Sunteți pe pagina 1din 45

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECŢIA MEDIULUI


VALORIFICAREA DURABILĂ A RESURSELOR PĂDURII

REFERAT LA DISCIPLINA
TEHNOLOGII DE OBŢINERE
A PLANTELOR

Coordonator:
Prof. univ. dr. ing. Vlad Ioan

Masterand:
Popa Bota Madalin

ORADEA
2017
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE PROTECŢIA MEDIULUI
VALORIFICAREA DURABILĂ A RESURSELOR PĂDURII

TEHNOLOGII DE
OBŢINERE A
PLANTELOR DE FAG

Coordonator:
Prof. Univ. Dr. Ing. Vlad Ioan

Masterand:
Popa Bota Madalin

ORADEA
2017

2
CUPRINS

CAPITOLUL I SITUAŢIA PRODUCŢIEI DE MATERIAL SĂDITOR DE GORUN ........... 5

1.1. Situaţia producţiei de material săditor de gorun pe plan mondial ............................... 5

1.2. Situaţia producţiei de material săditor de gorun în România ...................................... 5

1.3. Descrierea speciei ........................................................................................................ 6

1.4. Importanţa speciei ....................................................................................................... 8

CAPITOLUL II BAZELE MORFOFIZIOLOGICE ALE ÎNMULŢIRII SPECIEI GORUN .. 9

2.1. Înmulţirea generativă ...................................................................................................... 9

2.1.1. Importanţa şi avantajele înmulţirii generative ......................................................... 9

2.1.2. Sămânţa. Calitatea seminţei ..................................................................................... 9

2.1.3. Factori care influenţează procesul de germinaţie................................................... 11

2.1.4. Plantaţiile mono semincere (plantajele) ................................................................. 13

2.1.5. Recoltarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor .................................................. 16

2.1.6. Tratamente de stimulare a germinaţiei ................................................................... 22

2.2. Înmulţirea vegetativă .................................................................................................... 23

2.2.1. Importanţa şi avantajele înmulţiri vegetative ......................................................... 23

2.2.2. Tehnologia de obţinere a materialului săditor de gorun prin butaşi ...................... 24

2.2.3. Fundamentarea biologică a înmulţiri prin butaşi ................................................... 24

2.2.4. Factorii endogeni care influenţează procesul de rizogeneză.................................. 24

2.2.5. Factori exogeni care influenţează procesul de rizogeneză .................................... 25

2.2.6. Tehnici şi metode de butăşire ................................................................................ 26

2.2.7. Tehnologii de obţinere a materialului săditor de gorun prin altoire ...................... 30

2.2.8. Lucrări special de întreţinere a câmpurilor de altoire ............................................ 32

2.2.9. Unelte folosite la înmulţirea plantelor lemnoase ................................................... 34

CAPITOLUL III ÎNMULŢIREA IN VITRO LA GORUN .................................................... 36

3.1. Laboratorul de culture în vitro ...................................................................................... 36

3
3.2. Mediile de cultură şi pregătirea lor ............................................................................... 36

3.3. Sterilizarea şi asepsia la culturile în vitro ..................................................................... 38

3.4. Agenţii sterilizanţi......................................................................................................... 38

3.5. Contaminările şi detectarea lor ..................................................................................... 39

3.6. Fazele (micro) însuşirii în vitro..................................................................................... 40

3.7. Devirozarea materialului săditor ................................................................................... 40

3.8. Microaltorirea în vitro ................................................................................................... 41

CAPITOLUL IV ...................................................................................................................... 42

4.1. Scoaterea şi depozitarea materialului săditor fără pământ pe rădăcini ......................... 42

4.2. Scoaterea şi păstrarea materialului săditor cu ballot de pământ ................................... 43

CAPITOLUL V CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.............................................................. 44

5.1. Concluzii ....................................................................................................................... 44

5.2. Recomandări ................................................................................................................. 44

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 45

4
CAPITOLUL I
SITUAŢIA PRODUCŢIEI DE MATERIAL
SĂDITOR DE FAG

1.1. Situaţia producţiei de material săditor de fag pe plan mondial

Starea actuală a parcurilor şi grădinilor publice şi a celorlalte categorii de spaţii verzi


intra si extravilane prefigurează necesitatea dezvoltării şi deversificării producţiei de arbori şi
arbusti.
Se impune orientarea eforturilor către revigorarea şi retehnologizarea pepinierelor, în
paralel cu diversificarea sortimentului ornamental al acestora, imperative atât pentru crearea
de noi spaţii verzi şi refacerea amenajărilor peisagistice existente, cât şi pentru ridicarea
competitivităţii economice în producerea materialului săditor dendrologic.

1.2. Situaţia producţiei de material săditor de fag în România

Tema acestui proiect aduce în discuţie ăi în studiu tocmai aceste aspecte legate de
găsirea celor mai scurte şi optime căi pentru producerea de material săditor de calitate, într-o
varietate cât mai mare de specii şi varietăţi, material rezistentşi bine adaptat condiţiilor
climati din ţara noastră.
Suprafaţa de 1400 de hectare este efectiv destinată creşterii puieţilor forestieri. Se
produc puieţi din specii de foioase cît şi de răşinoase. Producţia anuală de puieţi forestieri
depăşeşte 80 de milioane de bucati. Producem puieţi forestieri pe cale germinativa (din
săminţă) pentru cel mai mare număr de specii, dar şi pe cale vegetativă pentru salicacee
(adică pentru plopi şi sălcii).
Seminţele pe care le folosim în pepiniere provin din surse selecţionate, calificate,
pentru producerea de seminţe şi din culturile de plante mamă. Avînd în vedere că producem
un număr mare de puieţi forestieri, preţurile de cost, la noi, sunt mici iar gama de specii este
foarte larga: peste 60 de specii puieti forestieri şi sute de specii de puieţi ornamentali.
De asemenea, producem puieţi ornamentali de talie, mica,mijlocie şi mare într-o gamă
variata de specii. Am intrat pe piaţa de puieti ornamentali şi realizăm o cifră de afaceri
importanţă si din valorificarea puieţilor. Destinaţia principală a pepinierelor silvice este însă
producţia de puieţi forestieri cu care noi realizăm împăduririle în fondul forestier pe care
Regia Natională îl administrează, adică fondul forestier de stat, iar prin contracte administram
şi păduri ale altor persoane fizice şi juridice.

5
1.3. Descrierea speciei

Arbore indigen de mari dimensiuni, depăşind frecvent 40 m în înălţime şi 1 m în


diametru. Înrădăcinarea în primii 5-6 ani este pivotantă, apoi fasciculată cu ramificaţii laterale
mult întinse la suprafaţă din care se dezvoltă rădăcini ce pătrund adânc în sol, constituindu-se
într-un element de rezistenţă în 94 calea vântului; ancorarea este asigurată şi prin
concreşterea rădăcinilor între arborii vecini.
Tulpina în masiv dreaptă, cilindrică, bine elagată. Scoarţa netedă, cenuşie, cu pete
mari albicioase care sunt în fapt nişte licheni crustacei; nu formează ritidom decât foarte rar
la bătrâneţe şi numai la bază. Pe urmele crăcilor căzute apar două dungi negricioase ce atârnă
ca nişte mustăţi lăsate în jos (“bărbi chinezeşti”).
Lemnul alb-roşcat, fără duramen evident, cu raze medulare (“oglinzi”); câteodată
apare duramenul fals – inima roşie; din punct de vedere al puterii calorice, lemnul de fag este
luat ca etalon, cu valoarea 1.00 şi are numeroase întrebuinţări. Coroana la arborii izolaţi larg
ovoidă, deasă, cu ramurile principale îndreptate în sus. Lujerii sunt subţiri, geniculaţi, cu
lenticele albicioase, spre vârf pubescenţi sau glabri; brachiblastele sunt drepte, subţiri, des
inelate, terminate cu un mugure.
Muguri alterni, lung-fusiformi, mari de 2-3 cm, depărtaţi de lujer, cu solzi bruni,
numeroşi, cei floriferi sunt mai lungi şi mai umflaţi. Frunze eliptice sau ovate, 5-10 cm,
acute, la bază rotunjite, cu marginea întreagă, ondulată sau distanţat denticulată, în tinereţe cu
peri moi pe ambele feţe şi ciliate pe margini, mai târziu glabre pe faţă, pieloase, cu un peţiol
de circa 1 cm; la exemplarele tinere frunzele sunt marcescente.
Flori unisexuat monoice, din care cele mascule sunt grupate în capitule pendente lung
pedunculate, cu perigonul florilor mascule în formă de pâlnie cu 5-6 lacinii spintecate până
aproape de bază şi prevăzut cu peri deşi; florile femele sunt câte două, rar trei, stau erect pe
pedunculi scurţi, înconjurate de un involucru ruginiu păros cu apendiculi ţepoşi; apar odată cu
înfrunzirea, prin aprilie-mai (figura 45). Fructele (jirul) sunt achene trimuchiate, brun-roşcate,
1-1.5 cm, stau câte două închise complet într-o cupă lemnoasă prevăzută la exterior cu peri şi
apendiculi subulaţi, ţepoşi; la 1 kg intră 3000-5000 bucăţi.
Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, iar periodicitatea este de 4-6 ani, cu
fructificaţii slabe între două fructificaţii succesive, numite “stropeli”. Puterea germinativă
este de 50-70%, cu păstrarea ei până în primăvară.

6
Maturitatea survine după 40 ani la arborii izolaţi şi după 70-80 ani la cei din masiv.
Germinaţia este epigee, plantula având două cotiledoane mari, reniforme, pe dos argintiu-
tomentoase. Lăstăreşte slab şi numai în tinereţe şi nu drajonează; creşterile medii la 80-120
ani sunt de 12-13 m3 /an/ha. Longevitate – 200-300 ani, excepţional poate depăşi 500 ani.
Fagul este specie europeană, fiind răspândită în vestul, centrul şi sudul continentului:
de la Atlantic până în nordul Moldovei, din Pirinei, ţărmul Mării Mediterane şi Grecia, până
în sudul Scoţiei şi al Scandinaviei.
În Europa de nord-vest devine arbore de câmpie şi dealuri, iar în sud apare la peste
1500 m (Alpi - 1650 m, Pirinei - 2000 m, Etna - 2160 m). În România fagul ocupă circa 2
milioane hectare (32%), fiind întâlnit de la 300-500 m la 1200-1400 m, frecvent în zona
deluroasă şi montană; pe văi umede coboară la 150-200 m, pe valea Cernei şi a Dunării la 60-
100 m. În vastul areal formează arborete pure pe mari suprafeţe sau amestecuri cu gorunul,
carpenul, bradul, molidul.

