3.8.5. Iasca frasinului - Fomes cytisinus (Berk.) Gill., sin.Polyporus fraxineus Fr., Ungulina fraxina
(Fr.) B. et G.
Această ciupercă produce putrezirea duramenului la arborii în picioare, mai ales la frasin şi
nuc, mai rar pe sălcii, plopi, stejari, salcâm, glă- diţă etc. Aparatele sale fructifere se aseamănă cu
cele ale lui Fomes fomentarius (L.) Gill. - iasca fagului dar au o coloraţie crem, crem-rozie până la
brună; carena albă-gălbuie, lignicoloră cu nuanţe roz şi nu brun-închis ca la iasca fagului. Pot atinge
dimensiuni până la 0,40 m în diametru. Produce o putrezire albă cu dungi roz; în interiorul lemnului
putred se formează xilostrome albe, de forma şi consistenţa pielii de mănuşă.
Este frecventă, mai ales la arborii de pe alei, care sunt supuşi elagajului artificial. Arborii
atacaţi trebuie tăiaţi.
3.9. BOLILE LA MESTEACĂN
3.9.1. Mumifierea fructelor de mesteacăn - Sclerotina betulae Woron
Ciuperca invadează fructele, ale căror ţesuturi interioare le digeră în cea mai mare parte şi le
înlocuieşte cu stroma sa. Pe fructele atacate se observă două broboane negre, situate către adâncitura
de sus dintre aripi. Apoteciile dotate cu un picior foarte lung apar primăvara. Ascosporii infectează
amenţii în timpul înfloririi.
83
Atacul fructelor este frecvent. Nu are însă o importanţă economică, dat fiind marea producţie
de fructe a mestecenilor.
3.9.2. Făinarea frunzelor de mesteacăn - Phyllactinia suffulta (Rebent.) Sacc.
Ciuperca se dezvoltă vara pe faţa inferioară a frunzelor. Toamna, pe miceliul alb apar
cleistoteciile sub forma unor sfere mici negre.
Ciuperca este un parazit de frunze al diferitelor specii forestiere. În decursul evoluţiei sale s-a
specializat pe anumite gazde o serie de forme biologice, din care la noi SĂVULESCU a identificat
următoarele: f. alni Hammerl., pe anini; f. betulae Thum., pe mesteacăn; f. carpini-betuli
Thum. pe carpen, f. fagi Duby pe fag; f. macrosporae Atk. pe gorun; f. oxycanthae Roumeg pe
păducel etc.
Făinarea apare destul de târziu, în luna iulie, când se observă mai adesea pe faţa inferioară a
frunzelor ca şi extremitatea lujerilor pete neregulate, rotunde, cenuşii-albicioase. Aceste pete se
măresc continuu până ce acoperă suprafaţa limbului sau lujerilor; ţesuturile dedesubt se brunifică
parţial sau pe toată întinderea petelor.
Răspândirea ciupercii se face prin conidii unicelulare cilindric-măciucate care se formează
izolate sau câte două la extremitatea unor filamente erecte (conidiofori); aceste conidii aparţin de
tipul caracteristic genului de ciuperci imperfecte Ovulariopsis.
Toamna apar cleistoteciile diseminate pe faţa inferioară a frunzelor, sub forma unor bobiţe
sferice, abia vizibile cu ochiul liber. Acestea iernează pe frunzele căzute sau răspândite pe sol.
Cleistoteciile prezintă apendici (fulcre) de forma unui atac de seringă cu o umflătură
sferică la locul de pornire. Fulcrele pe timp uscat se stâng şi ridică cleistoteciile, care astfel se
desprind de pe substrat şi sunt transportate de vânt sau ploi.
La începutul verii pereţii cleistoteciilor se crapă şi lasă să iasă afară ascosporii, care produc o
nouă infecţie.
Făinarea este o boală comună din lăstărişurile şi plantaţiile de mes- teacăn din luncile însorite
cu atmosfera umedă. Ea poate cauza o cădere prematură a frunzelor; în cursul iernii lujerii infectaţi
care nu s-au maturizat deplin, pot degera către extremitate.
Ca urmare se înregistrează o încetinire a creşterii exemplarelor atacate, o lăbărţare a coroanei
şi o micşorare a producţiei lemnoase. Boala se combate în pepiniere şi plantaţii prin procedeele
indicate la făinarea stejarilor.
84
3.9.3. Rugina frunzelor de mesteacăn - Melampsordium betulinum

(Pers.) Kleb., f.c. Peridermiun laricis Arth. et Kern
Ciuperca este comună la noi în arealul natural al mestecenilor. Ea dezvoltă stadiul ecidian pe
acele de larice.
Pe frunzele mestecenilor, începând cu luna iunie, apar pete galbene- pal, distanţate, vizibile
pe faţa superioară; în dreptul petelor, dar pe faţa inferioară se dezvoltă uredosorii care se văd mai
întâi ca nişte broboane gălbui şi apoi după ce se sparg, ca nişte cavităţi înconjurate de resturile
albicioase ale peridiei (membranei) lor rupte. Uredosporii se produc aici în număr considerabil şi
reinfectează frunzele de mesteacăn, din care cauză numărul uredosorilor sporeşte în tot cursul verii.
Toamna se formează şi teleutosorii, tot pe faţa inferioară a frunzelor dar, spre deosebire de ure-
dosori, au o culoare brună. Frunzele puternic infectate, în verile secetoase se usucă şi apoi cad
prematur. Se presupune că ciuperca este capabilă să ierneze în stadiul de uredospori şi deci se poate
propaga de la un an la celălalt pe mesteacăn, fără a mai trece prin stadiul ecidian de pe larice.
Boala nu produce pagube însemnate.
3.9.4. Mătura vrăjitoarelor la mesteacăn - Taphrina turgida (Rostr.) Sad.
Ciuperca se dezvoltă parazitar pe mesteacănul comun (Betula verru- cosa) şi pe mesteacăn

păros (B.pubescens). Pe exemplarele atacate apar mai multe mături, datorită excitaţiei produsă de
ciupercă asupra mugurilor dorminzi de la mijlocul ramurilor normale. Ramificaţia măturii este
formată din lujeri către bază şi lujeri numeroşi din cei mai scurţi către vârf. Orien- tarea ramurilor
măturii este neregulat negativ geotropică. Ramurile principale ale măturii sunt ceva mai groase decât
cele normale şi prezintă la locul de inserţie o umflătură bulbiformă. Frunzele măturii sunt încreţite,
cu perişori lungi, de un verde-închis şi pe faţa inferioară, slab cenuşiu brumate. Procesul de
diferenţiere a ţesuturilor atacate este redus, din care cauză lujerii nu se pot maturiza până toamna.
Iarna, o parte din lujeri degeră, după care în anul următor se nasc noi rămurele subţiri de
pe porţiunile lor vii, din care cauză ramificaţiile se îmbogăţesc.
Măturile pot atinge dimensiuni mari, până la 1 m în diametru. La locul de inserţie al măturii
ramura purtătoare se umflă puternic în formă de fus, iar cu timpul aici ia naştere un cancer.
Himenul cu asce apare pe faţa inferioară a frunzelor măturii, la început sub cuticulă şi apoi
proemină deasupra epidermei. Ascele se dezvoltă în tot cursul verii; sunt ovoid-cilindrici, retezate
85
sau slab ştirbite la vârf, cu ascospori numeroşi. Ciuperca este perenă şi iernează în muguri.
Mătura vrăjitoarelor este destul de frecventă, dar nu cauzează mari daune. În cazuri speciale,
la arborii ornamentali se combate boala prin îndepărtarea repetată a măturii. Pe mesteceni se mai
găsesc şi alte specii de Taphrina, de minimă importanţă.
3.9.5. Iasca mesteacănului - Piptoporus betulinus (Bull.) Karst., Polyporus betulinus (Bull.) Fr.
Ciuperca are o largă răspândire pe orice material lemnos de la speciile de mesteacăn aflat pe
sol. Poate avea şi o dezvoltare parazitară în trunchiul arborilor în viaţă.
Aparatele sale fructifere se găsesc din abundenţă către toamnă, sunt anuale, mai întâi sferice,
apoi de forma unei pălării semicirculare, cu diametre variate rareori până la 25 (30) cm în diametru
şi destul de groase. Suprafaţa lor superioară este netedă, învelită de o pieliţă de culoarea scoar- ţei
tulpinii; carnea este moale, de un alb de zăpadă, după uscare devine friabilă. Stratul de pori este alb-
gălbui până la brun. La locul de inserţie pre- zintă o prelungire în sus ca o cocoaşă. Produce un mare
număr de spori foarte mici, necoloraţi, care infectează arborii în viaţă prin răni (fig.12).
Ciuperca produce o putrezire a lemnului galbenă-albicioasă sau galbenă-rozie. La arborii
tineri atacul se localizează în inima tulpinii şi aceştia nu arată vătămări exterioare. Cu timpul şi în
condiţii nefavorabile de vegetaţie ciuperca se propagă în alburn, stânjenind circulaţia sevei. Arborii
aceştia intră în fază de lâncezire, prezentând uscări periodice a vârfului şi crăcilor coroanei. Este
unul din factorii importanţi care scur- tează viaţa exemplarelor mature de mesteceni şi durata de
conservare a lemnului lor în natură. Atacul ciupercii progresează rapid cu vârsta arborilor; de la
vârsta de 50-60 ani procentul arborilor cu iască devine din ce în ce mai mare până la 80-100%.
Piptoporus betulinus Polyporus betulinus
Fig. 12. Iasca mesteacănului
86
Fenomenul de putrezire a tulpinii este favorizat de condiţiile improprii de vegetaţie:

compactitatea excesivă a solului, secete prelungite şi altele. Lemnul putrezit prezintă crăpături
radiare şi tangenţiale şi se deose- beşte de cel atacat de iasca fagului care se preface într-o masă
prăfoasă.
Buştenii sau manelele de mesteacăn trebuie scoase cât mai repede din pădure şi uscate pentru
că altminteri în decursul unei perioade de vegetaţie, putrezesc total.
În păduri practic nu se poate controla decât prin eliminarea exemplarelor atacate cu ocazia
operaţiunilor culturale.
3.10. BOLILE LA NUC
3.10.1. Arsura nucului - Xanthomonas juglandis (Pierce) Dowson, Pseudomonas juglandis Pierce;
Bacterium juglandis Erw. Smith
Arsura nucului produsă de bacteria Xanthomonas juglandis (Pierce) Dowson , este una din
bolile cele mai periculoase din pepiniere. Boala se manifestă nu numai pe puieţi ci şi la arbori
maturi; bacteria infectează frunzele, tulpina puieţilor, lujerii incomplet lignificaţi şi fructele, de
unde se poate izola şi pune în evidenţă. Simptomele bolii au un aspect diferit, după organul atacat.
Pe foliole apar la început pete lunguieţe, înguste, care merg în direcţia nervurilor secundare.
Mai târziu şi pe restul laminei se ivesc pete mici, rotunde sau colţuroase, care se unesc în pete mari
neregulate, brune, în dreptul cărora ţesutul se usucă. Foliolele infectate mai de timpuriu se
deformează; în cazul unor atacuri grave, frunzele se pot usca în întregime, după care mai rămân un
timp îndelungat aderente pe ramuri, spre deosebire de frunzele cu arsuri de insolaţie, care cad
imediat după uscare. Atacul pe frunze este în general redus şi nu aduce prejudicii importante în
dezvoltarea arborilor.
Bacteria mai cauzează arsura tulpinii puieţilor. Infecţia are loc în stadiul în care tulpina
este incompletă lignificată. Pe tulpina infectată se văd răni mai mult sau mai puţin vizibile, situate
de obicei în dreptul cicatricei frunzelor; rănile sunt provocate iniţial de geruri târzii. Din aceste răni
se scurge un lichid vâscos la început lăptos, albicios, apoi negricios, care după întărire formează o
peliculă uşor detaşabilă de pe scoarţă. În jurul rănii se formează o pată brună-negricioasă, care se
întinde mai mult în lungul şi mai puţin în jurul axului. Coaja din dreptul petelor se înnegreşte şi se
usucă şi ia aspectul unei arsuri, de unde şi numele bolii). De la rană por- neşte către interior, mai
87
puţin în sus şi mai mult în jos, ajungând adesea până la colet, o înnegrire a lemnului şi o putrezire
umedă (înmuiere) a măduvei. Tulpinile infectate ale puieţilor se usucă pe porţiunea de la rană în
sus sau chiar total în cursul lunilor iunie şi iulie. Părţile uscate ale tulpinii păstrează frunzele
uscate aderente. La puieţii mai în vârstă, ca şi la arbori, infecţia se produce pe lujerii anuali, a căror
coajă se înnegreşte pe porţiuni mari. Lujerii aceştia se usucă în mare număr. În cazul când tulpina se
usucă total, de la colet pornesc mai mulţi lăstari, care se pot infecta din nou la rândul lor. Prin
repetarea an de an a atacului, puieţii iau un port tufos sau mai adesea se usucă cu totul. Arsura
nucului este o boală extrem de gravă la puieţii de 1-3 ani şi poate compromite total producţia de
puieţi de acest fel. Bacteria atacă şi fructele (fig.13). Infecţia are loc în pistilul florii, mai ales dacă
acesta este vătămat de gerurile târzii, după care atacul se continuă în fruct. Nucile infectate rămân
mici, adesea se deformează, au supra- faţă zbârcită, se înnegresc cu totul şi cad în cursul verii.
Această for-mă de atac este de asemenea gravă; producţia arborilor în anii cu rod poate să se
micşoreze cu 50% şi chiar mai mult.
Infecţia cu bacterii se face prin intermediul insectelor, care sunt atrase de scurgerile de sevă
din răni; de aici ele se contaminează cu bacterii şi pot, prin înţepare sau roadere să le introducă în
diferite alte organe. Mai adesea infecţia are loc direct prin răni, mai ales prin acelea cauzate de
îngheţurile târzii. De aceea, atacul începe din dreptul frunzuliţelor atinse de îngheţuri. Boala este
foarte răspândită în pepinierele, care se găsesc în staţiuni de ger. Din rănile arsurii boala poate fi
transmisă la puieţii sănătoşi prin picăturile de ploaie sau lucrătorii care vin în atingere cu scurgerile
bacteriene direct sau indirect prin unelte.
Fig. 13. Arsura nucului - Xanthomonas juglandis
88
Boala se manifestă cu intensitate în anii ploioşi ca şi în cei în care s-au produs dăunări de
îngheţuri târzii.
În vederea prevenirii şi controlului acestei boli în pepinierele forestiere se recomandă:
- să nu se cultive nucul în pepinierele expuse îngheţurilor târzii;
- să se dezinfecteze solul înainte de semănarea nucilor după una din metodele indicate
pentru controlul fuzariozei;
- să se dezinfecteze nucile înainte de semănare introducându-se într-o soluţie de sublimat
(1‰), timp de 20 minute sau formalină (1‰) timp de 15 minute, după care se clătesc în apă călduţă
şi care a fost mai înainte fiartă în clocot;
- în cazul când s-a ivit boala în pepinieră, se vor scoate puieţii infectaţi şi se vor arde.
Rănile cauzate de diferiţi agenţi la puieţi încă neinfectaţi se dezinfectează imediat cu carbolineum.
Se va mai avea grijă să se stropească puieţii neinfectaţi cu zeamă bordeleză 1,5% neutralizată.
Stropirea de bază este cea din timpul desfacerii mugurilor, care se face când frunzele au atins 2-3
cm lungime. O altă stropire se execută în a doua decadă a lunii iunie.
Controlul este foarte dificil.
3.11. BOLILE LA PLATAN
3.11.1. Antracnoza frunzelor de platan - Gnomonia veneta (Sacc et Speg.) Kleb., f.c.
Gloeoporium nervisequum (Fuck.) Sacc., Discula platani (Peck.) Sacc., Sporonema platani Bauml.
Este o boală comună şi atacă mai mult platanul occidental decât pe cel oriental.
Ciuperca atacă, la sfârşitul primăverii, frunzele şi lujerii de platani. Pe frunzele atacate apar
pete, care se prelungesc în mod caracteristic în lungul nervurii principale şi a celor laterale, pornind
înspre peţiol. În timpul creşterii limbului, ţesutul brunificat al petelor se dezagregă, iar când petele
ajung la peţiol frunzele se usucă cu totul şi cad. Paralel mai sunt atacaţi lujerii tineri, care se pătează
spre vârf şi se usucă (fig.14).
89
Fig. 14 Antracnoza frunzelor de platan - Discula platani
S-au găsit atacuri şi pe ramuri mai groase, care pornesc de la o rană, cărora li se usucă tot
frunzişul, înainte ca ciuperca să se propage în frunze.
Boala poate produce vătămări grave la arbori, în anii ploioşi. Miceliul ciupercii se dezvoltă
în toate ţesuturile frunzei, iar în ramuri pătrunde în ţesuturile vii ale scoarţei, pe care le omoară,
în acelaşi timp cu zona cambială situată dedesubt.
Fructificaţiile ciupercii apar pe frunze, în dreptul nervurilor din cuprinsul petelor, ca şi
pe lujeri în dreptul lenticelelor. Ele au aspectul unor punctuleţe abia vizibile, care se evidenţiază în
momentul ieşirii sporilor. Fructificaţiile imperfecte ale ciupercii sunt de diferite tipuri:
a) acervule situate pe frunze aparţinând speciei Gloeosporium nervisequum (Fuck.) Sacc.;
b) picnidii mai mici situate pe lujeri şi ramuri aparţinând speciei Discula platani (Peck) Sacc.
Acestea se formează în cursul verii. Iarna pe frunzele uscate, rămase aderente pe ramuri, se găsesc
picnidii aparţinând speciei Sporonema platani Bauml.
Periteciile se formează pe frunzele căzute, după trecerea iernii. Ascos- porii infectează de
timpuriu frunzele în creştere.
Atacul ciupercii este vătămător, când se iveşte la puieţi. Arborii maturi însă după un atac se
pot reface.
În pepiniere, boala se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză în concentraţie de 0,5-
0,75%, în perioada de creştere a frunzei, când are loc infecţia. La arborii maturi se poate combate
prin tăierea ramurilor bolnave şi dezinfectarea rănilor. Dezinfectarea se face cu bune rezultate cu o
soluţie de sulfat de fier, în amestec cu acid sulfuric. În timpul iernii cu această soluţie se poate
efectua fie o badijonare a rănilor, fie o stropire generală a puieţilor toaletaţi.
90
3.12. BOLILE LA PLOP
3.12.1. Băşicarea frunzelor de plop - Taphrina aurea (Pers.) Fr. Ciuperca se instalează pe frunzele
diferitelor specii de plopi şi anume: plopul negru, plopii negri hibrizi, plopul alb etc.
În dreptul locului de infecţie se produce o hipertrofiere a ţesutului limbului, datorită căreia se

formează nişte băşicuţe ridicate către faţa superioară şi mai rar cufundate către faţa inferioară.
Acestea apar în luna iunie sunt semisferice sau elipsoidale, de 1-3 cm în diametru, de o coloraţie mai
întâi verzuie, apoi în partea concavă, de un galben-auriu până la portocaliu viu. Celulele din dreptul
băşicuţelor mor şi apoi aceste băşicuţe cu timpul se brunifică, se usucă şi se dezorganizează,
provocându-se perforări şi ruperi neregulate ale limbului (fig.15).
Fig. 15. Băşicarea frunzelor de plop - Taphrina aurea
Pe fundul băşicuţelor până toamna târziu apare tapetul de asce. Ascele sunt de forma unui
sac, puţin strangulate la nivelul epidermei, cu sau fără pedicel. În asce sunt numeroşi ascospori
dotaţi cu o picătură uleioasă de culoare galbenă-aurie, care împrumută coloraţia băşicuţelor.
Ciuperca iernează în stadiul de ascospori, care cad direct pe sol sau o dată cu frunzele.
Primăvara infecţia porneşte din ascosporii situaţi pe sol şi de aceea în prima fază sunt mai atacate
frunzele ramurilor de jos. Mai târziu ciuperca se propagă prin ascosporii produşi pe frunze şi atacul
se generalizează în toată coroana, sporind continuu. Frunzele atacate intens în cursul secetelor de
vară pot cădea prematur.
91
Condiţiile care influenţează mersul bolii sunt puţin cunoscute, în unii ani se constată o
frecvenţă mare a bolii, iar în alţi ani mai mică.
Atacul în unele cazuri este dăunător, împiedicând dezvoltarea normală a lujerilor, fără însă a
atinge intensitatea atacului produs de rugina plopului.
Controlul ciupercii se face cu succes prin stropire cu zeamă bordeleză, pulverizări cu praf de
sulf sau cu produse fitofarmaceutice pe bază de sulf. Prima stropire se execută imediat după
desfacerea mugurilor, când frunzele au atins mărimea de 2-3 cm, iar a doua după o lună. Pe măsura
apa- riţiei „băşicuţelor” în pepiniere se recomandă înlăturarea frunzelor infectate şi arderea lor.
Pentru prevenirea atacului, important este ca în pepinieră să avem grijă să ardem toamna, toate
frunzele de plop căzute. Solul să nu fie prea umed sau prea uscat, prea compact, să fie destul de
bogat în materii nutritive şi cu un conţinut suficient de calcar, nu prea bogat în substanţe azotoase;
este deci de recomandat ca plopii să nu fie cultivaţi în anul următor după leguminoase, ci după 2-3
ani. Culturile trebuie ferite de îngheţurile timpurii şi târzii.
3.12.2. Ruginile plopilor - Melampsora populina (Pers.) Lev.
Culturile de plopi şi plopişurile naturale sunt frecvent invadate de aceste rugini.

Melampsora populina este o specie colectivă, din care s-au diferenţiat mai multe specii de
Melampsora. Toate acestea dezvoltă stadiul de uredosori şi teleutosori pe frunze şi lujeri ale
diferitelor specii de Populus, în curs de creştere. În acest stadiu speciile de Melampsora se deosebesc
cu greu. Forma ecidiană se găseşte pe diferite plante-gazdă intermediare din variate familii
(Pinaceae, Papaveraceae, Fumariaceae, Euphorbiaceae).
Ciclul evolutiv anual al ruginilor începe prin apariţia spermogoniilor pe faţa inferioară a
frunzelor plantelor-gazdă intermediare. Ele sunt situate pe nişte pete gălbui, unde se evidenţiază ca
nişte punctuliţe portocalii, izolate sau grupate. Ceva mai târziu pe aceleaşi gazde apar ecidiile pe
feşele inferioare ale frunzelor şi mai rar pe lujerii în creştere. Ecidiile sunt de tipul Caeoma adică
lipsite de un înveliş propriu. În interiorul lor, ecidiosporii sunt aranjaţi în şiruri, au o formă sferică
sau elipsoidală şi o membrană fin verucoasă. Aceşti spori transmit boala pe plopi.
Infecţia plopilor are loc pe frunzele tinere, ca şi pe lujeri, în curs de creştere cu cuticula
subţire. Pe faţa inferioară a frunzelor, în iunie, după 8-10 zile de la reuşita infecţiei, se ivesc
uredosorii sub forma unor mici broboane rotunjite, portocalii, izolate sau în grupe. Uredosorii sunt
ovoidali, pedicelaţi, situaţi într-un singur strat amestecaţi cu parafize măciucate. Ei infectează
organele tinere tot ale plopilor producând în cursul verii, noi generaţii de uredosori. În acest mod,
92
frecvenţa şi intensitatea atacurilor de rugină se măreşte continuu, în condiţii favorabile ale

dezvoltării lor. Uredosorii mai apar pe peţiolul frunzelor, pe porţiunile în creştere ale lujerilor şi
chiar pe faţa superioară a limbului. Către sfârşitul verii, alături de uredosori se formează teleutosorii
brun-închişi, izolaţi sau reuniţi în mici grupe, până la 1 mm în diametru (fig.16).
La noi în ţară SĂVULESCU a identificat următoarele specii de rugini de plopi, diferenţiate pe
plante gazdă indicate:
Specii de rugini Stadiul ecidian pe

Stadiul de uredospori şi teleutospori pe
Populus nigra, P.nigra var.pyramidalis, Larice; în acest stadiu

Melampsora larici-populina Kleb.
P.balsamifera nu a fost găsită în
Melampsora larici-tremulae Kleb. Populus alba România
Melampsora pinitorqua (A.Br.) Rostr. Populus tremula Pinul silvestru
Populus alba, P.nigra,
Melampsora rostrupii Wagner P.tremula, plopii negri hibrizi Mercurialis perenis
Populus tremula, plopii Corydalis sp.,

Melampsora magnusiana Wagner negri hibrizi Chelidonium majus
Teleutosorii sunt gălbui, unicelulari, prismatici, strâns uniţi într-un strat situat sub epiderma
frunzei. Ei rămân sub epidermă şi iernează în frunzele căzute. Primăvara teleutosorii sunt dezveliţi
prin dezagregarea epidermei sau germinează sub aceasta. Din fiecare teleutosor iese bazidia sub
formă de tub, care la extremitate se divide în patru celule, din care pornesc lateral pe câte o sterigmă
bazidiosporii. Aceştia infectează în mai plantele-gazdă intermediare, pe care ruginile încep un nou
ciclu de evoluţie.
Pe frunzele de plopi atacate, în dreptul uredosorilor ţesuturile frunzei se brunifică şi se
usucă. Astfel se produc pete la început izolate care, pe măsura înmulţirii uredosorilor, se reunesc
cuprinzând o bună parte din suprafaţa limbului. Frunzele atacate pe timp secetos se ofilesc în
procent mare, se usucă şi cad prematur. Frunzele intens atacate transpiră puternic, ceea ce contribuie
la uscarea lor.
Ciupercile provoacă la început o aglomerare a amidonului în frunze; în timpul dezvoltării
aparatelor fructifere ele consumă apoi rezervele de materii nutritive care sunt sustrase gazdei. Din
această cauză, lujerii atacaţi înspre vârf nu se maturizează complet şi iarna pot degera. În urma
atacurilor ciupercii, exemplarele tinere îşi pot pierde vârful, dobândesc tulpini strâmbe sau ramificate
de jos, se debilitează şi, în fine, înregistrează pierderi ale producţiei lemnoase.
93
Observaţiile făcute în ţara noastră au arătat că ruginile infectează puternic plopul negru,
Populus balsamifera, P.robusta, moderat P. mari- landica, P.serotina, P.regenerata, P.tristis; sunt
mai rezistente P.simonii şi P.eugenei.
Atacul ruginilor are o deosebită importanţă economică pentru culturile de plopi în primii 3-5
ani de vegetaţie, când se produc vătămări grave. La vârste mai înaintate intensitatea atacului scade şi
se înregistrează căderi parţiale ale frunzelor. Butaşii recoltaţi din lujeri puternic infectaţi conţin o
cantitate redusă de materii nutritive şi se prind greu, dând naştere la puieţi debili.
Infecţia de la începutul verii prin bazidiospori este relativ redusă. Ea se măreşte progresiv prin
infecţia de vară cu ajutorul uredosporilor. Aceasta se datorează faptului că tulpina şi lujerii plopilor
se alungesc continuu şi dau naştere în tot cursul sezonului vegetativ la noi frunze. Astfel, parale cu
mărirea continuă a producţiei de uredospori, aceştia au la dispoziţie o masă sporită de frunze şi
lujeri, care pe timpul creşterii lor oferă un mediu prielnic infecţiei prin uredospori şi apoi de
intensificare a producţiei lor.
Ruginile atacă organele tinere şi de aceea apar la vârful şi periferia coroanei plopilor. În
aceste condiţii s-au adaptat la o lumină mai intensă, având un anumit grad de fotofilie. Aşa se explică
de ce atacurilor cele mai grave se găsesc acolo unde lumina întâlneşte o masă mai mare de frunze şi
anume în pepiniere, în plantaţii până la încheierea masivului, în arborete mature rărite sau la arbori
izolaţi. Pe acelaşi exemplar se observă o intensitate sporită a atacului pe porţiunile mai luminate ale
coroanei. Totuşi, ruginile evită luminarea excesivă, instalându-se pe dosul frunzelor cel mai expuse
luminii. Paralel cu efectele luminii se mai constată o sporire a atacului pe suprafeţele libere ale
coroanei, care primesc direct curenţii de aer încărcaţi cu spori.
Fig. 16.Ruginile plopilor - Melampsora populina
Atacul ruginilor mai este în funcţie de condiţiile climatice, având mari variaţii de la an la an.
Cu toate că germinaţia teleutosporilor este stimulată de temperaturi sub 0°C, totuşi în unele ierni
94
geroase, lipsite de zăpadă, se înregistrează degerarea acestora. Primăverile reci întârzie formarea
bazidiosporilor.
Ploile de primăvară din cursul perioadei de formare a bazidiosporilor stânjenesc
răspândirea lor şi scad intensitatea infecţiei plopilor. Ploile de vară intermitente ajută la germinarea
uredosporilor şi contribuie la intensificarea ruginii, pe când ploile susţinute din aceeaşi epocă,
dimpotrivă, spală uredosporii şi micşorează intensitatea atacului.
Infecţia plopilor se face în proporţii mari, în condiţii de umiditate atmosferică sporită. De
aceea, în lunci atacul ruginilor atinge cea mai mare intensitate. Ruginile o dată instalate pe plopi se
pot dezvolta viguros chiar în condiţii de umiditate mijlocie până la moderat secetoase.
Această boală constituie o piedică însemnată în cultura plopilor negri hibrizi din lunci, terenuri
irigate sau alte locuri. Controlul bolii este obligatorie în pepiniere şi plantaţii până la vârsta de 3-5
ani. În controlul ruginii au dat rezultate bune: zeama bordeleză 0,5-1% cu cantitate dublă de var,
zeama burgundă, formalină 0,1%, fungicide pe bază de cupru.
Pentru prevenirea acestei boli se recomandă aplicarea următoarelor măsuri: - în pepiniere şi
plantaţii de plopi să nu se cultive pinul silvestru şi laricele, care sunt gazde intermediare ale
ciupercii; - pe o distanţă de 100 m în jurul pepinierelor de plop şi în interiorul lor să se
înlăture plantele-gazdă intermediare; - în jurul pepinierelor să se instaleze perdele de arbori din alte
specii, care să împiedice zborul liber al sporilor; - să se recolteze butaşi de la exemplare de plop
neatacate de rugină; - în aceleaşi locuri să nu se păstreze plopi maturi izolaţi care constituie focare
de formare a uredosporilor. Dacă se cultivă exemplare pentru recoltare de butaşi sau alte scopuri,
ruginile de pe ele se vor combate prin tratamente; - la sfârşitul sezonului vegetativ să se are solul
dintre rândurile de plopi, inversându-se straturile de sol pentru ca să se îngroape frunzele cu
teleutospori la cel puţin 5 cm adâncime. Această operaţie mai este necesară la pregătirea solului în
vederea plantării butaşilor. Dacă solul nu se poate ara, atunci, toamna, frunzele uscate de pe sol se
adună şi se ard; - ca măsură de carantină se recomandă să nu introducă în cultură puieţii infectaţi de
rugină. De asemenea, să nu se facă transfer de puieţi din teritoriile contaminate în alte teritorii lipsite
de rugini.
3.12.3. Punctarea şi pătarea frunzelor de plopi
Pe frunzele diferitelor specii de plopi vegetează o serie de ciuperci saproparazite, care produc
pătări şi în dreptul petelor punctuliţe mici, corespunzând picnidiilor. În general, ele sunt de minimă
importanţă, frunzele infectate neinfluenţând creşterea anuală a lujerilor.
95
La noi în ţară s-au găsit:

- pe plopul alb: Phyllosticta cinerea Pass. Această ciupercă cau zează pe faţa superioară a
frunzei pete rotunde de 1-3 mm în diametru, albicioase la început, apoi mai mari şi brune. Septoria
candida (Fuck.) Sacc. şi Septoria populi Desm., produc pete asemănătoare. Gloeosporium populi-
albae Desm. formează pete negre lucitoare, cu suprafaţa zbârcită, adesea grupate într-un cerc.
- Marsonia populi (Lib.) Sacc. produce pete rotunde, brune pe faţa superioară a frunzelor,
adesea cu o linie neagră pe margine;
¾ pe plopul tremurător: Septoria populi Desm. etc.;
- pe plopii negri: Septoria populi Desm., Gloeosporium populi- albae Desm. etc.
În occident, culturile de plop sunt atacate puternic de ascomiceta Didymosphaeria populina
Vuil., având ca formă conidiană Pollacia radiosa (Lib.) Bald. et Cif., Napicladium tremulae (Franc.)
Sacc., care provoacă îngălbenirea şi căderea de primăvară a frunzelor, după care urmează uscarea
lujerilor şi predispunerea plopilor la uscări totale pe timp secetos. Ciuperca se instalează pe specii de
Populus canadensis, P.monilifera, P. virginiana şi P.alba. Spre a preveni introducerea acestor
ciuperci la noi se recomandă a nu se importa puieţi de plopi.
3.12.4. Fumaginile plopilor
Fumaginile plopilor, sunt produse de trei ciuperci şi anume: Capno- dium salicinum Mont,
Apiosporium salicinum (Alb. et Schw.) Kze. et Schm. şi Cladosporium epiphyllum (Pers.) Mart.
Pe frunze şi lujeri verzi aceste ciuperci formează învelişuri negricioase, prăfoase, în care se
găsesc hife şi mase mari de spori. Atacurile lor se datorează puricilor de frunze (Pemphigus etc.)
care le transportă şi depunând excrementele lor pe frunze şi lujeri creează un mediu organic favo-
rabil creşterii ciupercilor.
3.12.5. Ulcerul scoarţei plopilor - Pseudomonas syringae van Hall f. populea
Ca agent al acestei boli a fost considerat de unii autori Pseudomonas rimaefaciens Koning;
mai târziu s-a dovedit că tumorile canceroase sunt produse de bacteria Pseudomonas syringae van
Hall, f. populea, care diferă de specia tipică prin particularitatea parazitismului său. Infecţiile
artificiale cu culturi pure ale acestei bacterii în amestec cu mucusul secretat de bacterii prin răni, au
produs cancerele specifice.
Boala se manifestă printr-un complex de simptome din care cel mai caracteristic este
cancerul. Acesta apare pe porţiunile tulpinii şi crăcilor cu scoarţa netedă. Pe acelaşi ax adeseori se
96
pot ivi mai multe cancere. Se deosebesc cancere închise de forma unor nodozităţi, în diametru de 1-3
cm şi cancere deschise, de forma unor răni alungite, în mijloc cu lemnul des coperit şi pe margini
înconjurate de valuri de acoperire proeminente. Dacă se face o secţiune printr-un cancer se observă o
brunificare şi apoi o mortificare a ţesuturilor scoarţei infectate, precum şi uneori o pătare a inelelor
lemnoase de dedesubt. La exemplarele bolnave s-a mai observat pătarea şi mortificarea ţesuturilor
laminei şi peţiolului frunzelor. Pe lujerii anuali se produc adesea băşicări ale scoarţei şi apoi crăparea
acesteia. Primăvara mugurii lujerilor sau lăstarilor infectaţi, în parte, nu înfrunzesc şi la baza lor
se ivesc crăpături. Crăcile şi lujerii infectaţi prezintă uscarea repetată a vârfului; arborii tineri, cu
asemenea fenomene se pot usca cu totul, mai ales în anii secetoşi. Primăvara sau pe timp ploios
boala se pune în evidenţă printr-o mustire abundentă a rănilor de pe tulpini, crăci sau lujeri, din
care se prelinge un mucus negricios, bogat în colonii de bacterii şi alte microorganisme.
O primă măsură care se impune, este de a se opri cultura speciilor de plop indicate în
partea de vest a ţării. În acelaşi timp trebuie intensificat controlul plantaţiilor de plopi negri hibrizi şi
la apariţia eventuală a bolii, după identificarea ei certă, să se procedeze la eliminarea exemplarelor
bolnave.
3.12.7. Dotichiza plopilor - Cenangium populneum (Pers.) Rehm, f.c. Dothichiza populea Sacc. et Br.
Ciuperca produce cancere pe axele aeriene ale diferitelor specii de plopi. Cancerele pot
provoca uscarea în masă a puieţilor de 1-3 ani. Ele se mai observă la arborii de diferite vârste pe
porţiunile cu coajă netedă ale tulpinii, ramurilor, ca şi pe lujerii anuali. La noi a fost semnalată în
teritoriile expuse secetelor în pepiniere şi plantaţii forestiere precum şi în culturile din lungul
căilor de comunicaţie.
Ciuperca mai atacă şi frunzele, în afară de lujerii anuali, ramurile şi tulpinile. La început, în
cursul lunilor februarie şi martie, cancerele apar sub forma unor arsuri ale scoarţei în dreptul
cărora coaja este puţin adâncită; ele contrastează evident prin culoarea lor închisă, brună, de restul
cojii sănătoase. În coaja infectată se propagă hifele ciupercii sub acţiunea cărora se produce o
secreţie abundentă de gome, care impregnează ţesuturile şi cauzează coloraţia lor închisă. Scoarţa
infectată şi cambiul de dedesubt se usucă. Hifele pătrund mai parte în alburn, pe care-l colorează în
brun, după care cancerul se deschide, pe acelaşi ax putând apărea mai multe cancere. Dezvoltarea
cancerelor are loc primăvara până în luna iunie; în lunile iulie şi august dezvoltarea hifelor este
oprită şi domină procesul de cicatrizare prin formarea unor valuri de acoperire, care apar ca nişte
97
ridicături ale scoarţei. În decursul mai multor ani aceste procese se repetă, astfel că rana se adânceşte
iar valurile de acoperire se măresc şi se acoperă cu un ritidom gros cu crăpături neregulate. Axele
cu cancere pot vegeta mai mulţi ani, după care porţiunile lor de deasupra cancerelor se usucă mai
ales dacă rana ajunge să încercuiască axul. Dedesubtul cancerelor se nasc crăci lacome cu creştere
viguroasă, care se pot usca repetat sau să se dezvolte într-o coroană suplimentară. Arborii bolnavi
prin uscarea vârfului coroanei sau prin uscarea ramurilor, adesea iau un port neregulat.
Pe porţiunile uscate ale scoarţei apar în aprilie sau mai fructificaţiile imperfecte încadrate la
specia Dothichiza populea Sacc. et Br. Acestea sunt nişte picnidii semisferice negricioase, care
străpung peridermul scoarţei. Sporii sunt ovoidali, hialini, unicelulari, eliminaţi într-un cârcel
crem şi diseminaţi de vânt, insecte sau picături de ploaie.
Infecţia are loc prin răni sau prin frunzele tinere, de unde se pro- pagă prin peţiol în scoarţa
lujerilor. Aceasta ne explică prezenţa cancerelor în dreptul cicatrizării frunzelor.
Apoteciile apar către toamnă destul de frecvent. Sunt de culoare neagră, în exces de umiditate
se umflă puternic. Ascosporii sunt evacuaţi într-un lichid vâscos negricios. Ciuperca este un agent
virulent la puieţi, la care se observă frecvent apariţia cancerelor la baza tulpinii până la distanţă de
1-2 m de la nivelul solului. Atacă de preferinţă exemplarele provenite din butaşi. Se manifestă cu
intensitate la exemplarele tinere după transplantare, care cauzează o temporară slăbire a lor.
Dezvoltarea ciupercii are loc mai ales în anii cu primăveri ploioase. Ciuperca se instalează cu
precădere pe exemplarele rănite printr-un elagaj vicios sau prin toaletări făcute neîngrijit.
Pentru apărarea plopilor se vor lua aceleaşi măsuri indicate la Citospora plopilor. Un mijloc
eficace pentru controlul acestei boli este şi stropirea frunzelor cu zeamă bordeleză 1%. Prima
stropire se execută după ieşirea frunzelor din muguri, apoi se repetă după fiecare ploaie mai mare
timp de o lună de la prima stropire. Se mai poate executa un tratament de iarnă cu soluţie
sulfocuprică. În caz de infecţii grave se recomandă ca pe un interval de 5-6 ani în pepinierele
infectate să nu se mai cultive plopi.
3.12.8. Nodozităţile ramurilor de plop tremurător Diplodia gongrogena Temme
Pe ramurile şi crăcile mai groase, infectate, cu coaja netedă se produc nodozităţi de la
mărimea unei cireşe până la aceea a unui ou de porumbel. De obicei ele sunt situate lateral faţă de
ax, mai rar, îl înconjoară complet. Pe acelaşi ax se găsesc numeroase nodozităţi dispuse în mătănii.
98
La arborii bolnavi mai toate ramurile prezintă nodozităţi, ceea ce le împrumută un aspect
caracteristic, mai ales când sunt desfrunziţi. Aceste nodozităţi rămân în viaţă un anumit timp şi o
creştere relativ înceată. Ramurile cu nodozităţi se usucă periodic, mai intens în anii secetoşi, din care
cauză arborii bolnavi au o coroană mai mult sau mai puţin deformată.
Scoarţa de pe nodozităţi se zbârceşte şi capătă ritidom. Porţiunile de scoarţă de pe nodozităţi
pe care se formează aparatele fructifere ale ciupercii, se usucă şi se desprind în plăci dezvelind
lemnul. În scoarţă, ca şi în lemnul nodozităţilor tinere se pune în evidenţă miceliul ciupercii. Sub
excitaţia acestuia, cambiul activează puternic şi formează straturi groase de scoarţă, ca şi inele largi
de lemn, în urma cărui proces se produc nodozităţile. Pe scoarţa nodozităţilor se află picnidiile, în
care iau naştere sporii, m ai întâi elipsoidali, hialini şi unicelulari (de tipul Phomopsis, respectiv
Macrophoma), apoi se brunifică (luând aspectul celor de tip Sphaeropsis), iar la urmă se divid în două
celule, căpătând forma tipică a celor de Diploidia.
În literatură este considerată ca un parazit, care se poate introduce în ramurile intacte prin
lenticele sau cicatricea frunzelor, fără a exista o dovadă experimentală. La arborii infectaţi de pe alei
şi şosele, se taie ramurile cu nodozităţi în perioada de repaus vegetativ şi se ard; în cazuri de atacuri
la exemplarele din arborete ele trebuie să fie eliminate prin opera- ţiuni culturale.
3.12.9. Uscarea lujerilor şi ramurilor la plop - Cytospora nivea (Hoff.) Sacc.
Ciuperca este un saproparazit care, în mod obişnuit, vegetează pe ramuri uscate, de unde se
propagă şi produce uscarea lujerilor şi ramurilor de plopi.
Picnidiile ciupercii apar ca nişte mici bobiţe cu capătul puţin lăţit şi albe ca ză- pada. Sporii
sunt eliminaţi în cârcei de culoare purpurie. (fig.17).
Este frecventă în culturile de plopi debilitate de alte cauze. În mod practic, aici nu se poate
combate.
99
Fig. 17. Cytospora nivea
3.12.10. Putrezirea lemnului tulpinii - Pleurotus ostreatus Jacq.
Pe plopi se instalează numeroase specii de ciuperci-iască ce produc putreziri ale lemnului la

arborii în viaţă.
Pălăriile sale apar toamna, pe tulpini în viaţă sau cioate, rar izolate, de regulă în grupe
alăturate sau suprapuse. Ele sunt anuale, de forma unui evantai sau limbă, cu un picior scurt,
marginea îndoită în jos, de 5-20 (35) cm diametru, de culoare cenuşie-fumurie sau cenuşie-albăstruie;
pe faţa infe- rioară se găsesc lamele albe-gălbui, care se prelungesc pe picior (fig.18). În condiţii de
umiditate sporită pălăria de dezagregă; în toamnele secetoase ea se usucă şi rămâne un timp aderentă.
Se răspândeşte prin bazidiospori produşi pe muchea lamelor, ca şi prin conidii, care se nasc la
extremitatea unor perişori aflaţi pe suprafaţa superioară a pălăriei înspre picior. Conidiile sunt în
număr considerabil şi formează un praf cenuşiu pe pălării, tulpini şi pe solul aflat dedesubt.
Fig.18. Putrezirea lemnului tulpinii - Pleurotus ostreatus
100
Ciuperca aceasta cauzează o putrezire albă cu dungi roşii a duramenului; lemnul putrezit este
separat de cel sănătos printr-o dungă îngustă brună.
3.12.11. Putrezirea lemnului - Grifola sulphurea (Bull.) Pilat
Această ciupercă este descrisă la stejari. Pe plopi şi sălcii este foarte comună. De regulă, se
instalează pe exemplarele bătrâne, a căror moarte către sfârşitul longevităţii lor o grăbeşte. În
plantaţiile de plopi în care, din alte cauze, se ivesc răni pe tulpini devine un parazit periculos. Arborii
infectaţi, când procesul de putrezire a lemnului este foarte înaintat, sunt rupţi de vânt uşor. Cele mai
periculoase sunt atacurile de la baza tulpinii, când plopii intră curând într-o stare de lâncezire.
Produce o putrezire brună-roşcată a lemnului.
3.12.12. Putrezirea lemnului - Phellinus igniarius (L.) Quel.

Ciuperca este descrisă de asemenea, la stejari. Ea este periculoasă în plantaţii unde se
instalează la vârsta de 20-30 ani. Este destul de comună şi pălăriile ei se găsesc cel mai adesea în
dreptul cioturilor uscate de ramuri. În arboretele naturale este un duşman al plopului tremurător, de la
vârsta de 40-50 ani, mai ales la arboretele în amestec, unde contribuie la uscarea şi eliminarea sa din
masiv. Lemnul putrezit se transformă într-o masă albă-gălbuie, moale, separată de lemnul sănătos
printr-o dungă îngustă brună.
3.12.13. Putrezirea lemnului - Trametes gallica Fr., f. trogii Berk.