7
Insular fagul apare în nordul Dobrogei la Luncaviţa, în Câmpia Olteniei (Bucovăţ-
Craiova, Stârmina-Drobeta Turnu Severin) şi în Câmpia Munteniei, la Snagov. În Carpaţii
Meridionali întâlnim fagul în Retezat, Vâlcan, Parâng, iar în Munţii Apuseni, limita
superioară a făgetelor depăşeşte 1400 m (1650m) în Munţii Bihor, Semenic, Cernei, Parâng,
Vâlcan, Sebeş etc.

1.4. Importanţa speciei

Suprafeţele însemnate deţinute de fag la dealuri, mai ales în partea superioară a


acestora, se constituie într-un subetaj de vegetaţie caracteristic, în care se găsesc atât arborete
pure, cât şi amestecuri specifice cu alte foioase.
Lemnul fagului este foarte apropiat de al gorunului, ca valoare şi posibilităţi de
utilizare, fiind foarte rezistent, durabil în aer, apă şi sol, lambriuri, parchet, şi foarte apreciat
în industria lemnului.
Oferă un furnir de foarte bună calitate.
Are inele mai mărunte şi mai regulate decât ale lemnului de gorun

8
CAPITOLUL II
BAZELE MORFOFIZIOLOGICE ALE
ÎNMULŢIRII SPECIEI FAG

2.1. Înmulţirea generativă

2.1.1. Importanţa şi avantajele înmulţirii generative

Seminţele forestiere sunt folosite ca material de reproducere pentru înmulţirea


generativă. Reuşita culturilor forestiere, vigoarea de creştere şi rezistenţa lor faţă de boli şi
dăunători depind în foarte mare măsură, pe lângă condiţiile mediului de viaţă în care ele cresc
şi se dezvoltă, de calitatea seminţelor.
Având în vedere importanţa deosebită a însuşirilor ereditare, nu este admisă utilizarea
seminţelor de provenienţă incertă, recoltate la întâmplare.
Toate seminţele utilizate trebuie să aibă o provenienţă cunoscută, redată prin
caracteristicile locului şi ale arboretului din care provin. La utilizarea seminţelor se
recomandă utilizarea lor numai în teritorii cu condiţii climato-edafice asemănătoare locului
din care provin.
Pentru obţinerea de seminţe ameliorate, pentru speciile forestiere de interes deosebit
se procedează la o cartare semiologică care constă în identificarea arboretelor apte pentru
producerea de seminţe de bună calitate.

2.1.2. Sămânţa. Calitatea seminţei

În dezvoltarea lor ontogenetică, plantele lemnoase ajung la un moment dat în etapa


maturităţii, când devin capabile de a fructifica. Plantele lemnoase ajung la maturitate în
momentul în care sunt capabile de a forma organe de reproducere: flori, fructe, seminţe.
Speciile repede crescătoare, cu temperament robust, în general mai puţin longevive,
parcurg etapa tinereţii într-un interval mai scurt şi ajung să fructifice la vârste mai mici decât
speciile mai încet crescătoare. Aşa de exemplu, salcia, plopul, salcâmul, mesteacănul etc.,
indiferent de staţiune, fructifică mult mai devreme decât bradul, fagul sau gorunul.
Trecerea unei plante de la creşterea vegetativă la reproducere nu poate avea lor decât
în prezenţa unui complex de factori interni şi externi intercondiţionaţi.
Fiziologul german G. Klebs (1903) a emis ipoteza potrivit căreia condiţia esenţială
pentru apariţia mugurilor floriferi este raportul dintre glucide şi substanţele minerale aflate la

9
un moment dat în plantă. Atâta timp cât absorbţia substanţelor minerale din sol este mai
intensă iar asimilaţia clorofiliană mai redusă şi deci raportul C/N se menţine în favoarea
azotului, planta creşte vegetativ. Atunci când asimilaţia clorofiliană sporeşte mult şi glucidele
ajung preponderente, plantele formează muguri floriferi.
Factorii externi influenţează favorabil sau negativ fructificarea atât în fazele
premergătoare formării organelor de reproducere cât şi după aceea.
Lumina este cel mai important factor care influenţează diferenţierea mugurilor
floriferi. Procesele de fotosinteză şi de asimilare a carbonului atmosferic au loc numai în
prezenţa luminii. În condiţii de lumină insuficientă plantele fructifică slab sau deloc. În
rezervaţiile de seminţe lumina poate fi dozată prin intervenţiile cu lucrări de rărire.
Temperatura influenţează puternic procesul de fructificare. Temperaturile scăzute din
timpul ierni pot influenţa favorabil sexualizarea mugurilor floriferi la unele specii unisexuate.
Îngheţurile târzii, apărute în timpul înfloririi, pot distruge florile. În verile secetoase, la
temperaturi ridicate însoţite de vânturi uscate, fructele pot să cadă înainte de dezvoltarea lor
normală.
Solul are o influenţă hotărâtoare atât asupra creşterii vegetative cât şi asupra
proceselor de reproducere. Pe soluri fertile fructificaţia arborilor este mai deasă şi mai
abundentă decât pe soluri sărace. Excesul sărurilor de azot, sulf, calciu, magneziu, fier,
întârzie, de regulă, formarea mugurilor floriferi. În schimb, sărurile de potasiu şi fosfor
grăbesc procesul de fructificare.
Factorii biotici (insecte şi ciuperci) prin efectele lor negative asupra creşterii
vegetative, pot influenţa sensibil şi procesul de fructificare. Defolierile masive întârzie sau
împiedică diferenţierea mugurilor floriferi. Uni factori biotici vătăma fructele.
Cantitatea de seminţe ce poate fi recoltată de pe un hectar de pădure variază în limite
foarte largi, fiind determinată de intensitatea fructificaţiei, vârsta şi structura arboretului,
condiţiile staţionale ale locului de creştere.
Calitatea seminţelor
Seminţele de calitate superioară produc puieţi sănătoşi şi viguroşi, în timp ce, în
aceleaşi condiţii staţionale, seminţele de calitate slabă răsar mai greu şi duc la obţinerea unor
puieţi firavi.
Aprecierea calităţii seminţelor se face după însuşirile lor genetice, fizice şi
germinative.
Calitatea genetică a seminţelor depinde de atenţia acordată alegerii suprafeţelor surse
de seminţe şi aplicării metodelor de ameliorare.
10
Încă de la recoltare, seminţele recoltate dintr-o anumită bază seminologică, se separă
şi formează un lot de seminţe pentru care se întocmeşte un certificat de provenienţă, certificat
care însoţeşte lotul de seminţe şi în care se consemnează principalele caracteristici climato-
edafice ale locului de origine şi unele date esenţiale cu privire la vegetaţia forestieră.
La determinarea, în laborator, a indicilor calitativi ai seminţelor, se lucrează cu probe
de dimensiuni mici extrase din fiecare lot uniform de seminţe, lot ce poate avea uneori o
cantitate mare de seminţe. De exemplu, la molid, pentru determinarea calităţii unui lot (care
poate fi de sute de kilograme) sunt necesare aproximativ 100 g de seminţe. Din acestea,
capacitatea de germinare se determină utilizând o probă de 400 de seminţe iar pentru
determinarea purităţii se utilizează 10 grame de seminţe. Deci, asigurarea reprezentativităţii
este foarte importantă la recoltarea probelor ce se trimit la laborator.
Metodologia de alcătuire a probelor indică, pentru fiecare specie, mărimea probei care
trebuie trimisă la laborator, denumită probă medie (mărime standardizată).
Pentru alcătuirea probei medii se ia din lotul de seminţe o probă generală, de cel puţin
opt ori mai mare. Proba generală este alcătuită din cât mai multe probe elementare, luate cu
mâna sau cu diferite sonde din diferite părţi ale lotului de seminţe. Proba generală se
omogenizează bine prin amestecare iar apoi seminţele se aşează într-un strat subţire de formă
pătrată.
2.1.3. Factori care influenţează procesul de germinaţie

Germinarea reprezintă procesul fiziologic de trecere a seminţelor de la starea de


repaus, de viaţă latentă, la starea de viaţă activă, care se pune în evidenţă prin creşterea
embrionului. Procesul de germinare începe în anumite condiţii de temperatură, apă şi oxigen.
În cazul seminţelor semănate, intervalul de timp în care se desfăşoară germinarea şi
plantulele apar la suprafaţa solului pentru a trece la faza de nutriţie clorofiliană, poartă
denumirea de perioadă de răsărire.
După modul cum reacţionează seminţele forestiere în perioada de germinare şi după
pregătirea specifică pe care o reclamă în vederea semănării seminţele forestiere se împart în
trei categorii principale:
Seminţe cu perioadă scurtă de germinare, care încolţesc şi răsar curând după
semănare, fără să necesite o pregătire specială în acest scop.
Seminţe cu perioadă lungă de germinare, care necesită stratificare, ca măsură de
pregătire pentru semănat.

11
Seminţe cu perioadă scurtă de germinare dar cu înveliş impermeabil, care necesită
forţare.
Din prima categorie fac parte seminţele de salcie, plop, molid, pin, cvercinee etc., care
îndată ce sunt pus în condiţii prielnice de umiditate, temperatură şi aerisire încep să
germineze iar plantula răsare după câteva zile sau săptămâni de la semănare.
Din a treia categorie fac parte seminţele de salcâm, glădiţă etc., care din cauza
tegumentului alcătuit din celule comprimate şi bogat impregnate cu substanţe ceroase,
împiedică accesul apei şi al aerului.
Noţiunea de stratificare are o dublă semnificaţie. În primul rând, prin stratificare se
înţelege procesul fiziologic de scurtare a perioadei germinaţie la seminţele care încolţesc şi
răsar de regulă în al doilea an de la semănare. În al doilea rând, această noţiune exprimă
operaţia tehnică de aşezare a seminţelor în straturi succesive, alternând cu nisip sau alt
material care reţine apa.
Umiditatea în timpul stratificării trebuie să fie cea favorabilă desfăşurării procesului
de inbibiţiei. Temperatura şi durata de stratificare diferă de la o specie la alta dar, în general,
seminţele umectate trebuie supuse la frig (temperaturi pozitive coborâte sau chiar negative),
timp de una până la câteva luni. Experimental, s-a constatat că seminţele de măr, păr,
stratificate 2-3 luni la temperaturi de 0-5ºC, germinează în câteva zile la temperaturi de 18-
20ºC. În schimb, tratate insuficient la umed-frig sau stratificate la temperaturi ridicate şi
constante, de 20ºC, seminţele nu germinează.
Rolul oxigenului în procesul de stratificare este, de asemenea, important. Cele mai
bune rezultate se obţin când stratificarea se face la o atmosferă care conţine cel puţin 4 -5%
oxigen.
Alternanţa temperaturii în timpul stratificării are pentru unele specii un efect mai
favorabil decât temperatura scăzută continuă.
Seminţele forestiere se stratifică în nisip sau turbă mărunţită, în straturi alterne sau
amestecate intim cu nisipul sau turba. Stratificarea se poate face în şanţuri de pământ sau în
lăzi special confecţionate.
Artificial, permeabilizarea tegumentului se realizează prin diferite procedee de
forţare:
Forţarea mecanică reprezintă procedeul prin care permeabilizarea se obţine în urma
unor leziuni provocate sau a unor incizii practicate în tegument. Pentru cantităţi mari de
seminţe se folosesc aşa-numitele scarificatoare, cu ajutorul cărora se provoacă zgârierea
tegumentului. Un scarificator simplu este alcătuit dint-o tobă de formă hexagonală, căptuşită
12
la interior cu un material abraziv. Prin învârtirea scarificatorului, seminţele se freacă de
pereţii acestuia şi sunt astfel vătămate mecanic. Seminţele scarificate pot fi păstrate în
continuare, fără a-şi pierde capacitatea de germinare.
Forţarea hidrotermică presupune tratarea seminţelor cu apă caldă (apă la temperatura
de 50-60ºC) sau fierbinte timp de câteva minute. Seminţele forţate se zvântă şi apoi se
seamănă imediat, altfel îşi pierd capacitatea de germinare.
Forţarea chimică se bazează pe acţiunea corozivă sau solventă a unor substanţe
chimice. Astfel, acţiunea corozivă a acidului sulfuric diluat are ca efect subţierea şi deci
permeabilizarea tegumentului. Eterul, xilenul sau acetona solubilizează stratul subţire de
ceară ce acoperă tegumentul seminţelor.

2.1.4. Plantaţiile mono semincere (plantajele)

O rezervaţie de seminţe reprezintă suprafaţa din arboretul sursă de seminţe în care se


intervine cu o serie de lucrări speciale menite să sporească cantitativ şi calitativ producţia de
seminţe.
De aceea, un arboret sursă de seminţe devine rezervaţie pentru producerea de seminţe
ameliorate numai atunci când este izolat de polen străin genetic inferior şi când toţi arborii
rău conformaţi au fost îndepărtaţi iar în arboret au rămas numai exemplarele de cea mai bună
calitate, într-un grad de desime care să permită polenizarea încrucişată şi să stimuleze
fructificaţia.
Pentru o exploatare raţională o rezervaţie de seminţe trebuie să aibă o suprafaţă de
minim 5 hectare. Ea poate include în întregime sau numai în parte arboretul sursă de seminţe.
Constituirea rezervaţiei impune în primul rând alegerea prin selecţie fenotipică a
arborilor seminceri şi apoi extragerea arborilor necorespunzători din rezervaţie şi din zona
limitrofă.
Semnicerii se aleg dintre arborii sănătoşi, cu dimensiunile cele mai mari, cu tulpini
bine conformate, cu coroane înguste şi simetrice (arbori plus). Ar fi de dorit ca o rezervaţie de
seminţe să fie constituită numai din arbori seminceri.
Rărirea arboretului în rezervaţii se realizează în mai multe etape, până se ajunge la
desimea optimă, favorabilă înfloririi şi fructificaţiei. Această desime este de 0,6 pentru cele
mai multe specii şi de 0,8 pentru arboretele expuse la doborâturi de vânt. Prin rărire se extrag
în primul rând arborii care fac obiectul tăierilor de igienă şi arborii din clasele IV şi V Craft
iar apoi şi arbori din clase superioare nealeşi ca seminceri, până la atingerea desimii optime.

13
Dacă în imediata vecinătate se găsesc arborete mediocre sau de valoare redusă, pentru
a evita contaminarea semincerilor cu polen genetic inferior, în jurul rezervaţiei se creează o
bandă de izolare de 300-1000 m (în funcţie de specie) din cuprinsul căreia se înlătură toţi
arborii necorespunzători din punct de vedere fenotipic.
Alegerea arboretelor surse de seminţe se face ţinând seama de:
clasa de producţie a arboretelor – se aleg arborete din clase superioare de producţie şi
numai în mod excepţional şi pentru anumite specii mai rare se accepta clase mijlocii
calitatea arboretului – cel puţin 80-90% din arbori trebuie să aibă clase superioare de
calitate iar trunchiul arborilor să fie elagat natural pe cel puţin 0,3 din înălţimea totală.
originea – sunt preferate arboretele naturale dar pentru utilizare locală pot fi alese şi
arborete artificiale dacă fac dovada unor producţii remarcabile cantitativ şi calitativ
compoziţia specifică – prezintă importanţă deoarece poate influenţa procesul de
polenizare şi uneori complică operaţia de recoltare. Pentru unele specii (larice, duglas, pini,
stejar pedunculat, gorun, frasin, etc) arboretele surse de seminţe se aleg indiferent de
proporţia lor de participare. Pentru altele (fag, salcâm, anin, molid, etc) arboretele pot fi pure.
vârsta – se stabileşte pentru fiecare specie în raport cu cantitatea şi calitatea producţiei
de seminţe. În general arborii produc seminţe de calitate bună şi în cantitate mare la vârsta
mijlocie a perioadei de maturitate (după 60 ani la molid, brad, fag; 50 ani la stejar, gorun; 40
ani al pini, duglas, larice; 15 ani la salcâm)
Arboretele surse de seminţe a căror valoare genetică superioară a fost verificată şi
atestată prin culturi comparative de descendenţe devin arborete de elită.
Plantajele sau plantaţiile semincere, instalate sub forma unor „livezi” de arbori, sunt
culturi forestiere speciale, destinate în exclusivitate producerii de seminţe forestiere
ameliorate genetic.
În plantaje, ameliorarea genetică este complexă şi ea se asigură prin selecţia
fenotipică şi înmulţirea arborilor plus, prin încrucişarea acestora şi controlul descendenţilor.
Ca urmare, seminţele obţinute din plantaje sunt rezultatul încrucişării realizate numai întra
arbori excepţionali. Valoarea lor genetică este superioară celei rezultate din rezervaţii
deoarece ecartul selecţiei este mai ridicat, alegerea individuală a arborilor plus se face după
mai multe caracter principale iar interfecundarea se produce în condiţii de izolare totală faţă
de polen străin.
Plantajele de clone sunt mai avantajoase şi mai răspândite deoarece prin acestea într-
un timp scurt se obţine un maxim de câştig genetic.
Plantajele prezintă numeroase avantaje:
14
- în plantaje fructificaţia începe mai devreme (1-15 ani de la instalare, în funcţie de
specie) iar producţia de seminţe este mai frecventă şi mai abundentă decât în rezervaţii.
- în plantaje se pot aplica cu eficienţă măsuri şi tratamente menite să sporească
producţia de seminţe
Exemplarele din plantaje pot fi menţinute la înălţimi reduse (8-10 m), printr-o
conducere şi îngrijire corespunzătoare, ceea ce uşurează considerabil recoltarea seminţelor
Alegerea potrivită a locului de instalare a plantajului este o condiţie esenţială pentru
obţinerea unor recolte bogate şi la intervale cât mai scurte. Plantajele trebuie instalate în
condiţii climato-edafice cât mai corespunzătoare cerinţelor ecologice ale speciilor cultivate.
Climatul trebuie să fie în general mai blând decât al regiunii în care vegetează arborii plus
aleşi iar solul să aibă potenţial productiv ridicat. Terenul este bine să fie neted şi uşor înclinat,
situat în apropierea unor căi de comunicaţie. De asemenea, terenul trebuie să fie complet
izolat de polen străin. Terenul ales pentru plantaj se curăţă de vegetaţie, se desfundă la 30-40
cm şi se pregăteşte timp de un an sub formă de ogor negru sau ogor cultivat. În plantajele de
clone, exemplarele altoite se plantează cu pământ la rădăcină, în gropi la distanţe ce variază
de la 4 x 4 m până la la 8 x 8 m, în funcţie de specie. În plantajele de familii, care se răresc
ulterior, distanţa de plantare poate fi la început mai mică (de 2-3 m).
În bazele semiologice constituite se aplică un complex de lucrări menite să stimuleze
procesul de fructificaţie. Intervenţiile urmăresc scurtarea vârstei de fructificare (în rezervaţii),
reducerea periodicităţii fructificaţiei şi obţinerea unor cantităţi cât mai mari de seminţe, cu
calităţi superioare.
Principiile şi metodele care stau la baza stimulării fructificaţiei sunt următoarele:
Asigurarea unor condiţii optime de vegetaţie prin aplicarea unui sistem raţional de
lucrare şi întreţinere a solului, îmbinat cu îngrăşarea şi eventual cu irigarea acestuia.
Dozarea luminii pentru stimularea procesului de fotosinteză, prin operaţii de rărire în
rezervaţii şi respectarea schemelor corespunzătoare de plantare în plantaje, ca şi prin operaţii
de tăiere în coroană.
Activarea creşterii vegetative în perioada tinereţii şi atenuarea acesteia în preajma şi
în cursul fenofazei de diferenţiere a mugurilor, la arborii ajunşi la etapa maturităţii. Acest
obiectiv se realizează prin aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor, prin asigurarea umidităţii
optime în fiecare perioadă de vârstă şi fenofază de creştere sau reproducere, prin tăieri în
coroană şi prin prevenirea daunelor provocate de factori biotici sau abiotici.