Cu toate că această ciupercă se găseşte pe diferite foioase şi rar pe răşinoase, totuşi a fost
denumită iasca plopilor fiindcă la noi, pe plopi atacul său este foarte periculos. Ea se dezvoltă
saprofitic pe cioate, de unde, se propagă şi pe tulpinile arborilor în viaţă.
Aparatele fructifere sunt întinse, lipite de substrat, mai adesea în formă de pălării, izolate sau
grupate în etaje, sesile, semicirculare de 2-2,5 cm în diametru şi 0,5-2 cm în grosime. Suprafaţa
superioară a pălăriei este brună-gălbuie în tinereţe, păroasă apoi brună-închis, cu zone puţin evidente;
pe partea inferioară a pălăriei se găseşte stratul de pori, brun-cenuşiu. Produce o putrezire albă a
inimii tulpinii; prezenţa miceliului în lemn este în legătură şi cu fenomenul de inimă roşie care se
observă adesea la exemplarele de plop. Atacul său se asociază cu acel al insectelor xilofage din
genurile: Cossus, Zeuzera, Saperda, care contribuie la răspândirea sa.
101
Prezenţa în masă a ciupercii se constată în arboretele debilitate din alte cauze. Ciuperca o
dată instalată poate cauza singură sau în asociaţie cu diferiţi factori vătămători sau dăunători animali,
uscarea vârfului coroanei plopilor. Atacul ei se găseşte la exemplarele diseminate şi mai rar la
pâlcuri de arbori.
În vederea controlului ciupercilor xilofage de la plopi se recomandă: - să se aplice, în culturile
de plopi, măsuri de îngrijire a arboretelor, care asigură o creştere viguroasă şi un elagaj natural cu
cicatrizare rapidă a rănilor şi să evite orice rănire a arborilor; - se taie unde este posibil cioturile
rămase şi rănile să se ungă cu carbolineum, în cazurile unui elagaj defectuos; - să se elimine prin
operaţiuni culturale exemplarele rănite; - să se strângă aparatele fructifere ale ciupercilor în stare
tânără, înainte de a produce sporii; - injectarea de soluţii de fungicide în tulpina arborilor, sub
nivelul de formare a aparatelor fructifere, soluţie rar aplicată în practică.
3.13. BOLILE LA ROZACEE
3.13.1. Făinarea păducelului - Podosphaera oxyacanthae (DC.) de Bary
Această ciupercă atacă diferite specii de Sorbus (Sorbus aucuparia, S. aria), Spiraea,
Prunus, Mespilus, Cydonia şi Crataegus.
Frunzele exemplarelor atacate se acoperă, de obicei pe faţa supe- rioară cu pete difuze, albe-
făinoase, izolate, mai rar reunite. În cazurile unor atacuri puternice, invadează extremitatea lujerilor,
pe care îi deformează şi îi usucă. Atacul se manifestă din vară până toamna târziu, când pe frunze
apar cleistoteciile, mai mult sau mai puţin grupate, subglobuloase, la înce- put gălbui, apoi brune,
prevăzute cu 4-30 fulcre, divizate la extremitatea lor dihotomic. În peritecă se găseşte o singură ască
cu 8 ascospori.
Poate cauza pagube mai importante culturilor din pepiniere. Controlul ei se face în modul
arătat la făinarea stejarilor. Frunzele de Crataegus oxyacantha mai pot fi făinate şi de ciuperca
Phyllactinia suffulata (Reb) Sacc.
3.13.2. Rugina păducelului - Gymnosporangium clavariaeforme (Jacq) DC.; f. e. Roestelia

lacerata Fr.
Această ciupercă a fost găsită la noi pe diferite specii de păducel (Crataegus monogyna, C.
oxyacantha etc.), pe care formează ecidiile, iar teleutosporii pe ramuri de ienupăr comun (Juniperus
102
communis). Ecidiile apar în dreptul nervurilor şi pe peţiolul frunzei, pe lujerii în creştere şi pe fructe;
ele se nasc pe nişte umflături roşiatice, lunguieţe, având forma unor omizi. Frunzele atacate se
îndoaie în dreptul umflăturilor; ramurile atacate în timpul creşterii se deformează. În sfârşit, fructele
infectate sunt anormale şi apar păroase (fig.19).
Aspectul bolii pe Juniperus se aseamănă cu acela descris la rugina mărului.
Este destul de comună pe păducel, însă în tot cuprinsul teritoriului său de răspândire, dar
atacă exemplarele izolate. Ciuperca se mai propagă pe gutui şi păr, în care caz poate deveni un
parazit de importanţă economică. Pentru controlul acestei rugini se recomandă tăierea ramurilor
infectate şi arderea acestora.
Fig. 19. Rugina păducelului - Gymnosporangium clavariaeforme
3.13.4. Făinarea trandafirilor - Sphaerotheca pannosa (Wallr.) Lev; f. c. Oidium leucoconium

Desm.
Ciuperca vegetează în special pe varietăţile urcătoare de trandafir ca şi pe piersic sau
migdal. Ea este asociată cu puricii de frunze. Produce făinarea organelor vegetative şi învelişul
floral. Se deosebeşte un atac de primăvară, care este foarte dăunător. Frunzele în curs de creştere
atacate prezintă deformări, ca strâmbarea rahisului, chircirea şi încreţirea foliolelor, etc. Lujerii verzi
infectaţi au o creştere redusă şi adesea se încovoaie în formă de cârjă; scoarţa lor se brunifică sau se
înnegreşte şi la urmă se usucă. Mugurii făinaţi avortează, în general. Atacul de vară pe organele
deplin crescute se manifestă sub formă de pătări. În cursul verii organele afectate se ofilesc şi apoi se
usucă (fig.20).
103
Fig. 20. Făinarea trandafirilor - Sphaerotheca pannosa
Dezvoltarea ciupercii este favorizată de lumină şi umezeală. Con- trolul acestei boli se face
prin tăierea şi arderea lujerilor infectaţi. Bune rezultate dă stropirea cu zeamă sulfocalcică de 0,8%.
Stropirile trebuiesc efectuate la apariţia primelor pete. În acelaşi timp se vor combate şi puricii de
frunze, în cazul când ei sunt prezenţi.
3.13.5. Rugina trandafirilor - Phragmidium disciflorum (Tode) James; Ph. Subcorticium

(Schrank) Wint.
Rugina este foarte răspândită, atât pe speciile sălbatice de măceş, cît şi pe speciile, respectiv
varietăţile cultivate de trandafiri.
Ea se manifestă pe frunze şi lujeri anuali, pe stipele şi pe peţiolul frunzelor, pe pedunculii şi
bobocii florali, pe sepale precum şi pe fructe. Atacul se pune în evidenţă din luna mai, când apar
spermogoniile, pe foliole, ca nişte punctişoare, gălbui. Ceva mai târziu se formează ecidiile de tipul
Caeoma. Acestea se nasc pe nişte perniţe neregulat alungite, galbene-portocalii, care sunt mai
umflate pe peţiolul frunzelor şi lujerii anuali; în dreptul lor aceste organe se hipertrofiază şi se înco-
voaie. Se deosebesc, două tipuri de atac. La un prim tip, ciuperca rămâne în stadiul ecidian. În
acest caz ciuperca o dată instalată pe o tufă de Rosa vegetează pe aceasta peren, în scoarţa lujerilor.
Miceliul ciupercii trăieşte în această stare până la 3 ani şi produce în fiecare an ecidii noi. În timpul
iernii, perniţele cu ecidii sunt acoperite de periderm după plesnirea căruia, primăvara, ele ies la
suprafaţă. Din ecidii se pun în libertate mase ruginii de ecidiospori. Acest tip al ciupercii are o
104
mare virulenţă şi produce uscări intense de lujeri; uneori exemplarele infectate puternic se pot usca
în între- gime, chiar după primul an de îmbolnăvire.
La majoritatea speciilor de Rosa, ciuperca produce toate generaţiile de spori. După golirea
ecidiilor de spori apar, în iunie, pe faţa inferioară a foliolelor, grămăjoare de uredospori portocalii-
deschis, al căror număr sporeşte continuu în cursul verii. La sfârşitul lunii iulie, tot pe faţa inferioară
a foliolelor se produc grămăjoare negricioase de teleutospori. Teleutosporiisunt caracteristici,
pedicelaţi, cu 5-7 celule suprapuse. Acest tip de rugină iernează în stadiul de teleutospori, iar infecţia
se repetă anual prin bazidiosporii rezultaţi primăvara din germinarea teleutosporilor. Boala este
foarte răspândită la noi. Cei mai sensibili faţă de această rugină sunt trandafirii de dulceaţă şi cei
urcători; varietăţile din grupa Polyantha sunt mai rezistente. Ciuperca diminuează producţia de flori
şi fructe, micşorând efectul decorativ al trandafirilor şi în caz de atac intens se ivesc uscări de
lujeri, care provoacă deformări ale tufelor. În timpul secetei de vară, frunzele atacate se îngălbenesc şi
cad înainte de vreme.
Atacul este periodic în funcţie de condiţiile de mediu. El este mai intens în anii cu ploi
intermitente şi călduri mari, ca şi în cei următori. Ca mijloc de prevenire se recomandă ca toamna să
se reteze lujerii bolnavi cu frunze şi să se ardă. Tufele de măceş atacate, din apropierea pepinierelor
şi a parcurilor, să fie defrişate şi arse. Să se introducă în culturi soiuri rezistente la rugină.
În vederea combaterii ruginii este indicat să se aplice către sfârşitul iernii stropiri cu zeamă
bordeleză, soluţie de Burgundia, soluţie de oxiclorură de cupru1% sau soluţie californică (1 litru la
13-15 litri apă). Se mai execută şi prăfuiri cu un amestec de praf de sulf şi var nestins în doze
egale. După înfrunzire se pot stropi, înainte de desfacerea bobocilor, cu zeamă bordeleză sau soluţie
de Burgundia 1,2%. Aceste stropiri se pot repeta după terminarea înfloririi, nu însă în timpul ei,
pentru că stropirile produc arsuri pe petale. S-au mai semnalat pe speciile de Rosa şi atacurile altor
specii de rugini: Phragmidium tuberculatum Muller, Ph. fusiforme Schrot. etc. Ultima rugină are o
mare răspândire în regiunea de munte.
3.13.6. Rugina zmeurului - Phragmidium rubi-idaei (Pers) Karst.; f. e. Caeoma gyrosum Schlecht
Rugina are o largă răspândire în zmeurişurile din lanţul carpatic. Ea dezvoltă întreg ciclul său
evolutiv pe zmeur. Pe frunzele infectate apar, primăvara, spermogoniile sub forma unor punctuleţe
portocalii-ruginii. În iunie iau naştere ecidiile situate pe nişte perniţe proeminente, portocalii, izolate
sau aglomerate, care se găsesc pe limbul sau peţiolul frunzelor ca şi pe pedunculul florilor şi pe
sepale. Organele atacate se îndoiesc sau se răsucesc adesea în dreptul perniţei. După trei săptămâni
105
ies la iveală uredosporii, ca nişte grămăjoare mici, galbene-deschis, dispersate pe întreaga suprafaţă
inferioară a foliolelor. În fine, la sfârşitul lunii iulie apar teleutosporii printre uredospori, de culoare
cenuşiu-închis. Teleutosporii prezintă 6-7 (9) celule dispuse într-un singur şir, cu o membrană
îngroşată, brună-ruginie-închis. Aceştia iernează şi germinează primăvara, producând bazidiospori
care reinfectează zmeurul.
Frunzele atacate puternic se îngălbenesc şi cad prematur. Atacuri asupra zmeurişurilor se
manifestă cu intensitate în locuri deschise, puternic însorite, în anii mai bogaţi în precipitaţii, dar nu
excesiv de ploioşi. Rugina poate cauza, când atacul său este puternic, o micşorare sensibilă a pro-
ducţiei de fructe.
Boala se combate în cazuri de atacuri grave prin tăierea şi arderea lujerilor infectaţi, în
perioadele dinaintea diferitelor tipuri de spori. Această combatere poate fi economică, dat fiind
marea importanţă, pe care o are producţia de zmeură pentru industria alimentară.
3.14. BOLILE LA SALCÂM
3.14.1. Fuzarioza puieţilor - Fusarium sp.
Dintre foioase, salcâmul este cel mai atacat de speciile de Fusarium. Boala se iveşte în anii
ploioşi, mai ales pe cernoziomuri sau în pepiniere şi pe alte tipuri de sol, dar îngrăşate cu substanţe
organice incomplet fermentate.
Apariţia bolii este în funcţie de un plus de umiditate. În general, speciile de Fusarium cresc
viguros la temperaturi mai ridicate (20-28°C) şi se dezvoltă deosebit de favorabil pe timpul ploilor
din iunie şi iulie. În anii ploioşi, atacurile cele mai intense se produc în iunie. Când seceta de primă-
vară întârzie germinaţia seminţelor şi răsărirea are loc târziu, atacul se poate prelungi şi în iulie. Mai
rar sunt omorâte plantele dintr-un răzor întreg; de obicei, atacul se limitează la mici vetre.
Puieţii sunt salvaţi de la pericolul îmbolnăvirii, când tulpiniţa lor s-a lignificat, adică după 45-
60 de zile de la răsărire. După trecerea acestui interval, puieţii în viaţă se refac şi dacă ating
dimensiunile standard pot fi utilizaţi la împădurire.
3.14.2. Torţelul - Cuscuta sp.
Torţelul este un parazit vătămător din pepiniere, unde se instalează pe puieţi de plopi, sălcii,
106
alun, salcâm, glădiţă etc. Adesea este introdus aici prin culturile de lucernă.
Speciile de Cuscuta sunt lipsite de clorofilă şi se hrănesc parazitar. Tulpina torţelului este
subţire şi se încolăceşte în jurul tulpinii gazdei. Din loc în loc prezintă nişte umflături, de forma unor
ventuze. Acestea pătrund în tulpina gazdei, de unde îşi sustrag hrana, atât apă şi săruri minerale cât
şi asimilate. Puieţii invadaţi de torţel rămân mici şi în parte se usucă.
Acest atac se combate prin scoaterea puieţilor infectaţi împreună cu torţelul, după care solul
se sapă sau se ară inversându-se straturile, iar materialul scos se arde. Puieţii atacaţi se stropesc cu o
soluţie de sulfat de fier de 15-18% care distruge torţelul.
3.14.3. Făinarea frunzelor de salcâm - Erysiphe martii Lev.; f.c. Oidium erysiphoides Fr.
Această ciupercă este încadrată într-o specie colectivă Erysiphe polygoni DC şi este
specializată pe salcâm şi alte leguminoase. Ea produce din mai, în tot cursul verii, pete albicioase pe
ambele feţe ale foliolelor de salcâm, formate dintr-un strat subţire de hife întreţesute, la început cu
aspect de păienjeniş, apoi după apariţia conidiilor, făinos; în afara frunzelor mai sunt atacate
organele florale, păstăile tinere şi lujerii verzi. În decursul perioadei de vegetaţie, ciuperca se
propagă rapid prin conidii, astfel că atacul se intensifică progresiv. Către sfârşitul verii apar pe
organele atacate cleistoteciile ca nişte punctuleţe brune, dese.
Cele mai intens atacate sunt organele expuse luminii, întrucât conidiile germinează la lumină.
Dezvoltarea miceliului are loc şi pe părţile umbrite ale organelor cu o mai mică intensitate. Atacul
este favorizat de ploile scurte de vară, des repetate. Frunzele atacate se usucă şi cad mai devreme.
Lujerii atacaţi degeră către vârf în timpul iernii. Se combate în acelaşi mod ca făinarea stejarilor. Pe
salcâm a mai fost aflată o făinare produsă de Trichocladia robiniae Tscherm.
3.14.4. Fumagina salcâmului - Coniothyrium fuckelii Sacc, Alternaria sp., Cladosporium sp.
În culturile de salcâm atacate de păduchele ţestos (Eulecanium corni, f. robiniarum) se găseşte

pe lujeri şi frunze un strat negricios, format de hife întreţesute şi mase de conidii ale ciupercilor din
genurile arătate mai sus. Acest strat se poate îngroşa sub forma unei cruste, care stânjeneşte func-
ţionarea normală a frunzelor şi respiraţia lujerilor Atacul combinat al păduchilor ţestoşi şi al acestor
ciuperci cauzează ofilirea şi căderea prematură a frunzelor şi uscarea unui procent ridicat de ramuri.
Exemplarele infectate au o creştere din ce în ce mai redusă şi tânjesc.
107
Se constată că atacul este mai puternic pe lăstarii tineri, iar la arborii maturi, pe ramurile din
interiorul coroanei. Un atac pronunţat în arboretele salcâm indică o stânjenire a creşterii şi
necesitatea efectuării unor ope raţiuni culturale. Atacul se intensifică în anii ploioşi.
Pentru prevenirea fumaginilor se recomandă a se proceda la controlul păduchilor ţestoşi ai
salcâmului. Prin aplicarea de măsuri silvotehnice se va căuta a se stimula creşterea arboretelor şi
a li se da consistenţa cea mai convenabilă în raport cu cerinţele sale de lumină. Se mai recomandă
ca elagajul salcâmului să se producă cât mai urgent, întrucât pe ramurile cu creştere redusă ciupercile
au cel mai propice mediu de dezvoltare.
3.14.5. Pătarea brună a frunzelor de salcâm - Phleospora robiniae(Lib.) Hohn; f.c.

Cylindrosporium solitarium Heald et Wolf
Ciuperca produce pe foliolele frunzelor de salcâm pete neregulate sau circulare până la 1 cm
în diametru, la început gălbui, mai târziu brune, mărginite adesea de o linie mai întunecată.
Pe faţa inferioară a foliolelor se văd, în dreptul petei, nişte perniţe negre (acervule) abia
vizibile cu ochiul liber; sporii filiformi sunt eliminaţi în nişte cârcei alb-gălbui.
În urma atacului, frunzele se pot usca şi cădea mai devreme. La noi, această ciupercă este
destul de rară.
3.14.6. Pecinginea frunzelor de stejar - Ectostroma robiniae Cast
Această ciupercă este comună, în arboretele de salcâm de diferite vârste. Ea formează pe

suprafaţa superioară a frunzelor nişte perniţe negre, clar delimitate, izolate sau reunite, de formă şi
dimensiuni variate. În cursul verii frunzele atacate se îngălbenesc cu totul şi atunci petele se
evidenţiază puternic. Aceste perniţe sunt formate de stroma ciupercii, de obicei ele se găsesc în
lungul nervurilor mai groase. Pe faţa inferioară a frunzelor dedesubtul stromei se produc pete de
culoare brună-ruginie. Această ciupercă nu produce fructificaţii. Mecanismul lor de propagare şi
infecţie nu este încă cunoscut. Frunzele atacate se usucă şi cad prematur. Nu se cunosc măsu- rile
de combatere. În pepiniere se vor recolta frunzele căzute şi se vor arde.
108
3.14.7. Necroza ramurilor de salcâm - Pseudovalsa irregularis (DC) Schrot, sin. Pseudovalsa
profusa (Fr.) Wint, Aglaospora profusa de Not, Massaria irregularis (DC) Wesse
Această ciupercă vegetează, de regulă, saprofitic pe ramurile de salcâm, situate în părţile
inferioare ale coroanei, care s-au uscat din diferite cauze (lipsă de lumină, uscăciune etc.). Se asociază
cu Eutypa heteracantha Sacc. şi E.ludibunda Sace. Ciuperca se poate propaga de pe aceşti lujeri şi pe
ramurile verzi. Axele verzi infectate au de obicei vârful în viaţă, atât timp cât se mai păstrează un
sector longitudinal sănătos, prin care se poate face circulaţia apei şi substanţelor nutritive. Ea atacă
porţiunile de 2 ani sau mai în vârstă ale ramurilor.
Pe porţiunile uscate ale ramurilor şi lujerilor infectaţi apar pete izolate, negre, dispuse adesea
în şiruri longitudinale. În dreptul acestor pete se găsesc stromele ciupercii. Acestea sunt situate, de
obicei la locul de inserţie a ramurilor. Stromele sunt de forme variate, conice, semisferice sau
bulbiforme, de 0,5-1,0 (2,0) mm în diametru, de consistenţă cărnoasă, în afară negricioase, în
interior brune-deschis, dezvoltate mai mult sau mai puţin profund în parenchimul scoarţei. Sunt
acoperite la început în totalitate de periderm, apoi prin ruperea neregulată a acestuia iese afară vârful
lor negricios dotat cu 1-4 pori.
Scoarţa din jurul stromei nu se colorează sau prezintă o pată circulară sau eliptică, neagră;
atunci, când stromele sunt des aşezate în şiruri longitudinale, petele se reunesc şi pe axe se formează
dungi negricioase, late până la 3 mm. Dacă se face o secţiune pe tangenţială prin scoarţă în jurul
stromei se observă un cerc negricios, bine conturat, în interiorul căruia se află 1-4 puncte negre,
corespunzând deschiderii periteciilor.
În stromă peritecile, sunt scufundate, cu pereţii cărbunoşi; camera lor este sferică sau prin
presare colţuroasă, prelungită cu un gât scurt şi gros, la bază cilindric şi la vârf umflat ca o pâlnie.
Periteciile se pot întâlni pe lujeri în tot timpul anului, însă mai frecvent primăvara în perioadele cu
mai multă umezeală. Ascele sunt în formă de măciucă sau cilindrice, cu un scurt pedicel. Parafizele
sunt prezente. În fiecare ască se găsesc de obicei câte 4, mai rar 8 ascospori, ovoidal-cilindrici.
Ascosporii sunt situaţi într-un singur rând, la început oblic-alăturaţi, acoperindu-se în parte, hialini,
fusiformi, cu vârfurile prelung ascuţite cu membrana îngroşată într-un mod caracteristic. La
maturitate se dispun cap la cap, devin bruni şi se divid în 4 celule. Ascosporii sunt evacuaţi din
peritecii într-o picătură sau mai rar într-un cârcel de culoare neagră. În condiţii favorabile ei
germinează imediat, adesea chiar pe suprafaţa lujerilor, unde formează un strat prăfos negricios.
În axele vii ciuperca produce uscarea parenchimului scoarţei, care după moarte ia o coloraţie
olivie-negricioasă. În axele uscate se observă o putrezire albă a lemnului. În secţiune transversală
prin lemnul viu se constată pătrunderea hifelor ciupercii în ultimul inel anual.
109
Propagarea alterării lemnului are loc mai întâi în lungul razelor medulare, a căror celule mor
şi se colorează în brun, după care cilindrul lemnos putrezeşte în întregime şi ia o coloraţie alb-
gălbuie.
Intensitatea atacului este mai pronunţată în parcelele în care salcâmul este plantat în 1-3
rânduri alăturate, mărginite de rândurile de ulm şi mai puţin pronunţată în parcelele în care salcâmul a
fost introdus în cinci sau mai multe rânduri. În primul caz salcâmul are o puternică umbrire laterală şi
este concurat intens de ulm la absorbţia apei şi sărurilor minerale. Atacul ciupercii este favorizat de
condiţiile care întârzie procesul natural de elagare a tulpinii. Ramurile de la baza coroanei care şi-au
micşorat vitalitatea constituie cel mai bun mediu pentru dezvoltarea ciupercii. De aceea, atacul său
este mai intens în arboretele prea încheiate şi cu o slăbire a vitalităţii arborilor.
Pentru a preveni atacul acestei ciuperci se recomandă a se aplica la timp operaţiunile culturale
şi acolo unde este posibil să se procedeze la un elagaj artificial cu dezinfectarea rănilor.
3.14.8. Pustule cenuşii pe lujerii de salcâm - Chorostate oncostoma (Duby) Trav., sin. Diaporthe
oncostoma (Duby) Fuck., f.c. Phomopsis oncostoma Duby
Este un parazit frecvent al salcâmului, care se dezvoltă pe ramurile cu scoarţă netedă, de 0,5-
4 cm în diametru, situate în partea inferioară a coroanei. Pe ramurile atacate, la o cercetare mai
atentă, se observă nişte mici proeminenţe conice, cenuşii, dispuse în şiruri longitudinale. La matu-
ritate ele ies în afară prin ruperea peridermului în 2-4 clape, când se pune în evidenţă un disc
cenuşiu-negricios, vizibil cu ochiul liber.
Dacă aceste ramuri se cojesc pe porţiunea din jurul mameloanelor, pe suprafaţa lemnului, se
văd nişte dungi negre subţiri, sinuoase, care delimitează lemnul sănătos de cel atacat, mai închis
colorat. Spre deosebire de atacul produs de Pseudovalsa irregularis (DC) Schrot., aici, cambiul nu
este brunificat.
În interiorul proeminenţei se află picnidia. La sfârşitul primăverii se observă expulzarea
sporilor în picături sau cârcei alb-gălbui sau roşu-pal. La început se găsesc spori de tipul A
fusiformi, eliptic-fusiformi, ascuţiţi la capete; apoi se formează în aceeaşi cameră atât spori de tipul
A, cât şi cei de tipul B, filiformi, îndoiţi în formă de cârlig de undiţă.
Periteciile, mai multe într-o stromă, sunt caracterizate printr-un gât lung care proemină la
suprafaţa scoarţei. Ascele au 8 ascospori aşezaţi pe două rânduri.
110
Atacul ciupercii de faţă se manifestă în aceleaşi condiţii, ca şi acel de Pseudovalsa

irregularis (DC) Schrot., cu care se asociază. În literatură se indică că ea produce cancere pe
ramuri, ceea ce la noi nu s-a aflat.
Pe lujerii de salcâm s-a mai găsit şi ciuperca Diaporthe fasciculataNtke.
3.14.9. Punctarea neagră a lujerilor de salcâm - Cucurbitaria elongata (Fr) Grev, f.c.
Camarosporium robiniae (West) Sacc
Ciuperca este un saprofit de pe ramuri şi lujeri de salcâm, în curs de elegare. Se asociază cu

Diplodia profusa de Not., Spaeropsis robiniae Ell. et Ev. Sporii ciupercii se aglomerează pe coaja
ramurilor şi formează un strat prăfos, negricios, cu aspect de fumagine.
În cursul primei jumătăţi a verii apar picnidiile, în şiruri longitudinale, sub periderm, care
erup în afară. Sporii sunt bruni-ruginii, lunguieţi cu 2-5 pereţi transversali şi cu un perete
longitudinal; la mijloc nu sunt strangulaţi.
Mai târziu, spre sfârşitul verii, în stroma lăţită în formă de crustă apar periteciile izolate sau
grupate, la început scufundate sub periderm, apoi complet superficiale sau proeminând parţial,
sferice către maturitate ovoid-conice sau lateral comprimate, cu o ostiolă papilară. Ascele cilindrice,
spre bază îngust până la scurt pedicelate, cu 8, rar 4 ascospori elipsoidali, uneori la capete slab
ascuţiţi, asemănători conidiilor, dar mai mari, coloraţi mai deschis, galben-verzui şi la mijloc cu o
strangulaţie caracteristică.
Atacul ciupercii este influenţat de un spor al umidităţii atmosferice. De aceea, ciuperca se
dezvoltă pe ramurile inferioare ale coroanei uscate sau în curs de uscare, în arboretele umbrite
lateral sau mai strânse. Se dezvoltă puternic în rândurile de salcâm de la mijlocul perdelelor
forestiere. Atacul este mai intens în anii ploioşi.
3.14.10. Urechea iudei - Hirneola auricula-iudae (Lk.) Berk., sin. Auricularia auricularis (SF
Gray) Martin
Ciuperca vegetează saprofitic în dreptul rănilor de pe tulpinile şi ramurile de salcâm.

Aparatele fructifere pe timp umed sunt de forma unei urechi gelatinoase, de culoare brun-violacee,
111
transparente; pe timp uscat se strâng şi devin o masă tare, de consistenţa cerii . Este foarte comună şi
fără importanţă deosebită economică (fig.21).
Fig. 21. Urechea iudei - Auricularia auricularis
3.14.11. Iasca salcâmului - Trametes confragrosa (Bolt.) Jorstad, f. bulliardi (Fr.) Pil.
Ciuperca este destul de răspândită pe tulpinile foioaselor. Aparatele fructifere sunt în formă
de console prelungite puţin în jos şi mai rare ori întinse. Faţa superioară glabră, cenuşie sau albă cu o
nuanţă de brumă, cu zone puţin distincte. Stratul de pori cenuşiu sau albicios, brumat, la maturitate
roşu-brun. Carnea este alb brunie, suberoasă. Produce putrezirea albă a alburnului.
3.14.12. Punctarea brună - Phellinus punctatus (Fr.) Pil.
Ciuperca formează cruste întinse pe suprafaţa rănilor, la exterior de culoare asemănătoare

scoarţei, în interior de un brun de tabac. Cauzează o putrezire brună de tabac (fig.22).
112
Fig. 22. Phellinus punctatus
3.14.13. Putrezirea brună - Phellinus torulosus (Pers) B et G., f.pseudoacaciae B. et G.
Pălăriile ciupercii sunt persistente, izolate sub formă de consolă, largi până la 30 cm şi groase
până la 30 cm. Suprafaţa pălăriilor este to- mentoasă, brun-negricioasă, în tinereţe cu o margine brun
deschisă şi o brumă cenuşie adesea sub formă de puncte (fig.23).
Fig. 23. Phellinus torulosus
3.14.14. Iasca galbenă a salcâmului - Phellinus rimosus (Berk) Pil
Este răspândită cu deosebire în arboretele mature de salcâm. Vegetează pe tulpini şi ramuri.

Aparatele fructifere sunt imbricate, rar izolate în formă de console circulare, suprafaţa superioară de
un brun închis sau negru, cu rugozităţi şi numeroase crăpături radiale. Faţa inferioară este roşu-
închis-brună, cu porii mici abia vizibili. Produce o putrezire galbenă a lemnului, care se transformă
într-o masă spongioasă. În secţiune transversală zona putrezită ia forma literei V, pătrunzând radial
113
şi în alburn. Mai târziu lemnul capătă crăpături longitudinale. În dreptul aparatelor fructifere cambiul
şi scoarţa sunt înlocuite de o pânză micelară roşie- brunie.
3.15. BOLILE LA SÂNGER
3.15. 1. Pătarea frunzelor de sânger - Septoria cornicola Desm.
Sângerul este adesea introdus în culturile forestiere fiind o specie de importanţă pentru
apărarea solului. În asemenea condiţii, care nu corespund cerinţelor sale de umiditate convenabilă
în sol şi atmosferă, este atacat de fumagine (Capnodium salicinum), de ciuperci de făinare
(Phyllactinia suffulta Rebent. Sacc., Trichocladia tortilis Wallr. Neger) şi alte ciuperci de pătare a
frunzelor sau lujerilor. Dintre acestea mai importantă este specia de faţă, care produce pătarea şi apoi
uscarea prematură a frunzelor. Petele, neregulat circulare, la început olivacei-cenuşii, brune în centru
cu o linie închisă purpurie pe margine, izolate de 3-4 mm în diametru. În dreptul lor ţesutul se usucă
şi frunza apare ciuruită (fig.24).
Fig. 24. Pătarea frunzelor de sânger - Septoria cornicola
Pe pete se formează picnidiile, puţin proeminente, cu un por larg; sporii foarte lungi ies afară,
într-un cârcel cenuşiu. Atacul este pronunţat în anii cu ploi intermitente de vară. El se observă, mai
ales, la exemplarele umbrite. Pe timp secetos frunzele atacate se ofilesc şi în parte se usucă şi cad
prematur. În urma atacului repetat tufele de sânger tânjesc.
Practic nu se poate combate.
114
3.16. BOLILE LA SALCIE
3.16. 1. Tracheobacterioza sălciilor - Erwinia salicis (Day) Chester
Arborii bolnavi prezintă în mai şi iunie o ofilire a frunzelor urmată de uscarea lor ca şi a
vârfului lujerilor. Uscarea progresează cuprinzând ramuri disparate şi după 2-3 ani, arborii se usucă
total. Bacteria se instalează în vasele largi din lemn. O secţiune printr-o tulpină infectată ne arată
pete negricioase în lungul inelelor lemnoase, ca şi în direcţia radiară mergând până către centru.
Fenomenele de uscate se datorează atât astupării vaselor de către bacterii, cât şi toxinelor secretate de
acestea, care distrug celulele vii din frunze şi din lemnul lujerilor, ramurilor şi tulpinii. Bacteria este
răspândită de insectele xilofage ale sălciilor. Se combate prin drenarea solului, atunci când este
expus stagnării apei.
3.16. 2. Făinarea sălciilor - Uncinula salicis (DC) Winter, Uncinula adunca Lev.
Această boală apare sporadic în lăstărişuri, plantaţii tinere şi mai rar pe arborii maturi,
luminaţi puternic, ai diferitelor specii de sălcii şi plopi. Ciuperca infectează în principal frunzele
tinere, pe care se ivesc la începutul verii pete izolate, neregulat-rotunde, cu aspect făinos, de un
cenuşiu- murdar; treptat ele se măresc şi se propagă pe toată întinderea limbului, ca şi pe
extremităţile mici, verzi ale lujerilor.
Organele cu făinare ne dau impresia că sunt acoperite de praf, dar spre deosebire de acesta,
la frecare miceliul ciupercii nu se şterge. Aparatele fructifere se găsesc frecvent pe frunze (fig.25).
Ciuperca se nutreşte din celulele epidermice ale gazdei, în care miceliul ei trimite sugători. Frunzele
atacate se ofilesc, iar sub stratul de făinare ţesuturile se brunifică total sau în pete izolate; adesea
frunzele atacate în faza de creştere se deformează.
Către toamnă, în dreptul petelor brune, frunzele se ciuruiesc sau se sfâşie. Porţiunile de lujeri
cu făinare rămân mai subţiri, se încovoaie şi adesea se usucă. Pe timp secetos se produce o uscare
intensă a frunzelor făinate care cad prematur. Lujerii atacaţi nefiind lignificaţi deplin degeră în cursul
115
iernilor geroase. În anul următor, lujerii care şi-au pierdut prin degerare vârful, se ramifică puternic
şi nu mai sunt apţi pentru nuiele de împletit.
Fig. 25. Făinarea sălciilor - Uncinula adunca
Dezvoltarea ciupercii este condiţionată de lumină, căldură şi umiditate. Ciuperca este fotofită.
Aşa se explică de ce pe lujerii anuali, cele mai atacate sunt frunzele de la extremitatea lor. La
arborii maturi, atacul este mai pronunţat spre periferie şi vârful coroanei.
Ciuperca este dăunătoare în arboretele tinere, înainte de a se constitui starea de masiv,
precum şi în arboretele mature rărite.
Condiţiile sporite ale umidităţii atmosferice intensifică atacul în arboretele din luncile
râurilor. În anii ploioşi intensitatea atacului ciupercii sporeşte.
Din cauză că ciuperca este termofilă dezvoltarea ei optimă este în a doua perioadă a verii,
când miceliul ciupercii are o creştere intensă.
3.16. 3. Fumagina sălciilor - Capnodium salicinum Mont, Apiosporium salicinum (Alb. et Schw.)
Kunze et Schm. f.c. Dematium salicinum Alb et Schw.
Fumagina se instalează pe exemplarele de sălcii invadate anterior de purici de frunze

(fig.67). Ea prezintă aceleaşi simptome ca la fumagina stejarilor. Cu această ciupercă se mai
asociază şi Cladosporium epiphyllum (Pers.) Mart.În răchitării boala trebuie combătută. Se vor
executa mai întâi stropirile necesare pentru înlăturarea puricilor de frunze. Apoi se stropesc săl- ciile
contra fumaginii cu o soluţie de sulfat de fier (30 kg de sulfat de fier, 1 kg acid sulfuric în 100 litri
apă caldă). Stropirea se execută primăvara înainte de înfrunzire, pe timp uscat, astfel ca să nu se mai
producă o nouă infecţie pe frunzele tinere. Frunzele cu fumagini se strâng de pe sol şi se ard.
116
Fig. 26. Fumagina sălciilor - Capnodium salicinum
3.16. 4. Pătarea neagră a frunzelor - Venturia chlorospora (Ces) Aderh, f.c. Septogloeum
saliciperdum Tub. et All.
Ciuperca poate produce pete asemănătoare celor de fumagini, dar mai delimitate, pe faţa
inferioară, rar pe cea superioară a frunzelor ca şi pe vârfurile tinere ale lujerilor în creştere. Petele
apar, în general, în luna iunie mai ales în anii ploioşi; la început sunt mici şi izolate, apoi se măresc
şi cuprind cea mai mare parte a limbului. În cazul unor atacuri puternice şi dacă urmează un timp
secetos, frunzele infectate cad în iulie-august. Adesea, ciuperca produce băşicarea şi apoi plesnirea
scoarţei de pe lujeri, după care şi uscarea vârfului lor. Pe suprafaţa petelor se găsesc hifele negre ale
ciupercii, din care pornesc conidiofori, la vârful cărora se produc conidii lungi, bicelulare, care se
răspândesc toată vara. Periteciile se formează pe frunzele căzute şi se deschide primăvara, lăsând să
iasă afară ascosporii, care produc infecţia de primăvară. În răchitării unde a fost semnalată ca un
parazit periculos, trebuie combătută prin stropirea cu soluţie sulfocalcică. Ea se execută în cursul
lunii martie, când se deschid periteciile. Dacă se ivesc petele, stropirile se continuă la 3-4 săptămâni
în iunie şi iulie, până la completarea lor dispariţie.
3.16. 5. Pecinginea frunzelor - Rhytisma salicinum (Pers.) Fr.
Apare pe diferite specii de sălcii, de la câmpie până la regiunea alpină. Pe suprafaţa superioară
a frunzelor se dezvoltă corpul ciupercii, care înlocuieşte ţesuturile interne. Acesta este constituit
dintr-o stromă, care are un aspect zbârcit, ca o pecingine neagră (fig.27).
117
Fig. 68. Pecinginea frunzelor Rhytisma salicinum

Deşi este frecventă, nu aduce pagube, atacul ei fiind localizat pe un număr redus de frunze.
3.16. 6. Rugina sălciilor - Melampsora salicina Lev.
Pe sălcii se găsesc numeroase specii de Melampsora, care dezvoltă stadiul ecidian pe variate
gazde, ace de larice şi brad, frunze de diferite specii de Ribes, Evonymus, Allium, Orchidaceee şi pe
ghiocei. La sfârşitul lunii iunie apar ca nişte broboanele brune-portocalii izolate sau în grupe,
uredosorii, care se formează în cuprinsul unor pete galbene pe frunze şi chiar pe scoarţa lujerilor
tineri. În caz de atacuri grave, frunzele sunt repetat infectate, şi se usucă, mai întâi în dreptul petelor
apoi, în totalitate şi cad prematur; lujerii nu se maturizează complet şi în decursul iernii degeră la
vârf, după care se ramifică şi nu mai sunt apţi ca material de împletit. La sfârşitul lunii iulie sau în
august iau naştere teleutosorii. Ruginile pot cauza pagube însemnate în culturile de sălcii pentru
producerea materialului de împletit, a căror creştere o stânjeneşte prin uscarea prematură a frunzelor
infectate. În plus, lujerii atacaţi nu se maturizează complet şi se usucă la vârf, din care cauză se
ramifică şi nu mai dau material apt pentru împletit. Aceste rugini se combat în modul arătat la
ruginile plopilor.
3.17. BOLILE LA SĂLCIOARĂ
3.17. 1. Tracheomicoza sălcioarei - Fusarium oxysporum Schlecht, var. orthoceras (App. et Wr.)
Bilai
În culturile forestiere de protecţie, pe Elaeagnus angustifolia, s-au semnalat ofiliri şi uscări
ale frunzelor, uscări de ramuri şi tulpini.
118
Începând cu luna iunie, la exemplarele bolnave se observă o ofilire pronunţată a frunzelor;

acestea se răsucesc, se înclină, se brunifică şi se usucă rămânând un timp aderente pe tulpină
(fig.28). În perioada secetoasă a verii şi toamnei, se produce, în continuare, uscarea lujerilor anuali cu
frunze vătămate. La început se usucă lujerii anuali dinspre vârful coroanei exemplarelor bolnave,
apoi urmează uscarea ramurilor purtătoare şi a tulpinii până la jumătatea coroanei sau până la colet.
Alteori uscarea lujerilor anuali începe de la baza coroanei şi în acest caz uscarea propagată pe
ramurile purtătoare se prelungeşte către baza şi vârful tulpinii.
Ramurile coroanei se usucă, de regulă, înaintea porţiunii corespondente din tulpină sau
uscarea tulpinii precede uscarea ramurilor sale. În fazele mai înaintate ale îmbolnăvirii se produc
uscări neregulate ale lujerilor anuali şi ramurilor.
Fig. 28. Tracheomicoza sălcioarei Fusarium oxysporum
Exemplarele bolnave, rareori, se usucă cu totul. Ele, în general, rezistă la atacul ciupercii şi
an de an înregistrează pierderi de ramuri şi ale vârfului coroanei, fenomen care le produce o creştere
neregulat arbustivă. Coroana vătămată se reface prin apariţia de noi ramuri.
Ca reacţie a atacului pe porţiunile de ramuri dedesubtul lujerilor uscaţi are loc o formare
abundentă de lujeri de refacere, care sunt faţă de lujerii normali, mai subţiri, cu internoduri scurte şi
cu frunze mai mici, colorate în galben-verzui-argintiu. În sfârşit după uscarea tulpinii pornesc de la
bază numeroşi lăstari, care la rândul lor se infectează.
Pe lujerii anuali bolnavi, în secţiune transversală şi longitudinală, se observă pătări ale
lemnului, asemănătoare cu cele descrise la verticilioza acerineelor. Petele din inelele lemnoase sunt
brune-cenuşii până la brune-roşcate; măduva se colorează mai închis.
Pe axele mai groase petele se pot găsi într-o zonă inelară în lăţime de 3-6 inele, izolate sau
119
confluente, de culoare cenuşie cu nuanţe verzui şi cu dungi brune-negricioase; măduva axelor

infectate este brună-roşcată şi adesea mărginită de o linie închisă colorată. În cazul când axele rezistă
bolii, petele sau zonele colorate se găsesc în dreptul inelelor lemnoase interne în timp ce inelele
periferice sunt normale colorate.
Aceasta indică faptul că axele respective după o perioadă de atac se refac producând inele
lemnoase, care nu s-au mai infectat.
Uscarea frunzelor şi axelor se datorează mai întâi acţiunii toxinelor secretate de ciupercă, care
sunt transportate de curentul de sevă şi provoacă vătămarea organelor moi. În plus, ea mai determină
o secreţie abundentă de gome şi tile, care astupă vasele. Astfel, curentul de sevă îşi micşorează debi-
tul şi când nu mai alimentează suficient frunzele şi axele acestea se usucă.
Infecţia are loc prin rădăcină, la care se observă aceleaşi simptome, ca şi la axele aeriene.
Condiţiile în care se produce îmbolnăvirea nu sunt îndeajuns de cunoscute. Un rol important are
seceta, care produce uscări ale rădăcinilor din stratul superior al solului şi prin care răni, ciuperca se
poate introduce mai uşor. În acelaşi timp, debilitarea exemplarelor de către secetă, creează cele mai
favorabile condiţii pentru îmbolnăvirea lor. Cu toate acestea, infecţia are loc cu cea mai mare
frecvenţă în anii ploioşi, când ciuperca se dezvoltă viguros în sol. În schimb, uscările cele mai intense
se produc în anii secetoşi, când arborii sunt mai debilitaţi, iar dezvoltarea ciupercii instalate în
mediul intern al lor nu este influenţată de uscăciunea din afară.
Elaeagnus angustifolia este o specie care necesită condiţii de umiditate ceva mai sporite
decât cele din teritoriile de stepă. De aceea, în culturile forestiere din aceste teritorii, trebuie să
creeze sălcioarei condiţii de microclimat cât mai favorabile la adăpostul celeilalte vegetaţii. În ace-
laşi timp, specia nu trebuie introdusă în microdepresiuni, unde solul primăvara se umezeşte puternic,
deoarece aici ciuperca are o mare vigoare.
Pe cât este posibil este de recomandat a se evita cultura sălcioarei în teritoriul de stepă, cu un
minim de precipitaţii.
3.18. BOLILE LA SCUMPIE
3.18. 1. Verticilioza scumpiei - Verticillium albo-atrum R. et B., f. cotinus C.C. Georg et St.
Orenschi
Provoacă atacuri grave de vertilioză la Cotinus coggygria. Anual se înregistrează uscări de 5-

10% din totalul exemplarelor bolnave; fenomenul de uscare totală a acestora se accentuează în
120
perioadele de secetă. De regulă, se usucă începând din luna iunie la exemplarele atacate părţi de
rădăcini, tulpini, ramuri şi lujeri. Uscarea acestora este precedată de o ofilire a frunzelor. La ramurile
infectate nu s-au observat fisuri ale scoarţei sau scurgeri de sevă, descrise la alte specii. Paralel cu
uscarea unei părţi din coroană, la baza tulpinilor are loc un proces de refacere prin lăstărire
abundentă.
Pătarea lemnului produsă de ciupercă are la Cotinus un mers mai neregulat decât la alte
specii. Infectarea are loc prin toate rădăcinile fine, de unde apoi ciuperca se poate propaga în lungul
axelor radicelare şi tulpinale.
La început, în axele bolnave, apar pete rotunde, izolate, galbene- deschis până la galben de
lămâie care devin brune şi cu o aureolă galbenă îngustă sau mai lat difuzată în jur. Dacă se răzuieşte
scoarţa şi cambiul axelor infectate de curând, pe suprafaţa dezvelită a lemnului se văd dungi
longitudinale galbene până la brune. Petele pot să se lăţească; în secţiune transversală se prelungesc
ca nişte dungi în sensul razelor medulare.
De aceea, la majoritatea axelor infectate petele sunt dispuse în formă de cerc în lemnul
timpuriu (de primăvară) ale aceluiaşi inel anual şi după formarea lemnului târziu (de toamnă) se
îndepărtează de cambiu, de care sunt izolate prin lemnul târziu necolorat (fără pete). Infecţia axelor
se poate repeta în fiecare an sau după o perioadă de mai mulţi ani şi în acest caz se observă mai
multe zone cu pete, izolate.
Zonele de pete mai vechi pot fi înglobate în duramen care la Cotinus se diferenţiază foarte
devreme şi are o culoare galbenă de lămâie. În acest mod, duramenul capătă dungi vineţii, cu mers
neregulat. Uneori duramenul prezintă, către periferie, o dungă brună. Se mai observă că sub
înrâurirea atacului ciupercii procesul de duramenificare ia un mers neregulat şi în inelele periferice
necolorate apar dungi galbene în legătură cu petele produse de ciuperci.
Uscarea axelor infectate se produce atunci când pătarea lemnului a cuprins cea mai mare
parte din circumferinţa inelelor anuale, periferice. Adeseori se produce o uscare începând din zona
centrală a lemnului. La Cotinus în vasele din dreptul petelor se observă formarea de tile.
Ciuperca patogenă a fost determinată ca Verticillium alboatrum R. et B., f. cotinus C.C.
Georg. et Şt. Orenschi. Această boală a luat o mare extindere în multe culturi cu Cotinus, încât pune
în pericol întrebuinţarea sa în formulele de împădurire. Se cons- tată că cel mai intens atacate sunt
culturile din teritoriile de câmpie, de stepă sau insulele de stepă din regiunea de dealuri. Se
recomandă ca scumpia în locurile expuse secetelor excesive să fie cultivată sub adăpostul speciilor
rezistente, ea urmând a fi tot timpul menţinută ca subarboret protector al solului.
121
3.18. 2. Punctarea frunzelor de scumpie - Septoria cotini Mass. şi S.rhoina Sacc.
Pe frunzele de scumpie în cursul verii se ivesc pete mici, cu picnidii ale acestor ciuperci. În
cursul secetelor de vară frunzele atacate se îngălbenesc şi se usucă căzând prematur.
3.19. BOLILE LA STEJARI
3.19. 1. Putrezirea brună (umedă) a ghindei - Erwinia glandicola

C.C. Georg. et M. Bad. şi E.carotovora (Jones) Holl.
Bacteriile sunt introduse în ghindă prin înţepăturile făcute de trombarii ghindei, când atacul
lor este primar. Pentru ghindele mature căzute din arbori, ele constituie paraziţi secundari,
pătrunzând numai în ghindele cu vitalitate coborâtă, degerate, supraumezite sau încinse. Atacul lor
are loc în condiţii de îmbibare puternică cu apă a ghindelor în care caz activitatea ciupercilor este
inhibată.
Aceste bacterii participă la procesul de încingere a ghindei, produ- când o putrezire umedă,
cu dezagregarea şi hidroliza ţesuturilor. La început atacă cotiledoanele şi după puţin timp distrug
şi embrionul. Mai târziu, când procesul de alterare este avansat, ghindele se înmoaie şi se
transformă într-o pastă. Loturile de ghindă putrezite degajă un miros pătrunzător de vin.
3.19. 2. Mumifierea ghindei - Clerotinia pseudotuberosa Rehm., f.c. Botrytis sp.
Această ciupercă produce o putrezire rapidă a ghindelor. Ciuperca se instalează pe suprafaţa

cotiledoanelor, atât pe feţele convexe, cât şi pe cele plane. Mai întâi apar pe pericarp pe tegumentul
cotiledoanelor, pete rotunde, ovale sau oval-neregulate de 0,5-2 mm în diametru, în centru
portocalii, pe margine mamelonate şi răsfrânte, cu o dungă cafenie, care separă ţesuturile vii de cele
moarte. Pe măsura progresării atacului petele se măresc, ajungând la sfârşit confluente. Pe ghindele
ţinute la umezeală apar în mijlocul petelor un tapet de hife cenuşii, care cu timpul formează o crustă
cărnoasă, ce se dezvoltă între tegument şi pericarp şi poate ieşi în afară prin crăpăturile acestuia.
În cursul atacului ciupercii, ţesuturile cotiledoanelor iau mai întâi o coloraţie galben de
pucioasă, apoi roşcată-măslinie şi la urmă brună, cu pete măslinii în mozaic. În ultimul stadiu de
atac, când ţesutul cotiledoanelor este înlocuit de miceliul ciupercii, ghinda se înnegreşte şi capătă o
122
consistenţă spongioasă; în stare uscată ghindele atacate devin sfărâmicioase. Întreaga ghindă este
astfel transformată într-un scleroţiu al ciupercii, în care se mai pot întâlni insule de celule
parenchimatice ale cotiledoanelor rămase nedigerate. Sclerotiile păstrează forma ghindei, sunt însă
închircite şi cu suprafaţa mai mult sau mai puţin zbârcită, de unde şi denumirea bolii de mumifierea
ghindei. Aparatele fructifere apar la o temperatură convenabilă, atât toamna cât şi primăvara. Acestea
au formă de păhăruţ, cu un pedicel de 0,3-3 (5) cm lungime şi 1-1,5 mm grosime cu dungi
longitudinale, în partea de sus păroase şi albicioase, înspre bază negricioase, îngustându-se treptat de
consistenţă tare, ceroasă. Păhăruţul este de culoare brună-ruginie, în afară brună-oliviu-închis; la
uscăciune se strânge. Ascele cilindrice măciucate cu 8 ascospori, unicelulari, eliptici sau ovoidali.
3.19. 3. Uscarea ghindei - Valsa ambiens (Pers) Fr, pe ghindă, f.c.

Cytospora ambiens Sacc
Ciuperca se dezvoltă pe ramuri şi lujerii uscaţi sau în curs de uscare la diferite foioase. La noi
este destul de comună atât pe ramuri de stejar cât şi pe ghindă. De regulă este saprofită, dar
vegetează şi pe ghinda în viaţă. Stroma ciupercii se formează pe suprafaţa cotiledoanelor sub pericarp,
de unde erupe mai târziu la suprafaţă. Ea are de obicei forma conicturtită, de 1,5-3 mm lăţime, destul
de proeminentă şi puternic aderentă de substrat. În interiorul acesteia se găsesc 4-20 peritecii dispuse
circular într-un singur plan. Ascele sunt cilindric-măciucate, sesile, ascosporii cilindric-arcuaţi. Pe
ghindă se dezvoltă mai întâi stadiul imperfect şi după uscarea ei apare stadiul perfect.
Forma sa imperfectă aparţine speciei Cytospora ambiens Sacc., care se mai dezvoltă pe
scoarţa lujerilor uscaţi sau numai rareori pe cei verzi de la diferite foioase. De pe aceştia se transmite
pe ghinda uscată sau în curs de uscare.
3.19. 4. Mucegaiul alb al ghindei - Diaporthe insularis Ntke., f.c. Phomopsis quercella Died
Ciuperca vegetează pe ramurile de stejar, iar forma imperfectă, atât pe ramuri, cât şi pe
ghindă. În primul stadiu de atac, ciuperca se pune în evidenţă numai prin îndepărtarea pericarpului,
când se văd pe suprafaţa cotiledoanelor nişte pete mici, cu marginile neregulate, bombate, castaniu-
închis, mai târziu negre. Ţesutul infectat se colorează în brun. Petele se măresc şi se întind în toată
masa cotiledoanelor. Pe suprafaţa petelor se dezvoltă o stromă cenuşie, în care iau naştere picnidiile.
Picnidiile se văd sub pericarp prin transparenţă ca nişte pete negre; pe măsură ce cresc ele apasă
asupra acestuia îl străpung şi ies afară.
123
Ciuperca este un parazit facultativ, se dezvoltă bine pe ghindele moarte, după care poate trece
şi pe cele sănătoase. În mod obişnuit ea este un saprofit pe ramurile de stejar.
3.19. 5. Putrezirea alburnului - Schizophyllum commune Fr.
Este o specie saprofită, cauzând putrezirea lemnului de foioase. Pe ghindă este în general
saprofită (fig.29). Apare de obicei pe ghindele ţinute la umezeală.
Fig. 29. Schizophyllum commune
3.19.6. Putrezirea marmorată a alburnului - Stereum hirsutum (Willd.) Pers.
Vegetează saprofitic pe lemnele de foioase (fig.30). Pe ghinde este, de asemenea, un saprofit

producând o putrezire uscată, albicioasă a ţesuturilor. Aparatele fructifere se găsesc rar în natură; ele
se obţin pe ghindele umezite ţinute în vase de cultură.
124
Fig. 30. Stereum hirsutum
3.19.7. Putrezirea brună a ghindei - Cytospora glandicola C. C. Georg et M.Bad.
Este un parazit dăunător al ghindei. Boala se manifestă în primele faze prin pătarea suprafeţei
cotiledoanelor; petele sunt mici, cu marginea imprecisă, de culoare cenuşie-măslinie, apoi brune-
negricioase. Mai târziu, petele confluează ocupând toată suprafaţa cotiledoanelor. În ultimul stadiu,
pe cotiledoanele moarte se dezvoltă o stromă ocracee, de sub care apar picnidiile, care se formează
numai pe ţesuturile moarte. Ţesuturile atacate au la început o culoare măslinie apoi ocracee,
galbenă-ruginie, până la brună- roşcată; în stare umedă au consistenţa untului, în stare uscată, prin
strivire se transformă într-o masă prăfoasă. Între ţesutul atacat şi cel sănătos se găseşte o linie de
demarcaţie brună-negricioasă. Picnidiile sunt aglomerate, în şiruri longitudinale, corespunzând
fasciculelor libero-lemnoase din ghinde. La început, forma lor este conicturtită, iar când ies la
suprafaţă devin sferice sau bulbiforme.
3.19.8. Făinarea stejarilor - Oidium quercinum Thum.
Produce pete albicioase-cenuşii pe ghinde, frunze şi lujeri. Miceliul este compus din hife
hialine, întreţesute, care se dezvoltă la suprafaţa pericarpului. Boala este comună pe ghindele
recoltate din pădurile atacate de această ciupercă. Ea este forma imperfectă a speciei Microsphaera
abbre viata Peck.
125
3.19.9. Mucegaiul verde al ghindei - Penicillium sp.
Diferite specii de Penicillium sunt cei mai frecvenţi dăunători ai ghindei. S-au aflat pe ghindă
cca. 20 specii din acest gen.
Infectarea ghindelor are loc atât pe arbori, cât mai ales după căderea lor pe sol, ca şi în timpul
manipulării şi conservării lor. Pe arbori se găsesc un număr mai mare sau mai mic de ghinde
infectate cu specii de Penicillium, chiar dacă pericarpul lor este intact. Infectarea cu Penicillium a
ghindelor pe arbori are loc, în acelaşi mod, ca şi aceea cu speciile de Fusarium, prin intermediul
insectelor.
De obicei, în stadiul iniţial, atacul se cunoaşte prin pătarea supra- feţei cotiledoanelor în
galben-închis, cafeniu sau măsliniu.
Petele sunt mici, circulare sau de formă nedefinită, cu marginile treptat mai deschise către
ţesutul înconjurător sănătos; aceste pete apar mai ales înspre maculă. Ţesutul infectat capătă o culoare
cafenie şi o structură afânată.
Mai târziu iau naştere peniciliile simple sau coremiile (fig.31), a că- ror frecvenţă se poate
explica prin abundenţa de materii nutritive din cotiledoane, care favorizează dezvoltarea lor.
Fig. 31. Mucegaiul verde al ghindei - Penicillium sp.
Speciile de Penicillium se dezvoltă pe ghinde cu o umiditate mijlocie, neputând suporta nici

excesul şi nici minusul de apă; îşi continuă activitatea şi pe ghindele uscate, care sună. Ele cresc şi la
temperaturi mai scăzute şi de aceea se răspândesc chiar în timpul conservării ghindei în gropi, în
cursul iernii.
Prezenţa atacului puternic de Penicillium este un indiciu al unei manipulări sau conservări
necorespunzătoare a ghindei. Deseori atacul de Penicillium se asociază şi cu alte ciuperci, mai ales
cu Sclerotinia pseudotuberosa Rehm.
126
3.19.10. Mucegaiul roz al ghindei - Trichothecium roseum Link.
Este un saprofit comun pe tot felul de materii organice în descompunere. Pe ghindă este un
saprofit sau un parazit facultativ. Se dezvoltă mai ales pe ghindele cu vitalitate coborâtă, încinse,
degerate sau vătămate traumatic. Prezenţa sa în masă arată o neglijenţă în modul de condiţionare a
regimului de umiditate din depozite. Formează tapete albe sau roze din hife târâtoare, lax întreţesute,
septate şi ramificate. La maturitatea ciupercii suprafaţa cotiledoanelor este acoperită de masă
făinoasă de spori roz-deschis (fig.32).
Fig. 32. Mucegaiul roz al ghindei - Trichothecium roseum
Atacul se pune în evidenţă după îndepărtarea pericarpului, când se dezveleşte tapetul de pe

suprafaţa cotiledoanelor.
Ciuperca atacă ghinda şi în cursul dezvoltării ei pe arbori. Uneori, în condiţii de umiditate
sporită pe timp ploios, se instalează pe pedunculul ghindei, provocând căderea ei prematură.
Ghindele atacate în acest fel au dimensiuni mai reduse. Infectează puternic ghindele în timpul
manipulării şi conservării, în care caz se introduce prin crăpăturile pericarpului.
3.19.11. Putrezirea fusariană a ghindei - Fusarium sp.
Pe ghindă vegetează mai multe specii de Fusarium care, de obicei, formează un înveliş lax de
hife sau o crustă dintr-un ţesut dens la suprafaţa cotiledoanelor şi care se pun în evidenţă după
îndepărtarea pericarpului. Conidiile ciupercii se pot forma în aparate fructifere sau pe hife. Acestea
sunt, fie sub forma unui tapet întins la nivelul stromei (tipul de pionnotes) fie sub forma unor perniţe
mai mult sau mai puţin proeminente (sporodochii). Conidiile sunt de două feluri: mici
(microconidii), sau mari (macroconidii. Macroconidiile sunt pluriseptate, de o formă tipică
filamentoasă, fusoidă, eliptică, lancetiformă sau falciformă, drepte sau arcuate. Ciuperca mai poate
127
forma clamidospori sau scleroţi care au forme şi mărimi variate.

Speciile de Fusarium atacă ghindele în condiţii de supraumezire şi apariţia lor în depozite
arată o neglijentă conservare.
3.19.12. Putrezirea rădăcinii puieţilor - Rosellinia quercina Hart.
Această ciupercă este unul din paraziţii cei mai dăunători ai puieţilor de stejar de 1-3 ani.
Ea se mai dezvoltă pe puieţii de paltin de munte, fag şi chiar de molid.
Boala se manifestă mai întâi printr-o decolorare a frunzelor dinspre peţiol, începând de la
frunzele superioare. Se mai observă pe porţiunea de tulpină, deasupra coletului o pătare în brun şi o
zbârcire a scoarţei; pivotul se înnegreşte şi cu timpul se usucă, după care întreg puietul piere. Pe por-
ţiunile de axe infectate ciuperca provoacă apoi o înnegrire urmată de o putrezire albă a lemnului care
se înmoaie. Tulpina putrezită se frânge uşor de la colet. Scoarţa bolnavă este împânzită de o ţesătură
de hife mai întâi cenuşii apoi negre, ramificate şi anastomozate, care se desprind uşor; la locul de
inserţie al rădăcinilor laterale se găsesc nişte corpuşoare de forma unor bobiţe negre, care sunt nişte
sclerotii (fig.33).
Miceliul se mai dezvoltă între scoarţă şi lemnul pivotului ca şi în sol, sub forma de
cordoane asemănătoare unor radicele, care propagă ciuperca de la un puiet bolnav la cei
înconjurători. Infecţia pivotului nu se face direct, întrucât acesta este acoperit de un strat gros de
plută; ciuperca se instalează mai întâi pe rădăcinile laterale, formând la baza lor nişte tubercule
cărnoase, de unde pornesc hife care străpung straturile exterioare ale scoarţei acestor rădăcini,
invadează apoi ţesuturile lor şi se propagă mai departe în pivot.
Fig. 33. Putrezirea rădăcinii puieţilor - Rosellinia quercina
128
Răspândirea ciupercii se face prin conidii, care dezvoltă un miceliu pe suprafeţele exterioare
ale organelor aeriene; se mai propagă şi prin ascospori care se produc în periteciile dezvoltate pe
scoarţa pivotului. În sfârşit, ciuperca se răspândeşte în sol prin rizomorfe, din care cauză atacul apare
adesea la un pâlc de puieţi (în vetre).
Ciuperca vegetează numai în condiţii proprii de umiditate. În caz de secetă, miceliul de
suprafaţă se poate usca, iar planta gazdă îşi măreşte rezistenţa putând cicatriza rănile prin formarea
unui strat de plută cicatricial care stăvileşte dezvoltarea mai departe a ciupercii.
Pe timp uscat şi iarna ciuperca durează prin scleroţii care, în condiţii favorabile, germinează
dând naştere la un nou miceliu.
Această boală apare atât în pepiniere cât şi în plantaţiile tinere. Ea cauzează uscări intense ale
puieţilor de stejar în soluri compacte şi umede. Atacurile ciupercii se intensifică în anii cu ploi
abundente de vară.
Controlul bolii se face prin următoarele măsuri: ¾ scoaterea şi arderea puieţilor bolnavi. În
locul, de unde s-au scos puieţii, se face o mobilizare a solului cu cazmaua sau pe suprafeţe mai mari
cu plugul cu antetrupiţă întorcându-se straturile; ¾ vetrele cu puieţi infectaţi se înconjoară cu un
şanţ de 1 m lăţime şi 50 cm adâncime, care se lasă descoperit spre a se împiedica propagarea prin
sol a rizomorfelor. Se înlătură la timp orice material de acoperire a semănăturilor sau de umbrire a
puieţilor, pentru a nu se crea umiditate sporită în aer şi în solul înconjurător; ¾ pe răzorul infectat,
anul următor se seamănă alte specii de foioase imune sau se face o cultură agricolă; ¾ semănarea
se face numai după ce s-a practicat o arătură profundă cu inversarea straturilor.
3.19.13. Tracheomicoza puieţilor de stejar - Fusarium oxysporum Schl
Această ciupercă se introduce prin rădăcinile puieţilor de stejar din solul unde vegetează
saprofitic. Puieţii infectaţi prezintă pete mici brune, izolate sau reunite mai multe la un loc, în inelele
lemnoase ale pivotului şi bazei tulpinii. În cursul lunilor mai şi iunie se ofilesc şi se usucă frunzele,
după care puieţii se pot usca total în proporţii variate. Pe axele uscate, deseori hifele ciupercii se pun
în evidenţă în vase. În dreptul petelor ţesuturile lemnului sunt impregnate cu gome brune.
Boala se iveşte în solurile supraumezite, bogate în substanţe organice. Cazuri de uscări de
puieţi, datorită acestei tracheomicoze se constată în anii ploioşi în pepinierele din luncile râurilor, cu
un nivel ridicat al apei freatice, unde solul se îmbibă puternic cu apă şi în plantaţiile unde s-au
utilizat puieţii infectaţi. Puieţii care supravieţuiesc bolii, în condiţii favorabile de vegetaţie pot să
se însănătoşească.
129
Pentru prevenirea acestei boli se recomandă: - excluderea pe cât posibil culturile intermediare
agricole cu plante gazde ale ciupercii din plantaţiile şi semănăturile de stejar; - utilizarea de
îngrăşăminte organice complet fermentate; - solul să fie drenat, să nu se menţină timp îndelungat
supraumezit; - să nu se facă plantaţii cu puieţi contaminaţi; - puieţii bolnavi, uscaţi sau în curs de
uscare, să fie smulşi şi arşi.
3.19.14. Băşicarea frunzelor de stejar - Taphrina coerulescens (Desm. et Mont.) Tul.
Ciuperca produce pe frunzele de stejar, gorun, gârniţă şi multe alte specii de Quercus,
începând cu luna iunie, pete neregulate, mai mult sau mai puţin băşicate, de un verde-deschis, apoi
cenuşiu, cu o brumă albăstruie-albicioasă, de 8-12 mm diametru. Petele pot să conflueze şi să cu-
prindă mai bine de jumătatea limbului; cu timpul ele se brunifică şi ţesuturile frunzei din dreptul lor
se usucă.
Himeniul de asce se dezvoltă sub cuticulă; la maturitate acestea ies deasupra epidermei.
Ascele sunt în formă de măciucă, nepedicelate, trimiţând nişte prelungiri în jos între celulele
epidermice. În asce se găsesc mulţi ascospori. În unele cazuri poate provoca uscarea şi căderea
prematură a frunzelor de pe lujerii de primăvară şi, ca urmare, debilitarea exemplarelor infectate.
Se combate prin stropiri cu soluţie sulfocalcică atunci când frunzele tinere ating 1/3 din
mărimea definitivă.
3.19.15. Făinarea stejarilor - Microsphaera abbreviata Peck., M.alphitoides Grif. et Maubl.
Făinarea stejarilor este boala cea mai răspândită din pădurile de foioase ale ţării noastre. Ea
participă la fenomenul de uscare, care a deci- mat quercetele în Europa în ultimul secol. Făinarea se
dezvoltă pe organele aeriene - frunze şi lujeri - ale diferitelor specii de stejari (Quercus), pe care le
acoperă pe o suprafaţă mai mare sau mai mică cu un înveliş făinos sau pâslos, albicios, având un
aspect asemănător cu mana viţei de vie. Ciuperca atacă de la primele frunze ale puieţilor şi lăstarilor,
până la frunzele şi lujerii arborilor maturi.
Ciuperca se instalează pe toate speciile noastre de Quercus de pref- erinţă în următoarea
ordine descrescândă: gârniţă (Q.frainetto), stejar (Q. robur), stejar brumăriu (Q.pedunculiflora),
stejarii pufoşi (Q.pubescens şi Q.virgiliana), goruni (Q.polycarpa, Q.dalechampii, Q.petraea) şi
ceva mai redus pe cer (Q.cerris). Gârniţa este atacată atât de puternic încât frunzele sale apar ca
130
văruite, după care lăstarii săi se disting la distanţă. Dintre speciile de cultură mai sunt atacate:
Q.alba, Q.dentata şi altele; sunt aproape imune: Q.macranthera, Q.macrocarpa, Q.palustris,
Q.borealis etc. Sporadic ciuperca s-a aflat pe lăstarii de fag şi castan. Cele mai dăunătoare efecte ale
atacului ciupercii se înregistrează în arboretele degradate de stejar şi gorun, în culturile din pepiniere
şi, în sfârşit, în lăstărişurile tinere.
Plantele bolnave prezintă pe frunze şi lujeri pete izolate sau un înveliş complet făinos, alb-
cretaceu sau cenuşiu. Simptomele bolii pot avea aspecte deosebite după intensitatea atacului. Se
disting trei tipuri de simptome pe frunze. În cazul unui atac slab, ciuperca formează pete albicioase
de dimensiuni mici, în lăţime de 1-6 mm, care se menţin izolate şi au o margine distinctă. La un atac
mai intens se ivesc pete mari de peste 1 cm lăţime, care se măresc continuu. Dacă atacul este
puternic, petele confluează astfel că întreaga suprafaţă a frunzelor şi chiar extremităţile tinere ale
lujerilor se acoperă de făinare. În primele zile petele au o culoare cenuşie, apoi albă şi un aspect
făinos. Petele mai vechi, spre sfârşitul verii, se decolorează şi iau aspectul unor pelicule cenuşi. Dacă
dintr-o cauză oarecare moare ciuperca, atunci învelişul făinos se întăreşte formând o crustă care se
crapă şi se poate dezlipi uşor. În dreptul petelor ţesutul frunzelor se poate brunifica şi usca (fig.34).
Fig. 34. Făinarea stejarilor - Microsphaera alphitoides
Frunzele atacate din primele faze ale dezvoltării lor adesea se defor- mează; în cazul unui
atac puternic şi pe timp secetos ele se răsucesc şi în parte se usucă, după care cad în cursul lunilor
august, septembrie. Lujerii invadaţi îşi reduc creşterea în lungime, uneori se îndoaie la vârf, nu se
lig- nifică complet şi extremitatea lor degeră în cursul iernii. În scopuri practice, intensitatea atacului
se poate stabili după următoarea notare; - atac slab - pete mici şi izolate pe frunze (nota 1); - atac
moderat - pete mari şi izolate pe frunze, acoperind până la 25% din suprafaţa lor (nota 2); - atac
puternic - pete mari confluente, care acoperă până la 75% din suprafaţa frunzelor. Pete pe lujeri
(nota 3); - atac foarte puternic - făinarea totală a frunzelor şi a extremităţii lujerilor verzi,
deformări de frunze şi încovoierea lujerilor (nota 4); - uscarea prematură a frunzelor şi a vârfului
lujerilor infectaţi (nota 5).
131
În petele menţionate se găseşte miceliul ciupercii, compus din hife hialine, întreţesute;
acestea se dezvoltă de obicei numai pe suprafaţa frunzelor şi lujerilor, adică epifitic. Hifele aderă pe
epiderma organelor atacate cu ajutorul unor plăcuţe mici - apresori, din care pornesc haustori.
Acestea sunt nişte ramificaţii scurte, care pătrund în celulele epidermice, de unde iau hrana. În
funcţie de condiţiile climatice conidiile apar după 3-8 zile de la instalarea hifelor pe frunze. Ele se
nasc la extremitatea unor conidiofori hialini, simpli, neramificaţi, constituiţi din trei celule. În locul
de prindere a conidioforilor, după avortarea lor, pe hifele mature se formează nişte umflături mici de
forma unor geme. Conidiile se nasc într-un singur şir; ele se desprind uşor unele de altele, aşa încât
nu se pot vedea decât izolate sau în lanţuri scurte). Ele sunt hialine, unicelulare elipsoidale până la
sferice, în interior, de obicei, cu două vacuole. Mărimea lor depinde de felul lujerilor pe care se
produc, precum şi de alte condiţii ale mediului încon- jurător. În cursul sezonului vegetativ,
ciuperca se găseşte aproape numai sub această formă imperfectă, căreia i s-a dat denumirea de
Oidium quercinum Thum.
Către toamnă, în anumite condiţii, se produc aparatele fructifere (cleistoteciile), care
reprezintă forma perfectă a ciupercii. Cleistoteciile sunt nişte corpi sferici, cu suprafaţa groasă de
0,08-0,16 mm în diametru, abia vizibili cu ochiul liber, răspândiţi inegal în învelişul pâslos de pe
frunze; ele nu au fost observate niciodată pe lujerii infectaţi. Cleistoteciile poartă 6-25 apendici în
formă de fire (fulcre) care pornesc radiar şi se ramifică la vârf, dihotomic, de 3-4 ori în ramificaţii
scurte lăţite. Acestea servesc ca organe de zbor. În interiorul cleistoteciilor se formează 6-16 asce,
fiecare cu câte 4 sau 8 ascospori hialini, unicelulari, elipsoidali.
Conidiile sunt organele de răspândire ale ciupercii în cursul sezonului vegetativ. Ele apar în
luna mai, când temperatura aerului s-a stabilit la o medie zilnică de peste 15°C (17°C); producţia
maximă a conidiilor are loc la o temperatură de 20-22°C (24°C). Numărul conidiilor sporeşte
progresiv din mai până în august, când se produce cea mai masivă răspândire a lor; în acest timp
dacă se scutură un lujer infectat se stârneşte un nouraş de conidii. Către toamnă se mai produc
conidii, dar într-o proporţie mult mai mică decât în lunile de vară. Conidiile sunt atât de uşoare
încât pot fi antrenate de cei mai slabi curenţi de aer; ele mai sunt răspândite de insecte, de vitele care
păşunează în păduri etc. Pentru producerea cleistoteciilor sunt necesare condiţii speciale incomplet
cunoscute, care nu se întâlnesc totdeauna în natură şi de aceea ele nu se găsesc peste tot. Formarea
cleistoteciilor este favorizată de lumină, o anumită perioadă de secetă şi o înfometare a hifelor. Ele
se nasc la o tem- peratură mai ridicată decât conidiile.
Ciuperca iernează în două moduri: în stadiile de hife perene şi de cleistoteciu. Conidiile nu
rezistă la temperaturile joase din timpul iernii, în schimb hifele iernează în muguri. În stadiul de
132
cleistoteciu, iernează pe frunzele uscate din litieră sau pe frunzele uscate aderente pe ramuri.
Cleistoteciile se desfac primăvara prin dezagregarea pereţilor şi pun în libertate ascosporii,
care produc infecţia, după ce temperatura medie zilnică s-a stabilizat la o valoare de 15°C.
Ascosporii sunt antrenaţi de curenţii de aer şi se depun, de regulă, pe frunzele axelor mai apropiate
de sol, pe care se observă mai întâi apariţia petelor. După câteva zile pe aceste pete se văd
conidiile, care propagă ciuperca, la început destul de încet, dar începând cu jumătatea a doua a lunii
iunie într-un mod vertiginos.
Infecţia speciilor de Quercus este în funcţie de starea de dispoziţie a acestora şi a organelor
lor, ca şi de factorii mediului înconjurător. Cea mai mare receptivitate a atacului o aflăm pe frunzele
şi lujerii tineri.
Aceasta este în legătură mai întâi cu conţinutul mai bogat al celulelor epidermice în
substanţe azotoase şi fosfaţi şi cu conţinutul mai scăzut de zaharuri solubile. În felul acesta, celula
are o putere osmotică mai coborâtă, ceea ce înlesneşte absorbţia de către haustori a substanţelor
nutritive din ele. În plus, celulele epidermice ale acestor organe au mari variaţii ale turgescenţei, în
perioada creşterii lor rapide; în momentul când turgescenţa scade, se măreşte probabilitatea infecţiei.
Un alt factor care ajută la infectarea organelor tinere este că celulele lor epidermice au o
cuticulă subţire, care poate fi străpunsă uşor de haus- torii ciupercii. Sunt infectate din această cauză
frunzele abia ivite din muguri, incomplet dezvoltate, fragede, de culoare roşiatică sau verde-deschis.
În mod practic, nu se mai infectează frunzele mature, coriacee, de culoare verde-închis, cu
cuticulă puternic îngroşată. De asemenea, nu se mai infectează lujerii după ce îşi leapădă
epiderma şi se acoperă cu periderm. Timpul în care frunzele sunt susceptibile la infecţie, este în
funcţie de viteza maturizării lor. În condiţii de uscăciune şi la lumină ele devin mature în 2-3
săptămâni de la ivirea lor din muguri; pe vreme umedă sau la umbră maturizarea durează 30-40 zile
şi din această cauză, aceste ultime frunze sunt mai puternic infectate decât primele. Frunzele de umbră
îşi menţin cuticula subţire şi de aceea pot fi infectate în tot cursul vieţii lor. Se mai continuă infecţia
la frunzele mature, pe feţele lor inferioare, care permit instalarea ciupercii prin stomate.
Primele pete de făinare apar în cursul lunii mai. De obicei, frunzele ieşite primăvara din
muguri nu se infectează decât foarte puţin, datorită faptului că în timpul dezvoltării lor nu se găsesc
în natură decât un număr restrâns de conidii. Infecţia masivă are loc în cursul lunii iunie şi atinge un
maxim în lunile iunie până în august. În acest timp, făinarea se manifestă puternic pe diferitele tipuri
de lujeri de vară pe care stejarii au proprietatea să-i producă; aceşti lujeri sunt: lăstari, lujeri târzii,
lujeri lacomi şi lujeri de refacere. Aceste tipuri apar în proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie
de o serie de factori ai mediului înconjurător.
133
Se cunoaşte că stejarii au proprietatea de a dezvolta în cursul unui an două sau trei

generaţii de lujeri. Prima generaţie este aceea de primăvară, care ia naştere din mugurii de
iernare. A doua generaţie de lujeri apare în a treia decadă a lunii iunie (aproximativ în jurul datei
de 24 iunie). Aceşti lujeri cresc în continuarea lujerilor de primăvară sau ca ramuri ale lor şi se
numesc lujeri târzii. Ei apar deci toamna în perioada, când în natură producţia de conidii este
maximă; frunzele lor având o cuticulă subţire sunt receptive la atac, se infectează imediat şi în
condiţii favorabile pentru dezvoltarea ciupercii se făinează complet.
Lăstarii au în general o creştere continuă şi produc în cursul lunilor iunie şi iulie noi frunze.
Conidiile găsesc pe frunzele tinere ale lăstarilor un mediu prielnic de propagare. Aceleaşi condiţii de
creştere au lujerii lacomi, care apar sub nivelul coroanei pe tulpinile luminate brusc; acestea sunt
bogate în apă şi se făinează uşor.
Arborii care sunt defoliaţi în luna mai de omizi (Porthetria, Tortrix, Geometra, Onethocampa
etc.) şi cărăbuşi dau o nouă generaţie de lujeri în cursul lunii iunie, adică reînfrunzesc. Lujerii aceştia
numiţi lujeri de refacere, împreună cu frunzele lor, sunt imediat invadaţi de făinare, în anii
favorabili propagării bolii.
Pe toate aceste tipuri de lujeri, infecţia este favorizată şi de influen- ţele dăunătoare ale
căldurii, care produc ofilirea frunzelor. Între factorii care determină dezvoltarea luxuriantă a
acestor tipuri de lujeri şi acei care determină reuşita infecţiei, există o perfectă concordanţă.
Atacul ciupercii este puternic pe lăstarii viguroşi, cu o creştere sus- ţinută. Sunt atacaţi apoi
cu intensitate arborii care au fost defoliaţi de insecte sau dăunaţi de îngheţurile târzii; la
aceştia făinarea se manifestă spre periferia coroanei, unde se produc lujerii de refacere. În sfârşit,
atacul se concentrează în pepiniere, la puieţii care datorită îngrijirii, au o dezvoltare susţinută în
decursul verii. Prin urmare, se constată că orice factor care determină producţia abundentă de lujeri
de vară sau o creştere susţinută a lujerilor pe timpul verii, contribuie prin apariţia permanentă de
organe tinere la o mărire a atacului ciupercii.
Infecţia este în funcţie şi de condiţiile mediului înconjurător. Conidiile germinează uşor în
natură în anumite condiţii de umiditate, căldură şi lumină. Ele germinează dacă atmosfera de la
suprafaţa frunzei are o umiditate relativă de 80%, indiferent dacă anotimpul este secetos sau ploios;
se păstrează bine la uscăciune şi intră în procesul de germinare la o umiditate convenabilă.
Ploile de vară moderate ajută mult la germinarea conidiilor; ploile îndelungate, pot stânjeni
fixarea lor pe frunze. Temperatura cea mai convenabilă pentru germinarea conidiilor este de 20-
22°C. Conidiile pot suporta oscilaţii mari de temperatură, perioada lor de germinare maximă în
natură coincide cu temperaturi de peste 22°C.
134
Aceasta determină larga răspândire a ciupercii, în regiunile calde de câmpie şi dealuri şi

slabul ei atac în quercetele de altitudine.
Răspândirea ciupercii atinge o mare intensitate în anii cu primăveri blânde, cu temperaturi
mari şi, în fine, cu precipitaţii moderate, uniform răspândite în mai şi iunie. Secetele prelungite de
primăvară sau vară stânjenesc atacul. O perioadă de secetă urmată de o perioadă de ploi, din contră,
ajută la intensificarea atacului. Toate aceste condiţii sunt favorabile infecţiei şi prin faptul că
provoacă o dezvoltare susţinută a diferitelor tipuri de lujeri (de vară) care, după cum s-a văzut oferă
un mediu prielnic pentru germinarea conidiilor. Lumina produce o germinare activă a conidiilor.
Aceste însuşiri ale ciupercii determină dezvoltarea puternică a miceliului pe suprafaţa
superioară a frunzelor, atacarea puternică a frunzelor situate către extremitatea lujerilor. Aşa se
explică faptul că cele mai atacate sunt lăstărişurile tinere, semănăturile sau plantaţiile descoperite,
rezervele din crângurile compuse, arborii de la marginea masivelor şi arboretele rărite. La acelaşi
arbore atacul se concentrează în părţile periferice ale coroanei.
În natură aceşti factori acţionează simultan, aşa că felul şi intensitatea atacului ciupercii se
poate explica numai dacă se ia în considerare atât la fiecare exemplar în parte, cât şi la diferitele
arborete rezultanta acţiunii lor. Aceşti factori se îmbină în sens progresiv al măririi intensităţii
şi frecvenţei atacurilor în quercetele situate în părţile mai calde ale ţării şi în arboretele degradate,
rărite, în staţiunile însorite; de aceea, aici aflăm cele mai grave atacuri ale arboretelor, în anii
favorabili dezvoltării ciupercii şi stejarilor. În condiţiile actuale nu există nici un teritoriu în
cuprinsul quercetelor unde să nu fie prezentă ciuperca. Ea poate să apară în condiţii variate de
atac în pepiniere, perdele forestiere şi păduri. Atacul de cele mai multe ori apare deodată peste tot.
De importanţă deosebită este mersul făinării stejarilor în pepiniere, la puieţii diferitelor specii
de Quercus, de 1 an şi de 2 ani. Răspândirea făinării în pepiniere este favorizată de faptul că puieţii
prezintă o masă concentrată de frunziş pe suprafaţa deschisă. În felul acesta, răspândirea conidiilor
se face nestânjenit în condiţiile optime, mai ales dacă pepiniera este situată în apropierea unei
păduri puternic infectate.
Infecţia puieţilor mai departe ia proporţii cu cât printr-o agrotehnică superioară sunt puşi în
condiţii mai favorabile de creştere şi deci de formare a lujerilor târzii. De aceea, asupra rezistenţei
speciilor de Quercus în stadiul de puieţi, joacă un rol deosebit timpul şi modul executării
însămânţării. Atacul ciupercii este cu cât mai intens, cu cât printr-o semănare târzie sau alte cauze,
producţia de lujeri târzii este mai prelungită în cursul lunilor de vară. Printr-o semă- nare mai deasă,
sau crearea unei plantaţii de protecţie, care să dea o umbrire convenabilă puieţilor făinarea se poate
restrânge mult, datorită faptului că se micşorează apariţia lujerilor târzii.
135
În plantaţii, în perioada de adaptare a puieţilor la noile condiţii, atacul ciupercii se restrânge,
întrucât puieţii dau un procent redus de lujeri târzii. După această primă perioadă, când plantaţia
porneşte viguros, începe formarea normală a acestor lujeri şi atacul ciupercii se intensifică din nou.
Frunzele acoperite de miceliul ciupercii sunt stânjenite în funcţiunile lor de asimilaţie şi
respiraţie, din care cauză producţia de masă lemnoasă scade. Degerarea vârfului lăstarilor sau
tulpinii puieţilor infectaţi, care se produce cu regularitate aduce o încetinire a creşterii lor în
lungime şi o tendinţă de dezvoltare a lor arbustivă.
La arborii defoliaţi de insecte sau dăunaţi de îngheţurile târzii din mai, ciuperca urmează o
nouă plagă la desăvârşirea procesului de debilitare a stejarilor. Într-adevăr, în momentul când
arborii reînfrunzesc, aceştia epuizează pentru formarea de noi lujeri şi frunze, rezerva nutritivă
aflată în corpul lor. În continuare, ciuperca invadând noile frunze le stânjeneşte în producţia
substanţei organice; arborii în această stare îşi refac cu greu rezerva de substanţe nutritive şi din
această cauză ei se debilitează progresiv. După asemenea atacuri, în decursul mai multor ani
succesivi, arborii prezintă fenomenul de uscare a vârfului coroanei sau în anii de secetă se uscă într-o
proporţie de 5-20%. Atacurile ciupercii sunt dăunătoare în pădurile care au fost degradate prin
exploatările abuzive din trecut, prin păşunat excesiv, prin tratamente rău aplicate şi incendii des
repetate. Măsurile preventive şi de control trebuie să aibă în vedere să stăvilească răspândirea
sporilor, să micşoreze virulenţa ciupercii prin înrăutăţirea circumstanţelor care favorizează
dezvoltarea bolii şi să se sporească rezistenţa stejarilor faţă de atacul ciupercii.
Ţinând seama că făinarea stejarilor este o boală care dăunează mai mult arboretele tinere,
măsurile preventive se vor concentra în special în pepiniere, plantaţii tinere, seminţişuri şi lăstărişuri.
Controlul în pepiniere este o măsură tot atât de necesară ca şi controlul manei viţei de vie.
Măsurile preventive sunt următoarele: - la alegerea locurilor pentru pepiniere să avem în primul
rând în vedere ca ele să nu fie în imediata apropiere de arboretele infectate, în special lăstărişuri
puternic infectate, care sunt focare de producţie a sporilor; - în scopul împiedicării zborului liber al
sporilor, pepiniera să fie apărată de perdele forestiere compuse din alte specii decât stejarii. Aceste
perdele pot fi constituite din arboretele existente, care pe o lăţime de 100 m în jurul pepinierei, nu se
exploatează sau se vor instala perdele noi formate din 5-7 rânduri de arbori; - să nu se aşeze
pepiniera în locurile expuse îngheţurilor târzii; - cu ocazia instalării pepinierei se scot cu totul,
cioatele în curs de lăstărire, până la o distanţă de 100 m de la marginea pepinierei; - în cazul, când
se menţine în jurul pepinierei un arboret compus din specii de stejar, acesta trebuie tratat cu
fungicide pe o bandă de cel puţin 100 m în jurul pepinierei; - pentru producerea unor puieţi
rezistenţi la atacul ciupercii se va avea în vedere să nu se dea în exces îngrăşăminte azotoase, ceea
136
ce favorizează dezvoltarea unei mase mari de frunziş, care se maturizează încet şi deci se pot infecta
uşor. Se recomandă, în schimb, îngrăşăminte cu K şi P, care produc frunze mai rezistente la infecţie;
- să se semene ghindă de calitate superioară şi cât mai de timpuriu, ca să se dezvolte viguros tulpina
şi astfel frunzele apărute primăvara să fie ferite de infecţie. Este indicat în acest scop semănarea de
toamnă a ghindei; un procedeu foarte eficace este semănarea ghindei preîncolţite; - să se ia din timp
şi să se aplice măsurile de protecţie a semănăturilor de stejari existente în contra îngheţurilor
timpurii; - să se strângă frunzele speciilor de stejari căzute pe sol, care au cleistotecii, şi să se
ardă. Primăvara de timpuriu frunzele uscate pot fi strânse, puse în groapa de compost şi acoperite
deasupra cu un strat de pământ în grosime de 5-10 cm.
În lăstărişuri şi plantaţii se va avea în vedere: - să se creeze arborete rezistente la făinare,
prin asocierea speciilor de Quercus cu esenţe de amestec proprii, care să le stimuleze creşterea în
înălţime şi să le dea umbrirea laterală cât mai deasă. Stimularea creşterii în înălţime ajută puieţilor de
stejar să treacă cât mai repede peste înălţimea critică de la 1,50-2 m de la nivelul solului, la care
atacul are o virulenţă mai mare; - arboretele să fie la început într-o stare de mare desime, care stă-
vileşte apariţia făinării. În staţiunile expuse îngheţurilor târzii să se intro- ducă specii sau soiuri de
stejar cu înfrunzire târzie; - din alte motive culturale, cât şi pentru controlul făinării, se vor reface
seminţişurile plantaţiile şi lăstărişurile care tânjesc şi stau ani de zile în aceeaşi stare de pipernicire;
asemenea arborete sunt de regulă degradate printr-un păşunat excesiv. La refacerea lor se va avea în
vedere să se intro- ducă specii de amestec şi ă li se mărească consistenţa;
În masivele bătrâne atacate, trebuie elaborat un plan de refacere generală, care să se execute
într-o perioadă de timp cât mai scurtă: - la regenerarea arboretelor să se prefere acele metode, care
oferă o umbrire moderată seminţişului, iar în terenuri descoperite semănăturile sau plantaţiile să se
execute cu culturi de protecţie intermediare; - o condiţie absolut necesară pentru prevenirea
atacului ciupercii este controlul defoliatoarelor, după atacul cărora urmează o intensificare a făinării
stejarilor; - pentru a se asigura refacerea quercetelor în afara lucrărilor de ameliorare a solului, de
introducere a subarboretului şi orice alte măsuri tehnice culturale, trebuie să se oprească cu
desăvârşire păşunatul.
Rezultatele cele mai eficiente se obţin prin utilizarea prafului de sulf sau a preparatelor
care conţin sulf, al cărui efect este de durată şi de cea mai mare eficacitate, dacă dozarea sulfului
este potrivită. Prăfuirea cu sulf este una din cele mai bune metode. La noi în ţară s-au mai făcut
încercări de stropiri cu soluţie de permanganat de potasiu 0,15%, cu zeamă bordeleză 1%, cu
reacţie alcalină şi cu soluţie de formalină 1%, care au un efect curativ, dar efemer.
137
3.19.16. Pătarea cenuşie a frunzelor - Sphaerulina myriadea DC Sacc.
Produce o pătare în cenuşiu a frunzelor de stejar şi gorun, care după uscare rămân în parte
suspendate pe ramuri. Petele sunt neregulate, la început izolate cu marginea distinctă apoi confluează
ocupând o mare parte din suprafaţa frunzei. În dreptul petelor se găsesc periteciile sferice puţin
proeminente. Destul de frecventă în arborete de stejar intens păşunate.
3.19.17. Făinarea pală - Helostroma album Pat., Microstroma album (Desm) Sacc
Ciuperca produce o făinare a frunzelor asemănătoare cu cea cauzată de Microsphaera

abbreviata Peck. Frunzele atacate prezintă, mai ales în jumătatea anterioară a limbului pete izolate
sau confluente, de forme neregulate, fără o margine distinctă, ele pierzându-se treptat în coloraţia
frunzei. Petele sunt pe faţa superioară de un gri-albicios, pe un fond gălbui sau ruginiu, iar pe cea
inferioară de un galben-verzui-pal. Uneori petele se aglomerează de o parte şi de alta a nervurii
principale şi ale celor secundare. Înspre centrul petei se observă o făinare cenuşie-albicioasă, în care
se găsesc mase de conidii.
Această făinare se deosebeşte de cea produsă de Microsphaera printr-o coloraţie mai pală, o
dezvoltare în suprafaţă mai redusă şi o brunificare a epidermei frunzei mai rapidă şi mai intensă.
Se află în părţile mai calde ale ţării, în condiţii de umiditate atmosferică sporită. Se combate
în acelaşi mod ca şi ciuperca făinării.
S-au semnalat pătări ale frunzelor produse la stejar de ciupercile: Phyllosticta associata Bub.,
Cylindrosporium associatum Bub., Septoria dubia Sacc. et Syd., Cylindrium sp., Gloerosporium
quercinum West. etc., care au o mică importanţă economică.
3.19.18. Fumagina stejarilor - Capnodium quercinum (Pers) Berk et Desm.
Ciuperca vegetează epifitic, acoperind suprafaţa frunzelor şi lujerilor tineri de gorun, stejar,
cer şi alte specii de Quercus, cu o pojghiţă negricioasă, de aspectul unui strat de funingine, de unde
denumirea sa de fumagine. Acest depozit este format din miceliu, aparate fructifere şi mase aderente
de spori ai ciupercii de faţă, asociată cu alte ciuperci cu miceliul tot negricios, ca Dematium,
Coniothecium sp., Cladosporium epiphyllum (Pers.) Mart etc.
În modul ei de dezvoltare se aseamănă cu ciuperca făinării stejarului, de care se deosebeşte
prin hifele sale care sunt brune-negricioase. Se mai deosebeşte de alte ciuperci care produc
138
brunificarea şi înnegrirea organelor bolnave, prin faptul că la acestea din urmă hifele se dezvoltă în
interiorul ţesuturilor gazdei.
Fumagina se instalează îndeosebi pe feţele superioare ale frunzelor, mascând coloraţia lor
verde. Pe lujeri acoperă porţiunile cu scoarţă netedă şi subţire. Cu timpul fumaginea formează o
crustă compactă, care la uscăciune se crapă şi se desprinde în plăci.
De regulă, atacul se manifestă în masă, la arborete de întinderi mai mari sau mai mici.
Arboretele infectate se recunosc de la distanţă, după frunzişul şi ramurile înnegrite. Ele nu trebuie
confundate cu pâlcurile de arbori din lungul căilor ferate, acoperite de funingine. Fumagina apare
întotdeauna pe frunzele şi lujerii acoperiţi de secreţii ce conţin materii zaharoase, a căror origine este
diferită. Aceste materii pot fi secretate de frunze în cursul marilor călduri, mai ales când după nopţi
răcoroase urmează zile foarte calde şi uscate. Secreţia aceasta este un simptom al debilitării
arborilor; ea poartă denumirea de mană, este bogată în zaharuri şi se depune la suprafaţa frunzelor,
unde se întăreşte formând un strat cu luciu de sticlă. Spre a nu se confunda cu manele produse de
Oomycete (Plasmopara sp., Peronospora sp. etc.) se va denumi mana lucioasă. De cele mai multe
ori materia zaharoasă se află în excrementele puricilor (Lachnus sp.) sau păduchelui ţestos
(Eulecanium pulchrum) care se aglomerează pe frunzele şi lujerii stejarilor atacaţi de aceste insecte.
În sfârşit, acestea mai înţeapă nervurile frunzelor şi lujerilor, pentru a suge hrana din tuburile
ciuruite; prin găurile produse de insecte iese afară seva elaborată, bogată în zaharuri, care se
acumulează pe suprafaţa organelor. În felul arătat se formează pe frunzele şi lujerii speciilor de
Quercus un strat organic nutritiv, care favorizează dezvoltarea fumaginei.
Miceliul ciupercii este constituit din hife care se întreţes într-un înveliş mai mult sau mai puţin
continuu pe suprafaţa organelor atacate. Uneori se poate forma aici un adevărat ţesut, compus din
celule mici, poliedrice.
Ciuperca are mai multe căi de reproducere. Se înmulţeşte vegetativ (în felul butăşirii), prin
porţiuni de miceliu, care se detaşează de pe substrat şi sunt purtate la distanţă. În condiţii favorabile
celulele din acest miceliu de rezistenţă se desfac unele de altele şi fiecare se comportă ca un spor
(gemă), care germinează în condiţii favorabile. În cursul sezonului vegetativ se mai formează conidii
negricioase, atribuite ciupercii imperfecte Coniothecium quercinum Sacc, care constau dintr-o grupă
de celule brune, poliedrice. Către toamnă, apar, ca nişte bobiţe, periteciile sferice sau de forma unui
burduf, susţinute de un mic picioruş, ori într-o masă de hife. Acestea iernează, iar primăvara se crapă
punând în libertate ascospori bruni, pluricelulari, cu pereţi transversali şi longitudinali.
Atacul fumaginei la cer are un caracter sporadic, pe lăstari; la stejar se localizează în anumite
arborete cu o vegetaţie lâncedă şi, în sfârşit, la gorun este generalizat în arealul său. La gorun şi
139
stejar fumaginea apare de la seminţişuri până la arborete bătrâne, fiind mai dăunătoare în seminţişuri,
plantaţii şi lăstărişuri tinere.
Fumagina este o boală secundară; ea urmează după invazia puricilor sau păduchilor stejarilor;
factori care contribuie la înmulţirea acestora influenţează şi dezvoltarea fumaginei.
Fumagina în regiunea de câmpie se întâlneşte mai des în stejăretele debilitate situate în
condiţii de umiditate atmosferică sporită; în schimb, în gorunetele din regiunea de dealuri se observă
pe versanţi puternic însoriţi sau pe platouri.
Intensitatea atacului ciupercii sporeşte în verile calde cu ploi intermitente. Miceliul ciupercii
este foarte rezistent la acţiunea diferiţilor factori climatici; o dată instalat mai poate fi spălat de ploi.
Cu toate că ciuperca are o dezvoltare la suprafaţa organelor stejarilor, totuşi ea contribuie la
debilitarea lor pornită de la apariţia factorului primar dăunător. Stratul de fumagine depus pe frunze
împiedică funcţionarea lor normală în procesele de asimilaţie şi respiraţie. Aceasta se adaugă la
vătămările produse prin atacurile de insecte sau factorii dăunători ai mediului înconjurător şi
arboretele infectate se îmbolnăvesc.
În urma atacului combinat al puricilor, păduchelui ţestos şi a fumaginei repetate an de an,
semănăturile şi plantaţiile, mai ales de gorun de pe versanţii puternic însoriţi, ajung într-o fază critică
ce se caracterizează printr-o încetinire a creşterii lor. Se observă în acest caz o reducere treptată a
lungimii lujerilor anuali şi o uscare periodică a vârfului şi ramurilor arborilor. Această fază critică
se constată la arboretele atacate la vârsta de 20-40 ani.
Controlul fumaginei se face în arboretele tinere, mai ales înainte de închiderea masivului,
prin pulverizare sau stropire cu insecticide, care să distrugă păduchii ţestoşi şi puricii de frunze.
Această operaţie a devenit necesară în gorunete, unde fumagina este generalizată şi compromite
cultura gorunului. Acolo unde fumagina este legată de o slăbire fiziologică a arboretelor se vor lua
măsuri de ameliorare a solului pentru a le salva din faza critică a dezvoltării lor şi a le da un impuls
de creştere. Introducerea specilor de amestec este de un preţios ajutor în controlul fumaginei.
3.19.19. Cancerul transversal sau inelar şi gâlmele stejarului şi gorunului - Pseudomonas sp.
Această boală are o largă răspândire în arboretele naturale şi în plantaţii pe lujeri, ramuri şi
tulpini de Quercus robur şi mai rar de Q, sessilis. Agentul patogen al cancerului nu este cunoscut.
Infecţia cu această bacterie ar avea loc prin înţepăturile puricilor sau păduchilor ţestoşi ai stejarului,
din care un rol important îl joacă puricele pestriţ al stejarului Lachnus roboris L.
Aspectul cancerelor este variat. Se pot deosebi cancere deschise în mijlocul cărora lemnul
140
este dezvelit şi cancere închise, la care rana este acoperită de o coajă groasă, mamelonată. În dreptul
lor ramurile sau tulpinile prezintă umflături laterale sau ele sunt îngroşate pe toată întinderea
circumferinţei lor, sub forma unui butoiaş. În cazul tipic apar mai întâi nişte umflături rotunde,
laterale pe lujerii de 2 ani, ca urmare a infecţiei din anul precedent. Umflăturile sunt situate pe o
porţiune de 5-15 cm sub limita dintre lujerul de 2 ani şi cel de 1 an. Odată cu îngroşarea axului
infectat, umflăturile acestea se măresc şi coaja lor netedă se crapă neregulat la suprafaţă. Pe axele de
3-4 cm grosime, umflăturile au un diametru mai mare decât restul lor. Într-un stadiu mai avansat,
scoarţa umflăturilor se usucă pe o anumită porţiune şi se produce o rană de forma unei crăpături
transversale, perpendiculară pe ax; de la această crăpătură pornesc în sus şi în jos crăpături scurte,
longitudinale. Această rană evoluează într-un cancer alungit în sens transversal, având deasupra şi
dedesubt câte un val de acoperire puternic dezvoltat. Pe ramuri şi pe tulpinile de 4-6 cm rana poate
ocupa jumătate sau mai mult din circumferinţa lor. Uneori, tulpina se îngroaşă pe flancurile
crăpăturii şi se turteşte parale cu aceasta. Alteori se îngroaşă în partea opusă rănii ca o cocoaşă, iar în
partea ei se formează o depresiune.
În alte cazuri uscarea scoarţei se produce târziu. Atunci tumoarea are o creştere neregulată.
Când scoarţa se usucă şi cade, lemnul dezvelit are o suprafaţă neregulată şi prezintă mameloane mai
mult sau mai puţin dezvoltate. Unele cancere au o creştere puternică şi dau naştere la gâlme.
Sub acţiunea agentului patogen la început are loc o creştere a activităţii cambiului, care
produce inele largi de lemn şi liber pe o anumită porţiune a axului; astfel, iau naştere umflăturile din
stadiul prim al îmbolnăvirii lujerilor. După un timp, pe aceste umflături se întrerupe activitatea
cambiului; ţesuturile liberului se necrozează, colorându-se în brun; ţesuturile scoarţei moarte se
delimitează clar de restul scoarţei sănătoase. Paralel cu dezvoltarea cancerului, lemnul din dreptul lui
se colorează pe anumite sectoare în roşcat cu vine închis-verzui-cenuşiu. Coloraţia lemnului se
propagă atât în direcţia radiară cât şi longitudinală. Cancerele mai constituie porţi de intrare pentru o
serie de ciuperci xilofage ca Grifola sulphurea (Bull.) Pil., Phellinus igniarius (L.) Quel şi altele.
Pe tulpini, cancerele se găsesc frecvent la înălţimea de 1-2,5 m de la sol care corespunde
cu nivelul, la care are loc cea mai abundentă invazie a tulpinilor şi ramurilor de către puricii
stejarului. Arborii cu cancere pot avea o dezvoltare normală. La exemplarele tinere se observă o
încetinire a creşterii tulpinii infectate, o uscare repetată a vârfului coroanei şi deformarea ei.
La cultura stejarului în masiv sau în perdele forestiere trebuie să se reducă pericolul invaziei
puricilor, prin crearea de arborete în amestec, printr-o umbrire laterală a stejarului în perioada primei
sale dezvoltări şi să se realizeze cât mai degrabă posibil închiderea masivului. În culturile
tinere, de asemenea, să se extragă exemplarele cu cancere.
141
3.19.20. Uscarea în masă a stejarului şi gorunului - Erwinia sp.; Ophiostoma sp.
Uscarea în masă este produsă de următorii agenţi: Ophiostoma valachicum C.C.Georg.,

I.Teod. et M.Bad., Ophiostoma roboris C.C.Georg. et I.Teod (fig.76), Erwinia valachica C.C.Georg.
et M.Bad., Erwinia valachica f. opaca C.C.Georg. et M.Bad., Erwinia quercicola C.C.Georg. et M.
Bad.
Fig. 35. Ophiostoma sp.
Ophiostoma valachicum, prezintă peritecii cu un gât lung de 485-662 μ. Ascosporii sunt

în formă de semilună, cu extremităţile ascuţite, de 3,6-4 μ lungime. Ca formă conidiană
(metagenetică) este Rhinotrichum valachicum C.C.Georg. et I.Teod.
Ophiostoma roboris, prezintă peritecii mai mari cu un gât mai lung, 476-900 μ lungime;
ascosporii sunt alantoizi şi mai mici, 3,2-3,5 μ lungime. Ca forme conidiene prezintă: Hyalodenaron
roboris şi Graphium roboris.
Erwinia valachica, este un cocobacil, mic până la mijlociu, cu forme subsferice, ovoidale,
eliptice sau de pişcot de 1-2,6 μ.
Erwinia valachica, f. opaca C.C.Georg. et Bad., este o formă mai mică decât specia tipică.
Erwinia quercicola se deosebşte de specia precedentă prin celule mai mici şi prin faptul că
reduce nitraţii.
Cele mai dăunate arborete sunt stejăretele şi gorunetele. Bacterioza apare, în general, la
exemplarele de la vârsta de 30-40 ani în sus.
Simptomele bolilor produse de aceşti paraziţi sunt pe scurt urmă- toarele: bacterioza, în
cazuri de pronunţată dezvoltare, produce mai întâi o ofilire a frunzelor, după care acestea se usucă
luând o coloraţie de toamnă şi se păstrează mult timp aderente pe ramuri.
Ofilirea şi uscarea frunzelor înaintează dinspre părţile luminate ale coroanei spre cele
142
umbrite, deci de sus în jos, de la periferie spre centru şi dinspre partea coroanei expusă spre sud,
către cea expusă spre nord. În faza următoare se produce uscarea ramurilor atacate; acest simptom
este asemănător cu cel produs de secetă, deci nu ne poate ajuta la recunoaşterea bacteriozei. În
cazul bacteriozei, se poate constata o uscare a ramurilor pe anumite sectoare longitudinale, care
corespund cu zonele de dezvoltare a bolii. Bacterioza nu se poate identifica în mod cert, decât pe
baza simptomelor interne. Activitatea bacteriei se pune în evidenţă odată cu începerea circulaţiei
sevei. În acest scop, dacă se decojeşte tulpina infectată, pe suprafaţa cilindrului lemnos dezvelit, se
observă linii sau dungi subţiri longitudinale de un brun-roşcat până la brun. În faza incipientă a
atacului, dungile sunt limitate la un grup de vase alăturate; în caz de atac masiv, pe suprafaţa
lemnului se observă pete mai mult sau mai puţin întinse, ale căror imprimări se pot observa şi pe
partea internă a scoarţei din dreptul lemnului pătat. Aceste pete de culoare brună, pornesc de la o
galerie de insecte. La arborii viguroşi, petele rămân izolate şi prin dezvoltarea ulterioară a inelelor
anuale sunt duse în profunzime, când pot fi considerate ca cicatricele unor atacuri localizate.
La exemplarele în curs de uscare petele se măresc, confluează, se întind de la ultimul până la
toate inelele alburnului pe întreaga circumferinţă a tulpinii sau a rădăcinilor infectate. Propagarea
bacteriilor se face prin vase, în sens longitudinal şi prin celulele razelor medulare în sens transversal.
Speciile de Ophiostoma vegetează în mod saprofitic în ramurile uscate din cuprinsul coroanei în care
sunt introduse de insecte. În condiţii de îmbogăţire a vaselor cu aer, speciile de Ophistoma trec în
stadiul parazitar şi se propagă prin vase, de obicei de sus în jos, în alburn încă în viaţă al arborilor
infectaţi. Simptomul îmbolnăvirii alburnului cu Ophiostoma se pune în evidenţă printr-o coloraţie
mai albicioasă a alburnului (ca urmare a pătrunderii aerului în vase), iar după uscarea porţiunii
infectate, vasele se umplu cu o reţea de hife negricioase. După invazia speciilor de Ophiostoma,
procesul de formare de tile este mult sporit şi, ca urmate, circulaţia sevei în porţiunile infectate
încetează total. Adesea periteciile se găsesc în vase. În secţiune transversală alburnul uscat albicios,
prezintă punctuleţe negricioase care corespund hifelor ciupercii dezvoltate în vasele largi. Se
constată că dacă la început bacteria a pregătit terenul pentru pătrunderea ciupercilor o dată ce
ciuperca intră, în axele uscate elimină bacteriile şi simptomele bacteriozei dispar. Atât bacteriile cât
şi ciuperca secretă toxine care sunt antrenate la distanţă prin curentul de sevă şi produc ofilirea frun-
zelor şi fenomenele de pătare a lemnului (fig. 36). O serie de măsuri, cum sunt cele silvotehnice, au
un caracter preventiv ca cele referitoare la ameliorarea solurilor degradate şi de realizare cât mai
rapidă a stării de masiv, în vederea protecţiei solului. Alte măsuri au scopul de a combate
dăunătorii stejarului, dintre care cel mai de temut, în momentul de faţă este Cerambyx cerdo.
Controlul acestei insecte stăvileşte în acelaşi timp şi atacul tuturor paraziţilor arătaţi mai înainte.
143
Fig. 36. Uscarea în masă a stejarului şi gorunului - Ophiostoma sp.
3.19. Verticilioza cerului - Verticilium alboatrum Reinke et Berth
În interiorul axelor tulpinale şi radiculare infectate se observă în alburn pete de culoare

brună-vineţie, în lemnul de primăvară a inelelor anuale. Petele sunt la început circulare şi răspund
unui fascicol de vase alăturate, mai târziu petele se măresc şi se întinde în lemnul de primăvară pe
porţiuni mai mari delimitate, între două raze medulare largi, alăturate. În fine, pe axele în curs de
uscare petele confluează, luând forma de semicerc sau de coroană pe toată circumferinţa alburnului.
Infecţia are loc din sol prin rădăcini, de unde încep petele şi se propagă în tulpini şi ramuri,
până în lujerii anuali. În plantaţia arătată, ciuperca a mai produs un atac intens la speciile de
acerinee, ceea dovedeşte că solul aici este foarte puternic infestat.
3.19.22. Uscarea şi brobonarea ramurilor - Valsa ambiens (Pers) Fr., f.c. Cytospora ambiens
Sacc.
Această ciupercă vegetează pe lujerii slăbiţi ai multor foioase şi pe ghindă. La noi a fost
semnalată ca parazit pe lujeri şi ramuri de stejar roşu, în vârstă de 10-15 ani, puternic vătămaţi prin
acţiunea combinată a secetei şi insolaţiei. De aceea, boala se manifestă la arborii izolaţi, din locuri
uscate şi mai puţin la cei cultivaţi în pâlcuri, în locuri cu umiditate convenabilă în sol şi atmosferă.
144
Pe scoarţa tulpinilor uscate, ca şi pe lujerii uscaţi sau verzi, apar pustulele ciupercii dispuse în şiruri
longitudinale, în dreptul cărora scoarţa se brobonează. În interior se dezvoltă picnidiile ciupercii,
prin porul cărora ies afară nişte cârcei galbeni-portocalii până la roşcat, cu sporii înglobaţi într-o masă
ceroasă. Periteciile ciupercii se găsesc numai pe axe uscate, toamna. Se combate prin tăierea ramurilor
uscate şi arderea lor. În condiţii similare pe lujerii speciilor de Quercus, ca şi pe ghinde se găseşte
Valsa intermedia Ntke. cu forma conidiană Cytospora interme dia Sacc.
3.19.23. Cârceii vişinii pe ramurile de stejar - Diatrypella pulvinata Nke., f.c. Libertella punicea
Hoff.
Această ciupercă a fost găsită ca parazit pe tulpini cu coaja netedă şi ramuri de stejar
comun, stejar roşu şi cer. În cursul lunii iunie apar acervulele. Ele se produc în scoarţa lujerilor
uscaţi şi mai rar pe cei în viaţă, ca nişte protuberanţe dispuse în şiruri longitudinale; acestea sunt în
formă tronconică, cu vârful lăţit ca un taler, slab turtite, de culoare ocracee-deschis la început, apoi
negre. Conidiile sunt filiforme şi ies afară printr-un cârcel vâscos de culoare vişinie, de unde şi
denumirea bolii. În aceeaşi stromă către toamnă se formează periteciile grupate mai multe într-un
singur rând. Ele se prelungesc printr-un gât lung, adesea lăţit la vârf în formă de pâlnie.
Atacul ciupercii se manifestă în scoarţă, de unde se propagă în inelele periferice ale lemnului,
care se colorează în brun.
Ciuperca însoţeşte fenomenul de uscare a stejarilor, în teritoriile expuse secetei. În mod
obişnuit, vegetează ca un saprofit comun pe ramurile uscate de cer şi stejar. La arborii în curs de
uscare, se dezvoltă pe ramuri şi tulpini încă verzi.
La stejarul roşu vătămat de insolaţie şi secetă, ciuperca devine un parazit virulent. Boala se
manifestă printr-o colorare în galben-auriu a frunzelor de pe lujerii infectaţi. Într-o fază următoare,
frunzele se decolorează într-un verde spălăcit, păstrându-se dungi de un verde-viu, doar în lungul
nervurilor, apoi se ofilesc. Ramurile atacate rămân în urmă cu creşterea şi cu timpul se usucă
dinspre vârf. Exemplarele bolnave au creştere redusă. În urma uscării repetate a ramurilor, coroana ia
o formă tabulară. După un timp, în anii secetoşi, arborii se usucă cu totul. În timpul procesului de
uscare se formează lujeri de refacere, fără ca arborii să poată să-şi revină.
Această ciupercă se asociază cu Valsa ambiens (Pers.) Fr. A mai fost găsită în stare
parazitară pe stejarul piramidal vătămat de secetă, pe care ciuperca se instalează în tot lungul
tulpinii. În vederea prevenirii bolii, se recomandă ca stejarul roşu să fie cultivat pe soluri moderat
compacte, reavene în tot timpul anului, în arborete sau pâlcuri, spre a-i feri tulpina de insolaţie.
145
Stejarii piramidali să nu fie cultivaţi în teritorii expuse secetelor excesive. Să se extragă şi să se ardă
exemplarele bolnave. La cer să se taie ramurile uscate şi rănile să se trateze cu un fungicid.
3.19.24. Plesnirea transversală a scoarţei şi ramurilor - Clithris quercina (Pers.) Rehm.
Ciuperca este un parazit de răni pe ramuri şi tulpini, în porţiunile cu coaja netedă. Se

instalează pe axe în curs de uscare sau slăbite din diferite cauze, pornind de la ţesuturile moarte, de
unde se propagă în cele vii vecine. Aparatele fructifere (apoteciile) ies afară prin crăpături
transversale, neregulat lobate ale scoarţei; ele sunt colorate închis alungite în sens transversal sau
oblic şi prezintă pe suprafaţa lor nişte liniuţe. După golirea lor de spori cad şi nu mai rămân ca urme
ale atacului decât crăpăturile scoarţei. Atacul ciupercii are o deosebită gravitate pe puieţi sau în
plantaţii tinere, care au fost vătămate din diferite cauze ca îngheţurile târzii, excesul de apă în sol,
secetă, gaze otrăvitoare în atmosferă şi altele. În asemenea condiţii produce uscarea periodică de
ramuri şi a vârfului tulpinii. exemplarele atacate rămân un timp în stare arbustivă, după care se usucă
cu totul. Apariţia ciupercii dă o indicaţie asupra locurilor improprii pentru cultura stejarului şi
gorunului. Astfel, în microdepresiuni cu stagnări îndelungate de apă, staţiuni de îngheţuri etc. nu se
recomandă a se cultiva aceste specii.
3.19.25. Gâlma cu coarne a stejarului - Caudospora (Aglaospora) taleola (Fr.) Starb.
Ciuperca produce gâlme cu nişte prelungiri mici în formă de coarne pe tulpini sau ramuri, în
porţiunile cu coaja netedă. La început boala se manifestă prin brunificarea scoarţei pe o întindere
mare, apoi prin uscarea ei şi desfacerea în plăci. Se naşte astfel o rană, care se acoperă în parte sau
total cu valuri de acoperire proeminente; în dreptul rănilor se formează gâlme caracteristice.
În scoarţa infectată se dezvoltă sub periderm stroma ciupercii pe o lăţime de 3-4 mm; ea este
de culoare albicioasă şi înconjurată de o dungă negricioasă. Periteciile lenticelare, negre, sunt
grupate în cerc, au un gât lung şi sunt scufundate în substrat. În interior se găsesc ascele cu 8 ascos-
pori ovoidali, bicelulari, dotaţi cu trei prelungiri în formă de filamente.
146
3.19.26. Crusta neagră a ramurilor - Naemospora croceola Sacc.