15
2.1.5. Recoltarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor

Maturaţia seminţelor are loc la epoci diferite, în funcţie de specie şi condiţii staţionale
iar momentul maturaţiei trebuie cunoscut pentru determinarea epocii de recoltare.
Deoarece pentru obţinerea seminţelor se recurge la culegerea fructelor (sau conurilor),
trebuie cunoscut momentul coacerii acestora. Coacerea fructelor se pune în evidenţă prin
anumite dimensiuni, forme şi aspecte cromatice şi prin întreruperea legăturilor fiziologice cu
planta mamă.
La cele mai multe specii coacerea fructelor şi maturaţia seminţelor se produc
simultan. Există însă şi specii la care maturaţia seminţelor are loc înainte sau după apariţia
aspectelor exterioare de coacere a fructelor. De exemplu, la tei, frasin, acerinee etc. maturaţia
seminţelor precede coacerea fructelor. Recoltate în stare de pârgă, înainte de coacerea
completă a fructului (dar după desăvârşirea procesului de maturaţie) şi semănate imediat,
seminţele acestor specii germinează şi răsar imediat, fără perioadă de aşteptare. Dacă se
recoltează numai după coacerea completă a fructelor şi se seamănă, fără o pregătire prealabilă
prin stratificare, seminţele răsar abia după un an sau chiar mai mult.
Fenomenul de postmaturaţie, remarcat la seminţele de pini, fag etc., se pune în
evidenţă prin înregistrarea unor valori maxime ale capacităţii de germinaţie după coacerea
completă a fructelor. În acest caz maturaţia se desăvârşeşte la scurt timp, prin păstrare sau
semănare, fără ca seminţele să necesite o pregătire specială.
În linii generale, coacerea fructelor şi maturaţia seminţelor au loc în mai-iunie la plop,
salcie, ulm; în iunie-iulie la cireş, vişin; în august-septembrie la tei, duglas, pin strob, în
octombrie-noiembrie la molid, pin silvestru şi negru, larice, glădiţă etc.
La alte specii (gorun, fag, castan) recoltarea seminţelor se face mai uşor după
diseminare, direct de pe suprafaţa solului. La molid, pin, larice, salcâm, glădiţă conurile sau
fructele se menţin în coroană multă vreme după coacere astfel că perioadele de recoltare pot
fi mai lungi, ajungând chiar la câteva luni.
În funcţie de înălţimea arborilor seminceri, mărimea şi forma fructelor, epoca şi
modul de diseminare etc., se pot folosi următoarele metode de recoltare:
Recoltarea de pe suprafaţa solului se aplică la speciile cu fructe sau seminţe mari:
gorun, fag, nuc, castan, care cad curând după coacere din coroana arborilor, fără să fie
împrăştiate de vânt. La unele specii căderea fructelor poate fi provocată şi prin scuturare iar la
altele fructele pot fi desprinse prin tăierea pedunculilor urmând ca să fie recoltate apoi de la
suprafaţa solului.

16
Recoltarea de pe arborii doborâţi se aplică la speciile ale căror fructe rămân mult
timp după coacere în ramuri. Metoda se aplică numai în rezervaţii de categoria B, ajunse la
vârsta exploatabilităţii, în care se execută tăieri de regenerare. Este interzisă doborârea
arborilor numai pentru recoltarea seminţelor.
Recoltarea de pe arborii nedoborâţi este procedeul utilizat în plantaje şi în rezervaţii,
pentru speciile cu seminţe mici şi aripate, care pot fi uşor împrăştiate prin diseminare. Când
arborii au dimensiuni mari şi trunchiuri elagate dificultatea constă în urcarea culegătorului în
coroană sau ridicarea la nivelul acesteia.
În rezervaţii alcătuite din specii ale căror fructe sau seminţe pot fi recoltate de la
suprafaţa solului, subarboretul se înlătură în jurul arborilor seminceri iar terenul se curăţă de
vreascuri, litieră şi ierburi. După diseminare seminţele se strâng cu mâna sau cu lopeţi de
lemn în cazul în care se aştern în straturi mai groase.
În cazul speciilor la care nu se aşteaptă diseminarea ci căderea fructelor este
provocată prin scuturare sau tăiere, sub coroana arborilor seminceri se pot întinde diferite
aşternuturi (prelate, rogojini).
Pentru recoltarea fructelor din arborii înalţi, la care culegătorul trebuie să ajungă în
coroana arborelui, se folosesc o serie de utilaje sau dispozitive:
- ghearele, inelele de frânghie sau dispozitivul elveţian de urcare tip „bicicletă” sunt
dispozitive care ajută culegătorul să urce pe porţiunile elagate ale trunchiului arborelui.
- scările de diferite tipuri: simple sau extensibile, de frânghie, din aluminiu sau din
lemn.
- automacarale care pot ridica culegătorul la înălţimea coroanei.
- echipamente de siguranţă, legături pentru asigurarea culegătorului în timpul lucrului
La foioase, fructele, cu excepţia celor cărnoase-suculente, sunt considerate fructe
uscate. Noţiunea de prelucrare exprimă ansamblul operaţiilor tehnice prin care seminţele
forestiere sunt extrase din fructe, curăţate şi sortate. Operaţiile de prelucrare se aplică
diferenţiat în funcţie de specie, natura fructelor şi a seminţelor.
La unele specii fructele poartă, în mod convenţional, în mod impropriu, denumirea de
seminţe întrucât se seamănă în forma în care se diseminează, fără să mai necesite extragerea
seminţelor din ele. Astfel, la ghindă, jir, nuci, castane, alune, samare de ulm, frasin şi
acerinee etc., prelucrarea se rezumă numai la zvântare, curăţire şi sortare. La leguminoase,
prelucrarea presupune în plus extragerea seminţelor din fructe.
Expunerea fructelor direct la soare sau în spaţii încălzite provoacă o zvântare bruscă,
ajungându-se uneori la plesnirea nedorită a învelişului. De asemenea, uscarea prelungită a
17
fructelor poate duce la pierderea vitalităţii seminţelor. De exemplu, ghinda care ajunge la o
umiditate mai mică de 40% îşi pierde capacitatea de germinare.
Pentru zvântare fructele se aşează în straturi de 5-15 cm în funcţie de mărimea lor şi
apoi se răvăşesc (lopătează) cu regularitate, la început de mai multe ori pe zi, pentru a preveni
încingerea lor.
După zvântare, se procedează la curăţirea seminţelor de corpuri străine şi la sortarea
lor în funcţie de mărime şi greutate. În acest scop se pot folosi grătare din tablă perforată sau
plase de sârmă, prevăzute cu ochiuri de mărimi şi forme diferite. Curăţirea şi sortarea
seminţelor mari se poate face şi prin flotaţie. Cufundate în apă, seminţele pline şi grele se
depun la fund iar cele uşoare şi impurităţile se ridică la suprafaţă de unde pot fi înlăturate.
După flotare seminţele se zvântă la umbră.
Pe grătare sau site se pot freca uşor samarele de frasin şi acerinee, după o prealabilă
umectare şi zvântare, pentru a provoca o dezaripare, cel puţin parţială, înlesnind astfel
folosirea semănătorilor la semănat.
Păstăile de leguminoase (salcâm, glădiţă) bine uscate în prealabil, se pun în saci şi se
bat cu mături de nuiele până când fructele se sfarmă şi eliberează seminţele. În cantităţi mari,
păstăile de leguminoase pot fi prelucrate integral cu batoze agricole de treierat.
La mesteacăn, anin, plop, salcie, se recoltează ramurile cu fructe şi, legate în snopi, se
atârnă de tavanul unei încăperi încălzite. Prin uscare, fructele se desfac şi eliberează
seminţele ce cad pe aşternuturi întinse în acest scop.
Din categoria fructelor cărnoase şi suculente fac parte baca, drupa, poama, etc.
Acestea trebuie supuse, curând după recoltare, operaţiilor de prelucrare, pentru că altfel
fermentează iar produşii rezultaţi pătrund uşor în tegumentul încă fraged al seminţei şi
acţionează negativ asupra embrionului. Procedeele de prelucrare diferă în funcţie de mărimea
şi consistenţe pericarpului şi de cantitatea de fructe de care se dispune.
La măr, păr, sorb etc., fructele se mărunţesc cu ajutorul unor maşini de zdrobit iar
separaarea seminţelor eliberate se face prin procedeul flotaţiei. La fel, fructele de vişin, cireş,
prun, corcoduş, porumbar, păducel, corn, sânger etc., bine umectate, se strivesc şi se freacă în
albii sau putini cu mături de nuiele iar sâmburii se separă cu ajutorul apei.
Fructele mai suculente, cum ar fi cele de caprifoi, soc, călin, coacăz, dud etc., se
freacă pe site până se realizează separarea completă a seminţelor.
Durata de uscare în uscătorii poate fi de la câteva ore la câteva zile, în funcţie de
specie, temperatura de uscare, conţinutul în apă al conurilor şi gradul de saturaţie în vapori al
mediului.
18
Creşterea temperaturii de uscare duce la o desfacere mai rapidă a solzilor dar scade
vitalitatea seminţelor, mai ales dacă aerul este saturat în vapori de apă. De aceea temperatura
de uscare nu poate depăşi anumite valori limită, valori ce depind şi de specie (50º C la pin,
45º C la molid, larice, 25º C la pin strob).
Pentru a preveni deprecierea seminţelor, la uscarea în uscătorii trebuie respectate
următoarele reguli:
Înainte de expunerea lor la temperaturi ridicate, conurile se supun la o preuscare, prin
zvântare în aer liber sau în spaţii uşor încălzite, pentru a pierde cât mai mult din apa pe care o
conţin.
După introducerea conurilor în uscător, temperatura se ridică treptat, fără a depăşii
valorile limite admise pentru fiecare specie.
Există multe modele de uscătorii. Ele diferă după capacitatea lor, alimentarea cu
energie (solare sau electrice) materialele din care sunt confecţionate, etc. Toate trebuie să
permită însă respectarea regulilor de uscare menţionate: controlul temperaturii de uscare,
primenirea aerului din interior, evacuarea seminţelor la desprinderea solzilor.
Speciile răşinoase, în marea lor majoritate, au seminţe aripate. În această stare se
seamănă şi se păstrează greu şi de aceea dezariparea devine obligatorie şi se execută îndată
după extragerea seminţelor din conuri.
La unele specii (molid, pin) aripioarele sunt numai ataşate de seminţe şi la acestea
dezariparea este mai uşoară. La alte specii (brad, larice, duglas) aripioarele sunt concrescute
cu tegumentul seminţelor şi dezariparea este mai dificilă. La seminţele de brad, dezariparea
trebuie făcută astfel încât ruperea aripioarelor să nu ducă la spargerea pungilor de răşină pe
care le conţin seminţele.
Dezariparea se poate realiza manual prin frecarea uşoară a seminţelor între palmele
înmănuşate, pe o ţesătură mai aspră sau pe site cu plasă din material plastic.
Pentru dezariparea mecanică, justificată în cazul cantităţilor mari de seminţe, există
diferite tipuri de dezaripatoare care funcţionează pe acelaşi principiu: frecarea uşoară a
seminţelor.
Puritatea, mărimea şi greutatea seminţelor sunt indicatori de calitate. De aceea, de
efectuarea corespunzătoare a curăţirii şi sortării depinde calitatea seminţelor.
Curăţirea este operaţia prin care se urmăreşte îndepărtarea componentelor străine din
masa de seminţe. Este o operaţie importantă deoarece impurităţile incomodează semănarea
iar în timpul păstrării absorb uşor umezeala din atmosferă, favorizând încingerea şi
dezvoltarea unor boli criptogamice.
19
Păstrarea seminţelor
Ele trebuie păstrate cel puţin până la epoca optimă de semănat. Uneori, periodicitatea
fructificaţiei la unele specii impune păstrarea seminţelor pe o perioadă mai îndelungată, de
câţiva ani.
După recoltare şi prelucrare seminţele se găsesc de cele mai multe ori într-o stare în
care pot suferi în scurt timp degradări ce le micşorează sau le compromit total valoarea de
întrebuinţare dacă nu se iau din vreme măsuri de conservare.
Respiraţia este procesul fiziologic prin care seminţele obţin energia necesară
întreţinerii vieţii lor şi constă în esenţă din oxidarea intracelulară a monoglucidelor, cu
formarea unor produse finale a căror natură depinde de condiţiile mediului de păstrare.
Respiraţia poate fi aerobă sau anaerobă. Pentru respiraţia aerobă se consumă oxigen
atmosferic pentru descompunerea oxidativă a combinaţiilor organice şi se degajă bioxid de
carbon, apă şi căldură. Respiraţia anaerobă consumă oxigenul conţinut în molecula
monoglucideloe şi se degajă alcool etilic, bioxid de carbon şi căldură (energie) aceasta din
urmă fiind însă în cantităţi mult mai mici decât în cazul respiraţiei aerobe.
Pentru buna păstrare a seminţelor important nu este felul respiraţiei ci intensitatea cu
care se manifestă acest proces. Cu cât respiraţia este mai intensă, cu atât consumul
substanţelor de rezervă este mai activ şi, ca urmare, seminţele îşi pierd vitalitatea într-un timp
mai scurt. Intensificarea respiraţiei duce la creşterea umidităţii şi temperaturii seminţelor.
Pentru a preveni degradarea seminţelor în timpul păstrării, respiraţia, fără să fie
suprimată, trebuie totuşi redusă şi menţinută la intensitatea minimă necesară pentru viaţa
lentă a seminţelor. Altfel, temperatura, umiditatea, aerul şi produsele procesului de respiraţie
pot provoca declanşarea în masa de seminţe a unor fenomene cu influenţe negative asupra
calităţii seminţelor: uscare excesivă, germinare nedorită, încingere, degerare.
Germinarea, proces nedorit pe perioada păstrării, se declanşează când factorii de care
depinde întreţinerea vitalităţii seminţelor sunt necorespunzător dozaţi şi ajung la valori
favorabile acestui proces.
Încingerea reprezintă forma cea mai periculoasă de degradare a seminţelor, mai ales
când masa se seminţe este de mari dimensiuni. Pentru declanşarea acestui fenomen este
suficient ca undeva în masa de seminţe să existe o zonă cu umiditate mai ridicată care să ducă
la intensificarea respiraţiei şi la degajarea de apă şi căldură. Căldura localizată nu se
răspândeşte uşor în zonele învecinate şi nici nu se elimină în exterior ci se acumulează,
determinând o creştere a temperaturii şi o intensificare continuă a respiraţiei. Creşterea