În cursul lunii iunie, pe lujerii uscaţi de fag ai diferitelor specii de stejar şi alte foioase, se
găsesc acervulele acestei ciuperci. Acestea se dezvoltă sub peridermul scoarţei. În dreptul lor scoarţa
prezintă pete circulare de culoare roz-portocalii de 1-3 mm în diametru, mărginite de o dungă neagră.
Apare frecvent pe lujerii şi lăstarii debilitaţi sau uscaţi de făinarea stejarului, continuând procesul lor
de uscare în porţiunile sănătoase. Poate fi un parazit vătămător şi se combate prin tăierea ramurilor în
curs de uscare şi prin dezinfectarea rănilor.
3.19.27. Diatrype stigma (Hoff) Fr, f.c. Naemospora microspora Desm
Este foarte comună pe ramurile uscate de diferite foioase. Stroma sa de culoare brună-
negricioasă, în grosime până la 1 mm, acoperă ca o crustă porţiunile ramurilor atacate; aceasta este
mai întâi acoperită de scoarţă, dar mai târziu iese la suprafaţă (fig. 37).
Fig. 37. Diatrype stigma
3.19.28. Putrezirea bazei tulpinii
Putrezirea bazei tulpinii este produsă de următoarele ciuperci: Inonotus dryadeus (Pers.)
Murr., Phellinus dryadeus (Pers.) Pat.; Ganoderma lucidum (Leyss.) Karst., ssp. resinaceum B. et G.
147
Aceste ciuperci produc putrezirea albă a duramenului. Arborii sunt infectaţi începând de la
vârsta de 20-30 ani, prin rănile ivite la baza tulpinii sau pe rădăcinile de la suprafaţa solului.
Rănile sunt produse prin marcajul defectuos al arborilor, manipularea neatentă a buştenilor,
zdrelirea scoarţei de osiile şi roţile vehiculelor, de vite care păşunează şi altele .
Sporii ciupercilor se instalează pe lemnul descoperit al rănilor; hifele lor se propagă prin
alburn, şi apoi se dezvoltă în duramen. Putrezirea albă progresează destul de încet de la locul de
infecţie, mai mult în jos, trecând din tulpini în rădăcini sau viceversa.
Această putrezire se urcă în tulpină, de regulă, cel mult până la 2 m de la suprafaţa solului.
1. Inonotus dryadeus (Pers.) Murr. (fig.79), de la începutul atacului colorează lemnul în
brun; imediat apar apoi benzi longitudinale neregulate, gălbui-roşcate, care se colorează progresiv în
alb. Aceste benzi se lăţesc, confluează şi lemnul devine moale, spongios, îşi pierde tăria şi se
poate rupe în felii. În partea centrală lemnul se degradează într-o masă filamentoasă umedă, de
culoare galben-roşcată, cu cordoane longitudinale de un alb de zăpadă.
Crăpăturile din lemn se umplu cu xilostrome. Acestea sunt nişte părţi de miceliu de forma
unor foi şi de consistenţa pielii de mănuşă.
Fig. 38. Putrezirea bazei tulpinii - Inonotus dryadeus
Aparatele fructifere ale ciupercii apar numai pe arborii atacaţi de mai mult timp, la baza
tulpinii, deasupra solului, în lunile august şi septembrie.
Ele au o dezvoltare rapidă, sunt moi ca pluta, brune-ruginii, în formă de consolă,
semicirculare, de 20-40 cm în diametru. Deseori sunt suprapuse unele peste altele, mai mult sau
mai puţin sudate între ele.
148
Faţa superioară prezintă proeminenţe neregulare, o coajă subţire şi este mai întâi de un alb-
gălbui, cu nuanţe ruginii, apoi de un galben-ruginiu, pe margine cu o dungă mai deschisă la culoare;
faţa inferioară este concavă, dotată cu tuburi fine, lungi, foarte dese, de o culoare albă-gălbuie, şi la
frecarea cu degetul se pătează în brun. Pe suprafaţa consolei, la început, apar picături apoase brune-
violacei; după diseminarea sporilor, care se formează în număr considerabil aparatul fructifer se
usucă şi ia o coloraţie brun-negricioasă, căzând pe sol în curs lunii octombrie.
Putrezirea duramenului nu se poate observa la exterior, decât după prezenţa aparatelor
fructifere, care au o durată relativ scurtă şi nu se dez- voltă decât într-o fază înaintată a atacului. La
arbori, în această fază, atacul se poate determina dacă, se examinează cu atenţie baza tulpinii şi
se observă în crăpăturile scoarţei foiţele brune de miceliu, care marchează locul de naştere al
aparatelor fructifere.
Adesea, în jurul arborelui, se mai găsesc resturile descompuse ale acestor aparate. Arborii
infectaţi se mai recunosc când la baza lor apare la suprafaţă o rană cu scorbură, din care iese
afară o pulbere neagră rezultată din carbonizarea la aer a lemnului putred. La noi este frecvent
Phaeolus schweinitzi (Fr.) Pat.
2. Ganoderma lucium (Leyss.) Karst., se instalează pe rădăcinile dezvelite pe care apoi se
formează aparatele fructifere, de forma unor pălă- rii susţinute de un picior vertical, lateral, mai rar
central. Acestea au o crus- tă netedă, lucioasă, de culoare roşie de sânge; carnea sa este albicioasă.
Produce o putrezire albă a rădăcinilor, care se propagă în baza tulpinii până la 0,5-1 m de la nivelul
solului.
3. Ganoderma lucium (Leyss.) Karst. (fig.39) ssp. resinaceum B. et G., dezvoltă aparatele
fructifere pe rănile trunchiului, situate sub 2 m de la nivelul solului. Ele sunt sesile, semicirculare, de
forma unei console, pe faţă acoperite cu o membrană subţire, casantă, netedă, lucioasă, galbenă,
ruginie sau ruginiu-brună. În timpul răspândirii sporilor suprafaţa lor se acoperă cu o pulbere cu
aspect de praf de cacao. Provoacă o putrezire asemă- nătoare cu ciuperca precedentă, însă înaintează
ceva mai sus pe tulpină.
Arborii infectaţi pot vegeta până la sfârşitul longevităţii lor, dar sunt predispuşi la fenomenul
de uscare a vârfului coroanei. Adesea, din cauza slăbirii rezistenţei bazei tulpinii sunt rupţi de
vânturile violente. Aceste ciuperci cauzează pierderea masei lemnoase de la baza tulpinii, care se
îndepărtează cu ocazia debitării trunchiului în buşteni.
Această putrezire este destul de frecventă în arboretele bătrâne de pe soluri foarte
compacte, impermeabile. Cu ocazia debitării, se taie porţiunea de la baza tulpinii cu duramenul
putrezit, care de regulă se întinde pe 0,50-1,50 m lungime.
149
Fig. 39. Putrezirea bazei tulpinii - Ganoderma lucium
3.19.29. Iasca moale galbenă - Grifola sulphurea (Bull.) Pil.
Această ciupercă produce putrezirea roşie a duramenului la speciile de Quercus, ca şi la

multe alte foioase (sălcii, plopi, nuci, salcâmi, arbori fructiferi etc.). Se introduce prin rănile, care
dezvelesc lemnul situate în tot lungul tulpinii. Dacă se taie de la o cioată cu mai multe tulpini una
din ele, atunci celelalte tulpini lăsate se infectează uşor. Cele mai periculoase răniri sunt cele de
marcaj, de elagaj sau cele produse prin doborârea arborilor vecini. De la locul de infecţie ciuperca se
propagă în lungul tulpinii mai mult în jos şi mai puţin în sus.
Primul simptom al alterării lemnului este o coloraţie de un roşu- brun-deschis, care mai târziu
trece în roşu-brun-închis. Pe măsură ce alterarea se accentuează, lemnul se usucă şi se contrage,
producându-se crăpă- turi, unele în sensul razelor medulare şi altele concentric, în sensul inelelor
anuale, astfel că lemnul se separă în mici cuburi, despărţite unele de altele prin xilostrome albe, care
au aspectul şi consistenţa pielii de mănuşi. Lemnul devine uşor, uscat, foarte friabil şi la frecare între
degete se transformă într-o pulbere fină roşiatică, de culoarea tutunului. La tulpinile bătrâne, inima
lemnului putrezită se dezagregă şi ia naştere o scorbură, care se măreşte continuu. În anumite cazuri
atacul se prelungeşte în alburn; în acest caz scoarţa se usucă şi cade în plăci dezvelind lemnul
putrezit. Pe aici pătrund furnicile care consumă lemnul putrezit şi grăbesc formarea scorburilor.
Aparatele fructifere ale ciupercii apar pe arborii atacaţi de mai mult timp şi când pe o anumită
porţiune lemnul putrezit ajunge la suprafaţă. Ele se găsesc din mai până în noiembrie de la baza
tulpinii până în cuprinsul coroanei, mai ales pe locul unei răni vechi şi au o dezvoltare foarte rapidă.
150
Aparatele fructifere sunt de forma unor console semicirculare sau neregulate, suprapuse şi
sudate între ele, cărnoase, după uscare fragile de 20-30 cm în diametru pe faţa superioară au o
coloraţie vie, în diferite nuanţe de galben cu pete portocalii; carnea albă până la galben de sulf.
Tuburile de pe faţa inferioară sunt fine, numeroase şi dese de culoare sulfurie. După diseminare,
aparatele fructifere se decolorează şi iau o culoare alburie, se descompun şi dispar fără a lăsa vreo
urmă.
Putrezirea roşie este foarte frecventă. Pagubele cauzate sunt mari, întrucât putrezirea poate să
se întindă în lungul tulpinii de la bază şi până la nivelul coroanei. De obicei, la arborii cu răni pe
tulpini şi când atacul nu este de timp prea îndelungat, putrezirea se întinde pe o lungime de 3-4 m,
din care până la 0,5-1 m mai sus de răni.
3.19.30. Iasca de ciot a foioaselor - Phellinus igniarius (L.) Quel.
Ciuperca este mai periculoasă pentru foioasele din speciile de Quercus, Fagus, Populus, Salix,
Ulmus, Carpinus, Alnus, Betula, Pirus etc. În arboretele mature de Quercus degradate produce mari
pierderi de masă lemnoasă.
Infecţia se face pe lemnul descoperit al rănilor sau cioturilor din jumătatea superioară şi rar din
jumătatea inferioară a trunchiului. Propagarea miceliului în lemn are loc mai întâi prin alburn şi se
localizează în duramen, atât în jos până la câţiva metri, cât şi în sus de locul de infecţie până la cel
mult 0,5-1 m. Porţiunea de alburn atacată este scoasă din funcţie, iar în dreptul ei scoarţa de deasupra
se usucă şi se desprinde în plăci. În dreptul acestei răni încetează producţia de lemn, iar în urma
creşterii în grosime, pe restul circumferinţei, tulpina se turteşte. Mai târziu rana se poate acoperi prin
valuri proeminente de cicatrizare.
Aparatele fructifere apar pe arborii atacaţi după un timp îndelungat de la infecţie, în
vecinătatea unei răni sau pe un ciot. Ele sunt lemnoase dure, de forma unei copite sau pălării
semicirculare, pe faţa superioară brune şi mate, mai târzii cenuşiu-negre cu zone concentrice
evidente, crăpate adânc.
Carnea este ruginie brună, iar pe faţa inferioară cu pori de un brun- deschis. Ele pot vieţui 15-
20 (80) ani şi se lărgesc continuu înspre faţa inferioară prin depunerea în fiecare an a unui strat de
pori şi în acelaşi timp se îngroaşă straturile noi fiind mai late decât cele mai vechi (fig.40).
151
În prima fază de putrezire, duramenul se colorează mai intens în brun, iar în alburn apar
dungi brune-roşiatice, care pornesc ca nişte flăcări ascuţite de la locul de infecţie înspre masa
lemnului. Lemnul putrezit ia o coloraţie generală albă-gălbuie, părţile albe sunt mărginite de dungi
brune- negricioase, late de câţiva milimetri, este moale şi se rupe în blocuri mici.
Pe o secţiune transversală a tulpinii, la locul de inserţie al aparatelor fructifere se
observă înaintarea putrezirii albe în duramen sub formă de evantai sau de semilună, care cuprinde o
treime sau mai mult din circumferinţa tulpinii; între lemnul putrezit şi sănătos se află o zonă cu
dungi brune-roşiatice.
Fig. 40. Iasca de ciot a foioaselor - Phellinus igniarius
3.19.31. Putrezirea pestriţă a lemnului de stejar - Stereum fructulosum Fr., Thelephora perdrix Hart.
Ciuperca produce în duramenul trunchiurilor bătrâne de stejar o putrezire caracteristică. În

prima fază a lemnul atacat se impregnează cu gome şi se colorează în brun-închis. Mai târziu în
masa lemnului brun apar pete albe de forma unor lentile, dispuse în şiruri longitudinale la distanţe
aproape egale. Petele corespund unor centre de coroziune a lemnului care este transformat în
celuloză, în timp ce restul lemnului îşi păstrează duritatea.
Datorită aspectului său pestriţ, lemnul putrezit a primit denumirea de „lemn potârniche”. Cu
timpul celuloza dispare şi în locul petelor se nasc goluri, care se măresc şi se reunesc şi lemnul
putrezit ia înfăţişarea unui fagure de miere, din care cauză i s-a mai dat denumirea de „putrezire
alveolară”. Ciuperca îşi continuă acţiunea sa în buşteni sau piese debitate din construcţii.
152
Aparatele fructifere ale ciupercii scapă de cele mai multe ori observaţiei. Ele se formează pe
suprafaţa uscată a lemnului descoperit din răni. Au forma unor mici pălărioare subţiri sau sunt întins
lipite de substrat, de consistenţa pielii, cenuşii. Himenul este neted, este situat la cele în formă de
pălărioare pe faţa inferioară iar la formele întinse pe faţa superioară. Aceste aparate sunt perene şi
pot creşte în grosime prin depunerea în fiecare an a unui nou strat himenial.
Ciuperca produce pagube mari în arboretele bătrâne de stejar şi gorun. De regulă, atacul ei se
manifestă în partea bazală a trunchiului. La arborii cu putrezirea lemnului înaintată, în centrul
trunchiului ia naştere o scor- bură.
3.19.32. Înnegrirea lemnului de stejar - Fistula hepatica (Schaeff) Fr
Aparatul fructifer al ciupercii are dimensiuni destul de mari, este izolat sau grupat în etaje,
în formă de limbă, consolă sau de lob al unui ficat de unde denumirea de „ciupercă ficat”. Are
coloraţia şi consistenţa unei bucăţi de muşchi de vită, lăsând la tăiere să mustească un lichid roşu-
bruniu. În stare tânără este comestibil (fig.41).
Ciuperca este introdusă în lemn de insectele xilofage şi în special de croitor (Cerambyx
cerdo) cu care o aflăm totdeauna asociată pe acelaşi exemplare de stejar. Produce pătarea
duramenului, mai întâi în roz, apoi în brun-negricios, uniform cu înguste dungi albe puţin evidente.
Fig. 41. Înnegrirea lemnului de stejar - Fistula hepatica
153
3.19.33. Iasca cerului - Inonotus obliquus (Pers) Pil, Xanthochrous obliquus (Pers.) B et G., Poria
obliqua Quel.
Iasca cerului este un parazit periculos al exemplarelor mature de cer; ea a mai fost aflată
la noi pe fag, gorun şi sporadic pe platan, iar în alte ţări pe stejarul comun, velniş, acerinee şi
mesteacăn.
Cerul este foarte puţin rezistent faţă de atacul acestei ciuperci, din cauza elagajului său
defectuos arătat mai înainte. Ramurile uscate în urma elagajului natural nu se desprind de pe
trunchi şi lasă un ciot, care nu permite cicatrizarea rănii.
Infecţia se face prin suprafaţa descoperită a cioturilor mai groase, înăuntru cărora se găseşte o
diferenţiere între alburn şi duramen. Miceliul ciupercii se propagă din duramenul ciotului în acel al
trunchiului, a căror putrezire o provoacă. După căderea ciotului rămâne o rană larg deschisă
prezentând în jur un val de acoperire, care nu reuşeşte să o învăluie.
Putrezirea dezagregă partea internă a ramurii elagate după care ia naştere un gol în formă de
puţ, care în duramenul trunchiului se lărgeşte ca o cavitate rotundă. În continuare, duramenul
trunchiului putrezeşte de la rană în jos până la baza tulpinii, şi foarte puţin în sus. Prin rană se
introduc furnicile, care consumă lemnul putrezit împreună cu miceliul ciupercii din masa sa şi astfel
ia naştere o scorbură, care porneşte de la puţul amintit. Pe porţiunea de trunchi din dreptul rănii sau
din tot lungul scorburii sub excitaţia ciupercii cambiul are o activitate sporită pe flancuri, provocând
o umflare a axului paralelă cu suprafaţa rănii (fig.42).
Inonotus obliquus Poria obliqua
Fig. 42. Iasca cerului
La începutul lunii iunie, pe valurile de acoperire ale rănii din scoarţă ies nişte formaţii sterile,
având caracterul unor scleroţii, constituite din hife sterile, strâns unite într-un ţesut cărnos, de
154
mărimea unei nuci până la aceea a unui pumn, de o culoare galben pucioasă, pe suprafaţa cărora apar
nişte picături apoase. După uscarea picăturilor pe suprafaţa scleroţiilor se ivesc în dreptul lor mici
gropiţe. Cu timpul scleroţiile se suberifică, se colorează în interior în brun-roşcat, apoi se lignifică şi
se înnegresc, şi se crapă neregulat la suprafaţă.
Pe tavanul scorburii, ca şi pe lemn în spaţiul creat sub scoarţa împinsă în sus de sclerotii, se
formează, în martie, aparatele fructifere ale ciupercii; acestea sunt întinse, lipite de substrat şi
constau dintr-un strat subţire de hife galbene, deasupra căruia se află himeniul gros, feruginos
brun, de 1-1,5 cm cu pori. Sporii se produc în pori, în număr considerabil şi în cursul lunii mai se
răspândesc în masă depunându-se ca un praf galben, pe suprafaţa rănii.
Ciuperca cauzează o putrezirea albă; între lemnul putrezit şi cel sănătos se află o zonă brună,
lată de câţiva centimetri. În masa lemnului putrezit se formează lamele de miceliu galben. Putrezirea
înaintează mai repede în lungul lemnului timpuriu (de primăvară). Lemnul putrezit prezintă crăpături
neregulate sau alveolare, în care se formează foiţe sau lentile galbene de miceliu. În dreptul rănii,
putrezirea se propagă şi în alburn, care pe o anumită întindere moare. Mai târziu lemnul putrezit se
transformă într-o masă spongioasă, care în stare uscată se sfarmă uşor.
Pagubele cauzate de ciupercă sunt foarte mari. Ea atacă exemplarele de cer de 20-40 ani, la
care se usucă prin elagajul natural ramurile mai groase, cu duramen diferenţiat.
Atacul progresează cu vârsta, astfel că în arboretele bătrâne de peste 60 ani sunt atacaţi peste
50-60% din exemplarele de cer.
Această boală trebuie combătută în cerete, mai ales în cele tratate în codru. În primul rând se
va avea grijă ca prin operaţiunile culturale să se extragă radical toate exemplarele cu răni deschise.
Acolo, unde condiţiile permit, se va ajuta elagajul natural al cerului prin tăierea cioturilor de
ramuri şi ungerea rănilor cu carbolineum.
3.19.34. Putrezirea marmorată a alburnului - Stereum hirsutum (Willd.) Fr.
În mod obişnuit ciuperca vegetează pe ramurile uscate şi pe lemnul mort din dreptul rănilor
de pe tulpinile de stejari şi alte specii de foioase. Aparatele fructifere apar în masă toamna, sunt
întinse sau în formă de scoică, subţiri, pe faţa superioară păroase, albicioase sau de un galben- lucitor
cu marginea de un galben-roşcat, pe faţa inferioară cu himeniu neted, galben până la galben-
bruniu. Produce o putrezire caracteristică de un alb de zăpadă cu dungi galbene, înconjurate de o
linie brună. Cu timpul toată masa lemnului putrezită se colorează în galben. Atacul se manifestă în
alburn, de unde pe buşteni se propagă în duramen.
155
3.19.35. Putrezirea coletului sau moartea cambiului arborilor - Armillaria mellea (Vahl) Quel,,
Agaricus melleus Vahl.
Această ciupercă cunoscută şi sub numele de gheba de rădăcini, vegetează în mod obişnuit
saprofitic în sol, pe lemne şi alte resturi vegetale, iar în anumite condiţii poate deveni unul din cei
mai distrugători paraziţi. Plantele-gazdă pe care se instalează sunt: majoritatea răşinoaselor (brad,
molid, pin etc.) şi foioaselor (anini, acerinee, duzi, fag, frasini, mesteacăn, nuc, plopi, sălcii, salcâm,
stejari etc.), o mare parte din arbuştii şi subarbuştii forestieri şi horticoli, majoritatea pomilor roditori
(gutui, măr, prun, cireş, cais, nuc etc.) şi, în sfârşit, numeroase plante ierbacee şi horticole (cartof,
morcov, căpşuni etc.). Cauzează pagube importante la stejari, fag, molid, brad, pruni, nuc etc.
Aparatele fructifere ale ciupercii se dezvoltă toamna până la începutul iernii, pe timp umed. Ele apar
în păduri, în tufe bogate, mai ales pe cioate uscate, sau în dreptul coletului la arborii uscaţi în
picioare. Prezintă o pălărie susţinută de un picior central. Pălăria la început este globulară, apoi
întinsă ca o umbrelă, cu un diametru de 5-10 cm, de un galben de miere cu solzişori bruni mai
deşi înspre centrul ei şi cu o secreţie lipicioasă; pe faţa inferioară se găsesc lamele albe care mai
târziu devin roz-pal. Piciorul este de 8-25 cm lungime, colorat ca şi pălăria dar la bază mai negricios;
sub pălărie se află pe picior un inel, care este restul pieliţei, care acoperă în tinereţe lamele încă
nedezvoltate şi apoi se dezagregă. Carnea este albă, în stare proaspătă are un gust amăriu, care prin
fierbere dispare. Aceste aparate sunt comestibile, dar cam indigeste. Din pălăriile mature se propagă
sporii ca o pulbere albă, care acoperă pe timp umed solul şi plantele din jur; ei se răspândesc pe timp
uscat, la distanţă, contribuind la răspândirea ciupercii. După maturizare, pălăriile au o viaţă scurtă şi
se dezagregă (fig.43).
Armillaria mellea Agaricus melleus
Fig. 43. Putrezirea coletului sau moartea cambiului arborilor
156
În tot restul anului, ciuperca se pune în evidenţă prin miceliul său polimorf. După germinarea
sporilor se nasc mai întâi sclerotiile, care se găsesc pe aşchiile de lemn, frunze uscate, la suprafaţa şi
în interiorul solului. Acestea sunt organe de conservare, care rezistă la uscăciuni şi temperaturi
joase. În condiţii favorabile de germinaţie dau naştere la rizomorfe de forma unor rădăcini, care se
pot dezvolta până la câţiva metri lungime şi în toate direcţiile prin sol. Acestea sunt organe de
propagare şi de infecţie ale plantelor-gazdă. Rizomorfele sunt rotunde, puţin ramificate, acoperite la
exterior de o coajă brună şi cu o zonă centrală albă.
Ele vin în atingere cu rădăcinile gazdelor, în care pătrund prin răni sau chiar direct prin
scoarţa nevătămată. La locul de contact cu rădăcinile gazdei se umflă ca un tubercul, care se lipeşte
de suprafaţa lor printr-o secreţie mucilaginoasă; din acestea pornesc ramuri care, datorită unor
enzime secretate de ciupercă omoară celulele scoarţei şi produc apoi o dezagregare a ţesuturilor ei.
Astfel, miceliul ciupercii ajunge în regiunea cambială, unde vegetează şi dezvoltă rizomorfe turtite
între scoarţă şi lemn, sub forma unor fâşii, benzi sau pânze albe, care produc uscarea arborilor.
După moartea arborilor, miceliul pătrunde prin razele medulare în continuare în lemn, unde
se insinuează prin spaţiile intercelulare şi vase, distruge celulele de parenchim şi produce la urmă o
putrezire albă.
La răşinoase cauzează o producţie abundentă de răşină, care se adună în spaţiile libere din
lemn sau se scurge în afară pe tulpină sau pe rădăcini, apoi îmbibă solul din jur. Miceliul tânăr al
ciupercii este fosforescent, fenomen care cauzează noaptea fosforescenţa cioatelor uscate sau
aşchiilor de lemn; fosforescenţa se menţine un timp scurt la umiditate şi temperatură convenabile şi
dispare la uscăciune.
Recunoaşterea bolii se face după prezenţa aparatelor fructifere, care apar la suprafaţă din
miceliul situat între scoarţă şi lemn. La un arbore atacat se mai observă între scoarţă şi lemn pânze
micelare turtite şi rizomorfe. Arborii atacaţi mor în mod inevitabil, dacă ciuperca s-a propagat pe
toată circumferinţa coletului. Dacă se localizează la una sau două rădăcini, atunci partea
corespunzătoare de arbore ia un aspect bolnăvicios. Arborii se usucă în parte primăvara, când
rădăcinile bolnave nu mai pot absorbi apă în cantitate necesară consumului lor, din perioada de
înfrunzire. Cei care supravieţuiesc se usucă în timpul secetei din iulie până în septembrie.
În vetrele, unde arborii sunt uscaţi sau în curs de uscare prezentând frunze galbene şi ramuri
uscate, aceştia se exploatează împreună cu cioatele.
Pentru a se împiedica propagarea rizomorfelor, vetrele de infecţie se izolează de restul
masivului prin şanţuri de 30 cm lungime şi 60 cm adâncime, la o distanţă de 2 m de la periferia
arborilor atacaţi. Pământul scos din şanţuri se aruncă la interiorul perimetrului cu arbori bolnavi.
157
Toamna, când tufele de pălării apar pe cioate sau la baza tulpinii se culeg şi se ard înainte ca
pe ele să se fi format sporii. Porţiunile infectate de sol să fie drenate şi timp de 3 ani să fie cultivate
cu plante anuale. Dacă este posibil, solul să se dezinfecteze cu o soluţie de formalină 1% şi atunci se
poate planta în acelaşi an.
3.19.36. Micoriza stejarilor
Stejarii prezintă pe rădăcini micorize, care au rol important în nutriţia lor. În solurile de stepă
s-a constatat că lipsesc micorizele specifice stejarilor şi că prin introducerea lor artificială se ajută la
buna dezvoltare în culturile forestiere de protecţie.
Fără aceste micorize, puieţii de stejar nu pot folosi la maximum rezervele de substanţe
nutritive din stratul de acumulare a humusului din sol. Infestarea cu micorize se face în mai multe
moduri, constând din tratarea ghindei cu micorize înainte de semănare sau o dată cu semănarea,
precum şi a puieţilor în timpul plantării sau a creşterii lor.
Un procedeu de tratare cu micorize este de a amesteca ghinda cu pământ de pădure luat din
stratul de humus, după îndepărtarea litierei. Acest procedeu are neajunsul că o dată cu micorizele
sunt răspândite şi alte ciuperci vătămătoare. De aceea se recomandă a se folosi ciuperci de micoriză
izolate în culturi pure, din care se fac suspensii în apă şi în care se introduc un timp ghindele.
Pe suprafaţa lor aderă fragmente din corpul ciupercii izolate, care pe această cale este
introdusă în sol odată cu ghinda. În acest caz, semănarea să se facă urgent, pentru ca ciuperca să nu
fie omorâtă prin uscare excesivă.
3.19.37. Vâscul de stejar - Loranthus europaeus L.
Acest vâsc vegetează pe stejar şi gorun. Are frunze caduce. ramificaţia sa este în verticil.
Frunzele sunt opuse, peţiolate către bază atenuate de consistenţă erbacee. Inflorescenţele sunt în
formă de spic terminal cu flori galbene-verzui. Fructul este o bacă de culoare galbenă-deschis. Fruc-
tele sunt devorate iarna de sturzi, care răspândesc seminţele (fig.44).
158
Fig. 44. Vâscul de stejar - Loranthus europaeus
La locul de prindere a vâscului pe ramura gazdă se formează o gâl- mă rotundă, care poate
atinge dimensiuni de 3-7 (10) cm; aceasta se păstrează chiar după moartea tufei de vâsc. Sugătorii de
vâsc au forma unui taler, cresc între scoarţă şi lemn în jos, în direcţia care le asigură o alimentaţie cu
seva ascendentă a arborilor. Aceştia sunt înglobaţi în masa lemnoasă prin activitatea cambiului din
jur; paralel cu scufundarea lor în lemn se mai lăţesc continuu pe suprafaţa acestuia, astfel că
porţiunile de sugători din lemn apar în trepte şi scad spre periferia zonei atacate. Aceşti sugători la
nivelul cambiului cresc continuu şi ţin pasul cu creşterea în grosime a axului purtător.
Porţiunile infestate de sugători constituie părţi cu rezistenţă mică în scândurile debitate. De
regulă, nu produce pagube lemnului, dat fiind că este localizat pe ramuri.
Vâscul de stejar se întâlneşte în regiunea de dealuri şi în câmpiile subcolinare. Atacul său
principal se semnalează în gorunetele bătrâne, rărite. Arboretele infestate arată o micşorare a
creşterilor, iar arborii se coronează periodic pe timp secetos. Pe timp furtunos ramurile cu gâlme se
pot rupe şi pot cauza accidente pietonilor şi vitelor. Practic nu se poate combate.
3.20. BOLILE LA TEI
3.20.1. Antracnoza frunzelor de tei - Gnomonia tiliae Kleb.; f.c. Gloeosporium tiliae Oud.
Ciuperca produce pătarea şi apoi uscarea ţesuturilor frunzei în lungul nervurilor, în

special la teiul pucios; petele sunt delimitate de o linie neagră. Se mai observă pete pe peţiol şi la
extremitatea lujerilor, care apoi se usucă. Produce o cădere intensă a frunzelor în cursul verii
(fig.45). Se combate la puieţi prin stropirea cu zeamă bordeleză 1%.
159
Fig. 45. Antracnoza frunzelor de tei - Gloeosporium tiliae
3.20.2. Pătarea neagră a frunzelor de tei - Mycosphaerella microsora Syd.; f.c. Cercospora
microsora Sacc.
Această ciupercă în stadiul conidian, produce pe frunze de tei pete numeroase de 3-4 mm în
diametru, negricioase, circulare (fig.46). Ea se mai dezvoltă pe lujerii anuali, pe care formează răni
brun-negricioase; porţiunea infectată se usucă. În centrul petelor, care devin cenuşii, se dezvoltă
stroma ciupercii, scufundată în ţesutul frunzei.
Fig. 46. Pătarea neagră a frunzelor de tei Cercospora microsora
Din aceasta pornesc conidioforii, la extremitatea cărora se nasc spori hialini, bătând în
gălbui, ovoidali-cilindrici, cu 1-3 septe. Periteciile apar mai târziu pe frunzele uscate. Frunzele
atacate cad în cursul verii. Pe frunzele de tei s-a mai găsit Cercospora zahariadii Săvul. et Sandu,
care produce pete mai mici, mai numeroase şi apoi înroşirea frunzei întregi şi pete produse de
Exosporium tiliae Lk. Este destul de comună. Pe arbori, practic nu se poate combate.
160
3.20.3. Cancerul teiului - Trematovalsa matruchoti N. Iacob.
Pe teiul alb ciuperca produce cancere pe porţiunile de tulpini cu scoarţa netedă. Mai întâi
apar nişte crăpături longitudinale ale scoarţei, în formă de butoniere, la mijloc negre. În dreptul
acestor crăpături tulpina se înnegreşte şi ca urmare a acestei hipertrofii şi a progresării ciupercii,
crăpăturile se lărgesc şi apar alte crăpături noi în apropierea lor. Din aceste crăpături noi, una
transversală este mai evidentă, astfel că rana din acest stadiu are forma de cruce. Pe măsura
propagări ciupercii, rana se lărgeşte şi se adânceşte, transformându-se într-un cancer, care se întinde
pe aproape jumătatea circumferinţei tulpinii atacate. În răni se pune în evidenţă miceliul ciupercii de
un galben ca mierea. Împrejurul cancerului se observă pustule mici negre în care se nasc periteciile.
Acestea sunt scufundate în ţesutul scoarţei sau devin superficiale. Ele au forme variate. Periteciile
adâncite prezintă un gât alungit, cilindric, care nu se ridică deasupra nivelului ţesutului atacat; cele
superficiale nu prezintă un asemenea gât, ci numai o mică prelungire ca o papilă, străbătută de un
por. În interior se produc ascosporii bruni, fusiformi cu 4 celule, având membrana puternic îngroşată.
De obicei rănile pornesc de la un ciot uscat.
Boala produce pierderi însemnate de masă lemnoasă, întrucât prin cancere se pot introduce
ciupercile xilofage, care produc putrezirea duramenului. Prevenirea bolii se face prin executarea
operaţiunilor culturale, cu care ocazie se extrag arborii bolnavi.
3.21. BOLILE LA ULM
3.21.1. Moartea ulmilor, grafioza ulmilor sau boala olandeză a ulmilor - Ophiostoma ulmi
(Schwartz) Nannf., sin. Cerastostomella ulmi (Schwartz) Buism., f.c. Graphium ulmi, Schwartz şi
Rhinotrichum sp.
Agentul patogen al uscării ulmilor este ciuperca Ophiostoma ulmi (Schw.) Nannf., cu forma
conidiană Grahium ulmi Schwartz, de unde denumirea bolii de grafioza ulmilor. Datorită unor
modificări ale factorilor mediului înconjurător, ea a devenit un parazit foarte virulent pe ulmi.
Ciuperca Cronartium ribicola (Lasch) Fischer de Waldh., un parazit de minimă importanţă
pe zâmbru (Pinus cembra) a devenit prin trecerea accidentală pe strob un parazit foarte virulent.
Ciuperca aceasta se instalează pe toate speciile europene de ulmi (Ulmus foliaceae, U.
procera, U.laevis, U.glabra), pe speciile americane (U. americana, U. racemosa, U. fulva etc.) şi pe o
161
parte din speciile asiatice, mai puţin importante pentru cultura silvică. Între acestea din urmă s-au
descoperit specii imune (U. pumila, U. pumila var. pinnato ramosa, U. wallicgiana); s-au mai
dovedit imuni unii hibrizi şi unele varietăţi ale speciilor europene (U. vegeta, U. glabra, U. glabra
var. fastigiata).
Boala se pune în evidenţă la începutul verii, mai întâi prin îngălbenirea, ofilirea şi uscarea
frunzelor pornind de la extremitatea lujerilor, situaţi înspre vârful coroanei. Dacă uscarea are un
caracter acut, atunci frunzele uscate rămân aderente pe lujeri din cauză că nu se poate forma în peţiol
ţesutul de separaţie, care provoacă căderea frunzelor. În cazul unei uscări cu caracter cronic,
frunzele uscate sunt lepădate, fiindcă ţesutul arătat se poate diferenţia.
În lunile iulie-august, lujerii atacaţi se usucă dinspre vârf către bază. Astfel, la arborii tineri
se usucă şi mor toţi lujerii. La arborii de 20-30 de ani, uscarea lujerilor se manifestă de la vârful
coroanei în jos, şi apoi în acelaşi sens uscarea se propagă în ramurile purtătoare, crăcile groase şi
tulpină. După un timp mai scut sau mai îndelungat, arborii bolnavi se usucă cu totul (fig.47).
Fig. 47. Moartea ulmilor, grafioza ulmilor sau boala olandeză a ulmilor Ophiostoma ulmi
În cursul procesului de uscare au loc fenomene de restituţie, care constituie mijloace de

apărare a arborilor. Pe măsura uscării vârfului coroanei, către bază, se nasc lujeri de refacere,
care pot reconstrui o nouă coroană, la un nivel mai jos decât cea iniţială. Moartea arborilor
162
bolnavi este precedată de apariţia pe tulpină de lujeri lacomi, iar la baza ei de lăstari cu aspect de
etiolare. Pe porţiunile uscate ale axelor, coaja se usucă, se crapă neregulat şi cade în plăci mari
dezvelind lemnul, colorat în brun- ruginiu.
În prima fază de îmbolnăvire, ciuperca nu se află decât în lujerii anuali, în anumite condiţii.
Prin toxinele produse de miceliu în procesul său de metabolism, ciuperca acţionează la distanţă pe
alte axe. Toxinele circulă în curentul de sevă din lemn.
La început din miceliul dezvoltat apar la suprafaţă conidiofori erecţi, scurţi, către
extremitatea cărora se nasc mai multe conidii mici, pedicelate, ovoidale, hialine. Ele se aglomerează
într-o picătură mucilaginoasă, adesea aderentă la vârful conidioforului. Această formă a ciupercii a
fost atribuită greşit genului Cephalosporium, de fapt ea aparţine de genul Rhinotrichum. Mai târziu
se formează coremii negre, constând dintr-o coloană de hife strâns concrescute. Acestea la capătul
coloanei se răsfiră în evantai şi produc la extremitate conidii sferice, hialine, care sunt reţinute într-o
substanţă mucoasă.
Conidiile acestea constituie sursa principală de propagare a ciupercii. Stadiul de coremiu a
fost încadrat la specia Graphium ulmi Schwarz. În anumite condiţii, rar întâlnite în natură, se produc
periteciile, care sunt formate dintr-o cameră sferică prelungită printr-un gât foarte lung. În inte-
riorul camerei se găsesc ascele cu opt ascospori, hialini, cilindric-arcuaţi, foarte mici. În cultură,
periteciile se obţin numai, dacă se seamănă două tulpini ale ciupercii, provenite în principal din
teritorii diferite.
Ciuperca se poate introduce în arbori prin insecte şi rănile tulpinii, ramurilor şi rădăcinilor.
Procesul de îmbolnăvire al ulmilor începe de la arborii sănătoşi, în plină dezvoltare.
Perioadele de îmbolnăvire sunt în funcţie de factorii care determină înmulţirea insectelor xilofage ale
ulmilor, care propagă ciuperca, deci apariţia unor secete prelungite. Intensificarea bolii este
condiţionată de umiditate ridicată care favorizează dezvoltarea ciupercii.
Pagubele cauzate de „moartea ulmilor” sunt considerabile. Până acum nu s-au găsit mijloace
eficace de prevenire şi combatere. În situaţia actuală nu se pot da decât următoarele indicaţii
generale:
• să se introducă în cultură speciile de ulm rezistente faţă de ciu- percă. La noi în ţară s-au
executat intense plantaţii de ulm de Turkestan (Ulmus pumila var. pinnato ramosa) la care nu s-a
descoperit boala;
• să se execute lucrări de selecţie a ulmilor prin hibridare cu specii comune sau alegerea ca
seminceri a exemplarelor dovedite imune şi în cultură să nu întrebuinţeze decât sămânţa de la aceşti
arbori;
163
• să se menţină ulmii în stare de masiv încheiat, astfel ca tulpina lor să fie apărată de
insolaţie, iar coroana lor să se dezvolte la nivelul coronamentului arboretelor. În acest mod, se
stăvileşte penetraţia insectelor în lujeri şi în tulpini şi deci, se micşorează pericolul infecţiei de către
ciupercă;
• ulmii de pe străzi, parcuri etc. plantaţi izolat, la primele manifes- tări ale bolii să fie imediat
înlocuiţi pentru a se stârpi focarele de atac ale ciupercii; de asemenea, să se elimine din arborete cât
mai de timpuriu ulmii în curs de uscare.
3.21.2. Pecinginea frunzelor de ulmi - Dothidella ulmi (Duv) Wint., sin. Systremma ulmi (Schl.)
Theiss etc Syd., f.c. Piggotia asteroides Berk et Br.
Această ciupercă formează o crustă neagră cu suprafaţa zbârcită ca o pecingine pe frunzele

diferitelor specii de ulm. Crusta este stroma ciupercii, care se dezvoltă între cuticulă şi epiderma
superioară a limbului; pe faţa inferioară ea apare prin transparenţă brună. Ciuperca iernează sub
formă sub formă de stromă, care persistă pe frunzele căzute.
În timpul iernii, în stromă se formează picnidiile ca nişte cămăruţe distanţate; ele sunt
atribuite speciei Piggotia asteroides Berk. et Br. Către primăvară, în acelaşi loc se nasc periteciile,
asemănătoare picnidiilor. Ascosporii sunt hialini bicelulari.
Deşi este foarte comună, atacul ei nu produce prejudicii ulmilor, întrucât dezvoltarea ei are
loc către toamnă, după ce frunzele şi-au înde- plinit rolul. Nu prezintă o importanţă economică.
3.21.3. Făinarea ulmului - Mycosphaerella ulmi Kleb., f.c. Cylindrosporium ulmi (Fr.) Vassil,
Septogloeum ulmi (Fr.) Died.
Ciuperca se dezvoltă pe frunzele de ulmi. În natură se întâlneşte frecvent în forma imperfectă,

care mai înainte a fost atribuită în mod eronat ciupercii Dothidella ulmi (Duv.) Wint. Către toamnă
produce pe faţa inferioară pete albicioase bătând în roz, zgrunţuroase. Conidiile sunt cilindrice, slab
îngustate la capete, pluricelulare, de obicei curbate. Atacul ei fiind tardiv nu produce vătămări.
164
3.21.4. Făinarea frunzelor de ulm - Uncinula clandestina Schrot
La început apar pete mici izolate, care se reunesc apoi, acoperind toată faţa inferioară a
frunzelor. Provoacă o stânjenire a funcţiunilor frunzelor, care se usucă şi cad prematur (fig.48).
Fig. 48. Făinarea frunzelor de ulm - Uncinula clandestina
3.21.5. Fumagina ulmului - Apiosporium ulmi Fuck. et Kl.
În lăstărişurile din silvostepă, ulmii sunt intens atacaţi de păduchii Tetraneura ulmi şi
Schizoneura ulmi. Atacul este foarte accentuat pe ulmul suberos, dar şi pe ulmii de câmpie.
Frunzele şi lujerii tineri sunt acoperiţi de o crustă neagră, formată din hifele ciupercii strâns
întreţesute şi sporii ciupercii. Exemplarele atacate se recunosc de la distanţă prin coloritul lor
negricios. Fumagina are o largă răspândire în lăstărişuri şi predispune ulmii la îmbolnăvire, ei fiind
aduşi într-o stare de vegetaţie lâncedă. Periteciile ciupercii sunt mici, turtite, zgrunţuroase, la
suprafaţă negre. Ascosporii hialini, unicelulari, sferici.
3.21.6. Pătarea frunzelor şi fructelor de ulm - Gloeosporium ulmicola Miles
Către sfârşitul lunii mai se observă o pătare a fructelor de Ulmus pumila, cultivat în perdelele
forestiere din câmpia dunăreană. Petele sunt distribuite neuniform, izolate, circulare, eliptice sau
neregulate, de 0,2-1 cm în diametru, la început brune-deschis, mai târziu negricioase, cu marginea
distinctă, dar fără o dungă colorată. Petele străpung aripa şi pericarpul fructelor, dar nu ajung la
seminţe. Pe frunze petele sunt vizibile pe faţa superioară; adesea în dreptul petelor, ţesutul se băşică
către faţa inferioară.
165
În pete se găsesc mai multe acervule, de formă lenticulară, de 0,2-1 mm în diametru, situate
imediat sub cuticulă. La maturitate, cuticula se crapă, punând în libertate conidiile scurt-cilindrice.
Ca mijloc de combatere se recomandă strângerea frunzelor căzute şi îngroparea sau arderea
lor. Această operaţie se poate efectua în perdele forestiere odată cu prăşirea lor. Fructele infectate
nu-şi pierd facultatea germinativă şi înainte de întrebuinţare se vor introduce într-o soluţie de
formalină de 0,1% timp de 10 minute. Ciuperca este comună.
3.21.7. Păstrăvul ulmilor - Pleurotus ulmarius (Bull.) Fr.
Se aseamănă mult cu ciuperca păstrăv a fagului. Aparatele fructifere ies în tufe din tulpina
ulmilor, plopilor, fagului, teilor, nucului, acerineelor etc. de pe la sfârşitul verii, până toamna târziu.
Pălăria este albicioasă şi netedă; prezintă un picior bine evidenţiat alb. Lamele de pe faţa inferioară
a pălăriei sunt albe. Ciuperca este comestibilă şi cauzează o putrezire albă a lemnului.
166
CAPITOLUL 4
BOLILE LA SPECIILE RĂŞINOASE
4.1. BOLILE LA BRAD
4.1.1. Fuzarioza puieţilor de brad - Fusarium oxysporum Schl., var. aurantiacum (Lk) Wr. sin.
Fusoma parasiticum Tub
Această ciupercă este un parazit de temut al puieţilor de răşinoase. Atacul ciupercii poate
provoca uscarea în masă a puieţilor din pepiniere.
Ciuperca infectează plantulele tinere, înainte şi după răsărire, pro- vocând boala culcării lor.
Atacul se poate continua încă şi la puieţii care au supravieţuit. La aceşti puieţi se observă înroşirea şi
lepădarea acelor, precum şi uscarea mugurilor. Acele înroşite pot rămâne aderente pe lujeri timp
îndelungat şi adesea se răsucesc. Secţiunile prin tulpină ne arată o pătare roşie-brună a lemnului, iar în
dreptul petelor o astupare a vaselor cu gome. Rădăcinile puieţilor sunt sănătoase şi numai după
moartea tulpinilor se usucă şi ele. Pe scoarţa tulpinii apar sporodochiile sub forma unor pustule roz,
puţin proeminente, în care se formează sporii pluricelulari, de forma unei secere, strangulaţi în
dreptul pereţilor transversali. Controlul bolii trebuie să se facă în primul an, înainte de pătrunderea
ciupercii în lemn, după metodele indicate la controlul bolii culcării plantulelor.
Paralele cu atacul de Fusarium oxysporum Schl., var. aurantiacum (Lk) Wr. s-au găsit pe
acele uscate, suspendate pe lujeri pete cu picnidii de Phoma abietis Briard, iar pe acele căzute
Phoma dura Sacc. Pe tulpinile uscate se observă şi un tapet cu miceliul de Cladosporium herbarum
Pers. Lk. Pentru prevenirea acestei boli se recomandă să se dea o deosebită atenţie alegerii locului
pepinierei. În cazul când se produc stagnări de apă, să se procedeze la o drenare cât mai urgentă a
solului. Covorul de muşchi, care se formează adesea în pepinierele instalate sub adăpostul arborilor
şi care menţine umiditatea sporită a solului, se va distruge prin prăşire sau stropire cu o soluţie de
sulfat de fier 2%.
167
4.1.2. Împăienjenirea acelor de brad - Acanthostigma parasiticum (Hart.) Sacc. sin.