20
temperaturii şi a umidităţii favorizează înmulţirea şi activarea microorganismelor în masa de
seminţe care, la rândul lor, prin respiraţia proprie contribuie la sporirea căldurii şi umidităţii.
Degerarea apare atunci când seminţe cu un grad ridicat de umiditate sunt expuse la
temperaturi negative. Degerarea poate deprecia sau compromite total calitatea seminţelor.
Cunoaşterea fenomenelor care pot avea loc în masa de seminţe, ca şi a factorilor ce
determină aceste fenomene, permite alegerea judicioasă a măsurilor cu ajutorul cărora,
frânând sau chiar oprind fenomenele ce duc la degradarea seminţelor, se asigură păstrarea
acestora în bună stare.
Capacitatea seminţelor de a-şi păstra un timp însuşirile lor biologice, variază în limite
largi, în funcţie de specie, de calitatea iniţială a lotului şi de condiţiile de păstrare.
Funcţiile vitale ale seminţelor slăbesc însă la păstrarea îndelungată şi, după un timp,
încetează cu totul. La seminţele fiecărei specii putem distinge o longevitate biologică şi una
economică. Longevitatea biologică reprezintă timpul (în luni sau în ani) după care în lotul de
seminţe se mai găsesc încă seminţe germinabile. Longevitatea economică reprezintă
intervalul de timp după care procentul de seminţe germinabile din lotul de seminţe nu scade
sub valoarea minimă admisă de normele în vigoare. Pentru seminţele destinate însămânţării.
Umiditatea optimă de păstrare a seminţelor este diferită de la specie la specie. În
raport cu această umiditate, seminţele se împart în trei grupe principale:
Seminţe a căror umiditate optimă de păstrare este mult mai mică decât umiditatea de
echilibru
Seminţe a căror umiditate optimă de păstrare este mai mică sau cel mult egală cu
umiditatea de echilibru
Seminţe care trebuie păstrate în condiţii de umiditate care să depăşească umiditatea
lor normală.
Din prima grupă fac parte seminţele de răşinoase, a căror umiditate pe durata păstrării
trebuie să fie de 6-7%. Pentru aceasta se usucă suplimentar, după care se păstrează în vase
transparente, ermetic închise. Uneori aerul din vase de păstrare se înlocuieşte cu gaze inerte,
pentru a contribui şi pe această cale la reducerea intensităţii transpiraţiei. Vasele ermetic
închise se păstrează la temperaturi coborâte (între -4ºCşi -10ºC) şi astfel seminţele îşi menţin
vitalitatea 4-5 ani.
Din a doua grupă fac parte seminţele unor arbori şi arbuşti a căror umiditate optimă de
păstrare este de 7-15%. Aceste seminţe, fără măsuri speciale de ambalare, se depozitează în
încăperi ferite de umiditate şi la temperaturi scăzute.

21
2.1.6. Tratamente de stimulare a germinaţiei

În cultura plantelor, se cunosc azi numeroase metode de acţiune asupra seminţelor,


dintre care, unele au ca efect stimularea capacităţii de germinaţie, răsărirea mai rapidă şi
uniformă, iar altele determină, în plus, sporirea vitalităţii şi a vigorii de creştere a plantulelor
rezultate.
În consecinţă, seminţele tuturor speciilor forestiere pot fi supuse, facultativ, înainte de
semănare, unor tratamente speciale care s-au dovedit eficiente pentru obţinerea unei bune
reuşite a culturilor.
Umectarea seminţelor înainte de semănare, realizată prin ţinerea lor în apă sau
stropirea repetată, constituie un procedeu accesibil care uşurează şi grăbeşte imbibiţia, prima
fază a procesului de germinare. Seminţele umectate răsar mai devreme.
Prerefrigerarea are un efect favorabil la unele specii. De exemplu, seminţele de pin
strob, umezite suplimentar şi ţinute 2-3 săptămâni la temperaturi negative, germinează mai
repede. Seminţele de duglas ţinute 7-10 zile la temperaturi de 5-10ºC germinează de
asemenea mai repede. Seminţele de ienupăr se pun în acelaşi scop în apă expusă la îngheţ.
Stratificarea – obligatorie la o anumită categorie de seminţe – poate fi extinsă şi
aplicată pentru accelerarea şi uniformizarea încolţirii, la multe specii.
Tratarea seminţelor cu soluţii de microelemente (B, Co, Mn, Cu, Zn, etc.) are
influenţă favorabilă asupra capacităţii de germinaţie, asupra creşterii şi procentului de
prindere al puieţilor plantaţi.
Tratarea seminţelor cu stimulenţi fizici: radiaţii ionizate, radiaţii electromagnetice,
unde ultrasonore, poate contribui la stimularea germinaţiei. Asemenea procedee trebuie
folosite însă numai după o cunoaştere în detaliu a efectelor.
Tratamentele cu stimulanţi de creştere (substanţe de creştere, fitohormoni sau
biostimulatori naturali şi sintetici).

22
2.2. Înmulţirea vegetativă

2.2.1. Importanţa şi avantajele înmulţiri vegetative

La plante, fiecare porţiune de organ vegetativ, având un grad ridicat de independenţă


fiziologică, poate să refacă întregul organism şi să regenereze o nouă plantă. Înmulţirea
vegetativă, asexuată, a plantelor se bazează tocmai pe această capacitate de regenerare sau
restituţie.
În mod natural, plantele lemnoase se regenerează vegetativ din muguri adventivi,
formaţi pe tulpini sau rădăcini, din care iau naştere lăstari şi, respectiv drajoni. Artificial,
speciile de arbori şi arbuşti pot fi înmulţite vegetativ prin butaşi, marcote şi altoaie.
Butaşul reprezintă o porţiune oarecare de tulpină, rădăcină şi chiar frunză, care,
separată de planta mamă şi pusă în condiţii favorabile, se înrădăcinează şi dezvoltă un nou
organism. Dacă, în primele faze de înrădăcinare şi creştere, porţiunea de tulpină rămâne
nedetaşată de planta mamă, poartă denumirea de marcotă. Când butaşul de tulpină se
grefează pe o altă plantă şi concreste cu ţesuturile gazdei se numeşte altoi.
De asemenea, majoritatea formelor decorative ale speciilor lemnoase nu pot fi
transmise descendenţilor decât prin restituţie. Culturile de răşinoase din sămânţă, destinate
producerii puieţilor decorativi de talie mare. prezintă multe dezavantaje de ordin economic şi
tehnic. Pe lângă faptul că ele sunt deseori compromise de factorii climatici nefavorabili, iar
creşterea puieţilor din semănături înceată, reproducerea răşinoaselor din sămânţă nu asigură
transmiterea fidelă a însuşirilor ornamentale ale plantelor mamă. Aşa. de exemplu, unele
varietăţi şi forme de Thuja (f. fastigiala, piramidalis, gigantea, warena, globosa), fructifică
rar iar altele au tendinţa de a se sălbătici în cazul înmulţirii generative. Picea pungens var.
glauca şi Abies concolor pierd culoarea caracteristică a acelor prin înmulţirea din sămânţă.
De aceea, se multiplică numai pe cale vegetativă, prin altoire. La fel, caracterele ornamentale
ale speciilor de Biota se perpetuează uşor prin butăşire.
La înmulţirea vegetativă se recurge, de asemenea, în cazul unor specii care nu produc
seminţe (plopi euramericani) sau fructifică rar iar reproducerea generativă este dificilă. Aşa,
de exemplu, plopii autohtoni şi sălciile se înmulţesc mult mai uşor din butaşi de tulpină, decât
din seminţe. Un alt avantaj al înmulţirii vegetative constă în faptul că se obţin, aproape fără
excepţie, culturi cu creşteri rapide şi puieţi viguroşi.
Cu toate aceste multiple avantaje, înmulţirea vegetativă nu poate fi aplicată,
deocamdată, cu uşurinţă decât la puţine specii destinate lucrărilor obişnuite de împădurire. La

23
cele mai multe specii lemnoase, înrădăcinarea butaşilor nu este posibilă decât în spaţii
adăpostite, fapt care duce la scumpirea materialului de plantat.
Pe de altă parte, înmulţirea vegetativă aplicată pe scară de producţie prezintă unele
neajunsuri. Aşa, de exemplu, clonele de plopi euramericani, regenerate repetat prin butăşire,
pierd vigoarea de creştere. De asemenea, prin folosirea materialului de plantat multiplicat de
la aceeaşi clonă, se ajunge la culturi forestiere care, datorită uniformităţii excesive, sunt mult
mai expuse la atacuri de dăunători decât culturile obţinute din material heterozigot provenit
din seminţe.

2.2.2. Tehnologia de obţinere a materialului săditor de fag prin butaşi

Butaşii din ramură pot fi: simpli pentru speciile foioase, confecţionaţi din secţionarea
lujerului prin tăiere, fară strivire, având cel puţin doi muguri, cu călcâi pentru specii de
răşinoase şi foioase obţinuţi prin desprinderea bruscă cu mâna a lujerului de un an de pe
ramura mamă, în vârstă de 2 ani, astfel că la baza butaşului rezultă o mică porţiune de scoarţă
şi cambiu de pe ramura mamă, care, la unele specii, asigură o înrădăcinare mai bună faţă de
butaşii simpli şi cu cârlig pentru specii foioase, confecţionate numai din partea bazală a
lujerului anual, tăiat cu un fragment de 2-3 cm din ramura mamă în vârstă de doi ani, butaşi
cu un mugur, folosiţi rar pentru speciile la care materialul maternal este foarte puţin şi
reprezintă o porţiune de lujer lignificat (pregătit de regulă în repausul vegetativ) având un
singur mugur.

2.2.3. Fundamentarea biologică a înmulţiri prin butaşi

Bazele anatomo-flziologice ale înmulţirii vegetative la speciile lemnoase sunt:


competenţa celulară, totipotenţa celulară şi polaritatea organogenezei. Procesul organogenetic
de formare a mugurilor şi tulpinilor este denumit caulogeneză şi este reglat hormonal. In
general, caulogenezâ depinde de un raport optim, variabil cu specia, al concentraţiei, totale
(exogene şi endogene) în auxine şi citochinine.
2.2.4. Factorii endogeni care influenţează procesul de rizogeneză

Rizogeneza, procesul de formare a rădăcinilor, este fenomenul de organogeneză cu


implicaţiile cele mai profunde ale înmulţirii vegetative. Juvenilitatea (vârsta plantelor mamă
şi vârsta ramurilor) poate fi esenţială în înrădăcinarea butaşilor; cu cât vârsta este mai mică cu
atât capacitatea de înrădăcinare este mai mare. Factorii biochimici interni (azotul, aportul de
24
calciu, bor, vitamina D) pot influenţa pozitiv rizogeneza, în timp ce deficitul de
micronutrienţi poate afecta înrădăcinarea.

2.2.5. Factori exogeni care influenţează procesul de rizogeneză

Pentru multe specii forestiere şi pentru unele categorii de butaşi, condiţiile favorabile
desfăşurării procesului de înrădăcinare nu pot fi asigurate decât în spaţii adăpostite. În raport
cu felul butaşilor şi modul lor de înrădăcinare, în practică se adoptă tehnologii diferite de
butăşire.

2.2.5.1. Substraturile de înrădăcinare

Substraturile de înrădăcinare pot fi diferite cu condiţia să fie permeabile, bine aerisite


(ideal ar fi ca 25-40% din volumul substratului să fie ocupat de aer), să reţină apa, să nu se
descompună, să nu conţină germeni de diferite boli, să fie ieftin, să prezinte uşurinţă la
manipulare şi transport etc.
2.2.5.2. Stimulatori de înrădăcinare

De asemenea, prin cercetări efectuate asupra procesului de butăşire, s-a demonstrat că


înrădăcinarea este puternic stimulată de auxină, hormonul de creştere al plantei. Ca urmare,
speciile care elaborează în mod natural suficientă auxină, oferă butaşi cu capacitate ridicată
de înrădăcinare. Totodată, s-a dovedit că, în general, tratarea artificială a butaşilor cu
biostimulatori naturali sau sintetici înlesneşte înmulţirea prin butăşire a plantelor lemnoase,
aproape fără excepţie. Biostimulatorii cei mai activi în procesul de înrădăcinare a butaşilor
sunt acizii beta-indolil-acetic, beta-indolil-butiric, beta-indolil-propionic, alfa-naftil-acetic,
tri-iod-benzoic etc. Sub formă de soluţie apoasă sau praf (în. amestec cu talc) ori alifie (în
amestec cu lanolină), aceste substanţe, de creştere, se folosesc în concentraţii foarte mici
(0,005—0,01 °/o) la tratarea butaşilor, timp de 5—10 ore.

2.2.5.3. Factori de mediu

Factorii de mediu care influenţează reuşita butăşirii sunt: căldura, umiditatea, lumina.
Căldura are o mare importanta in viata plantelor. Plantele au nevoie de o anumită
temperatură, în funcţie de specie sau soi, loc de origine, varsta, pentru crestere şi dezvoltare şi

25
pentru perioada de repaus. Astfel, pentru germinaţie este nevoie de o anumita temperatură, iar
daca aceasta se va pastra şi după ce plantele au răsărit, acestea se vor alungi sau pot cădea.
Absorbţia de catre sistemul radicular a substantelor nutritive, precum şi circuitul lor în
planta au loc la o anumită temperatură, ca şi transpiraţia, respiraţia, îflorirea şi alte procese
din viaţa plantei.
Pentru buna dezvoltare a plantei nu este suficientă numai asigurarea temperaturii
aerului, ci şi a solului, a substratului de unde plantele îşi pot absorbi hrana.
În functie de pretentiile pe care le au faţă de temperatură, plantele se împart în:
- plante provenite din climat cald (zone tropicale, subtropicale), plante iubitoare de
caldură;
- plante provenite din climat temperat şi rece.
Provenienta plantelor trebuie să fie bine cunoscută, deoarece chiar din faza de
germinatie nevoia de caldura este diferită de la plantă la plantă. Astfel, plantele din prima
categorie germinează la temperatura de 25°C, iar la cele din a doua categorie, de 13°C.
La inradacinarea butasilor plantele au nevoie de temperaturi mai ridicate, pe cand la
faza de răsad, după inflorire sau pentru păstrarea seminţelor cu mentinerea embrionilor în
stare de repaus, este nevoie de temperaturi mult mai joase.
Trebuie avut in vedere diferentierile de temperatura atat in faze de vegetatie cat si pe
anumite perioade din zi sau pe timp de noapte, deoarece datorita luminii, functiile plantelor
sunt mai active si deci nevoia de caldura este mai mare, pe cand noaptea, in zilele cu nori sau
pe timpul iernii (cand luminozitatea este mai slaba), fotosinteza inceteaza, iar celelalte functii
reducandu-se, nevoia de caldura scade si ea. Variatiile de temperature nu trebuie sa fie
niciodata mai mari de 5°C.

2.2.6. Tehnici şi metode de butăşire

Butăşirea cu butaşi de tulpină lignificaţi. La această categorie de butaşi, rădăcinile


pornesc şi se formează din calus dar mai ales din rudimente radicelare.
Calusul reprezintă un ţesut nou ce se formează pe seama substanţelor de rezervă
pentru cicatrizarea secţiunilor. La început apare ca un ţesut parenchimatic, nediferenţiat din
care se separă pe urmă, elemente de conducere, un cambiu propriu şi muguri de creştere. Din
aceşti muguri se formează rădăcini adventive. Lăstarii se formează din muguri axilari şi,
foarte rar, din calus.