Trichosphaeria parasitica Hart.
Ciuperca este un parazit comun al bradului şi rar al molidului. Hifele ciupercii se dezvoltă mai
ales pe faţa inferioară a acelor ca şi pe suprafaţa lujerilor formând un înveliş pâslos sau compact ca şi
o reţea de firişoare albicioase, care prinde întreaga ramură cu ace ca într-un cuib de omizi. Acele
infectate se usucă cu totul, se desprind de ax şi rămân totuşi suspendate fiind susţinute de hifele
ciupercii. Ciuperca iernează în lujeri, de unde se propagă în cursul sezonului vegetativ pe ace. În
ţesătura de hife înnegrite la suprafaţa acelor apar periteciile, care sunt negricioase, foarte mici,
sferice şi cu peri rigizi. Boala este dăunătoare în seminţişurile dese de brad, unde produce uscarea
intensă a acelor şi chiar a lujerilor. Ciuperca are o largă răspândire în brădetele din staţiunile cu
umiditate atmosferică stagnantă, în văile adânci şi umbroase. Se combate prin tăierea ramurilor
infectate şi arderea lor.
4.1.3. Înroşirea şi lepădarea acelor de brad - Lophodermium nervisequum DC
Această ciupercă atacă acele de brad de pe lujerii de 2 ani. Ea produce uscarea lor în cursul
lunilor mai şi iunie.
Pe partea superioară a acelor infectate se produc mai întâi spermogoniile, care sunt dispuse
în şiruri de o parte şi de alta a nervurii. Mai târziu apar apoteciile, de forma unor băşicuţe lunguieţe,
paralele cu nervura. Ele se coc după iernare în luna aprilie pe acele căzute sau chiar pe cele rămase
aderente pe lujeri. Ciuperca se găseşte frecvent în arboretele de brad. Atacul se manifestă mai ales pe
ramurile inferioare, de obicei mai în vârstă de 10 ani. Boala poate cauza pagube importante mai ales
în culturile de brad din staţiuni improprii, pe soluri compacte expuse uscăciunii sau pe soluri sărace.
Atacul se previne printr-o cultură îngrijită a bradului, în soluri pro-funde şi revene şi sub o umbrire
moderată.
4.1.4. Punctarea acelor de brad - Phoma dura Sacc.
Ciuperca vegetează, în mod obişnuit, pe acele uscate de brad. Ea mai atacă şi vârful
lujerilor anuali, distrugând mugurii terminali, după care formează sub vârful uscat un smoc de ace.
Atacul ciupercii s-a mai observat pe acele în viaţă ale puieţilor de brad, care în cursul lunii iunie se
168
înroşesc şi cad prematur. Pe nişte pete brune situate pe ambele feţe ale acelor şi mai sus pe scoarţa
lujerilor, se văd picnidiile ca nişte punctişoare mici negre. Stropirea de iunie cu zeamă bordelează în
concentraţie de 0,75-1% dă rezultate bune.
4.1.5. Pătarea acelor de brad - Phoma abietis Briard
În general ciuperca este un saprofit pe acele uscate căzute pe sol. Pe puieţii vătămaţi de
fuzarioză, după vindecare, în anii ploioşi ciuperca se poate instala pe acele verzi, producând înroşirea
şi lepădarea lor. Posibilitatea apariţiei acestei ciuperci, ca şi altor specii parazite pe ace la puieţii
debilitaţi de fusarioză, ne arată că după oprirea atacului speciilor de Fusarium sau a altor specii de
culcare a plantulelor să continuăm stropirea cu zeamă bordeleză în vederea prevenirii atacului unor
asemenea paraziţi secundari.
4.1.6. Rugina zburătoarei - Pucciniastrum abieti-chamaenerii Kleb.

Ciuperca dezvoltă stadiile de uredospori şi teleutospori pe frunzele zburătoare -
Chamaenerion (Epilobium) angustifolium L. şi stadiul ecidian pe acele de brad.
În cursul lunii iulie apr spermogoniile ca nişte punctuleţe gălbui pe feşe inferioare ale acelor
infectate. Ceva mai târziu acele se pătează în gălbui şi tot pe aceleaşi feţe în dreptul petelor iau
naştere ecidiile situate în câte un şir de o parte şi de alta a nervurii. La maturitate ecidiile, care au
aspectul unor băşicuţe, se crapă prezentând pe margine resturi în fâşii albicioase ale învelişului lor.
Ecidiosporii sunt luaţi de vânt de pe ace ca nişte nouraşi gălbui. Acele de 2 ani, pe care s-au format
ecidiile, după golirea acestora se înroşesc şi cad. Atacul ciupercii se observă pe brazii de la mar-
ginea arboretelor sau în brădetele rărite. Prezenţa în masă a zburătoarei în parchetele exploatate ne
obligă a proceda la regenerarea bradului, mai înainte de a se produce invazia acestei buruieni.
La noi, atacul este mai des în brădetele din Carpaţii Orientali. Boala nu prezintă o importanţă
economică deosebită şi se evită prin regenerarea bradului sub masiv.
4.1.7. Rugina merişorului - Calyptospora goeppertiana Kuhn sin. Pucciniastrum goeppertianum

Kleb., f. e. Aecidium columnare Alb. et Schw.
Este o rugină comună în brădetele din nordul ţării şi mai rară în restul arealului bradului.
Ecidiile se formează pe faţa acelor de brad, uredosporii lipsesc, iar stadiul de teleutospori se dezvoltă
pe merişor (Vaccinium vitis- idaea) şi mai rar pe afin (V.myrtillus).
169
În cursul lunii mai, pe feţele inferioare ale acelor de 2 ani, de o parte şi de alta a
nervurii, apar câte un şir de ecidii, ca nişte băşicuţe gălbui. După golirea lor de spori, ecidiile se mai
recunosc după resturile albicioase ale peridiei, care ies în afara acelor ca nişte pieliţe. Acele infectate
se înroşesc şi sunt lepădate. Ecidiosporii infectează merişorul. În anul următor, pe exemplarele
infectate apar mici mături de vrăjitoare, cu lujeri umflaţi şi frunze de dimensiuni reduse. Coaja
acestora se îngroaşă puternic, devine spongioasă şi ia o coloraţie la început de un roşu viu, apoi
ciocolatiu. Pe aceste porţiuni ale lujerilor, în interiorul celulelor epidermice, se formează
teleutosporii. Miceliul iernează în aceşti lujeri. Teleutosporii sunt despărţiţi în 4 celule, din care
pornesc bazidiile, cu bazidiospori, care infectează acele de brad (fig.49). La noi boala nu are
importanţă economică.
Fig. 49. Rugina merişorului - Calyptospora goeppertiana
4.1.8. Racila bradului sau mătura vrăjitoarelor la brad - Melampsorella cerastii (Pers) Wint. sin.
Melampsorella caryophyllacearum DC Schrot, f. e. Aecidium elatianum Alb. et Schw.
Această ciupercă este foarte comună în brădetele din ţara noastră. Ea dezvoltă stadiul
ecidian pe bradul comun şi alte specii de Abies, iar stadiile de uredo- şi teleutospori pe diferite specii
de Cerastium, Stellaria şi alte Cariophyllaceae.
Ciuperca infectează lujerii anuali, în timpul creşterii lor. Mugurii acestora, sub excitaţia
ciupercii, dau naştere la un sistem bogat de lujeri care formează mături de vrăjitoare. Ele
prezintă lujeri lungi, verticali, foarte apropiaţi, care le dau aspectul general de tufă; din aceşti lujeri
170
pornesc rămurele scurte, opuse, în verticil sau alterne, care nu au o orientare determinată. Acele de
pe rămurele sunt frapant deosebite de cele sănătoase prin culoare, orientare, formă şi numărul lor.
Astfel, ele sunt mai scurte, aproape rotunde, aşezate distanţat de jur împrejurul axului, iar pe faţa infe
rioară nu prezintă dungile alb-cretacee caracteristice. În fiecare an, mătura de vrăjitoare leapădă
acele, iar primăvara dezvoltă pe lujerii anuali noi ace; de aceea în timpul iernii aceste formaţii lipsite
de ace contrastează evident cu fondul verde al frunzişului coroanei.
Măturile cresc an de an, putând ajunge înălţimea până la 1 m. Ele se menţin în viaţă 10-20
ani, când se usucă din lipsă de lumină sau sunt rupte uşor de vânt din cauza greutăţii lor. Pe arbori se
găsesc adesea un număr mare de mături. Ele aduc prejudicii arborilor numai dacă proporţia lor este
destul de mare faţă de restul coroanei, ceea ce se poate întâmpla la arborii dominanţi.
La locul de pornire a măturilor, atât pe tulpină, cât şi pe ramuri se formează racilele. Acestea
sunt nişte umflături în formă de butoiaş pe tulpină şi de fus pe ramuri, dezvoltate de jur împrejurul
axului sau numai lateral. Pe acelaşi ax se por găsi mai multe racile. Ele continuă să se îngroaşe şi
după dispariţia măturilor; de aceea, pe racilele de pe tulpina arborilor maturi nu se mai observă urma
măturii. În practică se deosebesc după proprietăţile lemnului racile sănătoase şi bolnave. În racile,
lemnul suferă anumite modificări de structură şi anume inelele anuale sunt largi, mersul
tracheidelor este neregulat, lemnul este tare, se despică cu greutate, devin casant şi se crapă
neregulat. Coaja din dreptul racilei capătă de timpuriu ritidom gros, se usucă parţial, se desface în
plăci, dezvelind lemnul (fig.93).
Prin aceste răni se introduce, în special, iasca bradului (Phellinus robustus (Karst.) B. et G.,
f. hartigii B. et G.); în acest caz lemnul racilei începe să putrezească şi ele se zic bolnave. Din racilă,
ciuperca se propagă puţin în sus până la 0,5 m, iar în jos până la baza tulpinii producând o putrezire
albă a duramenului.
Aparatele sporifere - ecidiile - ale ruginii se ivesc pe acele mături ale vrăjitoarelor în luna
iunie şi începutul lunii iulie. Ele au forma unor băşicuţe galbene dispuse în câte un şir, de o parte şi
de alta a nervurii, pe faţa inferioară a acelor. La maturitate ecidiile se crapă şi pun în libertate ecidio-
sporii, care formează o pulbere galbenă; ei infectează frunzele de Cerastium şi ale altor plante gazdă
intermediare, pe care produc uredosporii şi teleutosporii.
Bazidiosporii născuţi din teleutospori reinfectează acele de brad la începutul verii. Racilele şi
măturile de vrăjitoare se găsesc pe brazii din toate clasele de vârstă atât dominanţi, cât şi dominaţi, în
masiv sau izolaţi. Atacul ciupercii este mai intens în teritoriile cu brădete întinse decât acolo unde
ele sunt localizate în insule sau unde bradul este numai o specie de amestec. Pe măsura înaintării în
vârstă a arboretelor atacul ciupercii se intensifică, astfel că în brădetele bătrâne nu mai există nici un
exemplar fără mături.
171
Fig. 50. Racila bradului sau mătura vrăjitoarelor la brad Melampsorella caryophyllacearum
Brazii cu racile pe tulpini sunt adesea rupţi de vânt de la nivelul racilei bolnave. Această
boală se previne prin aplicarea la timp a operaţiunilor culturale, cu care ocazie se extrag arborii cu
racile. Arboretele cu atacuri mai puternice se vor exploata ceva mai de timpuriu decât cele sănă-
toase. Se mai indică cultivarea bradului în amestec cu fagul spre a se micşora intensitatea atacului
ciupercii. Pentru controlul bolii, singura măsură posibilă este tăierea în timpul iernii a măturilor,
când ele se evidenţiază bine; această operaţie este posibilă numai în arboretele tinere, valoroase şi pe
suprafeţe restrânse.
4.1.9. Valsa bradului - Valsa friesii (Duby) Fuck., f. Cytospora friesii Sacc.
De obicei ciuperca vegetează saprofitic pe acele şi lujerii de brad uscate. Uneori, poate
deveni un parazit vătămător pe ramurile brazilor, situaţi în condiţii de iluminare slabă şi de umiditate
atmosferică sporită. Ramurile infectate se usucă, iar acele lor se înroşesc, continuând să rămână
172
aderente pe ax. Pe acele înroşite, ca şi pe lujerii uscaţi sau în curs de uscare în cursul verii se
găsesc picnidiile ciupercii, care ne apar ca nişte punctişoare negre. Conidiile sunt înglobate într-o
masă gelatinoasă, care iese afară sub forma unui cârcel prin porul picnidiei. Mai târziu, pe
lujerii uscaţi, în scoarţă se formează periteciile, dispuse câte 4-8 în mici cerculeţe (fig.51).
Fig. 51. Valsa bradului - Valsa friesii
La maturitate periteciile scot la suprafaţă după ruperea straturilor extreme ale scoarţei, o mică
proeminenţă, străbătută de un por îngust, pe unde sunt puşi în libertate sporii într-o picătură
negricioasă, mucilaginoasă. Pentru prevenirea bolii se recomandă a se menţine solul în condiţii
moderate de umiditate. Este necesar ca să se practice la timp operaţiile culturale, pentru ca în
brădetele tinere să nu se creeze o umiditate atmosferică stagnantă favorabilă atacului ciupercii.
Acolo unde este posibil, ramurile infectate trebuie tăiate şi arse imediat.
4.1.10. Strangularea lujerilor de brad - Phomopsis abietina (Hart) Wils. et Hahn., Fusicoccum
abietinum (Hart.) Pr. et Del.
Boala se manifestă pe lujerii anuali terminali sau laterali la exemplarele tinere de brad.
Porţiunea de lujer infectată prezintă scoarţa uscată pe o lungime de câţiva centimetri, la o distanţă
oarecare de mugurele terminal; scoarţa atacată se pătează mai întâi în brun, apoi se usucă şi se des-
prinde dezvelind lemnul. Lujerul continuă să vegeteze anul următor, îngroşându-se deasupra
porţiunii infectate, care rămâne subţire; din această cauză, lujerii de 2 ani, infectaţi, apar ca
strangulaţi, de unde şi denumirea bolii. După un timp porţiunea de lujer aflată deasupra rănii se
usucă, iar acele sale se înroşesc şi cad.
173
Pe suprafaţa lujerilor la limita dintre scoarţa vie şi moartă se observă nişte punctuleţe
negricioase, de 0,2-0,5 mm în diametru, în dreptul cărora se află picnidiile ciupercii. Adesea
această boală însoţeşte fenomenul de uscare a vârfului coroanei bradului. Boala este mai răspândită
în brădete, decât în arboretele de brad în amestec cu fag. Boala se previne prin aplicarea la timp a
măsurilor culturale indicate de normele de minimum fitosanitar.
4.1.11. Iasca bradului - Phellinus robustus (Karst.) B. et G., f. hartigii (All. et Schn.) B. et G., sin.
Polyporus hartigii All. et Schn.
Este un parazit comun al bradului şi mai rar pe alte răşinoase (molid, duglas etc.). Se introduce
în lemn prin răni, mai ales pe cele de pe racile.
Aparatele fructifere apar în iulie-august, de forma unui mamelon rotund şi apoi de copită de
cal. Ele sunt izolate sau dispuse unele deasupra altora, perene, formând ani de-a rândul câte un nou
strat de pori. Faţa superioară a acestor aparate este zonată, la început albă-cenuşie brumată, apoi
brună-deschis şi la urmă brună-negricioasă; marginea la aparatele tinere are o dungă mai deschis
colorată în gălbui; suprafaţa inferioară cu pori este de un brun-gălbui, iar carnea (trama) fibroasă,
zonată, de un brun de tutun (fig.52).
Fig. 52. Iasca bradului - Phellinus robustus
Lemnul atacat în prima fază prezintă dungi longitudinale brun- gălbui din ce în ce mai
lărgite; în această fază îşi păstrează duritatea. În faza următoare, lemnul capătă în toată masa sa o
coloraţie galbenă-murdară până la cenuşie-gălbui, devine moale şi se apasă uşor cu unghia. Pe o
secţiune transversală prin tulpina cu putregai se distinge o dungă brună rozee, care separă lemnul
sănătos de cel putrezit. La o lovitură cu ciocanul, lemnul putrezit se rupe după limitele inelelor de
lemn, iar pe suprafaţa tangenţială de rupere se văd nişte linii ondulate negre, după care se
recunoaşte uşor această putrezire.
174
Putrezirea se produce mai întâi în duramen, de unde se propagă în albumenul învecinat. Cu

timpul putrezeşte un sector de lemn din dreptul locului de infecţie, unde apar de regulă aparatele
fructifere. Putrezirea înaintează în sus circa 0,5 m de la aparatele fructifere şi poate să se propage în
jos 2-4 m sau chiar până la baza tulpinii. Adesea, arborii atacaţi nu mai dezvoltă inele lemnoase în
sectorul tulpinii, pe care se formează fructificaţiile şi ca urmare în secţiune transversală această
porţiune apare turtită.
Cu ocazia debitării în buşteni la asemenea tulpini se pierd însemnate cantităţi de masă
lemnoasă, din cauza eliminării porţiunilor cu lemn putred. Arborii aceştia se rup uşor la nivelul
infecţiei, mai ales când survin vânturi violente şi când coroana arborilor este îngreunată de
chiciură. Locul de rupere coincide adesea cu racila putrezită.
Se recomandă eliminarea tuturor brazilor cu răni sau racile prin operaţiuni culturale.
4.1.12. Vâscul - Viscum album L.
Brădetele bătrâne sunt puternic invadate de acest vâsc. Prin infecţii artificiale s-au diferenţiat
trei rase biologice specializate pe gazde diferite şi anume:
 vâscul de foioase, care poate vegeta pe specii de plopi, salcâm, tei, sălcii,
acerinee, mesteceni, păducei, aluni, pruni, sorbi, ca şi pe salcâm, carpen, nuc

negru, castan, castan de India, rar pe stejar şi păr etc.;
 vâscul de pin, care vegetează pe pinii cu două ace, Larix leptolepis, rar pe
molid şi nu se instalează pe brad sau pe foioase;

 vâscul de brad, care vegetează pe brad sau alte specii de Abies şi pe Acer
saccharinum, nu însă pe pin sau alte foioase.

Aceste rase nu prezintă deosebiri morfologice sigure, care să ajute la determinarea lor şi
de aceea ele nu se identifică decât după plantele gazdă sau mai sigur prin infecţii artificiale pe
diferite gazde.
Vâscul are o mare răspândire în regiuni de munte şi dealuri; în regiunea de câmpie este destul
de rar şi localizat în zăvoaie şi în pădurile apropiate. Este mai frecvent în partea de nord a ţării, în
legătură directă cu teritoriul brădetelor şi în locurile de nutrire a păsărilor, care îl răspândesc.
Vâscul se dezvoltă pe crăci sau chiar porţiunile superioare ale tulpinii, pe care poate atinge
înălţimi până la 1 m. Ramificaţia sa bogată este dihotomică; frunzele sunt persistente, de
consistenţa pielii, cu nervurile puţin aparente. Pe timpul iernii frunzişul vâscului realizează un efect
decorativ, când parazitează pe foioase (fig.53). În general, vâscul este dioic; deseori se găsesc pe
175
acelaşi brad exemplare mascule şi femele sau rar pe un exemplar mascul parazitează altul femel
şi viceversa. Florile au o organizare simplă: cele femele prezintă 4 sepale şi un pistil din concreşterea
a două carpele, cu ovar inferior; cele mascule au, de asemenea, 4 sepale concrescute cu câte o
stamină, constând dintr-o anteră sesilă cu numeroase loji.
Fig. 53. Vâscul - Viscum album
Polenizarea are loc primăvara. Fructul este o bacă la început verde, iar după coacere albă;
carnea fructului este bogată în viscină, o substanţă lipicioasă, folosită în trecut pentru pregătirea unui
clei de prins păsările. Viscina constituie un înveliş protector în jurul seminţelor, care le apară de
digerare în tubul digestiv al păsărilor.
Fructele se coc către sfârşitul lunii decembrie. Ele se mai păstrează pe tufele de vâsc până pe
la mijlocul lunii ianuarie. Păsările nu mănâncă aceste fructe, decât în momentul când lipsa altor
alimente le obligă la aceasta. Devorarea se face cu mari greutăţi, din cauza substanţei lor vâscoase,
care se lipeşte pe cioc şi apoi se înghit greu. De altfel, nici nu au o mare valoare nutritivă.
Răspândirea lor din acest moment se face de păsări. Se cunosc circa 40 de specii de păsări care
îndeplinesc acest rol.
176
Cel mai important grup îl formează speciile de Turdus - sturzii şi mai ales cocoşarul
(Turdus viscivorus). Seminţele sunt prinse de axele de brad, când păsările îşi curăţă ciocul de
substanţa lipicioasă care le acoperă sau când depun excrementele, în care seminţele rămân nealterate.
În natură, seminţele germinează în mai după o perioadă de repaus de câteva luni.
Germinaţia lor nu este în funcţie de substrat. Temperatura de la care începe germinaţia este de 3-
4°C şi apoi după încolţire plantula poate suporta temperaturi foarte scăzute, până la -17°C. Factorul
dominant pentru germinaţie este lumina; s-a observat chiar că seminţele păstrate la întuneric îşi pierd
repede facultatea germinativă. Seminţele transportate pe un ax al bradului sau al altei specii gazdă
pot germina când temperatura aerului le permite. În timpul germinaţiei iese afară porţiunea inferioară
a tulpiniţei - hipocotilul - în locul rădăcinii care lipseşte. Hipocotilul se îndreaptă către ax sub
influenţa luminii mai coborâte în această direcţie. Când hipocotilul atinge scoarţa, el se dilată la
vârf ca un disc, şi secretă o substanţă lipicioasă cu ajutorul căreia se fixează pe substrat. Germinaţia
are un mers foarte încet. În anul următor plantula trimite din hipocotil nişte prelungiri de forma unor
rădăciniţe, care se numesc sugători de scoarţă. Aceştia se ramifică abundent în straturile vii ale
scoar- ţei, prelungindu-se în lungul axului ospitalier. Sugătorii de scoarţă trimit în direcţie radială
ramificaţii, denumite sugători de adâncime, care ajung la cambiu. Aceştia din urmă nu pot digera
ţesuturile lemnului, neputând pătrunde activ - în masa sa; ei sunt totuşi introduşi în mod pasiv în
lemn, pe măsură ce se depun noi inele lemnoase în axul ospitalier, după ce au ajuns în regiunea de
cambiu. Sugătorii posedă la nivelul cambiului un ţesut de creştere, datorită căruia se alungesc
continuu, în acelaşi pas cu formarea inelelor lemnoase. Pe această cale sugătorii pot ajunge în lemnul
axului gazdă până la o adâncime de circa 50-70 de inele lemnoase.
Sugătorii cauzează în lemn o deviaţie a elementelor componente. După uscarea lor, în lemn
rămân canale libere, care apar în scânduri sub forma unor şiruri dese de găurele. Piesele debitate
din asemenea lemne au o rezistenţă redusă şi se clasifică între sortimentele inferioare.
Tufele de vâsc se nutresc, în principal, prin sugătorii de adâncime, cu ajutorul cărora sustrag
din gazdă apa şi sărurile minerale necesare. Datorită frunzelor lor verzi ele sunt în măsură să-şi
producă singure asimilatele.
Vâscul cauzează următoarele vătămări: - la locul de prindere al unei tufe de vâsc se
formează o umflătură a ramurii purtătoare, de forma unui cap de măciucă. Când aceste umflături au
dimensiuni excepţionale, pot să provoace ruperea ramurilor pe timp de vânt şi să cauzeze accidente
pietonilor. Acest fapt are mare importanţă la arborii de alei, din care cauză aici controlul vâscului şi
tăierea ramurilor uscate cu asemenea umflături este necesară; - tufele mari de vâsc consumă o
cantitate mare de apă din ramurile ospitaliere şi produc după un timp uscarea porţiunii de ramură mai
sus de locul de prindere a tufelor. Această uscare este fără un efect important la brad; în schimb, la
177
foioasele invadate de un număr mare de tufe de vâsc, pe măsura uscării porţiunilor dinspre vârf a
ramurilor, consumul lor de apă se face în continuare, în detrimentul ramurilor rămase. Ca urmare, se
micşorează creşterea arborilor, iar la pomii roditori producţia fructelor; - vâscul cauzează o
deteriorare a lemnului, care are importanţă ecnomică atunci, când se iveşte în partea de trunchi
utilizabilă. Controlul acestui parazit se execută radical prin tăierea porţiunii de ramură împreună cu
tufele de vâsc.
4.1.13. Mătreaţa bradului - Usnea barbata
Este un lichen fruticulos, pendent, cu simetrie radiară. Talul poate ajunge până la circa 1 m
lungime. Este bogat ramificat, cu ramificaţie dicotomică şi este moale. Are culoare verde în natură şi
verde cenuşie în herbar. Ramurile talului sunt de circa 1,5 mm grosime. Se fixează de substrat cu un
crampon bazal. Apoteciile sunt în general mari şi sunt situate terminal sau lateral. Marginea
apoteciului este în general ciliată. Ascele conţin 8 ascospori mici, eliptici, unicelulari, iar parafizele
sunt ramificate şi septate. Lichenul Usnea barbata (ord. Lecanorales) se întâlneşte frecvent în zona de
munte, pe Picea excelsa (molid), Abies alba (brad), Pinus sylvestris (pin roşu), Pinus cembra
(zâmbru) etc. Este denumit popular „Mătreaţa bradului”. Talul acestui lichen conţine acid usnic.
4.2. BOLILE LA DUGLAS
4.2.1. Pătarea acelor de duglas - Rhabdocline pseudotsugae Syd., f.c. Rhabdogloeum

pseudotsugae Syd.
Ciuperca produce pătarea şi apoi uscarea acelor la exemplare răz- leţe din plantaţii, în vârstă de 10
până la 30 de ani.Acele infectate se colorează primăvara în galben-brun şi pe ambele feţe ale lor apr pete
izolate-ovoidale sau elipsoidale mărginite de o linie brună; în dreptul acestor pete se formează picnidiile
ciupercii. Acele bolnave se usucă şi rămân aderente pe ramuri; în luna aprilie, din anul următor infecţiei,
apar periteciile ciupercii, care proemină în afară prin ruperea epidermei (fig.54).
178
Fig. 54. Pătarea acelor de duglas - Rhabdocline pseudotsugae
Atacul se produce de regulă pe acele debilitate de gerurile de iarnă şi îngheţurile târzii.

După golirea periteciilor de ascospori, acele sunt lepădate. Ramurile desfrunzite sub excitaţia
ciupercii suferă o alungire exagerată şi apoi în procent mare se usucă. Boala provoacă o micşorare a
creşterii exemplarelor infectate şi chiar uscarea lor.
Pentru prevenirea bolii se recomandă: duglasul să nu se introducă decât în staţiuni apărate
contra gerurilor şi îngheţurilor; să nu se importe puieţi de duglas, iar seminţele importate să fie
dezinfectate; să nu se facă transfer de puieţi dintr-un teritoriu în altul. În vederea combaterii bolii în
pepiniere, în mai se aplică o stropire cu zeamă bordeleză 1% în amestec cu săpun de potasiu.
Exemplarele bolnave din plantaţii se taie şi se ard împreună cu frunzişul, înainte de formarea
sporilor.
179
4.2.2. Cancerul tulpinilor şi ramurilor - Phomopsis pseudotsugaeWils.
Ciuperca se instalează în arborete de duglas de 10-30 de ani. Ea este un parazit secundar, care
infectează vârful tulpinii şi lujerii vătămaţi de geruri şi îngheţuri târzii. Poate provoca formarea de
cancere pe tulpini şi ramuri. Pe ramurile uscate se găsesc în număr mare picnidiile ciupercii. Boala
este frecventă în plantaţiile de duglas, situate în condiţii nefavorabile. În vederea combaterii bolii se
aplică aceleaşi măsuri ca şi la boala precedentă.
4.2.3. Uscarea vârfului ramurilor - Sclerophoma pithya Hohn., sin. S.magnusiana Wils. et
Hohn, Phoma pithya Sacc.
Această ciupercă provoacă uscarea vârfului tulpinii şi a rămurelelor la puieţii şi exemplarele

tinere până la 20-30 ani, la diferite răşinoase: molid, pin, larice, duglas şi altele.
4.3. BOLILE LA LARICE
4.3.1. Lepădarea acelor de larice - Mycosphaerella laricina Hart.
Ciuperca produce o cădere a acelor de larice, începând din stadiul de puiet şi până la cel de
arbore matur. În cursul lunii iulie pe acele infectate apar pete brune, în dreptul cărora se produc
picnidiile ciupercii. Pe acele din litieră, în cursul lunii mai sau iunie se dezvoltă periteciile (fig.55).
Boala se manifestă în condiţii de umiditate sporită a atmosferei. Ea se iveşte în plantaţiile pure de
larice, unde pericolul infecţiei este mărit. În amestecul de larice cu fag, atacul este mult micşorat faţă
de arboretele de larice cu molid. Pentru prevenirea bolii se recomandă cultivarea laricelui în staţiuni
convenabile, bine aerisite şi evitarea locurilor cu umezeală stagnantă (funduri de văi etc.).
180
Fig. 55. Lepădarea acelor de larice Mycosphaerella laricina
4.3.2. Rugina acelor de larice - Melampsoridium betulinum (Pers.) Kleb., f. c. Peridermium

laricis Arth. et Kern.
Această boală este destul de rară. În cursul lunii mai frunzele atacate se îngălbenesc, după
care se înroşesc. Pe faţa superioară a acelor bolnave înspre nervură se ivesc mai întâi pete mici,
galbene-verzui-pal, puţin vizibile, risipite, în care se află spermogoniile. Mai târziu, pe faţa
inferioară se formează pete gălbui-portocalii, izolate sau în şiruri de-a lungul nervurii, în dreptul
cărora sunt ecidiile obtuz-eliptice sau cilindrice. Pe marginea ecidiilor desfăcute se vede o pieliţă
albicioasă foarte subţire (peridia) ruptă neregulat, care înconjoară masa de ecidiospori portocalii.
Aceştia infectează frunzele de mesteacăn, pe care se produc stadiile următoare de uredospori şi
teleutospori, descrise la specia respectivă. Sunt atacate frunzele în curs de dezvoltare, mai ales în
părţile libere ale coroanei, unde zborul bazidiosporilor este neîmpiedicat.
4.3.3. Îngălbenirea acelor de larice - Hypodermella laricis Tub.
Boala apare în arboretele tinere de larice şi mai rar în pepiniere. Acele infectate se usucă şi se
colorează în galben. Pe acele uscate apar periteciile într-un şir longitudinal median.
181
În ace se găsesc ascospori, de forma unei lacrimi (fig.56).

Această ciupercă, ca şi precedenta se combate numai în pepiniere, prin stropire cu zeamă
bordeleză 1%.
Fig. 56. Îngălbenirea acelor de larice - Hypodermella laricis
4.3.4. Cancerul laricelui - Dasyscypha (Trichoscypha) willkommii (Hart) Rehm
Această ciupercă este agentul cancerului la larice. Ea atacă cu deosebită virulenţă laricele
european, Larix leptolepis, L.occidentalis, L. sibi rica şi L.dahurica.
Atacul se produce de la stadiul de puiet până la cele mai înaintate vârste. Ciuperca participă
împreună cu alţi factori la aşa-zisa boală a laricelui, care se manifestă printr-o lâncezire şi diferite
deformaţii ale tulpinii şi coroanei arborilor ce conduc mai curând sau mai târziu la moartea lor.
Atacul ciupercii se recunoaşte destul de uşor. Primul simptom se observă pe lujerii cu
coaja netedă de 2-4 ani şi rareori către toamnă pe lujerii anuali; pe aceştia apar pete netede mate
în dreptul cărora scoarţa este slab scufundată; marginile petelor se ridică sub forma unui val
proeminent. Aici apar nişte umflături ale axelor, de forme variate, care se acoperă cu un strat
cenuşiu de răşină. Petele evoluează pe măsura îngroşării axelor infectate; în dreptul lor scoarţa se
crapă neregulat, apoi se desprinde în formă de plăci de pe lemn şi astfel se naşte o rană deschisă. La
arborii cu o vitalitate ridicată rănile se pot cicatriza, fără urmări serioase pentru dezvoltarea arbo-
rilor; la arborii slăbiţi, rănile se transformă în cancere, care în secţiune transversală au o formă cu totul
neregulată. Cancerele se extind, în general, destul de încet. Când ele ocupă numai un sector al
tulpinii, aceasta se menţine în viaţă; când ele ocupă numai porţiunea tulpinii de deasupra se usucă,
182
dinspre vârf. Pe tulpini şi ramuri groase se disting două tipuri de cancere. La primul tip zona de
cambiu din cele două părţi ale cancerului are o activitate sporită, formează inele largi; ca urmare a
acestei creşteri neegale, cu timpul se produce o turtire a axului, în dreptul cancerului, paralelă cu
suprafaţa rănii. La cel de-al doilea tip, cambiul are o activitate sporită în partea opusă a cancerului,
unde se formează o umflătură.
Un alt simptom al atacului este uscarea periodică a lujerilor de 2-4 ani şi mai rar numai a
lujerilor anuali infectaţi; acest fenomen se produce în perioadele de secetă sau în anii următori.
Uscarea lujerilor se manifestă de regulă înspre vârful coroanei. Această uscare este precedată de
ofilirea, îngălbenirea, uscarea şi apoi lepădarea acelor în cursul primăverii sau verii.
Axele care trec de vârsta critică de 3-4 ani pot vegeta timp îndelungat chiar dacă prezintă
unul sau mai multe cancere. Rareori arborii se usucă sub acţiunea directă a ciupercii, de pildă atunci,
când cancerele se întind pe întreaga circumferinţă a tulpinii. De cele mai multe ori arborii sunt
debitaţi treptat şi apoi se usucă, datorită pieirii repetate a lujerilor şi ramurilor. Uscarea arborilor
slăbiţi este însoţită de o producţie abundentă de crăci lacome cu frunziş rar. Tulpina şi ramurile se
usucă treptat de la vârf către bază. Ciuperca este un saprofit comun, care vegetează pe ramurile
uscate din coroana arborilor, cât şi pe cele căzute.
În plantaţiile puternic infectate, ciuperca devine un parazit de răni. Infecţia are loc, de obicei,
prin rănile produse de îngheţurile târzii, grindină, zăpadă şi vânt, roaderi de insecte etc. La locul
infecţiei iau naştere cancerele.
Simptomul cel mai caracteristic al bolii este prezenţa corpurilor fructifere ale ciupercii.
Acestea se produc în număr considerabil în jurul cancerelor sau chiar direct pe scoarţa nevătămată în
porţiunile uscate ale axelor. Corpurile fructifere sunt de două feluri. Un prim tip (forma imperfectă)
are aspectul unei pustule alb-gălbui. În tot cursul anului se mai găsesc apoteciile ciupercii. La
început ele apar ca nişte mici tubercule sferice, negre, care apoi se lăţesc în formă de taler sau de
păhăruţ, cu un pedicel scurt. În afară ele au o suprafaţă zgrăbunţoasă, de culoare roz, cu o pâslă
deasă albicioasă, care se dezlipeşte ca nişte franjuri la marginea păhăruţului. Discul apoteciului este
de culoare portocalie, de 4-6 mm în diametru; în stare umedă apoteciile au discul liber, iar la
uscăciune se acoperă prin străpungerea marginilor. Evoluţia cancerelor este în funcţie de vitalitatea
arborilor infectaţi, care la rândul ei este sub influenţa factorilor din mediul înconjurător. În general,
acţiunea ciupercii este mai intensă decât reacţia ţesuturilor laricelui şi din această cauză cancerele se
lăţesc şi se adâncesc continuu. Laricele nu suportă nici excesul de umezeală şi nici uscăciunea pro-
nunţată a solului. Aceste condiţii produc tânjirea arborilor, uscarea frunzişului şi lujerilor, care
înlesnesc infecţia şi dezvoltarea ciupercii. Cauzele bolii laricelui sunt datorate situaţiei geografice
necorespunzătoare în care se cultivă, îngheţurilor târzii şi timpurii, umidităţii excesive din atmosferă
183
şi sol, compactităţii ridicate a solului, secetelor prelungite, uscării periodice a acelor şi lujerilor,
lipsei de lumină, introducerii în cultură a exemplarelor debilitate şi în fine oricărei răniri care
înlesneşte atacul ciupercii.
Controlul ciupercii nu este posibilă în mod direct, decât prin îndepărtarea ramurilor cu
cancere sau tăierea arborilor cu cancere pe tulpină.
Prevenirea bolii laricelui este posibilă prin luarea anumitor măsuri:
 la alegerea locului în care se vor înfiinţa culturi de larice se vor avea în vedere cerinţele sale.
Solul trebuie să fie profund, cu destul conţi- nut în humus, fertil, reavăn, bine drenat şi cu o
structură glomerulară, iar locul să fie cald, bine aerisit şi luminat. În asemenea locuri procentul de
îmbolnăvire al laricelui este extrem de redus. În schimb, în locuri expuse uscăciunii procentul de
îmbolnăvire al laricelui este de 57-85%;
 culturile să nu fie prea dese şi de aceea sunt mai indicate planta- ţiile decât semănăturile. Se mai
recomandă introducerea judicioasă a laricelui în amestec cu alte specii ca: fagul, bradul şi
molidul. În arboretele de amestec trebuie executate la timp operaţiunile de degajare a laricelui
pentru ca acesta să nu fie copleşit şi să nu dezvolte o coroană bogată. Este necesar ca laricele în
orice fel de cultură să aibă un spaţiu suficient care să asigure folosirea deplină a luminii;
 îndepărtarea prin operaţiuni culturale a exemplarelor lâncede, cu cancere sau alte defecte.
Materialele rezultate din aceste operaţiuni sau căzute în mod natural (crăci şi ramuri uscate) să fie
îndepărtate cât mai repede din plantaţii, întrucât pe acestea se dezvoltă aparatele fructifere ale
ciupercii, din care pornesc sporii. Aceste măsuri au scopul de a micşora masa de spori produşi în
natură şi ca urmare să stăvilească răspândirea ciupercii;
 acolo unde este posibil, se execută elagajul artificial al ramurilor uscate de pe tulpini, pe care se
dezvoltă apoteciile ciupercii. Rănile provocate prin tăierea ramurilor se dezinfectează prin ungere
cu carbolineum.
4.4. BOLILE LA MOLID
4.4.1. Rugina conurilor de molid sau rugina mălinului - Thekospora strobilina (Alb. et Schw.)
Săvulescu, sin. Pucciniastrum padi Diet.
Uredosporii şi teleutosporii acestei ciuperci se dezvoltă pe frunzele de mălin (Prunus padus),

iar ecidiile pe solzii conurilor de molid. Pagubele cauzate de ciupercă în producţia de conuri pot
fi destul de mari, în teritoriile contaminate, în care mălinul este foarte răspândit. Pe frunzele de
184
mălin, în iulie, apar pete galbene sau roşiatice, neregulate şi când pe ele se ivesc teleutospori devin
brune-negricioase. Ecidiile se formează pe feţele interne (superioare) ale solzilor, ca nişte băşicuţe
mici, brune, de mărimea unei gămălii de ac. Conurile infectate sunt sterile; în teritoriile contaminate
proporţia acestora este de 5-10%. În vederea prevenirii acestei maladii se recomandă ca la instalarea
plantaţiilor de molid să se evite teritoriile cu o frecventă răspândire a mălinului.
4.4.2. Răsfrângerea solzilor la conurile de molid - Rhynchophoma retroflexa C.C. Georg. et M.

Bad.
În literatură s-au descris conuri de molid anormale, care nu ating mărimea definitivă, iar
solzii lor sunt răsfrânţi şi au marginile îndoite către faţa de dedesubt. Pe solzii conurilor cu asemenea
anomalii apar pete negre, reliefate, rotunde până la liniare, de 0,3-1,5 cm lungime, izolate, neregulat
distribuite în jumătatea anterioară a ambelor feţe, dar mai ales pe faţa externă (inferioară). În aceste
pete se ivesc picnidiile ciupercii, caracterizate printr-un cioc lung, lăţit. Sporii sunt fuziformi
bicelulari, hialini. În conurile bolnave seminţele sunt sterile, de forme anormale; ele prezintă aripa de
regulă, deplin dezvoltată. Această boală se observă la conurile unor exemplare izolate de molid, mai
ales în arboretele de altitudini mari. În rest arbori sunt perfect sănătoşi. Ciuperca produce o micşorare
a producţiei de seminţe, însă fără a avea o mare importanţă economică.
4.4.3. Punctarea solzilor la conurile de molid
Punctarea solzilor la conurile de molid este produsă de ciupercile: Phoma conigena Karst. şi
Phoma strobilina Desm. Aceste ciuperci produc pete mici pe solzii conurilor de molid căzute.
Ultima specie poate infecta conurile sănătoase, producând sterilitatea şi căderea lor prematură.
6.4.4. Culcarea plantulelor (Fuzarioza)
Prin culcarea plantulelor sau topirea răsadurilor sau fuzarioza plantulelor se înţelege
omorârea plantulelor după încolţire de către diferite ciuperci parazite, care nu au o specializare
pentru anumite plante ospitaliere. Această boală este frecventă la plantulele de răşinoase, dar ea
poate fi întâlnită şi la cele de foioase, preferând dintre acestea pe cele cu seminţe mici. Aşa se
explică de ce fuzarioza provoacă pagube mari în semănăturile de salcâm.
185
Plantulele bolnave se culcă la pământ, din cauză că tulpiniţele lor delicate se frâng de la colet.
Ciupercile care provoacă culcarea plantulelor sunt numeroase, ele fiind din variate genuri ca:
Fusarium, Pythium, Rhizoctonia, Corticium, Alternaria, Botrytis, Gloeosporium etc. Se cunosc până la
40 de specii de Fusarium care provoacă această boală, dintre care cele mai frecvente sunt: Fusarium
blasticola Rostr., F. moniliforme Scheld., F. ventricosum App. et Wr, F. sporotrichoides Sherb, F.
subcarneum Crouan, F. caudatum Wr., F.oxysporum Schl. etc. Aceste ciuperci vegetează saprofitic
în sol mai ales în pepiniere şi în anumite condiţii pot deveni parazite pe plantule. La noi în ţară s-a
constatat că boala are un caracter endemic în pepinierele din Carpaţi, unde se semnalează pieirea a
20-100% de plantule de molid, pin şi alte specii.
Plantulele sunt atacate de ciuperci imediat după răsărire şi atacul continuă 40-60 de zile, atât
timp cât tulpiniţele lor sunt suculente. După lignificarea tulpiniţelor pericolul îmbolnăvirii cu
ciupercile indicate este aproape complet înlăturat.
Îmbolnăvirea plantulelor se poate produce în două perioade şi anume în perioada de la
încolţirea seminţei şi până la ieşirea tulpiniţei la supra-faţa solului, precum şi în perioada după
răsărirea plantulelor.În prima perioadă boala este greu de identificat; ea se poate urmări numai după
răsărirea plantulelor.
Primul semn de îmbolnăvire la plantulele răsărite se manifestă prin apariţia unor picături mici
de apă la suprafaţa tulpiniţelor sau pe ace, după care urmează îngălbenirea acelor. Mai târziu, la
nivelul suprafeţei pământului, pe colet apar pete brune, concomitent cu strangularea tulpiniţelor. În
dreptul acestor pete rezistenţa tulpiniţelor devine nulă, plantulele se îndoaie şi se culcă la pământ,
deşi în rest au la început un aspect sănătos. În zilele următoare tulpiniţa culcată pierde apa, se
veştejeşte şi treptat se îngălbe neşte. Exemplarele bolnave se smulg uşor din pământ, prin faptul că
tulpiniţa lor este putredă la colet, lăsând să iasă la smulgere în afară, din mij locul ei, ca un firicel
albicios, cilindrul central. Pe timp umed ciuperca formează o pâslă, care îmbracă tulpiniţele
plantulelor ca un manşon. De aceea pentru recunoaşterea ciupercii, care a produs boala, se iau
plantule bolnave, se introduc sub un pahar cu gura în jos pe o hârtie de filtru umectată; dacă boala se
datorează unei ciuperci, în jurul tulpiniţelor se dezvoltă un manşon de hife. Contaminarea se produce
prin sporii sau hifele ciupercii din sol sau de pe suprafaţa infectată a semin- ţelor sau din materialul
întrebuinţat la acoperirea straturilor semănate. Apariţia bolii este în funcţie de condiţiile
înconjurătoare şi în special de surplusul de umiditate şi căldură din sol şi atmosferă. Boala ia o mare
dezvoltare pe soluri cu un conţinut bogat în substanţe organice şi cu o aciditate pronunţată.
Pentru controlul bolii se recomandă următoarele măsuri:
 la alegerea locului pentru pepiniere se vor evita solurile argiloase, grele, bogate în humus sau cu
exces de apă. Locurile expuse infiltră- rilor cu apă să fie drenate. În perioada cu ploi îndelungate
186
să se asigure o scurgere normală a apelor de pe răzoarele cu semănături;

 să nu se cultive în pepiniere cartoful sau porumbul ca plante de rotaţie, ele favorizând apariţia
speciilor de Fusarium;
 însămânţările în pepiniere să se facă alternând speciile de răşinoase cu cele de foioase;
 în răzoarele infectate să nu se facă o nouă semănătură fără o prealabilă dezinfecţie a solului;
 materialul de acoperit semănăturile să nu fie infectat de ciuperci dăunătoare. În cazul când
materialul folosit este adus din pădure sau când se utilizează material din anii trecuţi, el trebuie
să fie dezinfectat. Dezinfectarea se face prin stropire cu o soluţie de formalină 1%. După stropire,
materialul dezinfectat se ţine acoperit 48 de ore spre a fi pătruns de vaporii de formalină, după
care se aeriseşte bine. Acest material se foloseşte, numai după ce nu mai degajă miros de
formalină;
 însămânţarea să se facă cu seminţe de bună calitate şi să se acopere deasupra cu pământ sănătos,
nisipos, scos proaspăt din gropi de la adâncime de cel puţin 50 cm. Seminţele se acoperă cu un
strat de pământ, de cel mult 2 cm. Semănătura să nu se facă des, pentru că, astfel puieţii să nu fie
prea înghesuiţi ceea ce măreşte pericolul contaminării de la puieţii bolnavi la puieţii sănătoşi;
 dezinfectarea solulului înainte de semănare.
 dezinfectarea seminţelor înainte de semănare, prin introducerea lor într-o soluţie de formalină
0,1% timp de 15 minute.

 se mai pot dezinfecta seminţele pe cale uscată, prăfuindu-le cu o substanţă organo-mercurică de
tip germizan.
 stropirea plantulelor când acestea şi-au ridicat tulpiniţa şi şi-au desfăcut cotiledoanele. Stropirea
se face cu zeamă bordeleză 0,5-0,7%. Dacă după stropire urmează o ploaie, atunci ea se repetă.
Cele mai bune rezultate dau stropirile cu soluţii ale fungicidelor cu bază de mercur. De modul
cum se aplică stropirile rezultă succesul în lupta contra acestei boli.
4.4.5. Strangularea tulpiniţei plantulelor - Pestalotia hartigii Tub
Ciuperca este un parazit foarte periculos pentru plantulele de răşi- noase şi foioase. Boala se
manifestă printr-o uscare a scoarţei tulpiniţei, pe o porţiune îngustă în formă de inel, imediat
deasupra solului. Plantulele atacate continuă să vegeteze un timp, tulpiniţa se îngroaşă imediat
deasupra şi dedesubtul porţiunii uscate, care rămâne aici mai subţire şi apare strangulată. În locul
acesta, scoarţa se zbârceşte, cade, iar lemnul se dezveleşte; în scoarţă şi lemn se dezvoltă miceliul
ciupercii, iar pe scoarţă se formează aparatele sale de fructificare. Frunzele plantulelor infectate se
îngălbenesc. La răşinoase, plantulele se usucă în totalitate, în timp ce foioasele în bune condiţii de
187
vegetaţie, rezistă şi se refac prin formarea de lăstari, care se nasc de sub porţiunea strangulată
sau prin dezvoltarea de rădăcini adventive pe partea de sus a rănii. Aparatele fructifere se văd ca
nişte mici pete, rotunde; ele sunt nişte acervule, care se dezvoltă sub epiderma sau peridermul
scoarţei moarte. Sporii sunt tipici, lunguieţi, constând din trei sau mai multe celule, din care celulele
terminale sunt hialine, iar cele intermediare brune; la vârful sporilor se găsesc cili lungi, hialini. În
solurile cu un conţinut bogat în materii organice şi în condiţii de supraumezire, ciuperca este un
parazit foarte periculos. Se mai instalează pe plantulele vătămate de supraîncălzirea crustei, în urma
căreia scoarţa tulpiniţei la acest nivel se usucă; în perioadele următoare ploioase, ciuperca se poate
instala aici ca un parazit secundar. În alte cazuri atacul ciupercii este precedat de dăunările
îngheţurilor târzii. Controlul acestei boli se face prin aceleaşi mijloace indicate mai înainte la boala
culcării plantulelor.
4.4.6. Împăienjenirea acelor la puieţii de molid - Herpotrichia nigra Hart.
Atacurile cele mai caracteristice ale acestei ciuperci se găsesc în tufărişurile alpine de
jneapăn, ienuperi sau molizi, unde ea este totdeauna prezentă. Ciuperca este periculoasă, când apare
în pepinierele de molid; fiind o specie de altitudini mari, de la 1200 m în sus. Ea se dezvoltă sub
crusta zăpezii, în straturile de semănături cu sol bogat în substanţe organice, incomplet humificate. În
golurile zăpezii află condiţii proprii de dezvoltare dacă temperatura se ridică la 4-5°C şi atmosfera
este suprasaturată de vapori. Boala apare mai ales în solurile de lunci cu puternice infiltraţii de
apă. Puieţii de molid sunt total împânziţi de hifele ciupercii. Acestea pătrund şi în ţesuturile
acelor şi tulpinilor care până în primăvară sunt transformate într-o masă informă, umedă, care se
depune pe sol (fig.57). Controlul acestui parazit se face în modul arătat la Discosia pini.
Fig. 57. Împăienjenirea acelor la puieţii de molid - Herpotrichia nigra
188
4.4.7. Împânzirea puieţilor de molid - Rosellinia byssiseda (Tode) Schrot., sin. R.aquila (Fr.) de
Not
Ciuperca aceasta produce atacuri grave la dud; mai poate fi dău- nătoare în pepiniere la
puieţii de molid, unde cauzează un atac asemănător cu cel de Herpotrichia nigra.
Ciuperca are o dezvoltare epifită pe tulpină, lujeri laterali şi acele puieţilor de molid de 1-3
ani. Produce o înăbuşire a puieţilor, care este urmată de o cădere parţială sau totală a acelor, de usca
rea lujerilor laterali şi chiar de uscarea totală a exemplarelor care şi-au pierdut anterior frunzişul.
Miceliul este brunnegricios, împânzeşte tulpini ţele, lujerii laterali şi acele puieţilor de molid
la nivelul unde coroanele întrepătrunse formează o masă compactă care reţine zăpada.
Porţiunea acoperită de miceliu începe la înălţimea de circa 5 cm de la nivelul solului şi se
întinde în sus pe o lungime de circa 10-16 cm.
Pe vârful tulpinii, nu se observă acest miceliu.
Ciuperca se dezvoltă exclusiv pe părţile coroanelor înghesuite şi nu pe părţile lor descoperite
înspre marginea răzoarelor. Miceliul nu pătrunde în ţesuturile vii. Ciuperca se hrăneşte din ţesuturile
moarte ale lujerilor şi acelor, pe care le transformă într-o masă humefiată, prinsă de păienjenişul
hifelor. Periteciile apar grupate, mai rar izolate pe pâsla de la suprafaţa acelor uscate şi se văd cu
ochiul liber.
Au o formă sferică până la 1 mm în diametru, cu o deschidere de forma unei papile, cu un
perete cărbunos, sfărâmicios, negru-brun, glabru şi neted (fig.58).
Atacul ciupercii se produce în răzoarele cu puieţi foarte îngrămădiţi, mai ales la puieţii de 3
ani nerepicaţi. Dezvoltarea ciupercii se face sub crusta zăpezii, în golurile acesteia. Atacul este intens
pe solurile bogate în substanţe organice, unde ciuperca se dezvoltă abundent saprofitic, de unde
infectează puieţii. Ea se instalează mai întâi pe acele uscate de la baza coroanei, de unde se propagă
epifitic pe restul organelor aeriene sănătoase.
Pe măsură ce se întinde în suprafaţă produce uscarea prin înăbuşire a unui număr din ce în ce
mai mare de ace şi lujeri subţiri, care constituie mediul ei de nutriţie.
189
Fig. 58. Împânzirea puieţilor de molid şi brad Rosellinia byssiseda
4.4.8. Uscarea acelor - Discosia pini Heald
Această ciupercă atacă puieţii de 1-3 ani de molid, pin şi brad în urma opărelii lor sub stratul
de zăpadă. Ea se dezvoltă, în principal, pe ace şi mai rar pe scoarţa tulpinii şi a ramurilor. Hifele
ciupercii pătrund în organele verzi, unde au o creştere intercelulară. Acele infectate ca şi cele
dăunate din cauza opărelii sub zăpadă se usucă în majoritate de la vârf către bază; s-au observat
uscări de ace şi de la bază ca şi din dreptul unor pete brune situate în lungul lor. Petele brune se
prelungesc către ţesutul sănătos printr-o zonă de culoare gălbuie, imprecis delimitată. Pe porţiunile
moarte ale acelor şi scoarţei iau naştere picnidiile.
Ciuperca este saproparazită, fără importanţă economică. La noi este frecventă şi produce
pagube însemnate în condiţiile arătate la boala opărelii puieţilor.
190
Contribuie la uscarea într-un procent ridicat a puieţilor de răşinoase debili, rămaşi în urmă
cu creşterea. Puieţii viguroşi primăvara dau noi lujeri şi ace şi se pot reface uşor. În condiţii de
umiditate sporită ciuperca poate reinfecta acele tinere mai ales de la baza lujerilor. Acele infectate au
un aspect etiolat. Atacul se intensifică pe acele dăunate de îngheţurile târzii. Discosia este un parazit
periculos numai pe organele debilitate din alte cauze şi în perioadele mai reci. Aparatele fructifere ale
ciupercii se dezvoltă în tot cursul anului. Biologia ciupercii este puţin cunoscută.
Pentru prevenirea atacului ei, se recomandă:
 să se facă semănăturile de răşinoase mai rare pentru ca plantulele să se poată dezvolta viguros;
 să se cureţe de ace suprafaţa solului dintre straturile de puieţi sau de orice alte substanţe
organice rezultate de la materialele utilizate la acoperirea semănăturilor sau umbrirea puieţilor.

Este recomandat să se presare deasupra solului dintre puieţi, înainte de depunerea zăpezii, un
strat de 1-2 cm de pământ mineral sănătos luat de la adâncimea de 25-30 cm;
 dacă puieţii sunt prea deşi, să se rărească prin forfecare;
 în timpul cât puieţii sunt acoperiţi de zăpadă să se supravegheze starea lor. În cazul ivirii unor
vetre de atac se curăţă zăpada de deasupra, puieţii şi solul se lasă să se zvânte, în care timp se
vor lua măsurile de apă- rare a puieţilor contra îngheţului. După zvântare se aşterne un strat
de 20-30 cm de zăpadă. Se mai poate înţepa zăpada pentru ca să se producă o aerisire a
eventualelor goluri ivite în masa sa;
 primăvara, spre a grăbi topirea zăpezii din răzoarele cu puieţi, se va păstra deasupra zăpezii un
pământ fin, mineral, negru;

 în răzoarele infectate, la semănături noi, se va avea în vedere aplicarea tuturor măsurilor
cunoscute de dezinfectarea solului.

Pentru controlul ciupercii se recomandă stropirea puieţilor infectaţi cu zeamă bordeleză în
concentraţie de 1%. Stropirile se efectuează tot timpul vegetaţiei astfel ca puieţii să fie continuu
brumaţi de soluţie. Când această brumă este spălată de ploi se repetă stropirea.
4.4.9. Bureţii puieţilor de răşinoase - Thelephora laciniata Pers. şi Thelephora terrestris Her.
Aceşti bureţi sunt saprofiţi destul de comuni în arboretele de molid şi rar în cele de brad.
Miceliul lor se propagă în litieră, aglomerând ace, lujeri uscaţi şi frunze ale plantelor în viaţă din
covorul erbaceu într-un păienjeniş des de hife negricioase.
Ciupercile se dezvoltă viguros în golurile calde şi umede, dintre covorul de zăpadă şi sol.
După topirea zăpezii miceliul lor se pune în evidenţă ca o ţesătură fină, negricioasă de păianjen, care
191
acoperă solul în spaţiile dintre puieţi şi se ridică în sus pe tulpina lor. La începutul lunii aprilie, când
solul este încă destul de umed, iau naştere aparatele fructifere direct pe miceliul de pe sol, mai
adesea la Thelephora terrestris Ehr sau de jur împrejurul tulpiniţei puieţilor de la nivelul solului
până la înălţimea de 10-20 cm. Ele sunt cărnoase, brune, dispuse unele deasupra altora, fără picior,
cele de pe sol de forma unei pâlnii, cele de pe tulpiniţe de forma unui evantai. La Th. laciniata Pers.,
marginea anterioară a aparatelor este sfâşiată, iar la Th. terrestris Her., întreagă. Pe faţa inferioară a
acestora se află himeniul cu bazidii, situat pe mici broboane (fig.59).
Fig. 59. Bureţii puieţilor de răşinoase Thelephora terrestris
Bureţii instalaţi pe puieţi vegetează saprofitic, nutrindu-se prin miceliul lor cu substanţele
organice din sol; puieţii sunt dominaţi de bureţi, care îi asfixiază şi le răpeşte lumina. Când puieţii
sunt mici şi sunt invadaţi în tot lungul tulpinii lor de unul din bureţii de faţă, atunci ei se usucă.
Puieţii mai mari de 20 cm păstrează o parte din coroană liberă şi rezistă, dar sunt stânjeniţi în
creştere. Aceste ciuperci se instalează pe solurile bogate în substanţe organice, îngrăşate cu gunoi de
grajd sau alte materiale (compost, rumeguş, muşchi etc.) incomplet humificate. Miceliul lor găseşte
condiţii bune de dezvoltare la suprafaţa acestor soluri, dacă se creează un gol între stratul de zăpadă
şi sol, cu o atmosferă umedă, caldă. Aparatele fructifere se dezvoltă în continuare pe puieţi în
primăverile ploioase şi în straturile cu sol jilav. Semănăturile dese favorizează atacul acestor
ciuperci. O bună ventilaţie a aerului, o prăşire a solului primăvara de timpuriu sau, dacă aceasta nu
este posibilă, o presărare de nisip lipsit de substanţe organice pe straturile de semănături în grosime
de 2-3 cm, stânjeneşte dezvoltarea ciupercilor.
Măsurile de prevenire şi combatere sunt identice cu cele recomandate la Discosia pini Heald.
În plus, se poate proceda la îndepărtarea cu mâna a aparatelor fructifere de pe tulpinile puieţilor în
viaţă şi apoi la o stropire a lor pe tulpină cât şi pe ace cu zeamă bordeleză 1%.
192
4.4.10. Pătarea neagră a acelor - Rhizosphaera kalkhoffii Bubak
Ciuperca produce pete mici negre pe ace, care se dispun în şiruri longitudinale pe toate feţele
lor. Miceliul ei se dezvoltă în ţesuturile acelor, din care ies afară prin stomate, picnidiile. Acestea au o
formă caracteristică, sunt superficiale, subsferice şi strangulate la bază într-un scurt pedicel.Ea se
instalează saprofitic pe acele înroşite ale puieţilor de 1 an, de molid şi pin debilitaţi de insolaţie, în
cursul verii, dacă nu sunt protejaţi prin umbrire; ea devine pe aceştia un parazit şi poate produce
uscarea totală a frunzişului, după care urmează uscarea puieţilor. În condiţii similare se manfestă şi
ciuperca Rhizosphaera pini Maubl., care are spori mai mari.
4.4.11. Punctarea acelor de molid - Phoma piceae (Fiedl.) Sacc.
Ciuperca aceasta cauzează pete mici, galbene-verzui, punctiforme, pe acele plantulelor de

molid. La mijlocul lunii iulie, în dreptul petelor apar picnidiile. Atacul se manifestă pe plantulele de
molid, care au fost slăbite de boala culcării tulpiniţelor şi contribuie la uscarea lor intensă de la
mijlocul verii, înainte.
Măsurile de prevenire şi combatere constau în stropiri cu zeamă bor- deleză în concentraţie de
0,5-0,75% pentru a evita atacurile secundare ale acesteia şi ale altor ciuperci de pe ace sau tulpiniţe.
4.4.12. Punctarea tulpiniţei plantulelor de molid - Phoma libertiana Speg. et Roum.
Plantulele atacate prezintă pe tulpiniţe pete mici, negricioase, neregulat distribuite pe scoarţa
din dreptul coletului. Petele la început izolate se reunesc şi se întind în jurul tulpiniţei provocând
uscarea scoarţei. La marginea de jos a petelor se observă uneori o plesnire a scoarţei în formă de
inel. În cea de a doua jumătate a lunii iulie se ivesc picnidii, care se văd cu ochiul liber, ca nişte
punctişoare negricioase.
Ciuperca poate provoca uscarea puieţilor debilitaţi anterior de boala culcării (fuzariozei). Se
combate prin stropire cu zeamă bordeleză 0,5-0,75%.
193
4.4.13. Înroşirea şi lepădarea acelor de molid - Lophodermium macrosporum Hart.
Ciuperca provoacă la molid o înroşire şi lepădare prematură a acelor, îndeosebi, în pepiniere

şi plantaţii, mai rar în arboretele mature. Boala se manifestă mai intens în regiunile a căror altitudine
depăşeşte 1000 m. Ciuperca infectează în cursul verii şi toamnei acele de pe lujerii din anul
precedent.
Acele de pe lujerii anuali sau de pe lujeri mai în vârstă de 2 ani sunt mai puţin infectate.
Primul simptom al bolii îl constituie apariţia unor pete violacee, care progresează de la bază către
vârful acelor. În acest stadiu, care se semnalează toamna şi în cursul iernii, boala trece aproape
neobservată. În cursul primăverii acele bolnave se îngălbenesc sau se înroşesc şi se usucă cu totul; cu
timpul acele uscate devin brune-ruginii şi prezintă adesea, spre bază, un inel brun-negricios
caracteristic. Boala are în continuare două aspecte.
În unele cazuri, acele înroşite se păstrează pe axe chiar timp de 3 ani. Alteori, aceste ace sunt
lepădate la 2-3 luni de la apariţia primelor pete, fenomen care se produce în cursul verii sau
toamnei. În acest caz, acele nu prezintă la bază inelul brun-negricios arătat mai sus (fig.60).
Fig. 60. Înroşirea şi lepădarea acelor de molid - Lophodermium macrosporum
Uscarea acelor se produce de la bază către vârf şi din interiorul către exteriorul coroanei;
vârful (săgeata) tulpinii păstrează la puieţii care se menţin în viaţă acele verzi, iar restul acelor
coroanei se înroşesc şi cad. Puieţii cu acele înroşite se pot usca în proporţie de 5-60%.
În cursul verii, pe acele aderente apar spermogoniile, care se deschid prin ruperea epidermei
şi pun în libertate spermatiile. Forma aceasta imperfectă a fost descrisă ca Hypodermina hartigii
Hilitz.
194
La puţin timp se ivesc apoteciile, care se văd prin transparenţă sub epidermă sub forma unor
dungi negricioase. Formarea apoteciilor este favorizată de umiditate. Apoteciile în natură se deschid
în lunile aprilie şi mai.
Boala ia o mare extindere în anii ploioşi. Infecţia se face de timpuriu în primăverile calde, în
care caz se accentuează înroşirea acelor în timpul toamnei.
În pepiniere ciuperca se dezvoltă puternic în răzoarele cu puieţi foarte deşi, mai ales la cei de
3-4 ani, nerepicaţi. De asemenea, atacul este mai pronunţat în pepinierele cu sol umed situate pe
funduri de văi sau pe versanţi expuşi curenţilor umezi.
Prevenirea şi controlul bolii se face după aceleaşi metode care au fost indicate la
Lophodermium pinastri (Schrad.) Chev. Stropirile cu zeamă bordeleză trebuie executate mai
devreme şi anume: prima între 15 şi 30 mai, cea de a doua între 15 şi 30 iulie. Aplicarea acestui
tratament în pepiniere dă rezultate satisfăcătoare.
La molid se mai găseşte specia Lophodermium abietis Rostr., care se deosebeşte de prima
specie prin apotecii semisferice şi asce ceva mai scurte şi mai înguste. La noi această specie nu a fost
semnalată.
4.4.14. Rugina inelară a acelor de molid - Chrysomyxa abietis (Wallr.) Unger
Această rugină dezvoltă pe acele de molid teleutosporii, spre deosebire de rugina veziculară,
care formează pe ace, ecidiile. Boala se pune în evidenţă în mai, când pe acele tinere se produc una
sau mai multe pete inelare, galbene-verzui, la început mate, apoi lucitoare. Pe aceste pete în drep tul
nervurii apare o băşicuţă portocaliu-ruginie, alungită cam cât jumătatea acului. Băşicuţele sunt
teleutosporii; ele evoluează lent şi se coc toamna târziu sau mai adesea în primăvara următoare.
Deschiderea lor se face prin ruperea neregulată a epidermei acului, care le acoperă. În
teleutospori se află un tapet de teleutospori unicelulari, cilindrici, dispuşi în filamente scurte.
Primăvara ei germinează chiar în cuprinsul teleutosporului şi dau naştere la bazidiospori.
Aceştia infectează acele tinere, pe care rugina începe un nou ciclu de evoluţie. În dreptul
teleutosporilor rămâne o pată negricioasă, asemănătoare cu cea produsă de ciuperca Lophodermium
macrosporum Hart. Către toamnă acele de 2 ani pe care s-au format teleutosporii în anul
precedent, se usucă şi cad.
Molizii infectaţi se recunosc de la distanţă după coloraţia generală a frunzişului, care este
împestriţat de acele bolnave, galben-verzui; după căderea acestora, frunzişul molizilor îşi recapătă
culoarea verde-închis. În al doilea şi al treilea an de la primul atac, molizii infectaţi de una din cele
195
două rugini se pot deosebi; în cazul atacului ruginii veziculare lujerii de 2 ani nu mai au ace, iar la
atacul ruginii inelare cei de 3 ani nu au ace (fig.60).
Fig. 60. Rugina inelară a acelor de molid Chrysomyxa abietis
Hifele ciupercii se propagă în ace prin spaţiile intercelulare şi se nutresc din celulele vii cu
ajutorul haustorilor, care sunt nişte mici ramificaţii de forma unui butoiaş. Sub excitaţia ciupercii în
celulele asimilatoare mai întâi se aglomerează grăunţi de amidon, care apoi sunt consumaţi în timpul
formării teleutosporilor.
Ciuperca atacă molidul, în tot cursul vieţii sale, dar mai puternic la vârsta de 20-30 ani.
Atacul ciupercii se limitează pe ramurile bine luminate. De aceea, rugina este frecventă în arboretele
rărite, la molizii izolaţi sau la cei de la marginea masivului. Ciuperca preferă locurile cu umiditate
atmosferică sporită, fundurile de văi sau jumătatea inferioară a versanţilor.
Atacul ciupercii poate fi o consecinţă a debilitării acelor de îngheţuri sau înfrunzirii mai târzii,
datorită temperaturii mai scăzute. Acele apărute tardiv sunt incomplet dezvoltate în momentul când în
natură se găseşte cea mai mare masă de bazidiospori şi deci sunt mai sensibile la infecţie.
Intensitatea atacului ciupercii variază de la un an la altul, în funcţie de condiţiile climatice
(temperatura şi umiditatea) din momentul germinaţiei bazidiosporilor.
Molizii pot rezista la această rugină timp îndelungat. În cazul unor pierderi repetate ale
acelor, ei îşi micşorează creşterile. Dacă atacul apare de timpuriu, molizii pot rămâne un timp în
stare arbustivă.
Măsurile de prevenire şi control eficace în contra acestei rugini sunt puţin cunoscute.
196
4.4.15. Rugina veziculoasă a acelor de molid sau rugina smirdarului - Chrysomyxa rhododendri
(DC) de Bary.; f.c. aecidium abietinum Alb. et Schw.
Această specie dezvoltă stadiul ecidian pe acele de molid, iar cel de uredospori şi teleutospori
pe smirdar (Rhododendron kotschyi).
Bazidiosporii produşi de teleutosporii din anul precedent infectează acele de molid din
momentul apariţiei şi până la deplina lor creştere în mai, iunie. Tubul de infecţie al bazidiosporilor
străpunge epiderma. Hifele ciupercii se propagă apoi în ace prin spaţiile intercelulare. După 10-12
zile de la infecţie se nasc spermogoniile pe toate feţele acelor; ele se văd cu ochiul liber ca nişte
punctuleţe de culoarea piersicii. În acest stadiu, ciuperca poate trece neobservată.
La un interval de 30-40 de zile după acea, pe ace se formează ecidiile care în funcţie de
altitudine se coc de la sfârşitul lunii iulie până în septembrie; de obicei ecidiile apar pe feţele
exterioare (inferioare) ale acelor. Ele au formă de băşicuţe turtite, galbene, alungite până la 3 mm şi
dispuse în unul sau două şiruri de-a lungul acelor.
Ţesutul acelor din jurul băşicuţelor se decolorează în galben-verzui, încă înainte de coacerea
lor. Molizii infectaţi se recunosc în acest timp, datorită masei de ace bolnave, gălbui, care
contrastează pe fondul verde-închis al frunzişului. Ecidiile sunt învelite de o peridie subţire, hialină,
care la maturitate crapă neregulat, lăsând să se răspândească o pulbere galbenă de ecidiospori.
Începând cu momentul coacerii ecidiilor acele se usucă şi sunt lepădate treptat. Pe acese
păstrează resturile ecidiilor golite de spori, ca nişte mici săculeţi cu pereţii albicioşi (fig.61).
Fig. 61. Rugina veziculoasă a acelor de molid sau rugina smirdarului - Chrysomyxa rhododendri
Ecidiosporii infectează toamna frunzele şi mai rar lujerii anuali de smirdar. În septembrie, pe
faţa inferioară a limbului şi uneori pe lujeri, în dreptul unor pete apar uredosporii, de forma unor
punctişoare rotunde sau ovale, izolate sau aglomerate, de culoare portocaliu până la portocaliu-vio-
lacee. Frunzele atacate în acest stadiu, se recunosc după apariţia unor pete roşiatice până la brune
197
pe feţele superioare. Tot toamna, ceva mai târziu sau primăvara următoare, pe aceleaşi frunze se
formează pe petele brune-roşiatice teleutosporii de un brun-închis, izolaţi sau reuniţi în grămăjoare.
Aceştia se deschid înainte de înflorirea smirdarului prin crăparea epidermei frunzei. Teleutosporii
cilindrici sunt asociaţi în lanţuri câte 4-5. Ei germinează şi dau naştere la bazidiospori, care
infectează noile ace de molid.
Atacul ciupercii poate fi primar. În acest caz, rugina se instalează pe exemplare de molid
perfect sănătoase. Ciuperca mai poate fi un parazit secundar care se instalează pe ace tinere debilitate
de îngheţurile târzii. De asemenea, rugina se instalează, de preferinţă, pe acele lujerilor de refacere,
care iau naştere la molizii ciuntiţi de vite sau la puieţii vătămaţi de insecte de scoarţă (Hylobius
abieties, Cryptorrhyncus sp. etc.).
Cauzele care condiţionează atacul ciupercii nu sunt bine cunoscute. Un prim factor, care ajută
la răspândirea ruginii este zborul liber al sporilor. De aceea, atacul ciupercii este frecvent către limita
vegetaţiei forestiere înspre golul alpin pe molizi izolaţi sau în arboretele rărite, pe exemplarele de
la marginea arboretelor încheiate sau din jurul poienilor, ale căror coroane primesc direct curenţi
de aer încărcaţi cu spori.
Dezvoltarea ciupercii la altitudini mai mari este influenţată de lumină. La exemplarele izolate
sau de la marginea masivului, rugina se instalează, de regulă, pe acelea dinspre partea luminată a
coroanei, iar la arborii din masiv pe acelea din partea superioară a coroanei.
Rugina evoluează în funcţie de factorii climatici, fără a se cunoaşte îndeaproape legătura
dintre aceştia. În anii călduroşi cu ploi intermitente, atacul se intensifică şi se continuă apoi în anii
următori. În perioadele secetoase sau excesiv de ploioase, atacul este mai redus. De o deosebită
importanţă sunt condiţiile de iernare a teleutosporilor.
Ciuperca se instalează, în special, pe exemplarele tinere până la 20-30 ani, dar se află şi
pe arbori maturi. În pepiniere se poate instala pe puieţii de 2-4 ani; în acest caz se ivesc uscări
de puieţi în proporţie de 20-40%.
La arborii tineri se produce o cădere prematură a acelor de pe lujerii anuali. Exemplarele, care
îşi pierd periodic o parte din frunziş, au o creştere anuală mai redusă şi pot fi copleşite de arborii
vecini cu creştere viguroasă.
Pentru prevenirea şi controlul acestei boli dăm următoarele măsuri: să se oprească păşunatul
în molidişurile tinere de la limita către golul alpin, unde ciuperca este endemică; în pepiniere să se
aplice stropiri cu una din soluţiile indicate la rugina trandafirilor; în plantaţiile infectate, acolo unde
nu se pot aplica asemenea stropiri, să se extragă puieţii puternic atacaţi şi să se ardă.
198
4.4.16. Fumagina acelor de molid - Coleroa exilis (Alb. et Schw.) Emend. C.C. Georg; sin.
Niesslia exilis (Alb et Schw) Wint.
În anii ploioşi se dezvoltă pe ace punctişoare negre, care corespund cu periteciile ciupercii.
Exemplarele atacate prezintă un frunziş negricios. Periteciile ciupercii sunt îngrămădite, sferic-
turtite, în partea de sus cu peri- şori rigizi, erecţi. Sporii se produc în asce de obicei în două şiruri şi
după ieşirea lor se depun ca un praf negricios pe ace. Nu are importanţă economică deosebită.
4.4.17. Boala lujerilor de molid - Ascochyta piniperda Lind., sin. Septoria parasitica Hart.
Boala apare la finele lunii mai sau la începutul lunii iunie în pepiniere sau plantaţii pe puieţi
sau exemplare tinere de molid. În prima fază de îmbolnăvire acele îşi pierd turgescenţa, se înmoaie şi
atârnă în stare verde, apoi se usucă, se colorează în brun şi cad. Procesul de uscare şi lepădare a
acelor începe de la baza lujerilor sau de la mijlocul lor. Simptomul cel mai caracteristic îl dau lujerii
laterali infectaţi, care se înmoaie şi devin pendenţi. Lujerii terminali atacaţi rămân erecţi, vârful lor
se îndoaie în croşetă şi păstrează un mic smoc de ace verzi. Uneori, când atacul începe de la
baza lujerilor anuali, se îmbolnăveşte în prelungire şi o porţiune din lujerul de 2 ani, care îşi pierde
acele şi se usucă. Totalitatea lujerilor infectaţi se usucă şi se zbârcesc.
În cursul verii, pe coajă sau pe cicatricele acelor de pe porţiunile uscate ale lujerilor şi rar pe
ace, se formează picnidiile ciupercii, care ne apar ca nişte punctuleţe mici, sferice, negre.
În pepiniere se combate prin înlăturarea şi arderea exemplarelor infectate, înainte de
răspândirea sporilor.
4.4.18. Brobonarea roşie a rămurelelor de molid - Nectria cucurbitula (Tode) Fr.
Această ciupercă se instalează pe vârful (săgeata) tulpinii sau pe ramuri atât la puieţi, cât şi la
arbori tineri până la 30-40 de ani.
Infecţia porneşte de la rănile produse de fluturele Grapholitha pactolana sau de îngheţurile
târzii şi timpurii. Hifele ciupercii se introduc în scoarţa vie, provocând distrugerea scoarţei de la
vârful tulpinii sau a rămurelelor în timpul repausului vegetativ. Zonele atacate prezintă o deco-
lorare a acelor, brunificarea şi uscarea scoarţei în jurul rănilor. În dreptul porţiunii cu scoarţa uscată,
199
lemnul are o creştere excentrică înspre partea vie sau se produce o îngustare bruscă a axului, ca
urmare a încetinirii creşterii sale în grosime deasupra locului de infecţie.
Vârful tulpinii şi rămurelelor de deasupra locului de infecţie se usucă, adesea, destul de
repede. Pe axele infectate apar perniţe (sporodochii) producătoare de conidii şi broboane cărnoase
(strome) roşii cu peritecii, care ies afară prin străpungerea scoarţei. Atacul acestei ciuperci se
manifestă în staţiuni de ger.
Ca mijloc de combatere se recomandă eliminarea exemplarelor bolnave şi arderea vârfului lor
la uscat.
4.4.19. Albăstreala lemnului de răşinoase - Ophiostoma pilifera (Fr) Melin et Nannf, sin.
Ceratostomella pilifera (Fr) Wint., f.c. Graphium sp., Cladosporium sp., Rhinotrichum sp.,
Cephalosporium sp.
Albăstreala lemnului este un fenomen foarte frecvent la răşinoase şi de o mare importanţă

economică. Colorarea se propagă în alburn, la arborii în viaţă şi continuă să progreseze în duramen
la buşteni şi piese debitate (scânduri etc.) până la completa lor uscare. Boala se găseşte în arboretele
naturale şi în molidişuri, în proporţie de 5-10%; ea poate lua o mare extindere, prin infecţii continue
în depozitele de buşteni şi scânduri, situate în condiţii improprii de aerisire.
Albăstreala este cauzată de ciuperca indicată mai sus. S-a constatat că aceasta este o specie
colectivă, din care au evoluat mai multe specii caracterizate prin stadii conidiene diferite şi prin
dezvoltarea pe gazde, din care cele mai comune sunt:
Ophiostoma piceae (Munch) Melin et Nannf. este specializată pe molid şi brad şi are stadii
conidiene de Graphium şi Cladosporium;
Ophiostoma coeruleum (Munch) Melin et Nannf. este asemănătoare cu specia precedentă dar
nu are decât stadiul de Cladosporium. Este specia cea mai comună la noi;
Ophiostoma pini (Munch) Melin et Nannf. formează scleroţii şi are stadiul de Cladosporium.
Este agentul principal al albăstrelii la pin;
Ophiostoma cana (Munch) Melin et Nannf., pe pin, cu stadiul de Graphium.
Hifele brune ale acestor specii se dezvoltă în lemn, care se pătează în albăstrui. Colorarea se
datorează unui efect optic realizat prin repartizarea fină a hifelor brune în masa semitransparentă
albă-gălbuie a lemnului. Pe lemnele umede ca şi mai ales pe suprafeţele date proaspăt la rindea,
coloraţia este mai intensă; în secţiunile longitudinale coloraţia este mată.
200
Miceliul ciupercii se găseşte în toată masa alburnului. La începutul hifele se propagă prin
celulele razelor medulare, care se colorează parţial în negru, apoi invadează toate ţesuturile lemnului.
Hifele trec dintr-o celulă în alta prin punctuaţii şi rara perforează membrana; la locul de trecere prin
membrane ele se subţiază brusc.
Miceliul omoară celulele vii din lemn; el se hrăneşte cu substanţele din sevă, ca şi cu
conţinutul mort al celulelor, fără a ataca membranele celulare. În această primă fază de atac, lemnul
albăstrit îşi păstrează nealterate proprietăţile sale fizico-mecanice, ca duritatea, rezistenţa etc. Mai
târziu, după 4-6 luni, hifele atacă, în măsură redusă pereţii celulari, ceva mai pro- nunţat la pini,
cauzând o micşorare de greutate de circa 1-2% şi o scădere a rezistenţei la compresiune de
aproximativ 5-6%. De aceea, albăstreala lemnului poate fi privită numai ca un defect de coloraţie şi
încadrată la tipurile de boală numite alterarea cromatică a lemnului. La arborii uscaţi sau buş- tenii
depozitaţi, în condiţii de umiditate sporită, lemnul devine adesea spongios şi zemos, dar aceasta se
datorează altor ciuperci, care convieţuiesc cu ciupercile de albăstreală.
Speciile de Ophiostoma din această grupă nu pot progresa în alburnul viu, bogat în apă,
unde miceliul lor nu se găseşte oxigenul necesar. Când acesta pierde apă în cantitate aproximativ
de 10-20% din greutatea sa verde, adică mai conţine apă în proporţie de 50-60%, atunci în locul apei
pătrunde atâta aer în interiorul alburnului, încât miceliul să aibă suficient oxigen pentru dezvoltarea
sa. Condiţiile optime de dezvoltare a miceliului în alburn sunt atunci când acesta nu mai conţine
apă lichidă în vase şi când numai pereţii celulari sunt îmbibaţi cu apă.
Atacul la arborii în picioare se produce în condiţiile de scădere a debitului curentului de apă
din alburn, provocată de diferiţi factori dăunători. Acele arborilor intră într-un proces activ de
transpiraţie şi consumă rezerva de apă din lemn, care nu poate fi împrospătată de rădăcinile aflate
încă în repaus. Atunci când arborii sărăcesc în apă şi alburnul din tulpinile lor conţine suficient aer,
ei pot fi parazitaţi uşor. Arborii crescuţi pe soluri superficiale intră într-o slăbire fiziologică, în acelaşi
mod, pe timpul secetelor prelungite şi constituie de asemenea un mediu prielnic invazie ciupercii.
Propagarea ciupercii în buşteni şi piese debitate este în funcţie de conţinutul de aer şi apă al
lemnului. Astfel, în lemnul puternic umezit, miceliul creşte mai repede în porţiunile mai bătrâne
(interne) ale alburnului, care au un conţinut mai bogat de aer. Într-un stadiu de uscare înaintată a
pieselor atacate, miceliul ciupercii progresează în straturile mai profunde ale lemnului, unde, pe lângă
aer, mai găseşte şi cantitatea de apă necesară dezvoltării sale.
În arboretele de răşinoase ciupercile de faţă au o foarte mare răspândire.
Ele formează tapete negre de hife şi spori, care acoperă orice suprafaţă liberă de lemn, cum
sunt secţiunile retezate ale cioatelor, cioturile descojite ale ramurilor aderente, lemnul ramurilor
uscate căzute, rănile arborilor etc.
201
De pe aceste tapete pornesc cantităţi considerabile de spori, astfel că toată atmosfera din
aceste arborete are în suspensie asemenea spori.
Arborii sunt infectaţi de spori direct prin răni sau chiar de hifele, care se propagă prin cioturile
ramurilor uscate aderente, acoperite de tapetele ciupercii.
Infecţia reuşeşte, numai pe arborii aflaţi într-o stare de slăbiciune fiziologică, cu un
dezechilibru în apă datorită excesului de transpiraţie pe timp cald şi secetos de iarnă, pe timpul
secetelor excesive de vară, ca şi a insolaţiei directe a tulpinilor în arborete rărite.
Speciile de Ophiostoma prezintă peritecii caracteristice; deschiderea acestora se face printr-
un gât foarte lung prelungit în formă de con. La multe specii stadiul conidian principal este de
Graphium. Acest gen dezvoltă coremii, care constau dintr-o coloană la vârful căreia hifele se desfac
în evantai. Conidiile formate la extremitatea acestor hife se strâng într-un lichid mucilaginos; ele
sunt sporii principali de propagare ai ciupercilor.
Aparatele fructifere se produc în natură pe suprafaţa lemnului infectat, ca şi în galeriile
insectelor. Ele se pot forma uşor şi în culturi artificiale.
Pentru a preveni şi controla boala se fac următoarele recomandări: să se aplice măsurile
fitosanitare în arboretele de răşinoase.
Aceste măsuri constau, în principal, din extragerea exemplarelor debilitate, invadate de
insecte sau cu tulpini vicios conformate; cu ocazia exploatărilor să se strângă crăcile şi să se ardă,
ele putând fi medii prielnice pentru creşterea miceliului ciupercii şi înmulţirea insectelor
contaminatoare; să se aplice măsurile silvotehnice, care să asigure un mers normal al elagajului,
întrucât cioturile de ramuri uscate sunt, de asemenea, medii pentru înmulţirea ciupercii; materialul
lemnos exploatat din păduri să fie transportat, în acelaşi timp, în depozitele din afara pădurii şi debitat
până în luna iunie, când ciuperca începe a se răspândi vertiginos; în cazul exploatărilor de vară,
tulpinile se lasă un timp cu coajă şi cu coroană, pentru ca să se grăbească uscarea lemnului.
În acest mod, lemnul uscat nu mai poate fi invadat de albăstreală, ciuperca având nevoie
pentru dezvoltarea sa de o anumită cantitate de umiditate; când se manipulează material de o mare
valoare, se stropeşte la suprafaţă cu soluţii fungicide fin pulverizate; dintre substanţele întrebuinţate
cu succes se indică tetra- şi pentaclorofenolatul de sodiu.
Lemnul albăstrit este apt pentru orice întrebuinţări, cu excepţia acelora în care suprafaţa
lemnului nevopsit trebuie să realizeze un efect decorativ.
El poate fi folosit şi pentru fabricarea pastei de hârtie, în care scop se procedează la înălbirea
sa prin adăugarea de pudre albe.
202
4.4.20. Putrezirea roşie a rădăcinilor, putrezirea bazei tulpinii răşinoaselor sau uscarea în
vetre a răşinoaselor - Fomes annosus (Fr) Cke, sin. Ungulina annosa (Fr) Pat, Trametes
radiciperda Hartig
În pădurile naturale de răşinoase din Carpaţi, ciuperca aceasta denumită iasca de rădăcini
este cauza principală a morţii molidului şi bradului, la limita longevităţii lor. Este un parazit
periculos pentru molid şi pin silvestru şi mai puţin vătămător pentru brad, strob, duglas, pin negru,
larice; mai atacă dintre foioase: fagul, mesteacănul, aninii etc.
Vegetează frecvent în formă saprofită pe cioatele uscate, pe lemnul prelucrat expus
intemperiilor sau pe lemnul de mină. Iasca de rădăcini invadează arborii de la 20-30 de ani în sus.
Aceştia pot continua să vieţuiască un timp mai mult sau mai puţin îndelungat.
Accidental s-a aflat pe puieţii de răşinoase de 4-10 ani, producându-le o uscare rapidă.
Infecţia are loc prin rănile rădăcinilor şi prin tulpinile din apropierea coletului. Miceliul porneşte de
la locul infecţiei, în rădăcinile groase şi apoi în continuare în tulpină; el se mai propagă de la o
rădăcină la ramificaţiile sale, în lemn şi uneori în scoarţă.
Atacul scoarţei se observă rar şi se manifestă în straturile, pe unde circulă seva elaborată. În
lemn, atacul la majoritatea speciilor se localizează în duramen şi ineleledin alburn alătu- rate. Numai
la pin miceliul se dezvoltă, mai întâi, în alburn.
Ciuperca cauzează o putrezire roşie a duramenului. Aceasta porneşte din rădăcină şi se
prelungeşte în tulpină până la 1-3 m de la nivelul solului. La molid şi brad putrezirea poate să se
ridice până în coroană
În lemnul putred, nodurile se păstrează sănătoase şi culoarea lor deschisă contrastează cu
restul lemnului.
Tulpinile cu partea centrală putredă pot deveni scorburoase; în acestea se păstrează ca nişte
spiţe axele sănătoase ale nodurilor.
Atacul ciupercii se mai poate recunoaşte după scurgerea abundentă de sevă pe suprafaţa
scoarţei de la baza tulpinii; înainte de uscare, molizii îşi leapădă acele în masă.
Tulpinile cu scorburi lovite cu toporul sună a gol şi în jurul lor forfotesc mase de furnici.
Rădăcinile arborilor uscaţi sunt putrezite; scoarţa lor este brună, moale şi se desprinde uşor de pe
lemnul putrezit. Între scoarţă şi lemn se observă la rădăcini şi adesea la cioată, o ţesătură fină de
miceliu alb, imprecis conturat, având aspectul unor foiţe mătăsoase; în acest stadiu ciuperca se poate
confunda cu buretele sau gheba de rădăcini (Armillaria mellea Vahl. Quel.), la care rizomorfele
situate în acelaşi loc sunt mai groase şi precis conturate.
203
Aparatele fructifere, care dau simptomul cel mai sigur al bolii, se formează pe rădăcini, pe
cioate, pe lemn prelucrat şi rar pe baza tulpinii. Uneori apar pe suprafaţa solului, dând impresia unei
ciuperci saprofite, dar totdeauna se descoperă legătura lor cu rădăcina unui arbore vecin.
Dezvoltarea aparatului fructifer este în funcţie de o bună aerisire a solului, ca şi de spaţiu
disponibil; de aceea se formează în natură pe cioate, pe rădăcinile arborilor dezrădăcinaţi, ca şi pe
cele descoperite din dreptul taluzelor drumurilor sau şanţurilor.
Forma aparatelor fructifere este foarte variată. Pe rădăcinile groase ele au forma unei cruste,
lipite intim de substrat; pe rădăcinile subţiri sunt de forma unor farfurii lipite cu suprafaţa lor
superioară brună de substrat şi cu marginile lor prelungite ca nişte aripioare de o parte şi de alta a
axului purtător.
Pe cioate sau pe rădăcinile superficiale, când se dezvoltă pe suprafaţa solului, iau forma de
consolă; uneori, ating dimensiuni mari până la diametre de 30 cm şi înălţimi de 15-20 cm. Suprafaţa
superioară a aparatelor fructifere este brună, zonată sau neregulat mamelonată, la început mătăsos-
păroasă, apoi fără peri, cu o crustă subţire neagră, mată; marginea se subţiază treptat şi este mai
deschis colorată.
Pe faţa inferioară se află stratul de pori alb, apoi gălbui; carnea este albă, suberos-lemnoasă. În
tuburi se produc bazidiospori, foarte mici, care produc infecţia.
Pe hifele ciupercii se mai formează conidii pe nişte conidiofori umflaţi la vârf ca o căpăţână;
acestea sunt atribuite stadiului imperfect: Oedocephalum glomerulosum (Bull) Sacc.
În vederea prevenirii şi combaterii acestei boli se recomandă: răşinoasele să se introducă în
amestec cu foioasele; să se practice la timp operaţiunile culturale; ciclul de producţie al arboretelor
de răşinoase de pe aceste soluri să fie redus, de 50-80 de ani; suprafaţa solului să fie bine conservată
spre a-şi forma o litieră şi un strat de humus normal; să se extragă arborii bolnavi cu rădăcini, prin
defrişare pe cale mecanizată, după care să se îndepărteze cât mai grabnic din parchete; să se extragă
toate cioatele uscate, cu rădăcini, în acelaşi mod, iar în cazul când nu se pot utiliza, să fie arse.
4.4.21. Putrezirea pestriţă a lemnului de răşinoase - Phellinus pini (Thore ex Fr.) Pil., sin.
Trametes pini (Th.) Fr., Xanthochrous pini (Th.) Pat.
Ciuperca este cel mai de temut distrugător al lemnului arborilor în viaţă. Atacă aproape toate
răşinoasele. Boala se recunoaşte la arborii în viaţă, când ies la iveală aparatele fructifere. Arborii atacaţi
se numesc „iescari”, denumire generată pentru cei cu lumenul putrezit. În lipsa aparatelor fructifere,
care se dezvoltă după 5-10 ani de la infecţie, iescarii se pot recunoaşte după o umflare în formă de
204
butelie a bazei trunchiului, pe o înălţime de 1-2 m de la nivelul solului. Când putrezirea este înaintată
iescarii de descoperă după sunetul gol dat la lovirea tulpinii cu toporul.
În fine, tot la aceştia, în dreptul rănilor de elagaj, se mai observă mameloane gurguiate de
răşină, care acoperă locurile ocupate de aparatele fructifere căzute.
Aparatele fructifere se formează pe tulpini şi ramuri. Pe tulpini ele se află pe marginea
rănilor din dreptul cioturilor de ramuri elagate natural; de aceea, a fost denumită „iasca de ciot a
răşinoaselor”; rareori ele apar pe porţiuni de tulpini lipsite de răni. Aparatele de pe tulpini au formă
de console, sesile, semicirculare, cu structura suberoasă, apoi lemnoasă, de 5-12 cm în diametru şi
5-12 cm în grosime.
Faţa lor superioară este brună- ruginie, păroasă, cu zone concentrice, la bătrâneţe neagră şi
crăpată, iar faţa inferioară cu pori mici, circulari sau neregulat anastomozaţi, bruni-gălbui; carnea
este tare, roşie, ruginie. Aparatele de pe ramuri au formă de scoică sau de cruste subţiri lipsite de
substrat şi cu marginile libere ca nişte aripioare. Spre deosebire de aparatele console, care pot
vieţui mai multe decenii, cele de pe ramuri sunt anuale. Înăuntrul porilor iau naştere un număr
considerabil de spori. Ei se răspândesc în tot cursul anului, dar mai ales primăvara timpuriu şi
toamna târziu, moment când reacţia de apărare a arborilor prin secreţia de răşină este redusă.
Ciuperca este un parazit de răni. Infecţia se face prin rănile, neacoperite încă de răşină, din
dreptul cioturilor de ramuri sau prin oricare alte răni de pe tulpină şi ramuri, la nivelul cărora se află
o porţiune de duramen dezvelită. De cele mai multe ori infecţia începe de la un ciot de ramură, dotat
cu duramen. Miceliul pătruns în inima unei ramuri se propagă prin nodul său în duramenul tulpinii,
unde înaintează mai puţin în sus şi mai mult în jos, până la baza tulpinii.
Putrezirea, în general, se limitează în duramen; uneori înaintează şi în straturile interne ale
alburnului. Zona cu lemn putrezit este separată de cea cu lumen sănătos, printr-o dungă negricioasă,
lată până la câţiva centimetri. Adesea, în duramen ia naştere o scorbură, în urma contragerii putre-
gaiului sau consumării lui de insecte.
Arborii atacaţi, chiar dacă au duramenul tulpinii putrezit pe o mare întindere, vegetează
nestânjeniţi, având alburnul şi scoarţa în funcţie.
Pe asemenea iescari se găsesc un număr considerabil de aparate fructifere, atât în dreptul
rănilor de pe tulpină, cât şi în lungul ramurilor uscate, aderente, aşa că în păduri se află în
permanenţă mase mari de spori capabile de infecţie. Cu ocazia exploatării, iescarii trebuie doborâţi;
din tulpina lor nu se pot debita decât buşteni de lungimi reduse sau mai adesea sunt lăsaţi în
parchete. Pe această cale, în arboretele de molid se pierd cantităţi apreciabile de lemn, care în
pădurile virgine se ridică până la 5-30%. Apariţia şi dezvoltarea bolii la răşinoase este în primul rând
205
în func- ţie de mersul elagajului natural. Infecţia se produce cu intensitate din momentul uscării pe
această cale a ramurilor, în interiorul cărora s-a diferenţiat duramenul. Boala, în consecinţă, începe a
se manifesta în molidişuri de la 40-60 de ani şi se intensifică cu vârsta. Ea ia proporţii în arboretele
de peste 100-200 de ani, când putregaiul a progresat şi apar continuu răni prin uscarea unui număr
mare de ramuri groase, pe unde se produc noi infecţii. Cele mai bântuite masive sunt cele de
răşinoase în amestec cu foioase. În vederea prevenirii acestei boli se recomandă: arboretele de
răşinoase să fie astfel conduse încât de la vârsta de 50-60 ani să se păstreze în stare bine încheiată,
pentru ca uscarea ramurilor prin elagajul natural să aibă un mers normal şi cicatrizarea rănilor să
se facă cât mai rapid; să se aplice operaţiunile culturale şi fitosanitare, prilej cu care se scot arborii
răniţi sau cu elagaj defectuos. Controlul acestei boli se face prin extragerea iescarilor pentru a se
stăvili infecţia arboretelor din generaţia următoare.
4.4.22. Putrezirea prismatică a lemnului de răşinoase - Leptoporus borealis (Fr.) Pil., sin. Polyporus
borealis Fr.
Ciuperca vegetează pe molid şi brad, atât pe arborii în viaţă cât şi pe cioatele lor. Aparatele
fructifere se dezvoltă în special pe cioate; sunt izolate sau grupate, anuale, cărnoase, în formă de
consolă sau limbă, subţiate uneori într-un mic pedicel, albe, crem sau ocru-pal. Produce putrezirea
albă a duramenului. Miceliul albicios al ciupercii se propagă în porţiunea bazală a trunchiului prin
razele medulare, ca şi în direcţii perpendiculare, pe acestea provocând o desfacere caracteristică în
prisme a lemnului putrezit; în crăpăturile dintre prisme se află ţesutul alb al ciupercii. Este comună
în toate arboretele de răşinoase din lungul Carpaţilor. În anumite situaţii, încă necunoscute, poate
produce pagube însemnate.
4.4.23. Putrezirea suberoasă a lemnului de răşinoase - Poria sinuosa Fr. var. vaporaria (Fr.) B et
G., sin. Polyporus vaporarius Fr.
Ciuperca produce putrezirea duramenului de la baza trunchiurilor şi în continuare a

rădăcinilor groase, la exemplarele bătrâne de molid, brad, pin şi alte răşinoase. Poate cauza vătămări
ale buştenilor lăsaţi un timp mai îndelungat pe sol, în pădure. Se introduce prin rănile rădăcinilor
groase, ca şi prin cele de la baza tulpinii. Din cauză că aparatele sale fructifere albe, de forma unei
cruste se formează, de regulă, între scoarţa moartă şi lemnul putrezit ciuperca este uşor trecută cu
vederea (fig.62).
206
Fig. 62. Putrezirea suberoasă a lemnului de răşinoase - Poria vaporaria
Lemnul putrezit are la început o coloraţie galbenă-brună, asemănătoare cu aceea a miezului

proaspăt al pâinii de secară; cu timpul coloraţia acestuia se închide în brun-roşcat şi în masa sa apar
lame albe ale ciupercii numite xilostrome, groase până la 5 mm, la suprafaţă cu aspect de vată
sau de coală de hârtie, dispuse atât în sens radial cât şi tangenţial în direcţia inelelor anuale. Ele
umplu crăpăturile ivite în lemn.
În ultimul stadiu lemnul putrezit are aspectul şi consistenţa plutei, de unde denumirea de
putrezire suberoasă; în stare proaspătă se taie uşor în felii subţiri şi absoarbe apa cu putere. În
interiorul arborilor, lemnul putrezit se usucă, devine friabil şi frecat între degete se transformă într-un
praf ruginiu. Modul de atac al ciupercii de faţă se aseamănă cu cel al lui Fomes annosus (Fr.) Cke.;
dar spre deosebire în lemnul putrezit de Poria apar xilostrome abundente.
La arborii în viaţă, atacul ciupercii nu se poate recunoaşte decât, dacă apare la suprafaţă o
scorbură către baza trunchiului sau se dezveleşte lemnul putrezit prin căderea scoarţei.
Ca măsuri de apărare în contra acestei ciuperci se recomandă: introducerea subarboretului în
arboretele mature şi menţinerea sa pentru a se stânjeni zborul liber al sporilor.
4.4.24. Iasca de cioată a răşinoaselor - Fomes marginatus (Fr.) Gill., sin. Polyporus marginatus
Fr., P.piniciola (Sw.) Fr.
Aparatele fructifere anuale apar izolate sau suprapuse pe lemnul mort, rar pe tulpini în viaţă,
mai ales pe răşinoase, ca şi pe: Betula, Fagus, Quercus şi altele.
Ele au la început o formă de pălărie groasă, semicirculară şi mai târ- ziu de copită, de 10-30
cm diametru, adesea prezintă în jos o prelungire în formă de crustă (resupinată). Suprafaţa lor este
zonată, cu adâncituri concentrice (sulcată), în tinereţe albicioasă apoi galbenă-brună, limpede,
lipicioasă, lucitoare; la maturitate se formează o crustă răşinoasă destul de groasă, care se
207
înnegreşte dinspre baza pălăriei, astfel cu timpul rămâne numai pe margine o dungă roşiatică până la
castanie, lucitoare; crusta după uscare prezintă crăpături în formă de reţea. Stratul de pori este alb sau
lignicolor, prin frecare cu degetul devine bruniu; către marginea pălăriei rămâne o bandă sterilă.
Porii sunt mici, câte 4-5 pe milimetru. Trama este suberos-lemnoasă de culoarea pielii sau roz, la fel
colorată cu stratul de pori (fig.63).
Fig. 63. Iasca de cioată a răşinoaselor - Fomes marginatus
Cauzează o putrezire roşie a duramenului şi uneori a alburnului. În primele stadii de putrezire