26
La speciile ai căror butaşi lignificaţi se înrădăcinează uşor, cele mai multe rădăcini
pornesc din aşa-numitele rudimente radicelare (începuturi sau primordii de rădăcini), care se
formează pe lujeri cu puţin timp înainte de lignificarea lor.
Rudimentele radicelare sunt grupe de celule meristematice, localizate în punctele de
contact dintre razele medulare şi cambiul generator. Ele se găsesc neuniform distribuite pe
lungimea lujerilor. Cele mai multe şi mai active sunt concentrate spre baza lujerilor. Spre vârf
sunt mult rărite şi, adeseori, lipsesc. Distribuţia lor inegală se remarcă şi pe lungimea
internodurilor. Mai aglomerate se găsesc în regiunea mugurilor axilari, în partea superioară a
internodului.
La multe specii foioase, capacitatea de înrădăcinare a butaşilor lignificaţi fiind strâns
legată de formarea anticipată a rudimentelor radicelare, stimularea procesului de calusare nu
este necesară, deoarece s-ar consuma substanţe de rezervă în detrimentul creşterii rădăcinilor.
Butaşii de tulpină lignificaţi se confecţionează din lujeri sau lăstari, în vârstă de un an,
recoltaţi de la plante-mamă tinere stadial şi cu însuşiri fenotipice superioare.
Caracteristicile calitative principale ale butaşilor lignificaţi sunt lungimea şi
grosimea. Cu cât valorile acestor dimensiuni sunt mai mari, cu atât conţinutul în substanţe
nutritive de rezervă este mai bogat şi butaşii se înrădăcinează mai viguros.
Cu toate acestea, lungimea nu poate depăşi anumite limite, deoarece, prin plantare,
capătul inferior al butaşilor prea lungi ar ajunge în straturile de sol mai reci şi mai puţin
aerisite, neprielnice procesului de înrădăcinare.
Secţionarea butaşilor lignificaţi se face, la ambele capete, perpendicular pe ax, pentru
a reduce cât mai mult suprafaţa de calusare. La capătul superior al butaşului, secţiunea se
execută cu l-2 cm deasupra unui mugure axilar, din care va porni lăstarul. Secţiunea de la
baza butaşului se execută cu 2-3 cm sub punctul de inserţie a mugurelul axilar, pentru a
cuprinde în întregime zona de aglomerare a rudimentelor radicelare.
La unele specii arbustive, butaşii lignificaţi se confecţionează cu călcâi sau cârlig. Cei
cu călcâi păstrează la baza lor o bucată din lemnul lujerilor de 2 ani. Butaşii cu cârlig
păstrează la bază un fragment din ramura purtătoare.
În toate cazurile, la secţionarea butaşilor se folosesc unelte tăietoare foarte bine
ascuţite, care să evite zdrelirea sau strivirea ţesuturilor.
Lujerii folosiţi la confecţionarea butaşilor se recoltează toamna, după căderea
frunzelor, sau primăvara până la intrarea în vegetaţie, de preferinţă nu mult înainte de
butăşire. Până la plantare şi mai ales peste iarnă, butaşii, legaţi în mănunchiuri, se păstrează
în beciuri sau depozite speciale, ia temperatura de 4-5°C, îngropaţi în nisip umed. Peste iarnă,
27
când este cazul, se recomandă păstrarea lujerilor iar confecţionarea butaşilor din ei să se facă
primăvara, cu puţin timp înainte de plantare.
În câmp, plantarea butaşilor se execută toamna sau primăvara, totdeauna într-un sol
bine mobilizat şi afinat pe adâncimea de cel puţin 40 cm. Prin plantare, butaşii se îngroapă
complet în pământ cu l-2 cm sub nivelul solului, obişnuit, în poziţia verticală. Butaşii mai
lungi pot fi aşezaţi oblic, pentru ca baza lor să nu ajungă în straturile de sol mai reci şi mai
slab aerisite. La plantare este foarte important să se asigure contactul strâns între pământ şi
toată suprafaţa butaşului.
Distanţa de plantare a butaşilor în câmp, depinde de mărimea puieţilor de obţinut şi de
mijloacele folosite la întreţinerea solului. În pepiniere nemecanizate, distanţa între rânduri se
ia de 25-40 cm şi între butaşi pe rând de 10-20 cm. La specii repede crescătoare (plopi
euramericani), distanţa dintre rânduri ajunge la 1,0-1,4 m şi între butaşi pe rând de 0,4-0,7 m.
În pepiniere mecanizate, se recurge frecvent la scheme de cultură în rânduri grupate.
În răsadniţe sau în cutii plasate în sere, pe un suport alcătuit din litieră de foioase, se
aşterne un strat de pământ vegetal amestecat cu nisip în proporţii de 2:1, gros de circa 20 cm,
în care se execută butăşirea. În acest caz, distanţa de plantare este redusă, de numai 5-6 cm
între butaşi.
Butaşii de tulpină nelignificaţi se confecţionează în a doua jumătate a verii din lujeri
care n-au ajuns să parcurgă un întreg sezon de vegetaţie şi să formeze rudimente radicelare.
La aceşti butaşi, activitatea de restituţie începe prin formarea calusului în care se dezvoltă
mugurii adventivi, singurii generatori de rădăcini.
Pentru confecţionarea butaşilor de vară, lujerii pot fi recoltaţi numai după ce ţesuturile
lor sunt suficient de dezvoltate, fără să fi ajuns la lignificare. Perioada optimă de recoltare
este, în general, scurtă. Ca urmare, este important şi necesar să se cunoască, pentru fiecare
specie şi regiune climatică, momentul când starea lujerilor permite recoltarea lor. Practic,
lujerii pot fi recoltaţi când ei sunt încă destul de elastici şi la îndoire nu se rup. Butaşii
rezultaţi din lujerii recoltaţi prea devreme, putrezesc în condiţii de umiditate şi căldură, fără
să formeze rădăcini.
La speciile foioase, butaşii de vară trebuie să aibă 5-6 cm lungime şi 3-4 muguri
axilari. La ambele capete, secţiunile se execută oblic, pentru a spori suprafaţa de formare a
calusului. Ca şi la butaşii lignificaţi, secţiunea superioară se aplică deasupra unui mugure
axiliar, în schimb, cea inferioară, la baza internodului, unde căluşul se dezvoltă viguros şi
formează mai mulţi muguri adventivi.

28
Frunzele din partea superioară a butaşului se păstrează pentru a completa, prin
asimilaţie clorofiliană, deficitul substanţelor nutritive iar pentru a reduce suprafaţa de
transpiraţie, se taie jumătate din limbul lor.
La răşinoase, butaşii se confecţionează numai din vârful lujerilor, cu scopul de a
păstra mugurele terminal, indispensabil pentru creşterea tulpinii. Baza lujerilor se detaşează
de ramura purtătoare cu o bucată de lemn, pentru a obţine butaşi cu călcâi. Secţionarea
butaşului la bază printr-o tăietură netedă reduce capacitatea de formare a calusului şi a
rădăcinilor. La răşinoase, butaşul cuprinde, de fapt, în întregime ramura (lujerul) de vârf, aşa
că lungimea lui variază în limite largi, ajungând până la 15-20 cm.
Pentru perioada de înrădăcinare, butaşii de vară, indiferent de specie, se sădesc în sere
sau răsadniţe, unde pretenţiile lor faţă de factorii ecologici pot fi mai uşor asigurate. Baza
butaşilor se introduce pe adâncimea de 2-3 cm la foioase şi până la 5 cm la răşinoase, într-un
mediu de înrădăcinare special amenajat. Butaşii de foioase se sădesc obişnuit într-un strat
gros de 10-15 cm, alcătuit din nisip curat sau amestecat, în proporţie egală cu turbă, care se
aşează pe un suport de pământ nutritiv de 15-25 cm grosime. Pentru butaşii de răşinoase,
mediul de înrădăcinare se pregăteşte la bază dintr-un amestec de turbă şi pământ de ţelină în
proporţie de 2:1, peste care se pune praf din cărbune de lemn, în grosime de 3-4 cm.
Deasupra se aşterne nisip de textură mijlocie, în strat de 6-8 cm grosime, în care se sădesc
butaşii.
După înrădăcinarea butaşilor, puieţii rezultaţi se repică în câmpul de cultură al
pepinierei, unde se ţin până când capătă dimensiunile necesare plantării.
Butăşirea cu butaşi de rădăcină. Această metodă în înmulţire vegetativă se bazează
pe capacitatea rădăcinilor, aparţinând speciilor care drajonează uşor, de a forma muguri
adventivi şi de a dezvolta din ei rădăcini şi tulpini. Butaşii au lungimi de 5-10 cm şi se
confecţionează din rădăcini secundare, cu grosimi de l-2 cm, situate aproape de suprafaţa
solului. În acest scop, se aleg plante-mamă cât mai tinere din punct de vedere calendaristic şi
stadial. Dezgroparea rădăcinilor începe de la colet iar cu ocazia detaşării lor de planta-mamă
se vopsesc capetele dinspre tulpină, pentru a şti care este partea lor morfologic superioară.
Această cunoaştere este necesară, deoarece la rădăcini se manifestă, de asemenea, fenomenul
polarităţii, de care trebuie să se ţină seama când butaşii se plantează în poziţie verticală sau
oblică.
Butaşii se confecţionează toamna târziu, după încetarea creşterii (care la rădăcină
durează mai mult decât la tulpini) sau primăvara cât mai devreme posibil. Pentru păstrare,
când este cazul, butaşii se ţin la adăpost, în nisip reavăn. Se plantează în poziţie verticală sau
29
oblică, aplicând tehnica folosită la butaşii lignificaţi. Butaşii de rădăcină mai scurţi pot fi
încorporaţi în sol la adâncimea de 5-6 cm, în poziţie orizontală.
Înrădăcinarea butaşilor de rădăcină se obţine totdeauna mai uşor în răsadniţe, în care
caz, se introduc vertical în stratul de nisip, lăsând afară, cu circa l cm, capătul superior.

2.2.6.1. Epocile de butăşire

Butaşii verzi provin de Ia exemplare care vegetează activ din lujeri nelignificaţi. In
condiţiile naturale din ţara noastră, perioada optimă de recoltare este luna iunie, spre mijlocul
fazei a treia de creştere vegetativă (încetinirea şi încetarea alungirii lujerului).
La majoritatea speciilor, butaşii verzi sunt fragmente de lujeri înfrunziţi, lungi de 10-
12 cm (STAS- 2104/2004). Se recomandă ca secţiunea inferioară să fie oblică, pentru
formarea unei suprafeţe cât mai mari de calus, deoarece mugurii adventivi (singurii
generatori de rădăcini) se formează din acest ţesut parenchimatic nediferenţiat la început, din
care ulterior se separă treptat elemente de conducere, cambiu propriu şi mugurii de creştere.

2.2.7. Tehnologii de obţinere a materialului săditor de fag prin altoire

Prin altoire se creează între parteneri relaţii complexe de reciprocitate, cu consecinţe


mai mult sau mai puţin vizibile. Când altoiul şi port-altoiul sunt stadial maturi, nu există
urmări care să modifice ereditatea. Dimpotrivă, când ambii parteneri sunt tineri din punct de
vedere stadial, între ei apar influenţe reciproce şi în acest caz, componentul mai puternic va
căuta să imprime caracterele sale celui mai slab, modificând baza ereditară. La fel se întâmplă
şi atunci când portaltoiul este stadial bătrân, iar altoiul stadial tânăr şi invers. Şi într-un caz şi
în altul, partenerul stadial bătrân va influenţa baza ereditară a partenerului tânăr.
Altoirea este, prin urmare, un mijloc de înmulţire şi în acelaşi timp, o metodă
importantă de realizare a unor copii vegetative din exemplare valoroase. În silvicultură, prin
altoire se înfiinţează plantajele de clone pentru producerea seminţelor forestiere ameliorate şi
se pot crea forme noi, deosebit de valoroase, cu creşteri rapide, calităţi tehnologice superioare
şi rezistenţă la adversităţi. Tot prin altoire, se pot conserva o serie de caractere decorative
specifice plantelor lemnoase ornamentale (culoarea argintie a acelor de Abies concolor şi
Picea pungens var. glauca, formele pletoase, globuloase sau piramidale, la specii foioase
etc.).