lemnul se colorează în brun-pal; într-un stadiu înaintat lemnul ia o culoare roşie-brună şi se desface
prin crăpături radiale şi longitudinale în prisme, care sunt sudate prin pânze de miceliu lignico-
lore sau roz. Pe porţiunile de tulpină atacate, îngropate jumătate în sol şi menţi- nute în natură, în
condiţii favorabile de umezeală, s-a obţinut pe partea ră- masă în aer, dezvoltarea normală a
aparatelor fructifere care cresc din cursul lunii mai până în octombrie.
Apare regulat de la munte până la câmpie pe tulpinile şi cioatele uscate de răşinoase. În
păduri cauzează putrezirea tulpinilor doborâte şi cioatelor de răşinoase. Putrezirea înaintează repede
şi lemnul este consumat total în câţiva ani. Devine periculoasă, când se instalează pe arborii în viaţă,
por nind de la răni cu lemnul descoperit, mai ales în molidişuri.
208
4.4.25. Putrezirea lemnului în construcţii
Lemnul din construcţii de orice fel, expus intemperiilor sau sub acoperământ, dar supus unei
alternanţe de uscăciune şi exces de umiditate este atacat de o serie de ciuperci xilofage, care le
cauzează diferite tipuri de putrezire. Unele din aceste specii de ciuperci sunt specifice lemnului de
răşinoase, altele lemnului de foioase în special al lemnului de stejar etc., iar multe atacă lemnul de
orice specie. Întrucât lemnul de molid are o largă întrebuinţare ca material de construcţii, se vor trata
aici câteva specii xilofage de pe aceasta.
4.4.26. Putrezirea roşie a lemnului de construcţii - Merulius lacrymans (Wulf.) Fr., sin.
M.domesticus Falk
Ciuperca aceasta, denumită „buretele de casă” este localizată în construcţii şi rar se găseşte în
afara aşezărilor omeneşti; în pădure se află alte specii de Merulius. Ea aparţine construcţiilor, ca şi
alte fiinţe legate de locuinţele omeneşti, cum sunt şoarecii de casă, şvabii, păduchele de lemn,
păianjenul de casă etc. Este cunoscută din antichitate ca un duşman al lem- năriei din construcţii şi
denumită „lepra casei”. Această ciupercă se răspândeşte dintr-o construcţie în alta cu ajutorul
sporilor. Ea se propagă în părţile ascunse ale lemnăriei, sub duşumea, tocurile uşilor, cercevelele
ferestrelor, lambriuri, scări, tencuiala pereţilor şi tavanelor de lemn şi chiar pe căpriorii acoperişului.
Atacă orice fel de lemn, dar cu precădere lemnul moale.
Ciuperca se mai instalează şi distruge, afară de lemn şi alte materiale ca obiecte de piele,
articole de stofe, blănuri, tapete, pânze de tablouri, articole de hârtie (acte etc.). Ea produce o putre-
zire roşie a lemnului.
Ciuperca odată instalată într-o construcţie, pe lângă distrugerea lemnăriei, mai poate cauza
igrasia zidurilor, creând un mediu umed în care se pot dezvolta numeroase microorganisme
(bacterii, ciuperci) din care unele vătămătoare omului.
De cele mai multe ori, primul atac în construcţii are loc sub podeaua parterului, în subsoluri
sau pivniţe, din cauză că aici se formează un spaţiu închis, cald şi umed, foarte prielnic dezvoltării
miceliului. În locuinţe, ciuperca găseşte condiţii optime de creştere, dacă duşumeaua este acoperită
de parchet care, fiind perfect încheiat, menţine umiditatea dedesubt, produsă aici de diferite cauze.
Atacul său se concentrează în locuri cu umiditate sporită, în apropiere de băi, closete sau pereţi
cu igrasie. Dezvoltarea sa este favorizată de condiţii de linişte. De aceea, miceliul său creşte luxu-
209
riant în construcţii părăsite sau locuite temporar, camere în care nu se umblă un timp mai îndelungat
(depozite, cămări etc.). De cele mai multe ori se găsesc focare cu miceliu bogat după sau sub mobile,
care nu sunt deplasate (dulapuri) sau compartimente de depozitare, în care nu se umblă cu anii.
Sub acţiunea ciupercii putrezesc grinzile şi duşumeaua oarbă, ca şi piesele de lemn din pereţi
de la acelaşi nivel. Duşumeaua se desprinde şi cedează uşor la apăsarea cu piciorul, mijloc, care ne
ajută la depistarea vetre- lor de atac. Paralele, se observă în acelaşi loc igrasia zidurilor, care poate
să se datoreze unei infiltrări de apă sau este adusă aici de buretele de casă; acesta este un alt indiciu
de recunoaştere a atacului. De aici, atacul se propagă în lambriurile şi tocurile uşilor ale căror tăblii
se îndoaie şi crapă, iar uşa se lasă şi se mişcă greu. Prin crăpăturile zidurilor, ciuperca se răspân-
deşte mai departe în cercevelele ferestrelor, care, de asemenea, încep să joace. Înaintând mai departe
prin piesele de lemn sau golurile dintre cărămizi se urcă la etaje sau pod unde cauzează aceleaşi
daune. În acest caz ciuperca prin miceliul său conduce apa de la parter la etaj sau pod; astfel se nasc
pete de igrasie pe ziduri, care la o primă vedere ni se par izolate.
Cauzele care determină atacul ciupercii sunt variate. Astfel: introducerea într-o construcţie a
lemnului umed, care prin modul său de aşezare sau după felul cum a fost debitat nu s-a putut usca
după încas- trarea la locul definitiv; lemnele deşi uscate, s-au umezit în timpul executării construc-
ţiei, cum ar fi în momentul tencuirii, din cauza ploilor, depunerilor de zăpadă etc. şi apoi nu s-au mai
putut usca; lemnele se umezesc din cauza higroscopicităţii lor, din conden- sarea de vapori de apă
ieşiţi din bucătărie, spălătorie etc. când trec într-o încăpere rece.
În asemenea şi în alte condiţii lemnul îmbibat cu apă oferă un bun mediu pentru dezvoltarea
ciupercii. Miceliul ciupercii creşte în masa lemnului, de unde iese la suprafaţă formând pe suprafaţa
pieselor de lemn infectate pânze subţiri, foarte friabile, care se rup în fâşii, de culoare gri-murdar
bătând în brun; acestea se des-prind uşor de pe lemn.
Pe la sfârşitul verii până toamna târziu, iar în încăperi încălzite chiar în timpul iernii iau
naştere aparatele fructifere. De obicei, ele se formează în interiorul construcţiilor, mai rar pe pereţii
din afară, pe suprafaţa descoperită a lemnăriei din miceliul situat în părţile ascunse. Se găsesc la
marginea podinei, tocurilor de uşi, cercevelelor de ferestre etc. şi se întind atât pe lemnărie, cât şi pe
ziduri. Aparatele fructifere au forme variate, întinse, lipite de substrat, se desprind relativ uşor, cu
suprafaţa de la câţiva centimetri pătraţi la 1 m2 sau mai mult, textură cărnoasă, către maturitate ca
pielea. Partea centrală a suprafeţei superioare este de un galben-ruginiu, mucilaginoasă, cu
protuberanţe şi mici mameloane, pe care se formează sporii. Marginea, pe o lăţime variată, este albă
sau pal-gălbuie şi cu picături mari apoase, de unde numele speciei de lacrymans.
Sporii sunt gălbui şi atât de uşori, încât plutesc în atmosferă şi sunt mişcaţi de cei mai slabi
210
curenţi de aer. Infecţia mai porneşte de la materiale lemnoase atacate (lăzi, butoaie etc.) care se aduc
în construcţii.
Ciuperca formează rizomorfe foarte lungi, de forma unor rădăcini, care o pot propaga prin
interstiţiile zidurilor de la pivniţă până la pod. Sporii germinează pe lemne umezite. Creşterea sa
este moderată şi are un optim la temperatura de 20-25°C. Miceliul progresează în mediu acid; de
aceea infecţia este favorizată pe lemnele pe care s-a depus urină sau resturi de alimente acide (fructe)
sau cu începuturi de putrezire provocate de alte ciuperci (Coniophora), care pot vegeta pe medii slab
acide. Ciuperca atacă lemnul infectat consumând celuloza şi producând colorarea sa în cărămiziu.
Lemnul putrezit se crapă în prisme sau cuburi; în stare umedă este moale şi se taie uşor, iar uscat se
rupe în aşchii, care strânse între degete se transformă în praf roşiatic. Ciuperca poate provoca mari
pagube în construcţii.
Pentru a feri materialul lemnos de infecţie, este necesar ca în timpul executării oricărei
construcţii să se aibă în vedere următoarele recomandări: construcţiile să se aşeze în locuri bine
drenate, fără izvoare subterane sau acumulări de apă din ploi; să nu se introducă în construcţii decât
material lemnos perfect uscat şi sănătos; să se îndepărteze orice scândură sau parte de lemn care
prezintă începuturi cât de mici de putrezire roşie; să se lase după fiecare operaţie, în cursul căreia
piesele de lemn se udă un timp suficient pentru uscarea lemnului; să se întrebuinţeze material de
umplutură perfect uscat sub duşumea şi să se asigure menţinerea sa uscată, în tot timpul executării
construcţiei;ca umplutură să se utilizeze material care să nu fie higroscopic, de preferat pământ
galben de lipit, bine îndesat şi uscat. Să se evite de exemplu, zgura, care este foarte higroscopică şi
feroasă, lăsând spaţii de aerisire convenabile dezvoltării miceliului; să se izoleze fundaţiile ceva mai
jos de podina parterului, prin straturi de asfalt sau alt material izolant; fundaţiile, la rândul lor, care
limitează spaţii folosibile la subsol (ca pivniţe, depozite etc.) să fie izolate de pământ prin tencuieli
impermeabile sau un strat izolator între zid şi tencuială; zidurile în partea exterioară să nu întreţină
umiditate permanentă şi deci să fie apărate de streaşină; în jurul clădirii să se amenajeze un trotuar,
care să permită scurgerea apelor de ploi cât mai departe de zid; să nu se aşeze podeaua decât după
terminarea acoperişului şi după ce tot materialul, ce va fi acoperit de ea, este perfect uscat; acolo
unde este posibil parterul să fie izolat de fundaţie printr-o placă de beton. G rinzile podinei şi
duşumeaua oarbă se ung cu carbolineum. Pe cât posibil să se evite întrebuinţarea parchetului la
construcţiile din teritoriul păduros.
Un mijloc eficace de prevenire a atacului ciupercii constă în tratarea anterioară a lemnăriei
din construcţii cu un fungicid. Această operaţie se execută în cele mai bune condiţii într-o uzină
specială pentru impregnarea materialului lemnos destinat construcţiilor.
În condiţii obişnuite este suficient a se apăra suprafaţa lemnăriei prin vopsire sau
211
pulverizare cu un fungicid oarecare, fiindcă infecţia începe totdeauna de la suprafaţa pe care aderă
sporii. Pentru acest tratament exterior se recomandă diferite produse ca: sulfat de cupru, creozot,
naftenaţi de cupru, sublimat, clorură de zinc, dinitrofenol-sodiu sau kalium, dinitro-cresol-sodiu sau
kalium. Se preferă acele fungicide, care colorează lemnul şi ne pun în măsură a deosebi lemnul tratat
de cel netratat. Concentraţia eficace a acestor substanţe este de 0,6-1%.
În controlul atacului se recomandă următoarele măsuri: să se depisteze locurile cu umezeală
din construcţii şi să se înlă- ture cauza surplusului de umezeală, revizuindu-se scurgerile de apă de la
acoperiş, instalaţia de apă, băile, closetele etc.; să se demonteze complet lemnăria construcţiei, în
locurile unde se observă un joc al duşumelii, umflarea tocurilor la uşi, cercevelelor de ferestre,
strâmbarea zidurilor, aplecarea acoperişului etc.; să se repare pereţii de lemn susţinuţi de grinzi
putrezite prin subzidirea cu cărămidă, până la nivelul lemnului complet sănătos; să se îndepărteze şi
să se ardă imediat toate piesele de lemn cu putrezire roşie; să se cerceteze materialul de umplutură şi
dacă este impropriu să se înlocuiască cu pământ mineral bine uscat şi bătut; materialul sănătos, care
a venit în contact cu lemnul putrezit, se va arde la suprafaţa cu o lampă de benzină, după care se va
vopsi pe toate feţele. Astfel se omoară sporii şi miceliul ciupercii care a aderat pe supra- faţa sa;
lemnăria, care se introduce din nou, se va supune unei tratări cu un fungicid prin îmbibare;
Buretele de casă este un mare duşman al construcţiilor forestiere situate în condiţii de
umiditate sporită.
4.4.27. Buretele de pivniţă - Coniophora cerebella (Pers.) Schrot.
Ciuperca de faţă este unul din însoţitorii buretelui de casă. Producede asemenea o putrezire
roşie a lemnului debitat de răşinoase şi fag din construcţii şi mine; se mai dezvoltă în aer liber pe
materialele lemnoase (buşteni, scânduri etc.) depozitate în locuri umede, direct pe sol.
Pe suprafaţa lemnelor atacate dezvoltă aparate fructifere asemănătoare cu cele ale buretelui
de casă. Ele sunt întinse, cărnoase, lipite şi uşor detaşabile de substrat, înconjurate de un miceliu
crem-albicios, floconos, ca o pânză de păianjen. În centru se produc sporii oliviu-verzui sau oliviu-
bruni şi nu galbeni ca cei ai buretelui de casă. Determinarea precisă a ciupercii se face prin analiza
microscopică a hifelor sale, care prezintă verticile de mici formaţii asemănătoare unor toarte.
Formează rizomorfe brune, mai subţiri decât cele ale buretelui de casă (fig.64).
212
Fig. 64. Buretele de pivniţă Coniophora cerebella
Lemnul atacat prezintă în prima fază dungi sau pete galbene-brune; la sfârşit el devine
sfărâmicios, brun-închis până la negricios şi se crapă în sensul fibrelor şi mai puţin în direcţia
perpendiculară pe acestea, spre deosebire de cel putrezit de buretele de casă, care se desface în
prisme. Adesea se păstrează o pojghiţă la suprafaţa nealterată şi nu ne dăm seama de putrezire, decât
după prezenţa crăpăturilor.
Se dezvoltă în condiţii de umiditate sporită, de aceea atacul său este localizat în pivniţe şi
subsoluri. Condiţiile optime de umiditate sunt realizate, când lemnul conţine 50-60% apă. La uscarea
pronunţată îşi încetează activitatea şi după un timp moare. Nu este în măsură, ca buretele de casă
să-şi producă umiditate necesară prin descompunerea lemnului în apă şi bioxid de carbon, pe care
trebuie să o primească de la mediul exterior. Prin alterarea lemnului dă naştere la acizi, astfel că
produce în acesta o aciditate pro- nunţată până la pH = 2-3. Ea precede atacul buretelui de casă, care
nu se dezvoltă decât în mediu acid. Lemnul putrezit pierde din greutatea iniţială până la 60%.
Atacul său se previne în modul indicat la buretele de casă. O dată apărut se combate mai uşor
decât acesta prin îndepărtarea pieselor putrezite şi uscarea deplină a lemnăriei înconjurătoare.
4.4.28. Buretele ţurţure al minelor - Leptoporus fondinarum (Vel.) Pil., sin. Poria vaporaria auct.
p. max. non Fries
Această ciupercă se află pe lemnăria din construcţii şi mine; ea a fost confundată cu Poria
sinuosa Fr., var. vaporaria (Fr.) B. et G., care se află pe arbori în pădure.
Aparatele fructifere sunt întinse sau de forma unor tubercule, de 1-3 cm în diametru, cu
213
carnea albă, floconoasă. Miceliul se dezvoltă la suprafaţa lemnelor atacate ca o ţesătură fină albă de
unde apoi pornesc nişte mase floconoase ca nişte ţurţuri, de mărimea şi forma unor stalactite care la
atingere se strâng în mici pieliţe gelatinoase. Acestea au un aspect caracteristic în mine şi
pivniţe. Se deosebeşte de buretele de casă şi cel de pivniţă prin coloraţia albă de zăpadă a
miceliului său. Ea cauzează o putrezire roşie. În cazul unui atac în construcţii se iau aceleaşi măsuri
de prevenire şi combatere, ca cele indicate la buretele de casă.
4.4.29. Putrezirea roşie a lemnului debilitat - Gloeophyllum sepiarium (Wulf) Karst, sin. Lenzites
sepiaria (Wulf.) Fr. Gloeophyllum abietinum Karst, sin. Lenzites abietina Karst.
Aceste ciuperci se găsesc în tot cursul anului pe lemnul de conifere, pe stâlpii de gard, grinzile
podişurilor sau piese de construcţii şi ocazional pe alburnul mort din dreptul rănilor arborilor răşinoşi.
Se dezvoltă pe lemnul expus la intemperii, cu alternanţe de umiditate şi uscăciune, soare şi vânt.
Aparatele fructifere sunt foarte variate ca formă, în general, întinse şi prezentând pe
suprafaţa lor lamele anastomozate. Marginea lor este portocalie sau ruginie şi lamele anastomozate,
galbene-albicioase până la ruginii la prima specie, iar marginea albicioasă, lamele puţin anastomozate
şi brune la cea de a doua. La suprafaţa lemnului atacat, rareori formează un miceliu. Sunt cei mai
răspândiţi agenţi de putrezire ai lemnului debitat. Produce o putrezire roşie. În stadiul final, lemnul
în interior devine brun şi se crapă în prisme, păstrând la suprafaţă o pojghiţă nealterată.
Lemnul de conifere din construcţii trebuie controlat cu atenţie. Piesele infectate se înlătură şi se
ard. Atacul se previne prin acoperirea cu cenuşă sau prin vopsire. Piesele debitate înainte de
întrebuinţare se aburesc. Mijlocul cel mai eficace de a preveni atacul este de a se utiliza lemn
impregnat.
4.4.30. Lichenul coniferelor - Pseudevernia furfuracea
Lichenul Pseudevernia furfuracea (sin. Parmelia furfuracea) este foliaceu, lobat, laciniat
(divizat în benzi lungi), dicotomic ramnificat, fizat de substrat prin unul sau câteva puncte. Lobii
talului sunt moi şi pot ajunge până la cca. 10-15 cm. Faţa superioară a lichenului este cenuşie-
albicioasă, iar faţa inferioară este neagră, neagră-albăstruie sau chiar albicioasă. Apoteciile sunt
largi până la 3 cm, cu discul brun-deschis, plan sau concav şi sunt situate pe ramurile laterale.
214
Este o specie corticolă, întâlnită frecvent în păduri, pe Fagus sylvatica (fag), Abies alba (brad),
Picea excelsa (molid), Pinus sylvestris (pin roşu), Larix spp. Uleiul volatil şi rezinoidele obţinute din
talul acestui lichen au aplicaţie în industria săpunurilor şi a parfumurilor.
Fig. 65. Pseudevernia furfuracea
4.5. BOLILE LA PIN
4.5.1. Culcarea plantulelor sau topirea răsadurilor - Pythium de baryanum Hesse
Ciuperca atacă plantulele diferitelor specii de pin şi molid, ca şi plantulele unui mare număr
de specii erbacee, fiind unul din agenţii bolii culcării plantulelor (topirii răsadurilor) din pepiniere şi
sere. La noi în ţară a fost găsită pe plantule de Pinus banksiana.
Plantulele sunt atacate mai ales în perioada cât tulpiniţa lor nu este complet lignificată. Atacul
se manifestă pe axul hipocotil şi pivot în apropierea coletului sau numai pe tulpiniţă la locul de
inserţie al cotiledoanelor. Pe porţiunile infectate scoarţa se colorează la început în alb-murdar,
apoi se brunifică şi se contrage puternic.
Mai întâi este distrus sistemul radicelar, fără ca vârful tulpiniţei să prezinte vreo urmă de
îmbolnăvire. Plantulele bolnave se ofilesc şi se culcă. În regiunea coletului are loc o dezagregare
rapidă a ţesuturilor care produc subţierea tulpiniţei şi apoi frângerea ei la nivelul solului.
Plantulele sunt omorâte rapid; pe timp umed ele putrezesc de îndată fără urmă, din care
cauză în straturile de semănături se ivesc goluri mai mari sau mai mici. În cazul când atacul
215
ciupercii este mai puţin intens, scoarţa se desprinde de lemn pe porţiunea infectată, se brunifică şi se
contrage, iar pe suprafaţa lemnului apar încreţituri longitudinale adesea cu un mers în spirală, după
care se poate recunoaşte boala chiar cu ochiul liber. Dacă atacul nu se întinde pe întreaga
circumferinţă a tulpiniţei, rana se poate cicatriza şi plantulele continuă se vegeteze. La plantulele
cu axul hipocotil deplin dezvoltat şi cu primele frunzuliţe, ciuperca atacă numai epiderma axului
hipocotil sau a pivotului. În acest caz se formează în locul de infecţie nişte gropiţe mici sau dungi
longitudinale brune, care au o slabă influenţă asupra dezvoltării plantulelor.
Miceliul ciupercii este filamentos, adesea ramificat şi hialin. Hifele ciupercii străbat epiderma
scoarţei şi se propagă intercelular, trimiţând în celulele vii sugători cu care digeră conţinutul lor
lăsând numai resturi ale membranei. Miceliul străbate ţesuturile parenchimatice din scoarţă şi lemn.
În ţesuturile infectate, în timpul sezonului vegetativ se produc conidiosporangi şi geme.
Conidiosporangii dau naştere aici la o veziculă care se transformă în zoosporangi ce produc
zoospori. Conidiosporangii, gemele şi zoosporii se produc în număr considerabil şi de aceea în
condiţii favorabile, ciuperca se răspândeşte rapid în sol, de unde apoi se produce infecţia plantulelor.
Către sfârşitul sezonului vegetativ încetează producţia conidiosporangilor şi apare în
ţesuturile infectate, zigotul, care este organul de conservare pe timpul iernii. Zigoţii germinează
primăvara, dând naştere la unul sau mai multe tuburi germinative, la extremitatea cărora se produc
conidiosporangii. Zoosporii ieşiţi din sporangi propagă ciuperca la plantule; ea se mai propagă şi
direct prin hifele pornite din zigot.
Ciuperca are o mare putere de răspândire, iar în condiţiile favorabile atacului său apare
exploziv. Atacul este favorizat de o atmosferă ume- dă, neaerisită, în spaţiul imediat înconjurător, de
un sol puternic îmbibat cu apă, ca şi de căldură. Temperaturile cele mai convenabile pentru infecţie
sunt între 18°C şi 30°C. Umiditatea solului este sporită prin acoperirea straturilor de semănături cu
paie sau alte materiale sau prin semănare prea deasă, care nu permite buna aerisire a plantulelor (mai
ales la răşinoase). Ciuperca mai găseşte un mediu prielnic de dezvoltare în solurile bogate în
substanţe organice, în special dacă acestea nu sunt complet transformate în humus.
Boala se combate prin dezinfectarea solului, dezinfectarea seminţe- lor şi stropirea
plantulelor, aşa cum se arată la fuzarioză. În anii cu precipitaţii potrivite este indicat a se semăna cât
mai devreme, pentru ca puieţii să se dezvolte cât mai rapid şi să treacă repede peste faza cea mai
favorabilă de infecţie; în primăverile ploioase, din contră, o semănare mai târzie fereşte plantulele de
infecţie. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere ca solul să se îngraşe cu compost sau gunoi de
grajd bine fermentat şi care să nu conţină resturi de plante bolnave. Atacul ciupercii este destul de
rar în pepiniere.
216
4.5.2. Putrezirea plantulelor - Mycosphaerella tulasnei Jancz.; f.c. Cladosporium herbarum

(Pers.) Lk.
Această ciupercă este comună pe plantele moarte sau pe resturile lor aflate în exces de
umezeală. Ea le acoperă cu un tapet verde-brun pe mari întinderi. Este cunoscută în general numai
sub forma conidiană.
Ciuperca în mod obişnuit este un saprofit. Poate apărea ca un parazit pe plantulele de
răşinoase, în special de pin, imediat după răsărire, în exces de umiditate. Plantulele infectate se
acoperă cu hifele ciupercii şi putrezesc repede. La noi a fost aflată în pepinierele de răşinoase.
Controlul ciupercii în pepiniere se face în mod asemănător ca la boala culcării plantulelor.
4.5.3. Uscarea şi lepădarea acelor de pin - Lophodermium pinastri (Schrad.) Chev.; f.c.
Leptostroma pinastri Desm
Boala cea mai comună şi cea mai periculoasă a pinului (Pinus silves- tris L.) este lepădarea şi
înroşirea acelor produsă de ciuperca Lophodermium pinastri. Această ciupercă atacă cu o mare
virulenţă puieţii de pin, mai ales din cultură, până la vârsta de 7-10 ani. Ea se mai poate instala pe
pinul negru, jneapăn, zâmbru, pinul banksian şi alte specii de pin.
Primul simptom al îmbolnăvirii se observă în septembrie când acele se decolorează şi apar pe
ele pete brune. Acele bolnave arată adesea zone transversale brune, separate prin inele negre mai
mult sau mai puţin distincte. În acest timp boala poate trece neobservată. Toamna şi iarna petele
se întind până ce acele se înroşesc cu totul. Această înroşire nu trebuie confundată cu coloraţia de
iarnă în albastru de oţel, pe care o dobândesc în mod natural acele unor rase de pin; primăvara acele
acestea îşi recapătă coloraţia obişnuită verde. Boala se aseamănă la începutul perioadei de ve- getaţie
cu înroşirea acelor provocată de îngheţurile târzii, iar în cursul verii cu uscarea acelor produsă de
secetă. Se deosebeşte însă că la acestea se usucă sau degeră nu numai acele, ci şi mugurii, ca şi
extremitatea tulpiniţei. Puieţii bolnavi prezintă acele uscate încovoiate în jos, strânse în jurul tul-
piniţei, având aspectul unor plante pârjolite. Către sfârşitul lunii aprilie, în general sunt lepădate acele
bolnave, adesea împreună cu lujerii scurţi purtători.
Lepădarea acelor şi lujerilor este grăbită primăvara de un timp înso- rit şi cald cu vânturi
uscate, când acele transpiră puternic ca şi pe soluri reci, în care rădăcinile nu au intrat încă în
funcţiune. Fenomenul de lepă- dare a acelor este un caracter de adaptare al plantelor bolnave,
întrucât ele eliminând aceste organe, mari consumatoare de apă îşi micşorează la maxim
217
transpiraţia, până în momentul când pot intra în funcţiune rădăcinile.

Puieţii desfrunziţi, de obicei, dau noi ace, iar după o perioadă de tânjire se pot dezvolta
normal. În cazul unor infecţii repetate şi puternice sau dacă puieţii sunt debilitaţi, de pildă de
acţiunea unor factori climatici dău- nători, aceştia se pot usca cu totul. Pagubele cauzate de ciupercă,
atunci când boala are un caracter grav, sunt foarte mari. De obicei, în locurile unde s-a ivit o dată
această boală, cultura pinului nu mai este posibilă fără o susţi- nută combatere a ciupercii. Miceliul
din acele uscate sau din dreptul petelor, produce două tipuri de fructificaţii. Toamna sau în
cursul iernii, în dreptul petelor se dezvoltă spermogoniile, care au fost atribuite ciupercii imperfecte
Leptostroma pinastri Desm.; ele sunt punctiforme negre, proeminente şi situate de o parte şi de
alta a nervurii principale. Apoteciile apar la puţin timp, după formarea spermogoniilor pe acele uscate
căzute pe sol şi numai într-o atmosferă umedă pe acele uscate aderente încă pe lujeri. Ele au forma
unor băşicuţe liniar-eliptice, negre lucitoare şi se deschid pe timp umed printr-o crăpătură în lung,
punând astfel în libertate ascosporii (fig.66).
Fig. 66. Uscarea şi lepădarea acelor de pin Lophodermium pinastri
În general, acele arborilor de peste 10 ani sunt imune, în schimb acele puieţilor pot fi
infectate uşor. Mersul bolii este în funcţie de vitalitatea exemplarelor infectate şi de umiditatea
înconjurătoare; în condiţii nefavorabile, în perioadele lungi de uscăciune apariţia apoteciilor poate
întârzia până la câţiva ani. De preferinţă, boala se manifestă cu mare intensitate în locurile cu exces
de umiditate în sol şi atmosferă, ca văi înguste, depresiuni umede, ochiuri în pădure, parchete înguste
între arborete mature, margini umbrite ale arboretelor, culturi invadate de buruieni înalte şi alte
asemenea locuri.
Pentru prevenirea acestei boli, se recomandă: pinul să se semene în pepiniere situate cât mai
departe de arboretele naturale sau artificiale de pin, care de obicei sunt infectate de Lepho-
dermium. Semănăturile se pot face în pepinierele din cuprinsul stejăretelor, făgetelor sau
218
molidişurilor. Plantaţiile din terenurile contaminate să se facă cu puieţi din regiuni necontaminate;
pinul să se cultive în cele mai bune condiţii, pentru ca să se obţină puieţi cât mai viguroşi.
În acest scop se va aplica în pepiniere o agrotehnică intensivă în vederea sporirii fertilităţii
solului. Semănăturile să se facă mai rar, puieţii să fie repicaţi la timp şi numai exemplarele
viguroase; repicajul să se facă la distanţe potrivite; pe cât se poate să nu se reunească pe aceeaşi tarla
semănături noi cu cele vechi, pentru ca sporii ciupercii de pe acele infectate căzute ale puieţilor de
doi sau trei ani să nu treacă la plantulele din anul semănăturii; să nu se întrebuinţeze ca material de
acoperit crengi de pin recoltate de la arborii bătrâni care pot fi infectaţi; semănăturile de pin să nu se
repete pe acelaşi răzor ani de-a rân- dul, ci să se mute pe alte răzoare prin rotaţie cu alte culturi;
plantaţiile să fie pregătite printr-o bună afânare a solului; să nu se facă prea dese şi pe cât se poate
să se utilizeze puieţi de 1 an sau de 2 ani; în răzoarele cu puieţi de pin să se strângă continuu
acele sau lujerii căzuţi şi să se îngroape la cel puţin 5 cm sub pământ sau să se ardă.
Puieţii care sunt eliminaţi prin sortare să fie arşi sau îngropaţi şi în nici un caz să nu fie lăsaţi
pe loc; să se plivească sau să se cosească buruienile la timp pentru ca să nu se producă înăbuşirea
puieţilor.
4.5.4. Îngălbenirea şi lepădarea acelor de strob - Hypoderma brychysporum (Rostr.) Tub.; sin.
H.strobicola Tub.
Boala aceasta se iveşte la strob şi Pinus excelsa şi se manifestă prin îngălbenirea şi apoi
brunificarea acelor, începând de la vârf; uneori pe porţiunile verzi ale acelor se observă inele
transversale colorate închis. În caz de atacuri grave se usucă nu numai acele şi mugurii terminali şi
lujerii anuali. Frunzişul arborilor infectaţi apare împestriţat în brun. Pe acele uscate, căzute se
dezvoltă toamna apoteciile, ca nişte mici broboane lunguieţe; ascosporii sunt bicelulari.
Atacul ciupercii se semnalează, mai ales, în arborete tinere de strob de 20-30 ani, dar şi la
vârste mai înaintate. În urma atacurilor repetate creşterea arborilor se micşorează. Pe timp secetos se
pot ivi uscări în masă a arboretelor. Sunt predispuse la atac arboretele situate în condiţii nefavo-
rabile, pe soluri excesiv de umede, puternic acide, în văi înguste, umbrite şi arboretele prea dese.
Boala se combate în pepiniere şi plantaţii prin stropire cu zeamă bordeleză. Se previne prin
introducerea strobului în staţiuni convenabile şi efectuarea la timp a operaţiunilor culturale.
219
4.5.5. Îngălbenirea şi lepădarea acelor de pin - Hypodermella sulcigena (Lk.) Tub., f.c.
Hendersonia acicola Tub.
Ciuperca este un parazit vătămător al pinului silvestru şi jneapănu- lui. Se instalează pe acele
tinere, incomplet dezvoltate care se îngălbenesc dinspre vârf în cursul lunilor iulie şi august. Pe acele
căzute se găsesc picnidiile distribuite izolat pe toate feţele, de forma unor mici punctuleţe slab
proeminente. Acestea au fost atribuite speciei imperfecte Hendersonia acicola Tub. În iunie anul
următor, tot pe aceleaşi ace, se dezvoltă în şiruri longitudinale, apoteciile negre, eliptice, lungi de 2-
20 mm. Ascosporii ieşiţi din acestea produc o nouă infecţie. Sunt infectaţi arbori din locuri expuse
bătătorii solului, pe poteci, margini de masiv etc. Boala se intensifică în verile ploioase reci (fig.67).
Fig. 67. Îngălbenirea şi lepădarea acelor de pin Hendersonia acicola
4.5.6. Împăienjenirea acelor de jneapăn - Herpotrichia nigra Hart
Atacurile cele mai caracteristice ale acestei ciuperci se găsesc în tufişurile subalpine de
jneapăn, unde ea este totdeauna prezentă; ciuperca se mai găseşte pe molid şi specii de Juniperus.
Ea este un parazit legat de staţiuni cu altitudini de peste 1400 m. Miceliul său este sub formă de hife
negricioase, laxe care se însăilează între ace, îmbrăcând ramurile şi acele lor într-un păienjeniş
des. Dezvoltarea miceliului are loc în spaţiile goale de sub crusta zăpezii, unde se găseşte o
atmosferă caldă şi umedă. Spaţiile goale se datorează depunerii neegale a zăpezii în coroana
jnepenilor sau topirii zăpezii în lungul ramurilor, ca urmare a scurgerii apei pe suprafaţa lor. În
cursul verii poate apărea forma conidiană a ciupercii. Între hife, pe suprafaţa frunzelor se formează
periteciile, de formă sferică, negricioase, cu un înveliş de peri (fig.68).
Deşi atacul ciupercii este nelipsit în jnepenişuri, nu cauzează pagube importante, dat fiind
vigoarea de dezvoltare a tulpinilor sale.
220
Fig. 68. Împăienjenirea acelor de jneapăn Herpotrichia nigra
4.5.7. Înnegrirea acelor - Neopeckia coulteri (Peck.) Sacc.
Atacul ciupercii are loc tot sub covorul zăpezii. Ciuperca este un parazit al jneapănului, al
speciilor de pin, molid şi ienupăr. Exemplarele infectate prezintă în jurul acelor de pe ramurile apro-
piate de sol, un miceliu negru, în formă de fire, care cu timpul înconjoară ca un păienjeniş acele şi
ramurile scurte, în mod asemănător atacului de Herpotrichia. Acele apar în întregime negre sau
înnegrite la bază şi verzi către vârf. Hifele ciupercii se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate şi în inte-
riorul lor. Cu timpul acele infectate se transformă într-o masă neagră, moale.
4.5.8. Înroşirea şi uscarea acelor - Cylindrosporium hyalinum (Lib) Bres, Emend C.C. Georgescu, f.
bispora C.C.Georgescu
Pe ramurile inferioare şi mijlocii ale coroanei de Pinus cembra ciuperca produce înroşirea şi
apoi uscarea acelor de doi ani sau mai mulţi ani, care se manifestă de la vârful către baza acelor. Pe
acele uscate se găsesc pete mici galbene-brune, lunguieţe de 0,5-2 mm în diametru.
Atacul se manifestă la arborii din pâlcurile încheiate şi nu la cei izolaţi. Prevenirea atacului se
face printr-o plantare mai rară a speciei Pinus cembra în amestec cu P.montana.
221
4.5.9. Punctarea acelor de brad - Rhizosphaera pini (Cda) Maubl sin. Leptohyrium pini (Cda)
Sacc.
Este o ciupercă destul de comună pe acele uscate de pin. Aparatele fructifere apar în lungul
acelor, ca nişte punctuliţe închis-brune în formă de scut, abia vizibile cu ochiul liber; se dezagregă
uşor. Sporii sunt mari ovoidali-oblongi sau fuziformi.
4.5.10. Înroşirea şi uscarea acelor - Brunchorstia pinea (Karst.) Hohn. (B.destruens Eriks)
Această ciupercă este forma conidiană a ascomicetei Crumenula abietina Lagerh. Ea produce
înroşirea şi uscarea acelor şi a lujerilor la diferite specii de pin şi mai rar uscarea lujerilor de molid.
Infecţia se face prin micile crăpături de la baza mugurilor terminali, care sunt omorâţi; în caz
de atacuri grave sunt invadaţi şi mugurii laterali.
Miceliul ciupercii se propagă prin lujeri în acele tinere care încep a se usca treptat, de la bază
către vârf, în perioada decembrie-martie. S-a putut observa şi o uscare a acelor dinspre vârf către
bază; în acest caz, pe porţiunile verzi ale acelor aproape de bază apar pete mici, izolate, circulare, de
culoare brună, adesea acoperite cu răşină întărită.
Între porţiunea uscată a acelor şi cea vie nu există o linie de demarcaţie definită, simptom
care ne ajută să deosebim acele atacate de ciuperci de cele degerate.
Acele moarte au la început o coloraţie ruginie-brună, apoi cu timpul se decolorează în galben-
ruginiu până la galben-cenuşiu. Paralel cu uscarea şi înroşirea acelor se produc şi uscări de ramuri,
ceea ce duce la deformarea coroanei arborilor bolnavi (fig.69). Acele uscate rămân un timp aderente
pe lujeri, după care cad treptat în perioada martie-iunie.
În urma căderii acelor uscate coroana arborilor prezintă frunzişul format numai din acele cele
mai tinere. De obicei, arborii bolnavi rezistă timp îndelungat la atacul ciupercii; numai în anii
secetoşi şi în staţiuni neprielnice pentru pini, ei se usucă cu totul într-un procent relativ scăzut.
Pinii însă au o creştere din ce în ce mai redusă şi în arborete rămân în etajul dominant.
Atacul este mai intens la exemplarele izolate şi mai redusă la acelea care se găsesc în pâlcuri
încheiate.
222
Fig. 69. Brunchorstia pinea
Pe porţiunile uscate ale acelor, în apropierea dintre ţesutul viu şi cel mort, dar mai ales în
dreptul petelor brune amintite - picnidiile, care au forma unei camere, apoi din dezagregarea peretelui
superior iau forma de taler, cu aspectul unui apoteciu.
Pentru controlul acestei boli se recomandă să se îndepărteze şi să se ardă ramurile uscate ca şi
acele căzute. Stropirile cu zeamă bordeleză 1,5% executate de timpuriu în aprilie şi repetate în mai,
dau bune rezultate.
4.5.11. Rugina veziculoasă a acelor de pin - Coleosporim sp.; f.e. Peridermium pini f. acicola
Rab.
Speciile de Coleosporim se instalează pe acele de pe lujerii anuali ai pinului silvestru,

pinului negru, jneapănului şi a altor specii de pini. Acele sunt infectate de bazidiospori către sfârşitul
verii sau în cursul toamnei.
Miceliul se dezvoltă în ace, intercelular, producând pete izolate, circulare, de circa 0,5 mm în
diametru, mai întâi galbene-verzui, apoi roşiatice cu margine violacee.
Pe pete se ivesc spermogoniile, toamna sau primăvara următoare; ele sunt scufundate în acel,
la suprafaţă ne apar ca nişte punctuleţe alungite şi sunt mai abundente pe feţele lor interne (plane)
223
decât pe cele externe (convexe) (fig.70).
Fig. 70. Rugina veziculoasă a acelor de pin Peridermium pini
Din aprilie până în iunie, în funcţie de altitudine, apar în număr mare ecidiile de tipul
Peridermium pe ambele feţe ale acelor. La maturitate ecidiile ies afară din ace sub forma unor
băşicuţe, lateral turtite, de culoarea mieri, înalte de 1,5-2 mm. Pe timp uscat, se deschid prin
plesnirea peridiei la vârf sau lateral punând în libertate ecidiosporii. După golirea de spori se
mai păstrează peridia ca o cupă sau pieliţa albicioasă; mai târziu în dreptul locului unde s-a format o
ecidie, rămâne o cicatrice brună, acoperită de răşină. În anii următori dacă acele persistă miceliul
vegetează aici peren. În dreptul acestor pete poate să mai apară o nouă generaţie de ecidii. Eci-
diosporii sunt galbeni, cu membrana uniform îngroşată, dotată cu spinuleţi bacilari, au forme
variabile, la unele specii sunt ovali, la altele sferici. Ciuperca în acest stadiu, când nu s-a cunoscut
evoluţia ei, a fost denumită Peridermium pini f. acicola Rab.
224
Ecidiosporii sunt transportaţi de vânt şi infectează frunzele unor specii din diferite familii:
Anemone (fam, Ranunculaceae), Senecio, Petasites, Inula, Telekia şi altele (fam. Compositae),
Melampyrum etc. (fam. Scrophu- lariaceae), Campanula (fam. Campanulaceae). Pe aceste plante
gazde ciuperca dezvoltă uredosporii şi teleutosporii. Mai întâi, în a doua jumătate a verii pe feţele
inferioare ale frunzelor şi uneori pe tulpină şi învelişurile florale apar uredosporii izolaţi sau grupaţi,
dezveliţi, ca nişte pete mici prăfoase, la început galbene până la roşu-portocaliu, apoi albicioase.
Uredosporii sunt dispuşi în catene şi au o formă asemănătoare cu ecidiosporii. Uredosporii
răspândesc ciuperca în cursul verii pe aceleaşi specii de gazde.
Teleutosporii iau naştere sub epiderma acelor, sunt acoperiţi de un strat ceros galben-roşiatic,
se dezvelesc prin ruperea epidermei acoperitoare. Teleutos- porii sunt dispuşi într-un singur strat,
foarte strâns apropiaţi, cilindrici sau prismatici.
Ei germinează în teleutosori, divizându-se în patru celule suprapuse, devenind astfel o
bazidie; din fiecare celulă porneşte o sterigmă lungă, care poartă la vârf un bazidiospor sferic sau
ovoidal. Aceştia, cum s-a văzut, infectează acele de pini. În natură stadiile de uredosori şi teleutosori
se găsesc pe plante gazde situate în teritorii unde nu vegetează pinii.
Diferitele specii de Coleosporim se denumesc după planta gazdă inter- mediară. SĂVULESCU a
găsit în ţara noastră numeroase specii, din care cele mai frecvente sunt:
• Coleosporim campanulae (Pers.) Lev., pe specii de Campanula;
• C.inulae (Kze.) Rabenh., pe specii de Inula;
• C.melampyri (Rebenh.) Tul., pe specii de Melampyrum;
• C.senecio (pers.) Fr., pe specii de Senecio;
• C.petasitis (DC) Lev., pe specii de Petasites;
• C.telekiae (Thum.), pe Telekia speciosa;
• C.tussilaginis (Pers.) Lev., pe Tussilago farfara etc.
Aceste ciuperci se instalează, mai cu seamă, pe puieţi de 3-10 ani, dar au fost găsite şi pe
exemplare până la vârsta de 30-40 (50) ani. Acele infectate la puieţi pot să se usuce şi să cadă chiar
în toamna sau primăvara următoare după producerea ecidiilor, mai adesea ele durează încă 2-3 ani.
Dacă acele uscate cad puţin înainte de ieşirea noilor ace, puieţii se pot reface. De multe ori rugina se
asociază cu ciuperca Lophodermium pinastri (Schrad.) Chev.
Atacul ruginii depinde de lumină, producându-se pe acele din părţile luminate ale coroanei,
în locuri calde şi bine însorite şi nu în văile reci, ceţoase. Un alt factor care contribuie la
intensificarea atacului este surplusul de umiditate atmosferică în lunile de vară, care ajută la
formarea uredosporilor şi teleutosporilor şi la reuşita germinaţiei bazidiosporilor. O dată infecţia
225
produsă, dezvoltarea miceliului în acele de pin este mai viguroasă pe timp secetos. Infecţia se
produce mai intens în plantaţiile rare de pin, din cauză că aici bazidiosporii pot circula liber şi se
găsesc în număr mai mare decât în plantaţiile încheiate.
În general, pinii aflaţi în plină vigoare de creştere sunt mai intens infectaţi, din cauză că
prezintă un frunziş bogat şi deci o suprafaţă de infecţie sporită. Rezistenţa pinilor la infecţie este
însă, mai mică la exemplarele cu vitalitate redusă. Aşa se explică de ce ciuperca produce un atac mai
intens în plantaţii decât în seminţişuri şi arborete naturale.
Mijloacele de combatere împotriva acestei rugini nu sunt încă studiate. O primă măsură
eficace este distrugerea tufelor de plante gazde intermediare din preajma pepinierelor şi din
parchetele în curs de plantare. Dar această operaţie este greu de aplicat şi foarte costisitoare; ea
trebuie executată cel puţin pe o rază de 100-200 m, în jurul pepinierelor.
Plantarea pinilor să se facă în cuiburi în vederea umbririi reciproce a puieţilor, evitându-se
astfel infecţia, care are loc în condiţii de bună luminare a acelor. Să se realizeze prin specii de amestec
o cât mai rapidă încheiere a masivului.
În pepiniere şi plantaţii, infecţia se stăvileşte prin stropiri în cursul lunilor august, septembrie,
cu zeamă sulfocalcică 1,5% cu doză dublă de var. La puieţii infectaţi stropirea se execută după
apariţia ecidiilor în mai, iunie.
4.5.12. Uscarea şi lepădarea acelor şi lujerilor - Diplodia pinea(Desm.) Kick
Ciuperca este un saproparazit al puieţilor de pin silvestru, pin negru, Pinus ponderosa, de
duglas şi alte răşinoase. Pe pinul silvestru se insta- lează de la stadiul de puiet până la cel de arbore
matur pe ace, lujeri anuali şi chiar pe solzii încă verzi ai conurilor. Ea poate produce uscarea şi
lepădarea acelor şi lujerilor, care cauzează pieirea puieţilor în masă, iar la arbori maturi uscarea
parţială a coroanei şi o lâncezire a vegetaţiei.
Lujerii anuali infectaţi se pătează în brun-negricios către bază; petele sunt lungi de 2-5 cm,
late de la 0,5 cm până la completa cuprindere a axului, fără o margine distinctă. Dedesubtul
petelor scoarţa este invadată de hife negricioase şi se usucă. Între scoarţă şi lemn se dezvoltă un
miceliu, de forma unei foiţe negre, care se vede pe suprafaţa lemnului după înlăturarea scoarţei.
Hifele ciupercii pătrund mai departe în lemn prin razele medulare şi-l colorează în brun-negricios.
Porţiunea de ax de deasupra petelor se usucă şi după un timp se dezagregă şi cade. Pete
226
asemănătoare se observă şi pe ace mai ales către baza lor. Acele infectate se usucă de la bază către
vârf şi sunt lepădate înainte de vreme.
În dreptul petelor se formează picnidiile, ca nişte punctuliţe negre izolate pe ace, iar pe lujeri
mai adesea agregate. Conidiile în cursul matura- ţiei lor pot fi unicelulare, incolore (asemănătoare
celor tipice speciilor de Macrophoma), apoi colorate în brun (asemănătoare celor de Spaeropsis) şi la
maturitate bicelulare tipice de Diplodia. Infecţia acelor are loc prin stomate, iar a lujerilor prin
lenticele. La arborii maturi ciuperca se instalează de preferinţă pe lujerii de la baza coroanei, situaţi
înspre partea expusă insolaţiei, care sunt adesea vătămaţi de îngheţurile târzii (fig.71).
Fig. 122. Diplodia pinea
Prevenirea atacului ciupercii la puieţii de pin din pepiniere şi din plantaţii se face prin aplicarea
măsurilor de apărare a lor împotriva îngheţurilor.
După un îngheţ târziu, care a vătămat puieţii de pin se aplică o stropire cu zeamă bordeleză,
care împiedică infectarea lujerilor şi acelor.
La arborii maturi se recomandă a se aplica măsurile de întreţinere a solului spre a se da
pinilor o cât mai mare vigoare de creştere.
4.5.13. Vărsatul lujerilor de pin - Cenangium ferruginosum Fr., sin. C.abietis (Pers.) Duby; f.c.
Dothichiza ferruginosa Sacc
Ciuperca este un saprofit comun, care vegetează pe lujerii şi ramurile uscate ale diferitelor
specii de pin. În anumite condiţii, ea se propagă pe axele sănătoase şi produce uscarea lujerilor
izolaţi sau a ramurilor din tot cuprinsul coroanei. Atacuri grave ale ciupercii s-au semnalat la pinul
silvestru şi pinul negru; ciuperca se mai instalează pe jneapăn, strob, Pinus ponderosa, molid şi rar
227
pe brad.
Boala se recunoaşte uşor în lunile mai şi iunie. În acest timp, la arborii bolnavi se produce o
uscare, în masă, a lujerilor şi ramurilor. Acele uscate formează pete roşii împestriţat distribuite pe
fondul verde al frunzişului. Odată înroşite acele se scutură, la pinul silvestru pe la jumătatea lunii
iulie, la pinul negru mai târziu.
După aceea, frunzişul arborilor îşi recapătă coloraţia verde şi boala trece neobservată. Arborii
bolnavi se recunosc pentru că prezintă un mare număr de lujeri uscaţi, care se mai păstrează în
coroană doi sau mai mulţi ani, precum şi o coroană deformată cu un frunziş rărit.
Ciuperca atacă pinii de la vârsta de 5 ani până la vârstele cele mai înaintate, excepţional se
instalează şi pe puieţii de 1 an sau de 2 ani.
Boala are o deosebită intensitate în plantaţiile de pin de 10-16 ani. Infecţia are loc, de regulă,
în perioada de repaus vegetativ prin micile gropiţe de la baza mugurilor, unde sporii germinează pe
timp umed. Ea poate porni fie de la mugurele terminal, fie de la mugurii laterali.
În primul caz, se produce o uscare a lujerilor de la vârf către bază, iar al doilea caz procesul
de uscare al lujerilor se propagă de la mugurii infectaţi în sus şi jos.
Un alt mod de infecţie este prin propagarea hifelor de la axele bolnave în axele sănătoase, în
care caz uscarea lujerilor noi infectaţi se produce de la bază către vârf.
Ciuperca se mai poate transmite pornind de la un lujer anual infectat în lungul axului până la
porţiuni în vârstă de 9-17 ani.
Uscarea porţiunilor mai bătrâne ale ramurilor, este de regulă, consecinţa uscării lujerilor
anuali şi o dată cu aceasta pierderea unei însemnate părţi din aparatul asimilator, în lipsa căruia nu se
mai pot hrăni (fig.72).
Procesul de uscare al lujerilor se intensifică în cursul lunilor mai şi iunie; în cazul infecţiilor
de vară se pot observa uscări sporadice de lujeri şi ace în restul anului.
La exemplarele tinere de pin silvestru pe porţiunile verzi ale ramurilor situate dedesubtul
porţiunilor uscate se formează un număr redus de lujeri de refacere cu smocuri de ace, care
reîntregesc aparatul asimilator uscat; lujerii de refacere se produc din abundenţă la pinul negru.
Atacul de Cenangium se deosebeşte de acela de Lophodermium prin faptul că se manifestă la
exemplarele mai în vârstă şi nu la puieţi. Cenangium provoacă uscarea lujerilor, mugurilor şi acelor,
iar Lophodermium numai uscarea acelor. Acele pe lujerii infectaţi de prima ciupercă se usucă treptat
de la bază către vârf, iar cele infectate de Lophodermium se usucă de la vârf către bază şi prezintă
adesea inele sau pete neregulate, roşii.
Dacă procesul de uscare a lujerilor succede mai mulţi ani de-a rândul exemplarele bolnave au
o nutriţie din ce în ce mai scăzută, tânjesc şi se pot usca cu totul.
228
Fig. 72. Vărsatul lujerilor de pin - Cenangium ferruginosum
De la locul de infecţie hifele ciupercii se propagă mai întâi în mu- gure şi în scoarţa lujerilor.
Celulele vii ale scoarţei reacţionează printr-o secreţie abundentă de răşină şi gome, care impregnează
ţesuturile. La lujerii degeraţi sau uscaţi din cauza secetei nu se constată o asemenea secreţie, ceea ce
ne ajută la recunoaşterea atacului ciupercii.
În faza finală a atacului hifele pătrund în lemn, mai ales de-a lungul razelor medulare, unde
produc o putrezire albă a lemnului. Prezenţa ciupercii în lemn sau scoarţă nu se poate constata decât
prin examenul microscopic.
În cursul sezonului vegetativ şi mai ales din mai până în septembrie, pe lujerii anuali ca şi
pe ramurile infectate, în dreptul cicatricei acelor apar nişte pustule negre, pe care se formează
picnidiile ciupercii, care au fost atribuite formei imperfecte Dothichiza ferruginosa Sacc.
Răspândirea ciupercii se face, în principal prin ascospori şi într-o măsură mai redusă prin
conidii. Apoteciile apar pe lujerii uscaţi la început sub forma unor perniţe de culoare cafenie, de
formă neregulată, de 0,5-1 mm lăţime, situate în mici grupe, în lungul crăpăturilor sau pe orice loc al
scoarţei. Pe timp uscat apoteciile se strâng şi au o coloraţie de un brun-negricios până la ruginiu;
pe timp umed deschizându-se pun în evidenţă coloraţia discului galben până la verzui-galben-
murdar. Lujerii cu apotecii dezvoltate prezintă pete cu aspect de vărsat, de unde denumirea bolii.
Apoteciile se găsesc în tot cursul anului şi dau naştere în permanenţă la spori capabili să
producă infecţia. Cea mai abundentă masă de spori se află însă la sfârşitul toamnei şi începutul
primăverii, când are loc cea mai intensă infecţie a pinilor.
Boala se manifestă sporadic. Ea produce la început o uscare lentă, apoi aceasta se intensifică
până la un punct culminant, când se ivesc uscări în masă, după care descreşte treptat.
229
Atacul ciupercii este favorizat în special de condiţiile de sol. Astfel, este frecvent pe solurile
uscate şi sărace, pe care pinii au o vitalitate coborâtă. Atacurile în regiunile accidentate se observă
adesea pe versanţii mai puternic însoriţi cu soluri superficiale sau profunde dar puternic drenate, cum
sunt de exemplu solurile pe nisipuri sau conglomerate nisipoase sau pe soluri extrem de compacte,
pe substrat de marne.
În cuprinsul arboretelor sunt infectate, în special exemplarele mai slab dezvoltate, aflate în etajul
dominant, care nu beneficiază de lumină directă.
La pinul silvestru, infecţia este mai pronunţată la exemplarele de la marginea masivului, care
pot fi mai uşor atinse de sporii ciupercii. La pinul negru, din contră, arborii bine luminaţi de la
marginea masivului sunt mai rezistenţi la îmbolnăvire, decât cei din masiv.
Pentru prevenirea acestei boli se recomandă ca pinii să fie cultivaţi în staţiuni
corespunzătoare, care nu sunt expuse unei uscăciuni îndelungate în sol şi atmosferă.
În cazul când se întrebuinţează pinii pe terenurile degradate cu caracter de silvostepă sau
stepă să se adopte acele măsuri agrotehnice, care asi- gură rezistenţa lor la secetă. Să se creeze
arborete de pini în amestec cu foioase, care pun stavilă răspândirii ciupercii. Să se ţină seamă de
cerinţele faţă de sol ale pinului silvestru, evitând cultura sa în soluri calcaroase.
În vederea combaterii ciupercii se procedează la extragerea pinilor, debili, dominaţi, care sunt
atacaţi cu precădere. Arborii în curs de uscare să fie eliminaţi la timp, înainte de momentul infecţiei
de primăvară sau de toamnă, iar crăcile rezultate, să fie arse.
4.5.14. Încârjarea lujerilor de pin - Melampsora pinitorqua (A.Br) Rostr., f.c. Caeoma
pinitorquum A.Br.
Rugina încârjării dezvoltă pe pinul silvestru şi rar pe jneapănul stadiul ecidian, iar pe plopul
tremurător uredosorii şi teleutosorii. Pe lujerii anuali, în mai-iunie, apar pe scoarţa lor verde nişte
pete galbene-palide, de 2-3 cm lungime şi 1 cm lăţime. La suprafaţa scoarţei pe aceste pete se
observă nişte brobonele galbene, care sunt spermogoniile. Ceva mai târziu, tot pe aceleaşi pete şi rar
pe ace se ivesc ecidiile, de tipul Caeoma, sub forma unor pustule, care la maturitate au aspectul unor
băşi- cuţe mici, dispuse pe toată suprafaţa petelor sau numai către marginea lor. Ecidia se deschide
prin ruperea straturilor scoarţei de deasupra şi ies afară mase mari de ecidiospori, care se depun pe
suprafaţa scoarţei ca o pulbere portocalie. Ei sunt diseminaţi de vânt şi infectează în cursul verii
frunzele de plop tremurător. Lujerii de pin infectaţi după maturizarea ecidiilor se pot usca cu
totul în proporţie mare. Acest fenomen se produce la puieţi până la 3-5 ani din pepiniere şi plantaţii.
230
Mai adesea, se usucă numai porţiunea de lujeri de la locul petelor în sus. Când lujerii se menţin în
viaţă, miceliul ciupercii după golirea ecidiilor distruge scoarţa în dreptul petelor, până la lemn, pro-
ducând o rană, care se acoperă cu răşină. Cu timpul în urma inundării ţesu- urilor infectate cu răşină,
miceliul ciupercii este omorât, iar rana se cicatrizează prin valuri de acoperire. În prima fază a
atacului ciupercii pe partea opusă rănii, lujerul are o creştere mai activă şi ca urmare se încovoaie
mai mult sau mai puţin puternic. După un timp, vârful lujerului se arcuieşte şi se îndreaptă în sus.
În acest mod, la lujerii atacaţi se nasc deformări în formă de dublă cocoaşă de cămilă sau de S,
de unde şi denumirea bolii de încârjarea lujerilor de pin (fig.73).
Boala este extrem de periculoasă în culturile de pin de 3-12 ani şi scade în intensitate la cele
până la 30 ani. La exemplarele atacate, la care se produc infecţii repetate pe un număr mare de
lujeri iau naştere smocuri dese de lujeri de refacere. În urma pierderii repetate a vârfului şi lujerilor
laterali coroana pinilor se deformează. La arborii maturi, atacul produce pagube neînsemnate.
Fig. 73. Încârjarea lujerilor de pin - Melampsora pinitorqua
În regiunile de răspândire naturală pinul se infectează de la plopul tremurător, care este aici
totdeauna în asociaţia sa. Se recomandă ca în plantaţiile de pin să se scoată prin operaţiuni culturale
toate exemplarele existente de plop tremurător, în aşa mod încât să se usuce complet şi să nu mai
lăstărească. Aceasta se realizează prin inelarea la bază a tulpinilor în cursul secetei de vară.
Un mijloc eficace de prevenire a bolii este ca pinul să fie plantat în amestec, cu gorunul, în
regiunea de deal, iar în regiunea de munte cu molidul, în care caz se mai stăvileşte zborul liber al
sporilor. Se recomandă tăierea şi arderea exemplarelor tinere de pin atacate.
231
4.5.15. Rugina scoarţei de pin
Rugina scoarţei de pin este produsă de Cronartium flaccidum (Alb. et Schw.), sin.
Cr.asclepiadeum (Willd.) Fr., f.c. Peridermium cornui Kleb. şi Peridermium pini (Willd.) Kleb.
Aceste rugini dezvoltă stadiul ecidian pe diferite specii de pini, în special pe pinul comun,
apoi pe pinul negru, jneapăn, strob etc. În acest stadiu ambele rugini se aseamănă; ele se deosebesc
cu precizie prin infecţiile pe plante gazde intermediare. Cronartium flaccidum formează uredospori şi
teleutospori pe iarba fiarelor (Vincetoxicum officinale) şi pe specii de bujori (Paeonia). În schimb,
Peridermium pini nu a fost găsită decât în stadiul ecidian de pin.
Ciclul evolutiv al primei rugini este deplin cunoscut. Bazidiosporii ciupercii infectează acele
pinului. Miceliul se propagă din ace în scoarţa lujerilor, ramurilor şi în porţiunile tinere ale tulpinii.
Pe scoarţa infectată se ivesc pete, pe care se formează numeroase spermogonii în mai, la 1-3 ani de
la infecţie; acestea sunt vizibile la suprafaţa petelor, ca nişte punctişoare galbene. Ceva mai târziu, la
sfârşitul lunii mai, apar ecidiile în mare număr, pe axele infectate, de obicei pe aceleaşi pete; ecidiile
se pot observa până la începutul lunii iulie. Ele sunt de forma unor băşicuţe sau gurguie roşii-găl-
bui, ieşind din scoarţă, lateral comprimate, înalte până la 1 cm, de o consistenţă cornos-gelatinoasă,
înecate într-o secţiune abundentă de răşină; pe timp umed ele se umflă, iar pe timp uscat se zbârcesc.
La maturitate se rup la vârf sau lateral neregulat şi pun în libertate ecidiosporii galben-roşcaţi. După
golirea de spori mai păstrează pe scoarţă resturile lor sub forma unor punguliţe sau pieliţe albicioase.
Sub excitaţia ciupercii porţiunile de ramuri infectate se îngroaşă adesea sub forma unui fus.
Pe locul, unde s-au format ecidiile scoarţa se usucă şi ia naştere o rană. Ciuperca este perenă şi
marginea rănilor for- mează mai mulţi ani de-a rândul, tot în mai, noi generaţii de ecidii.
Acestea usucă scoarţa pe o nouă zonă în jurul rănii. Astfel rana evoluează într-un cancer, care
pro- gresează încet în sens lateral şi se alungeşte până la 15-20 cm în sens longitudinal. În dreptul
cancerelor secţiunile transversale ale tulpinii iau forme neregulate, din cauza reducerii continui a
cambiului; adesea tulpinile apar în acest loc îngustate într-o carenă, din care cauză boala se mai
numeşte şi cancerul carenat al tulpinii.Uscarea axelor infectate are un mers variat.
Ruginile omoară destul de rapid puieţii şi ramurile subţiri ale arborilor mai bătrâni, chiar în anul
apariţiei primei generaţii de ecidii. Pe porţiuni de tulpini sau ramuri mai în vârstă de 20 ani, lupta
între rugină şi planta gazdă durează decenii. După un timp, se usucă porţiunile axelor infectate
situate deasupra cancerelor. În acest mod, la arborii maturi atacaţi se produce uscarea periodică a
vârfului coroanei.
Ecidiosporii infectează frunzele, bracteele, sepalele şi fructele în curs de creştere ale
plantelor gazde intermediare, iarba fiarelor şi bujorii. Pentru răspândirea ciupercii are importanţă
232
prima plantă, care este comună în pinetele naturale, în arborete rărite sau pajişti din locuri
însorite. Pe feţele inferioare ale frunzelor infectate în pete gălbui-pal iau naştere uredosorii, izolaţi
sau în grupe, de forma unor punctuleţe galbene.
În aceştia se formează uredosporii, care reinfectează aceleaşi plante gazde. Teleutosorii apar
la sfârşitul verii, tot pe faţa inferioară a frunzelor, de obicei alături de uredosori. Ei au forma unor
perişori bruni-deschis, de 1-1,5 mm lungime; în aceşti perişori se găsesc teleutosporii unicelulari,
strâns uniţi printr-o substanţă ceroasă. Ei germinează direct în teleutosor, producând bazidiosporii,
care, după cum s-a văzut, infectează acele de pin.
Cea de a doua rugină Peridermium pini (Willd.) Kleb., produce pe pin simptome
asemănătoare cu cele arătate mai înainte. Este mai rară decât precedenta. Se recunoaşte după
prezenţa unor perişori rigizi încovoiaţi în jos, la vârful spermogoniilor şi ecidiilor, care lipsesc la
specia anterioară.
Infecţia la pini se repetă prin ecidiospori. Mecanismul infecţiei pinilor este necunoscut.
Miceliul ciupercii vegetează tot în scoarţă; aceasta în dreptul locului de formare a ecidiilor se usucă,
după care ia naştere o rană. La lujerii de 1-3 ani, când rana se întinde pe întreaga circumferinţă, toată
porţiunea din sus de rană se usucă, iar miceliul ciupercii continuă să se propage mai departe în jos,
provocând înaintarea uscării către baza lujerilor.
Tulpinile mai groase sunt atacate lateral şi după apariţia unei răni pot vieţui până la 40-60 de
ani; rana evoluează într-un cancer. În dreptul cancerelor secţiunea transversală a tulpinii se
deformează, datorită faptului că sectorul atacat nu mai creşte, iar sectorul cu cambiu rămas în viaţă
are o creştere activă în grosime.
La exemplarele bolnave se produc în repetate rânduri uscări ale vâr- fului tulpinii, ale
ramurilor şi ale lujerilor anuali, din care cauză coroana se deformează.
Adesea, vârful coroanei în viaţă ia aspectul unui moţ tufos. Ca urmare a rănirii axelor
infectate şi a uscării parţiale a coroanei se micşorează continuu creşterea anuală a pinilor bolnavi,
care rămân în etajul do- minat. La urmă pinii bolnavi se usucă cu totul.
Boala se manifestă cu intensitate în staţiunile necorespunzătoare creş- terii pinului, cu exces sau
deficit de apă în sol, ca şi pe soluri foarte sărace, unde atacul ciupercii poate atinge proporţii de 20-
40%. Pinii infectaţi de rugină sunt adesea invadaţi de către insectele de scoarţă şi de ciupercile de
albăstreală a lemnului (Ophiostoma). Uscarea pinilor bolnavi are loc într-un procent ridicat în anii
secetoşi. Se constată că în arboretele infectate, unele exemplare prezintă atacuri puternice, iar altele
sunt complet sănătoase.
Acestea ne indică faptul că, probabil, la pin există anumite linii imune. Ruginile menţionate
se combat prin extragerea exemplarelor bolnave cu ocazia operaţiunilor culturale. Se recomandă ca
233
tăierea să se execute în lunile iunie şi iulie, când arborii bolnavi se recunosc uşor după ecidiile ciu-
percii. În jurul pepinierelor în care se cultivă pin, trebuie să se distrugă până la o distanţă de 0,25-1,5
km tufele de iarba fiarelor, în vederea controlului primei ruginii.
4. 5.16. Rugina strobului - Cronartium ribicola (Lasch) Fischer de Waldh.; f.c. Peridermium strobi Kleb.
Această ciupercă dezvoltă stadiu ecidian pe diferite specii de pin cu cinci ace, din secţiile
Strobi şi Cembrae, iar uredosporii şi teleutosporii pe frunzele diferitelor specii de Ribes. Este un parazit
de o mare importanţă economică.
În prezent ciuperca are cea mai mare virulenţă pe strobi şi apoi în ordine descrescândă pe
Pinus monticola, P.flexilis, P.lambertiana, P.cembra, P.excelsa etc. Dintre speciile de Ribes foarte
sensibile faţă de rugină sunt coacăzul negru (Ribes nigrum) şi coacăzul de stâncă (R.petraeum);
sensibile, coacăzul de munte (R.alpinum), agrişul (R.grossularia) şi în fine puţin sensibile, coacăzul
comun (R.rubrum) şi cuişorul (R.aureum).
Pe axe şi foarte rar pe frunzele infectate ale pinilor se produc ecidiile. Ecidiosporii născuţi
nu infectează decât frunzele speciilor gazde de Ribes. În condiţii favorabile, ecidiosporii prinşi pe
faţa inferioară a frunzelor sunt capabili să trimită tuburile lor germinative prin stomate, în ţesuturi.
După 1-3 săptămâni de la infecţie, din mai până în septembrie apar uredosporii portocalii pe nişte
pete galbene; aceştia au forma unor gămălii de ac. Ei se deschid printr-un por terminal larg prin care
ies afară uredosporii pedicelaţi, elipsoidali, galbeni. Sunt răspândiţi de vânt la distanţe reduse şi
reinfectează faţa inferioară a frunzelor de Ribes. În acest mod, în decursul unui an, se nasc mai multe
generaţii de uredospori, al căror număr spo- reşte către sfârşitul verii. În anumite condiţii, pot ierna
şi transmite rugina în anul următor tot pe speciile de Ribes; acest mod de iernare este foarte rar
întâlnit şi nu are pentru evoluţia ruginii o importanţă deosebită. În unele cazuri nu se formează
uredosori ci se observă numai teleutosori.
Către sfârşitul verii sau toamna de timpuriu apar teleutosorii tot pe faa inferioară a frunzelor
de Ribes. La început sunt în număr redus, apoi cu timpul numărul lor sporeşte considerabil până ca
acoperă toată suprafaţa limbului. Teleutosorii se deschid prin ruperea neregulată a epidermei
frunzei, după care ies în afară nişte perişori negricioşi-ruginii, care constituie pe frunză un înveliş
tomentos. Aceşti perişori sunt formaţi din teleutospori unicelulari, uniţi printr-o materie ceroasă, în
şiruri paralele şi unii deasupra altora. Teleutosporii germinează direct în cuprinsul perişorului şi dau
naş- tere fiecare la un promiceliu cu patru celule, din care porneşte lateral pe un mic picioruş câte un
234
bazidiospor. Atacul ruginii pe speciile de Ribes nu este atât de dăunător. El se intensifică vara târziu,
după creşterea axelor şi coacerea fructelor. Frunzele atacate se pătează în dreptul sorilor ruginii, iar
mai târziu ţesuturile petelor se brunifică şi se usucă. Dacă intensitatea atacului este mare se pot usca
frunzele cu totul şi să cadă înainte de vreme. Adesea căderea frunzelor la speciile cu fructificaţie
târzie are loc înainte de coacerea fructelor, care se încârcesc. Numai în cazuri când atacul se repetă
mai mulţi ani de-a rândul, exemplarele bolnave au o creştere mai redusă, iar fructificaţia lor scade
simţitor. Pe ramurile atacate coaja poate lua un aspect canceros. Bazidiosporii sunt răspândiţi în
principal de vânt. Ei infectează numai acele diferitelor specii de pin, gazde.
Infecţia are loc la sfârşitul verii sau începutul toamnei. În punctele infecţiilor reuşite apar
nişte pete mici galbene-aurii sau brune-roşiatice, simptom care mai ales la arborii maturi scapă
observaţiei. Hifele ruginii se propagă din ace în lujeri prin vasele de lemn ajungând în ramuri şi apoi
în tulpină. În axele infectate hifele ciupercii vegetează în ţesuturile vii ale scoarţei şi mai târziu
pătrund în inelele periferice ale lemnului propagându-se prin ţesutul razelor medulare. Hifele au un
mers intercelular şi se nutresc din celulele vii ale ţesuturilor infectate cu ajutorul unor haustori.
Din momentul infecţiei şi până la apariţia spermogoniilor şi ecidiilor se scurge o lungă
perioadă de incubaţie de 2-5 (7) sau chiar până la 20 de ani. Acestea se formează pe lujerii de 2 ani,
pe ramuri către baza lor sau pe tulpină în dreptul verticilelor, pe porţiuni cu coajă netedă, în vârstă
până al 35 ani. Primul simptom aparent sunt nişte pătări ale scoarţei (fig.126).
Petele sunt alungit-ovale, galbene-portocalii, mai intens colorate înspre margine, după care
urmează o aureolă deschisă. Sub excitaţia ciupercii, scoarţa aici se băşică, formându-se nişte
umflături tuberiforme. În dreptul acestor umflături iau naştere spermogoniile de obicei în august,
uneori însă începând din aprilie. Acestea au forma unor băşicuţe, galbene ca mierea care secretă
un lichid vâscos auriu, cu miros pătrunzător. În aceste picături se află spermatiile care sunt
transportate de insectele atrase de secreţie sau de vânt după uscarea lichidului sau sunt antrenate în
jos pe axe de picătu rile de ploaie. Spermatiile sunt celule sexuale mascule şi fecundează asco-
goanele formate pe hife de pe acelaşi sau de pe un alt ax. După golirea spermogoniilor scoarţa se
usucă şi rămâne o rană, cu aspect de sânge închegat.
În urma procesului de fecundaţie se dezvoltă ecidiile. Între perioada apariţiei spermogoniilor
şi aceea a ecidiilor se scurge un interval de timp de la 6 luni până la 2 ani şi jumătate. Ecidiile
ies la iveală, de obicei, în mai-iunie, pe o zonă a scoarţei imediat în afara rănii rămase pe locul for-
mării spermogoniilor. Ele au forma unor băşici galbene-lăptoase, lucioase, conice în diametru de 2-3
mm şi înălţime până la 10 mm şi sunt dispuse neregulat în grămezi pe suprafaţa scoarţei.
Aceasta secretă în jurul ecidiilor mari cantităţi de răşină. La maturitate ies la suprafaţă şi
apoi se deschid prin ruperea neregulată a peridiei lor albicioase. În literatura mai veche, când nu se
235
cunoştea legătura dintre stadiile de pe pini şi de pe Ribes stadiul de pe pin a fost denumit
Peridermiun strobi. Ecidiosporii sunt evacuaţi într-un lichid vâscos, galben-deschis, care acoperă
suprafaţa scoarţei pe o mare întindere. Diseminarea lor se face în principal prin vânt la mari distanţe.
După golirea lor de spori, mai rămân pe axele infectate încă mult timp peridiile eciidlor, ca nişte
săculeţi mici albicioşi, care ne ajută la recunoaşterea bolii în tot decursul anului. Ecidiosporii nu pot
infecta decât frunzele speciilor de Ribes, pe care ciuperca începe un nou ciclu evolutiv.
Stadiul de pe pini este foarte dăunător. Ciuperca vegetează peren în axele infectate şi produce
în fiecare an o nouă generaţie de ecidii, în mai-iunie. De fiecare dată ecidiile şi adesea spermogoniile
se dezvoltă la periferia părţii din scoarţă, pe care s-au produs în anul anterior. În locul de formare
a ecidiilor se naşte un cancer care se adânceşte, până la lemn; în centrul său se mai păstrează un timp
ciotul ramurii, pe acele căreia s-a produs infecţia iniţială. Cancerul se extinde destul de încet, mai
accentuat în sens longitudinal şi mai puţin în sens transversal. Porţiunile de ax situate deasupra
cancerelor se usucă după un timp mai scurt sau mai îndelungat. De obicei, uscarea are loc când rana
s-a extins pe o parte însemnată din circumferinţa axului. Tulpina fiind mai groasă poate rămâne în
viaţă un timp mai îndelungat decât ramurile infectate.
Fig. 74. Rugina strobului - Cronartium ribicola
Rezistenţa la uscare a exemplarelor bolnave de strob depinde de o serie de factori.

Exemplarele în vârstă de 4-7 ani se pot usca imediat sau în anii următori după formarea ecidiilor.
236
Exemplarele mai în vârstă pot vegeta perioade îndelungate, chiar decenii. Acestea pierd periodic
vârful tulpinii, care se reface prin înlocuirea lui de către una sau mai multe ramuri ale verticilului
superior în viaţă. Noile vârfuri, la rândul lor, se pot infecta şi se pot usca periodic. În urma acestui
fenomen încetează creşterea în lungime a tulpinii. Paralel se mai usucă şi porţiunile ramurilor
infectate situate deasupra cancerelor. Pe măsura uscării vârfurilor tulpinii şi a ramurilor se nasc un
mare număr de lujeri de refacere, în smocuri neregulat distribuite în tot cuprinsul coroanei. Din
aceste multiple uscări şi procese de refacere rezultă o coroană neregulată cu aspect tabular. La urmă,
exemplarele bolnave se usucă cu totul. Aceste uscări se accentuează în anii secetoşi. Rezistenţa
strobului faţă de rugină depinde şi de condiţiile de vegetaţie.
Pe solurile fertile strobul dezvoltă o masă mare de ace şi deci prin aceasta se măreşte
probabilitatea infecţiei cu un număr mai mare de spori şi a reuşitei sale. În locurile ceva mai uscate,
strobul are acele mai puţin longevive şi coaja de pe axe este mai groasă, ceea ce împiedică formarea
ecidiilor. În condiţii de umiditate atmosferică sporită infecţia strobului de către rugină are un procent
de reuşită mare. Apariţia ruginii mai depinde de prezenţa celor două plante gazde. Speciile de Ribes
cum sunt coacăzul negru şi agrişul, fiind sensibile faţă de rugină, cauzează o infecţie sporită a
strobului; alte specii mai rezistente cum sunt coacăzul comun şi cuişorul împreună cu varietăţile lor
de cultură, cauzează strobului infecţii mai reduse. Invazia ciupercii pe un nou teritoriu trece prin mai
multe etape. De obicei, boala se manifestă mai întâi pe speciile de Ribes. Bazidiosporii porniţi de pe
aceşti arbuşti produc infecţii pinilor pe un teritoriu relativ redus, sub formă de focare, pe o rază până
la 1,5 km de la tufele de Ribes infectate.
După 3-5 ani, pe pini apar ecidiosporii, care produc infecţii de Ribes la mari distanţe, chiar
la sute de kilometri. Astfel, se creează noi centre dispersate de infecţie pe speciile de Ribes, de la care
pornesc noi focare de atac pe pini. Controlul ruginii se face cu eficacitate prin distrugerea tufelor de
Ribes. Tufele de Ribes se distrug în modul arătat la stârpirea dracilei, în vederea controlului ruginii
grâului. O altă metodă constă în selecţionarea şi cultivarea de soiuri de Ribes rezistente la rugină.
La strob se taie ramurile şi porţiunile superioare ale tulpinii cu ecidii şi se ard. Puieţii infectaţi
se ard pe loc. La noi s-a luat măsura de carantină, constând din interzicerea impor- tului de puieţi de
pini cu cinci ace precum şi de Ribes. În pepinierele în care se cultivă pini de acest fel, se
recomandă să se excludă pe o rază de 1-1,5 km în jur orice tufă de Ribes. Pe teritoriul unde speciile
de Ribes au un rol economic important, nu se vor introduce pini cu 5 ace. Aceşti pini să fie cultivaţi
folosind seminţele din ţară. În caz de import de seminţe de la acest fel de pini, ele se dezinfectează
obligatoriu, imediat după sosire.
237
4.5.17. Iasca de rădăcini - Fomes annosus (Fr.) Cke.
Sunt puternic infectate de ciupercă plantaţiile de pin silvestru instalate pe soluri foste
agricole. Cel mai puternic sunt invadaţi arborii tineri între (15) 25…40 (50) ani, mai ales înainte
de a se diferenţia duramenul în tulpină.
Spre deosebire de alte răşinoase, la pinul silvestru hifele ciupercii se introduc în alburn şi
coajă, atât în rădăcinile groase, cât şi la baza tulpinii, producând o albăstrire a lemnului,
asemănătoare cu aceea cauzată de speciile de Ophiostoma. Alburnul invadat nu mai deserveşte în
mod normal circulaţia sevei şi în scurt timp arborii se usucă, mai înainte de a se manifesta vreun
început de putrezire a lemnului.
Acest mod de dezvoltare a ciupercii este o adaptare la condiţiile din tulpina pinului, unde
partea centrală a lemnului este apărată în contra hifelor prin abundenţa de răşină; numai după
formarea duramenului, când secreţia sa de răşină scade puternic, hifele se introduc la arborii în viaţă
în zona centrală a tulpinii, produ- când o putrezire roşie asemănătoare cu cea descrisă anterior la
molid.
4.6. BOLILE LA SPECIILE DE THUJA ŞI CHAMAECYPARIS
4.6.1. Punctarea acelor de tuia - Phoma thujana Thum
Ciuperca se instalează către baza acelor şi pe lujerii diferitelor specii de Thuja. Picnidiile apar
pe frunze în iunie-iulie sub forma unor puncte mici, pe nişte pete galbene-verzui neconturate; ele se
formează şi pe scoarţa lujerilor. Este comună în pepiniere şi plantaţii tinere, pe exemplarele
debilitate de îngheţurile târzii sau de secete prelungite. De asemenea, se găseşte pe puieţii
transplantaţi, la care din cauza secetei, a condiţiilor nefavorabile din sol (compactitate excesivă etc.)
sau a unui sistem radicelar defectuos prinderea se face greu. Pe puieţii degeraţi sau slăbiţi de secetă,
ciuperca poate produce uscarea ramurilor sau a întregii plante. Boala se combate prin stropire cu
zeamă bordeleză. Se vor cultiva aceste specii din sămânţă, pentru că puieţii proveniţi din butaşi sunt
expuşi infecţiei.
238
4.6.2. Punctarea neagră a acelor - Pestalotia funerea Desm.
Ciuperca este un saproparazit comun pe acele şi lujerii speciilor de Chamaecyparis, Thuja,

Juniperus şi alte răşinoase. Condiţiile sale de instalare sunt aceleaşi ca cele indicate la Phoma
thujana Thum., cu care se asociază frecvent. Acervulele ciupercii apar sub forma unor mici cerculeţe
negricioase, în dreptul cărora epiderma acelor plesneşte. De regulă atacul se localizează pe acele
uscate şi lujerii se usucă mai înainte de a arăta simptome exterioare. Pe ramurile care se menţin un
timp în viaţă se produce o strangulare şi mai sus de acestea o umflare a lor; pe aceste porţiuni se
depune o abundentă secreţie de răşină. Atacul se iveşte la puieţi şi arbori tineri, mai adesea în
porţiunea inferioară a coroanei atinsă de îngheţuri. Ramurile infectate se usucă de la rană în sus şi în
urma repetării acestui fenomen, coroana exemplarelor bolnave se deformează.
Se combate prin tăierea ramurilor infectate primăvara timpuriu înainte de propagarea sporilor,
iar la puieţi prin stropire cu zeamă bordeleză.
239
Capitolul 5
UTILIZAREA CHEILOR DE DETERMINARE A PATOGENILOR ŞI

DĂUNĂTORILOR ARBORETELOR
164
Răşinoase
Organul Simptomul Agentul patogen

atacat Insecte Ciuperci Alţi agenţi
Vlăstari Înălţime mai mică Cervide,
anuali de 2 m, consumul iepuri
de către animale
Uscarea Boli ale
extremităţilor vlăstarilor
pornind de la o (complex de
necroză patogeni)
Ofilire, uscare totală Îngheţ târziu
Ace Degradare de Gărgăriţe
diverse intensităţi, filofage
uscarea (Polydrusus
extremităţilor, spp.;
înroșire, cădere Phyllobius
spp.;
Strophosomus
spp.;
Peritelus
spp.)
Crestare Iepuri
Marmorare, Păduchi
îngălbenire, Coşenile
înroşire, cădere
Înroşire, filamente Păianjen roşu
mătăsoase
Coloraţie brună (de Poluare
la vârf spre bază)
Îngălbenire (ace Carenţe
vechi) minerale
Înroşire generalizată Înroşire
fiziologică
(stres hidric)
Ramuri Cangrene mici şi Îngheţ
şi multe pe o singură
trunchi parte
Plagă necrozată pe o Insolaţii
parte cu orientare
sudică, sau sud-
vestică
Decojire ca rezultat Rozătoare de
al plăgilor, urme de suprafaţă
dinţi Ungulate mari
Decojire ca urmare Trombarul
a plăgilor (la mare brun
plantele tinere) (Hylobius
abietis)
165
Răşinoase

Ramuri Galerii sinuoase în Coleoptere
şi lemn, orificii de xilofage
trunchi formă elipsoidală
Galerii sinuoase în Viespi de
lemn, orificii de lemn
formă circulară, Ø
> 1 cm
Alterare, Ciuperci
putrezirea lignivore
lemnului,
fructificaţie
Scurgerea răşinii, Carii de
căderea scoarţei, copac
galerii sinuoase
sub scoarţă
Colet şi Decojire ca Rozătoare
rădăcini rezultat al plăgilor, subterane
tăietură, urme de
dinţi (la plantele
tinere)
Miceliu alb sau Armillaria
cordoane negre
sub scoarţă
Putregai roşu, sau Ciuperca
fructificaţii ale bătrâneții
ciupercilor (Heterobasidion
annosum sl.)
Ciuperci
lignivore
Copacul Pierderea Prezenţa unui agent biotic la Scăderea
întreg progresivă a nivelul trunchiului sau a vitalităţii
acelor, uscarea rădăcinilor, care perturbă
crăcilor şi circulaţia sevei
ramurilor, rărirea
coroanei,
coborârea vârfului,
mortalitate
Îngălbenirea şi/sau Caracteristice în funcţie de specie
înroşirea coroanei,
mortalitate rapidă
166
Duglas
Muguri Perforări evidente Dioryctria
mutatella
Vlăstari Curburi repetitive, Carenţă în
anuali în principal la cupru
nivelul coroanei
Ace Deformări, Molia
marmorări, puncte duglasului
albe, îngălbenire (Adelges
cooleyi)
Îngălbenire, cădere Rugina
Rhizosphaera
spp.
Pustule portocalii Rhabdocline
pe faţa inferioară, pseudotsugae
căderea (mai ales la
duglasul albastru)
Înroşire generală Înroşire
fiziologică
(stres
hidric)
Ramuri Pulbere roşietică, Carii de
şi galerii sub scoarţă, copac
trunchi căderea scoarţei (agenţi
nespecifici)
Scurgerea răşinii, Trombarul
căderea scoarţei, pinului
galerii sinuoase sub (Pissodes
scoarţă, cu spaţii notatus,
ovoidale Pissodes
pini,
Pissodes
piniphilus)
Trombarul
bradului
(Pissodes
piceae)
Necroze în formă Secetă,
de bandă, la nivelul caniculă,
cambiului ger iarna
Putrezirea Cangrena
ochiurilor, uscarea duglasului
vârfului, necroză (Phacidium
coniferarum)
Copacul Îngălbenire, Trăznet
întreg înroşirea coroanei,
mortalitate rapidă
167
Molid

atacat Insecte Ciuperci Alţi
agenţi
Vlăstari Înpupări Moliile
anuali molidului
(diverse specii)
Ace Crestări, Viespea acelor
înroşire, de molid
coroană „arsă” (Pristiphora
abientina)
Acele ramurilor Rhizosphaera
au o coloraţie spp.
brună Chrysomyxa
spp.
Lophodermium
piceae
Pete, Păduchele
decolorare, verde al
înroşire, cădere molidului
(Lisomaphis
abietinum)
Ramuri Pulbere Carii
şi roşietică, galerii (diverse specii)
trunchi sub scoarţă, -gâdacul
căderea scoarţei tipograf (Ips
-galerii typographus)
longitudinale -gândacul mic
duble de scoarţă al
-galerii în formă molidului
de stea (Pityogenes
chalcographus)
Scurgeri de Gândacul mare
răşină, galerii de scoarţă al
sub scoarţă molidului
(Dendroctonus
micans)
Orificii oblice Secetă
sau în formă de
elice
Copacul Putregai fibros Ciuperca
întreg roşu la nivelul bătrâneții
părţii centrale (Heterobasidion
annosum sl.)
Putregai brun Ciupăerci
sub formă de lignicole
cub (Phaeolus
schweinitzii)
168
Pin

Muguri Perforări Molia minieră
evidente a lujerilor de
pin
(Rhyacionia
buoliana)
Vlăstari Înroşire, uscare, Uscarea
anuali nanismul acelor lujerilor de
pin
(Sphaeropsis
sapinea)
Necroză în Corynebacterium
mijlocul halepensoides
putregaiului, Crumenulopsis
evoluţie sororia
cangrenoasă, Melampsora
curbură pinitorqua
Înroşire vara, Gândacul mare
cădere toamna de scoarţă a
pinului
(Tomicus
piniperda)
Ace Crestări, urmate
de coloraţie
brună
Omizi care îşi Omida
fac cuib (Thaumetopoea
mătăsos iarna pityocampa)
Omizi fără cuib Omizi
mătăsos defoliatoare
False omizi Viespea roşie
(Neodiprion
sertifer)
Viespea cu
ferăstrău a
acelor de pin
(Diprion pini)
-urme de Gărgăriţe
muşcături filofage
crestate la (Polydrusus
nivelul acelor spp.;
Phyllobius
spp.;
Strophosomus
spp.; Peritelus
spp.)
169
Pin

agenţi
Ace Pete, decolorare, Păduchele verde al
mană şi rugină acelor de pin
(Cedrobium
laportei)
Pete, decolorare, Păduchi ţestoşi ai
mană, rugină şi acelor de pin
cruste albe la baza (Leucaspis spp.)
acelor
Îngălbenire, Rugina veziculoasă
vezicule albe ce a acelor de pin
conţin un praf (Coleosporium spp.)
portocaliu
Înroşire, urmată de Înroşirea acelor de
colorare în brun, pin (Lophodermium
începând cu pinastri)
ramurile inferioare Boala benzilor roşii
la pin (Dothistroma
septospora et
D.pini)
Ramuri Puncte albe, mană Păduchele verde al
şi acelor de pin
trunchi (Protolachnus
agilis)
La pinul maritim: Păduchi ţestoşi ai
exudat de răşină, acelor de pin
filamente ceroase în (Leucaspis spp.)
fisurile apărute la
nivelul scoarţei,
îngălbenirea
coroanei
Pulbere roşietică, Carii
galerii sub scoarţă,
căderea scoarţei
-galerii Gândacul mic de

longitudinale duble scoarţă a vârfului
până la cvadruple de pin (Ips
sexdentatus)
-galerii Gândacul mare de
longitudinale simple scoarţă a pinului
(Tomicus
piniperda)
170
Pin

Ramuri -galerii în formă Pityogenes
şi de stea spp.
trunchi Orthotomicus
spp.
-galerii Gândacul
transversale mare de
scoarţă a
pinului
(Tomicus
piniperda)
Galerii sinuoase Trombari
sub scoarţă, cu (Pissodes
spaţii ovoidale şi notatus,
găuri de ieşire Pissodes
circulare pini,
Pissodes
piniphilus)
Scurgeri de răşină
-abundente fără Dioryctria
galerii sub scoarţă sylvestrella
-asociate unei Cronartium
cangrene flaccidum
negricioase, et C.ribicola
tumori, vezicule
Curbură
-între două Melampsora
verticilii, pustule pinitorqua
portocalii
primăvara,
deasupra masei
ierboase
-la nivelul unui Molia
verticil lujerilor de
pin
(Rhyacionia
buoliana)
Excrescențe de Vâscul
frunze verzi în pinului
partea superioară a (Viscum
coroanei album)
Devitalizare Complex de patogeni, insecte şi condiţii
generalizată staționare adverse.
(albăstrirea
lemnului, înroşirea
acelor)
171
Brad

Ace Ace galbene: Choristoneura
perforare sau murinana
crestare,
coloraţie brună
Deformare, Adelgens Rhizosphaera
îngălbenire, nordmannianne spp.
puncte albe,
granule negre
La nivelul Rhizosphaera
ramurilor spp.
inferioare acele Lirula
devin brune nervisequa
Ramuri Puncte albe la Adelgens

şi nivelul rănilor piceae
trunchi (pe trunchi)
Puncte albe la Adelgens

nivelul rănilor nordmannianne
(pe ramuri şi ace)
Pulbere roşietică, Carii Secetă,

galerii sub (Pityogenes caniculă,
scoarţă, căderea chalcographus ger iarna
scoarţei Pityokteines
curvidens
Cryphalus
piceae)
Scurgeri de Trombar
răşină, (Pissodes
desprinderea Piceae)
scoarţei, galerii
sinuoase sub
scoarţă cu spaţii
ovoidale
Pulbere albă, Gândaci de

galerii înscărite scoarţă
care intră în lemn
172
Brad

agenţi
Ramuri Îngroşarea Melampsorella
şi cangrenoasă a caryophyllacearum
trunchi trunchiului,
apariţia
„măturii de
vrăjitoare” pe
ramuri
Excrescențe Vâscul
de frunze (Viscum
verzi în partea album)
superioară a
coroanei
173
Alte răşinoase
Organul Specia Simptomul Agentul patogen

agenţi
Ace Larice Crestări, coloraţie Zeiraphera
brună diniana
Deformare, Coleophora Diferiţi
ondulare, laricella patogeni
coloraţie brună foliari
Deformare, Adelgens
puncte albe, nordmannianne
îngălbenire
Cedru Crestări, coloraţie
brună
-omizi care îşi fac Thaumetopoea
cuib mătăsos pityocampa
iarna
Epinotia
-ace perforate cedricida
toamna, învelite
în cuib, dejecţii în
învelişul mătăsos Choristoneura
-perforarea sau murinana
crestarea acelor,
coloraţie brună
Uscare, cădere, Cedrobium
mană şi rugină laportei
Cinara cedri
Ramuri Pulbere roşietică,
şi galerii sub
trunchi scoarţă,
-galerii Ips cembrae
longitudinale
duble
-galerii sinuoase Coleoptere
(în lemn) care se xilofage
lărgesc progresiv
Tumoare, Cangrena
cangrenă cu laricei
scurgerea răşinii (Lachnellula
willkommii)
174
Foioase

Vlăstari Secţiune mai mică Cervide, iepuri
anuali de 2 m, consumul
de către animale
Ofilire, uscare totală Îngheţ târziu
Frunze Întărirea limbului, Pureci
îngălbenire, Păduchi
înroşire, cădere,
mană
Atacul omizilor
-decaparea frunzelor Omizi
(la sfârşitul verii), defoliatoare
frunze aglomerate în (Euproctis
cuibul omizilor chrysorrhoea)
(iarna); omizi maro
cu 2 linii albe şi 2
portocalii
(primăvara)
-omizi; frunze Cotari
perforate mâncate (Operophtera
între nervuri (la brumata)
început); filamente
mătăsoase
-omizi cu puncte Lymantria
roşii şi albastre dispar
Apariţia coloraţiei Poluare
brune între nervuri
si la marginea
limbului, apoi în
totalitate
Îngălbenirea între Carenţe
nervuri minerale
Înroşirea Îngeţ târziu
generalizată la
începutul primăverii
Înroşirea Secetă, caniculă
generalizată vara
Ramuri Cangrene mici şi Îngheţ
şi multe pe o singură
trunchi parte
Plagă necrozată pe o Insolaţii
parte cu orientare
sudică, sau sud-
vestică
175
Foioase

Ramuri Decojire ca Rozătoare
şi rezultat al de
trunchi plăgilor, urme de suprafaţă,
dinţi veveriţe
Ungulate
mari
Galerii sinuoase Coleoptere
în lemn, orificii xilofage
de ieşire în formă
elipsoidală
Galerii sinuoase Lepidoptere
în lemn, orificii xilofage
de formă
circulară, Ø > 1
cm
Alterare, Ciuperci
putrezirea lignivore
lemnului,
fructificaţii
(sporofori)
Colet şi Decojire ca Rozătoare
rădăcini rezultat al subterane
plăgilor, tăietură,
urme de dinţi (la
plantele tinere)
Miceliu alb sau Armillaria
cordoane negre
sub scoarţă
Putregai roşu, sau Ciuperci
fructificaţii lignivore
(sporofori)
Copacul Pierderea Prezenţa unui agent biotic la Scăderea
întreg progresivă a nivelul trunchiului sau a vitalităţii
frunzelor, uscarea rădăcinilor, care perturbă
crăcilor şi circulaţia sevei
ramurilor, rărirea
coroanei,
coborârea
vârfului,
mortalitate
Îngălbenirea Caracteristice în funcţie de specie
şi/sau înroşirea
coroanei,
mortalitate rapidă
176
Stejarul

Frunze Întărirea Archipus spp.
limbului,
îngălbenire,
înroşire, cădere,
mană
Atacul omizilor Thaumetopoea
-cuib mătăsos pe processionea
ramuri şi trunchi
-omizi cu pete
brune, care se
deplasează în
procesiune
Atacul omizilor - Omizi
omizi cu dungi defoliatoare
albastre (Euproctis
chrysorrhoea)
Atacul omizilor Melolontha
produs mai ales melolontha et
la nivelul lizierei M.
de către hippocastani
coleopterele mari
Necroză în formă Orchestes
de triunghi la fagi,
extremitatea O. quercus
limbului;
perforări (< 5
mm), crispare
datorată
muşcăturilor la
nivelul nervurii
principale
Apariţia culorii Microsphaera
albe la nivel alphitoides
foliar, urmată de
înnegrire
Ramuri Uscarea Coleoptere
şi ramurilor, cu xilofage
trunchi găuri de formă
ovoidală la bază,
galerii în lemn
Infiltraţii; galerii Agrilus spp.
în zig-zag sub
scoarţă; găuri de
ieşire în formă de
D
177
Stejarul

Ramuri Pulbere roşie, Scolytus
şi galerii sub intricatus
trunchi scoarţă, ieşiri din
scoarţă sub
formă de răni
Pulbere albă, Xyloterus
galerii în formă spp.
înscărită care
intră în lemn
Infiltraţii, răni Tăciuni
produse de
tăciune care
decojesc scoarţa,
uscare progrsivă
Colet şi Fructificaţii cu Collybia
rădăcini pălărie portocalie fusipes
şi picior,
putregaiul
lemnului cu o
coloraţie galben-
portocalie
Infiltraţii, Phytophtora
necroza scoarţei cinnamoni, P.
interne a cambivora, P.
cambiului alni
178
Frasinul

Frunze Îndepărtarea Gărgăriţe
limbului filofage
frunzelor de (Polydrusus
către larve mici spp.;
verzi, Phyllobius
perforare, spp.;
consum realizat Strophosomus
de coleoptere spp.;
mici Peritelus
spp.)
Ramuri Putregai în Cangrena
şi formă de bacteriană
trunchi excrescenţe a frasinului
negre, de formă
neregulată
Uscare, Ophiostoma
vestejirea novo-ulmi
ramurilor,
necroze la
nivelul inserţiei
ramurilor
Necroze mici Typhlocyba
la nivelul quercus
scoarţei, sub
formă de
semilună, pe
tijele tinere
Îndepărtarea Vespa crabo
scoarţei ca
urmare a
apariţiei rănilor
pe ramurile
crăcilor tinere
Pulbere roşie şi Taphrorycus
galerii sub bicolor
scoarţă, găuri
de formă
circulară cu
diametrul Ø 2
mm, căderea
scoarţei
datorită rănilor
acesteia
Castanul
179
Vlăstari Deteriorări Dryocosmus
anuali kuriphilus
Ramuri Cangrene pe Cangrena
şi scoarţă cu apariţia castanului
trunchi ţesuturilor galben
închis
caracteristice
ciupercilor,
uscarea păţilor
situate sub zona
cangrenată
Necroze cambiale Coryneum
sub formă de spp.
pastile, apoi de
butoniere, care
uneori ating
dimensiuni mari
Galerii sinuoase în Spulerina
interiorul scoarţei, simploniella
care se termină la
suprafaţă prin răni
de dimensiuni
mari
Colet şi Necroza scoarţei Phytophtora
rădăcini interne a cinnamoni,
cambiului P.
cambivora,
P. alni
Fructificaţii cu Collybia
pălărie portocalie fusipes
şi picior,
putregaiul
lemnului cu o
coloraţie galben-
portocalie
180
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ABGRALL, J.F., A.SOUTRENON, 1991, La foret et ses annemis, CEMAGREF Grenoble.

2. BAICU, T., TATIANA ŞESAN, 1996, Fitopatologia agricolă. Ed. Ceres Bucureşti.
3. BERINDE, G., M.ZUBER, 1997, Die wichtigsten Forstinsekten der Schweitz und
des angrenzenden Auslandes 2 Auflage vdf Hochschulverlag AG an der ETH Zurich,
p.121.
4. BOBEŞ, I., 1985, Atlas de fitopatologie şi protecţia agroecosistemelor, Ed. Ceres,
Bucureşti.
5. BOBEŞ, I., 1974, Atlas de fitopatologie vegetală, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
6. BOBEŞ, I., 1983, Atlas de fitopatologie şi protecţia agroecosistemelor. Ed. Ceres
Bucureşti.
7. CHIRA, D., F.CHIRA, 1998, Forest decline in Romania, Proceedings IUFRO
Work- shop on Disease/environment interactions in forest decline, Viena, Austria.
8. CRISTEA, S., C.R.ZALĂ, MALI-SANDA MANOLE, 2002, Fitopatologie generală,
lucrări practice, USAMV, Bucureşti.
9. CSEP, N., 2001, Fitopatologie, Ed. Geea, Bucureşti.
10. FLORIAN, V., 1994, Fitopatologie generală, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
11. FLORIAN, V., CARMEN BOARIU, 1992, Lucrări practice de fitopatologie, Tipo
Agro- nomia, Cluj-Napoca.
12. GRISON, P., 1973, Lutte integee en foret. Phytiatrie, Phytopharmacie 22.
13. HOLONEC, L., 2003, Protecţia integrată a arboretelor din judeţul Cluj prin
tehnologii moderne şi acţiuni fitosanitare economice, ecologice, Teză de doctorat,
USAMV Cluj-Napoca.
14. HULEA, ANA, E.RĂDULESCU, V.BONTEA, 1983, Dicţionar de termeni populari, tehnici
şi ştiinţifici în fitopatologie, Ed. Ceres, Bucureşti.
15. IACOB VIORICA, I.PUIU, 1998, Fitopatologie agricolă, Agro-Print, Iaşi.
16. MARCU, O., I.TUDOR, 1976, Protecţia pădurilor, EDP, Bucureşti.
17. MAPDR, CIOPVF, 2004, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a
fi utilizate în România, Ed. Geea, Bucureşti.
18. OROIAN, I., 2003, Protecţia şi nutriţia plantelor, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
19. OROIAN, I., I.OLTEAN, 2003, Protecţia integrată a plantelor de cultură, PHARE
2000, Cluj-Napoca.
20. OROIAN I., V. FLORIAN, V. HOLONEC, 2006, Atlas de Fitopatologie trilingv:
Editura Academiei Romane
21. PÂRVU, M., 1996, Fitopatologie, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
22. PÂRVU, M., 1997, Fitopatologie, Ediţia a 2-a, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca.
23. PÂRVU, M., 2000, Ghid practic de fitopatologie, Ed. Presa Universitară
181
Clujeană, Cluj-Napoca.
24. POPESCU, G., 1993, Fitopatologie, Ed. Tehnică, Bucureşti.
25. RĂDULESCU, E. şi colab., 1967, Tratat de fitopatologie agricolă, Ed. Academiei,
Bucureşti.
26. SANDU-VILLE, C., 1973, Ciuperci Phycomycetes-Sphaeriales din România, Ed.
Academiei, Bucureşti.
27. SEMAL, J. şi colab., 1989, Traité de Phathologie Végétale. Presses agronomiques de
Gembloux.
28. SESAN, TATIANA, 1986, Ciuperci cu importanţă practică în combaterea biologică
a micozelor plantelor de cultură, Red. Prop. Agr., Bucureşti.
29. SIMIONESCU, A., GH.MIHALACHE şi colab., 2000, Protecţia pădurilor, Rev. Naţională
a pădurilor, Ed. Muşatini, Suceava.
30. SUMAKOV., E.M., 1975, Metode biologice în protecţia plantelor, Ed. Ceres, Bucu
reşti.
31. ŞANDRU, 1996, Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon,
Timişoara.
32. TĂUT, I. şi colab., 1998, Coniferous seed and seedling mycoflora, Proceedings
33. Workshop Disease/Environment Interaction in Forest Decline, Viena, Austria.
34. TĂUT, I., 1998, Cercetări privind cauzele ce conduc la pieirea plantulelor de răşi-
noase din culturile silvice. Metode şi tehnologii de combatere, Teză de doctorat,
USAMV Cluj-Napoca.
35. TĂUT, I., T.SESAN, 1997, Chemical and experimentals efected in Romania by bio-
logical fungicides to control of criptogamic agents in solarium and forest nurseries,
Proceedings, Workshop on Forest Insect and Disease Survey, Cehia.
36. X X X - 2002-2014, Rev. Protecţia Plantelor, nr. 41-64, Cluj-Napoca.
182

Fitopatologie Forestiera

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Fitopatologie Forestiera

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

IOAN OROIAN

Editura Bioflux, Cluj – Napoca

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Romaniei

2013, Editura BIOFLUX,

Foto, tehnoredactare – Ing.drd. Cristian Mălinaş

În stadiul actual al dezvoltării omenirii, pe fondul modificărilor climatice, a creşterii

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FITOPATOLOGIA

1.1. DEFINITIA ŞI OBIECTUL FITOPATOLOGIEI

1.2. CLASIFICAREA BOLILOR ARBORETELOR

Bolile arboretelor se pot grupa după numeroase criterii:

9. După frecvenţa apariţiei şi importanţa economică a pagubelor produse: boli „cheie”,

1.3. STABILIREA DIAGNOZEI BOLILOR LA PLANTE

1.3.1. Metodica studiului simptomelor produse de agenţi fitopatogeni la plante

Modificările suferite de plante în decursul patogenezei pot fi: ana- tomo-morfologice,

fiecărei specii care se ia în considerare;

şi nuanţa (brun-roşiatic, brun-cenuşiu, galben-portocaliu etc.);

delimitată sau difuză);

• dacă masa de spori este sau nu învelită de membrană;

1.3.2. Diagnosticarea virozelor

În legătură cu nomenclatura şi clasificarea virusurilor, s-au elaborat diferite sisteme, fără a se

e. Determinarea virusurilor cu ajutorul microscopului elec- tronic este o metodă

- denaturarea - permite separarea celor două tipuri de ADN (1 minut/95°C);

- hibridarea - durează aproximativ două minute, cu trecere de la temperatura de 37°C la

cu frecvenţele lor complementare, încadrând regiunea de multiplicat;

- extensia (10 minute/70-72°C) conduce la sinteza unor secvenţe complementare a fratelui

matrice, în prezenţa enzimei recopiind ADN-ul pornind de la precursori.

1.3.3. Diagnoza bacteriozelor

nitraţilor; hidroliza amidonului; capacitatea de a forma indol; degajarea amoniacului şi a

1.3.4. Diagnoza ciupercilor fitopatogene

Studiul ciupercilor fitopatogene se face cu ajutorul lupei şi micros- copului direct pe

1.4. PATOGENII SPECIILOR FORESTIERE

Agenţii patogeni ai speciilor forestiere au în comun faptul că au acţiune infecţioasă şi

Multă vreme, ciupercile au fost încadrate în clasa vegetalelor. La momentul de faţă,

Ciupercile sunt organisme simple, cu eficacitate crescută. Ciupercile, la fel ca şi algele

Reproducţia se desfăşoară în trei etape: plasmogamia, cariogamia şi meioza

Fig.1.Reproiducţia sexuată şi asexuată la ciuperci

Caracterul heterotrof al ciupercilor face ca aceste organisme, ce prezintă o mare diversitate

Particularităţi legate de nomenclatură

În cazul a numeroase ciuperci, a fost identificată particularitatea reprezentată de existenţa a

Cazuri particulare de parazitism

Morfologic similare ciupercilor „adevărate” (dar îndepărtate în clasificare), organismele

Bacteriile sunt organisme unicelulare, cu structură foarte simplă, ce posedă un singur

Incubarea şi primele simptome

Răspândirea prin ploaie şi vânt

Răspândirea prin animale

Omul şi răspândirea sporilor

Contaminarea arboretului şi a pădurii

Noţiunea de ciclu de bază, care conduce la infecţie printr-un agent de propagare şi

ECHILIBRUL ARBORETE - MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

2.1. APORTUL HIDRIC

LIPSA DE APĂ: SECETA

Simptomele şi reacţia arboretelor la secetă

Efectele latente şi induse

Controlul efectelor secetei

Originea excesului de apă

Precipitațiile anormal de abundente la începutul sezonului de vegetație pot conduce la o

Controlul excesului de apă

forestieră, în sine poate conduce la apariţia fenomenului de saturaţie hidrică, în principal în

2.2. EXTREMELE DE TEMPERATURĂ

Temperaturile ridicate şi caniculare

Temperaturile ridicate manifestate toamna, iarna şi primăvara

Controlul efectelor căldurii