30
În toate sistemele de altoire, concreşterea partenerilor are loc cu atât mai uşor, cu cât
plantele folosite sunt mai apropiate din punct de vedere sistematic. În silvicultură se obţin
cele mai bune rezultate când altoiul şi portaltoiul aparţin aceleiaşi specii. În cazul altoirilor
între specii sau genuri diferite, apar cazuri frecvente de incompatibilitate între parteneri.
Unele rezultate satisfăcătoare s-au obţinut şi în silvicultură prin altoirea unor specii înrudite,
cum ar fi laricele japonez cu laricele european, aninul negru cu cel alb etc.

2.2.7.1. Factori care influenţează procesul de prindere la altoire

Efectuarea operaţiilor de altoire într-un timp scurt, asigurarea unui contact perfect
între secţiunile celor doi parteneri componenţi altoiţi, împiedicarea pătrunderii apei şi aerului
între suprafeţele de contact, diferenţa de concentraţie între sucul celular al altoiului (care
trebuie să fie mai concentrat) şi acela al portaltoiului (care trebuie să fie mai diluat) sunt
factori care conduc la sporirea procentului de prindere la altoire. În ultimă analiză, prinderea
altoiului înseamnă, de fapt, concreşterea acestuia cu portaltoiul.

2.2.7.2. Epocile de altoire

Altoaiele se recoltează în timpul repausului vegetativ, din octombrie-noiembrie, până


în martie-aprilie, pentru altoirile de primăvară şi cu l-2 zile mai înainte, pentru altoirile de
vară, din luna august. La nevoie, altoaiele se păstrează în condiţii de umiditate şi temperatură
care să prevină creşterea lor, uscarea, încingerea sau degerarea.
În cazul speciilor mai delicate şi în primul rând al răşinoaselor, exemplarele altoite
sunt crescute, cel puţin o perioadă de început, în spaţii adăpostite (sere). La cele mai multe
foioase, altoirea se execută în câmp pe portaltoaie, crescute în secţia de repicaj.
În câmp, altoirile se execută primăvara sau vara, în funcţie de specie şi metoda
folosită. În sere, cu regim ecologic dirijat, altoirile pot fi executate în orice sezon.

2.2.7.3. Metode de altoire cu muguri

Altoirea în ochi este procedeul care foloseşte drept altoi un mugure (ochi), detaşat de
ramura purtătoare cu o placă de coajă şi puţin lemn. în vederea introducerii ochiului sub coaja
portaltoiului, pe tulpina acestuia din urmă se execută două incizii sub forma literei T, cea
transversală de 5-10 mm şi cea longitudinală de 3-4 cm. Este bine ca tăietura longitudinală să
treacă puţin deasupra celei transversale, pentru a uşura dezlipirea cojii şi introducerea
31
ochiului. La altoirea unor specii cu muguri mai mari, se recomandă tăietura în cruce pentru a
da posibilitatea aşezării ochiului la intersecţia inciziilor.
După epoca în care se execută, oculaţia poate fi de primăvară sau în ochi crescând şi
de vară sau în ochi dormind.
Altoirea în ochi crescând se execută după ce seva a început să circule, când coaja
portal toiului se dezlipeşte uşor. Pentru altoire se folosesc muguri de pe ramuri crescute în
anul precedent. Uneori, lăstarii, porniţi din muguri altoiţi, nu ajung până toamna să se
lignifice suficient. Totuşi, procedeul de altoire în ochi crescând poate fi aplicat cu succes la
specii forestiere repede crescătoare (plop, salcie, salcâm etc.).
Altoirea în ochi dormind se execută frecvent în luna august, folosindu-se muguri
formaţi în cursul aceleiaşi veri, din care lăstarii pornesc abia în primăvara anului următor.
Pentru oculaţie, ramurile de pe care se desprind mugurii, se recoltează în ziua altoirii.

2.2.7.4. Metode de altoire prin alipire

Altoirea prin apropiere presupune alipirea de portaltoi a unei ramuri-altoi, care se


detaşează de planta mamă numai după prindere. În sistemul de altoire cu ramură detaşată,
altoiul reprezintă un butaş, confecţionat dintr-un lujer iar oculaţia presupune desprinderea şi
folosirea unui mugure (ochi), ca altoi.
În cadrul sistemelor de altoire amintite, procedeele cele mai utilizate sunt următoarele:
Altoirea prin apropiere laterală presupune alipirea a două ramuri sau două tulpini de
puieţi, după ce, în prealabil, la ambii parteneri s-a înlăturat scoarţa şi un strat de lemn pe
porţiunea de sudură. Se are în vedere ca la altoi, pe partea opusă tăieturii, să se afle un
mugure axilar. După prindere, altoiul se detaşează de planta mamă printr-o tăietură practicată
sub punctul de sudură. Acest procedeu de altoire poate fi aplicat primăvara, înainte sau după
pornirea vegetaţiei.

2.2.8. Lucrări special de întreţinere a câmpurilor de altoire

Culturile forestiere din pepiniere sunt permanent expuse unor agenţi dăunători, a căror
acţiune provoacă adeseori pagube însemnate dacă nu se iau la timp o serie de măsuri
preventive şi curative. Daunele pot fi cu atât mai mari, cu cât culturile sunt mai tinere şi
speciile cultivate mai sensibile. Se ştie că nu toate speciile forestiere sunt dotate cu aceeaşi
rezistenţă la acţiunea factorilor dăunători. De aceea, pentru unele din ele, materialul de
plantat este crescut, tot timpul sau cel puţin o perioadă de început, în spaţii adăpostite.
32
În condiţiile climatice din ţara noastră, culturile forestiere din câmpul de altoire pot
suferi pagube provocate de factori biotici (reprezentaţi prin agenţi entomologiei,
criptogamici, bacteriologici şi de buruieni) şi factori abiotici (temperatură scăzută, arşiţă,
secetă, crusta solului).
Seceta, caracterizată prin lipsa sau insuficienţa apei în sol şi atmosferă, este
dăunătoare deoarece provoacă perturbări importante în desfăşurarea proceselor fiziologice,
care, prelungite în timp, determină moartea plantelor.
Seceta atmosferică se manifestă prin temperatură ridicată şi prin umiditatea relativă a
aerului scăzută (10-20%). Ea determină o transpiraţie exagerată care duce inevitabil la
ofilirea şi chiar la uscarea plantelor, când se depăşeşte capacitatea de absorbţie a apei din sol.
Pagube însemnate sunt provocate de vânturile fierbinţi şi uscate, care cauzează moartea
frunzelor inferioare, dezvoltate într-o atmosferă relativ mai umedă, fără mijloace de apărare
împotriva transpiraţiei.
Seceta solului este mai periculoasă pentru plantele cultivate. Ea apare în momentul în
care rezervele de apă de peste iarnă sunt epuizate, fără să fie recuperate din precipitaţiile
curente. Apa din sol se pierde prin evaporare directă şi prin consumul ei de către plantele
cultivate şi buruieni. Intensitatea pierderilor de apă prin evaporare directă depinde de
structura solului, gradul de afânare în stratul superficial, de tăria vântului, temperatură şi
umiditate atmosferică. Cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie variază în raport cu specia,
fenofaza de creştere şi mersul vremii.
Arşiţa din timpul zilelor senine de vară determină frecvent supraîncălzirea solului în
locurile puternic însorite. Temperatura în stratul superficial al solului de culoare închisă,
dogorit de soare, ajunge la 50 şi chiar la 60-70°C. Pământul astfel înfierbântat produce arsura
cojii la colet sau opăreşte pur şi simplu puieţii din primul an de vegetaţie. Pe de altă parte, la
temperaturi ce depăşesc 40°C, procesele fiziologice ale plantelor sunt mult stânjenite sau
chiar anulate.
Crusta, care se formează frecvent la suprafaţa solului, exercită o serie de influenţe
negative, directe sau indirecte, asupra culturilor din pepiniere. Ea se formează, de regulă,
după ploi abundente sau după irigări excesive, când apa cade în cantităţi mai mari decât se
poate infiltra. În această situaţie, stratul de pământ de la suprafaţa solului se înnămoleşte,
devenind fluid, iar după uscare se transformă într-o pojghiţă tare. Prin crusta formată, vârful
fragil al plantulelor străbate mai greu iar semănătura răsare cu întârziere. Prin contractare,
pojghiţa de pământ întărită exercită presiuni puternice asupra plantulelor abia răsărite,
provocând leziuni sau chiar retezarea coletului.
33
Pe de altă parte, crusta întrerupe porozitatea necapilară a solului şi astfel contribuie la
pierderea apei prin evaporare directă. Ea limitează, de asemenea, schimbul de gaze,
activitatea microorganismelor şi desfăşurarea normală a proceselor biochimice din sol.
La formarea crustei contribuie, în egală măsură, lipsa agregatelor structurale rezistente
la acţiunea apei şi prezenţa în procent ridicat a fracţiunilor argiloase fine. Distrugerea
agregatelor structurale şi prăfuirea pământului sunt cauzate, în mare măsură, de aplicarea
intensă şi des repetată a lucrărilor de întreţinere a solului prin praşile.
Îngrijirea culturilor din câmpul pepinierei cuprinde ansamblul de lucrări silvotehnice
care urmăresc prevenirea şi înlăturarea influenţelor negative ale diverşilor dăunători, cu
scopul de a asigura puieţilor cele mai bune condiţii de viaţă. Efectuarea la timp şi în bune
condiţiuni a lucrărilor de îngrijire a culturilor reprezintă garanţia obţinerii recoltelor bogate şi
de bună calitate.
Este necesar ca lucrările de îngrijire să înceapă îndată după instalarea culturilor,
toamna sau primăvara şi să fie aplicate sistematic până la recoltarea puieţilor. O atenţie
deosebită trebuie acordată culturilor din primul an de viaţă, care manifestă maximum de
sensibilitate la acţiunea factorilor dăunători.
În majoritatea cazurilor, lucrările de îngrijire vizează menţinerea solului într-o stare
lipsită de buruieni şi crustă, cu un regim aerohidric şi termic cât mai favorabil speciilor
cultivate. Este uşor de înţeles că, atunci când terenul pentru pepinieră a fost judicios ales,
semănăturile, bine şi la timp executate, într-un sol curat, raţional pregătit şi ameliorat,
lucrările de îngrijire a culturilor se simplifică foarte mult.

2.2.9. Unelte folosite la înmulţirea plantelor lemnoase

Gradinarii cu mai multa experienta nu pot renunta la fasonarea marginilor ranilor


provocate de taierile cu fierastraul, folosindu-se pentru aceasta de briceagul de altoit. Astazi
exista tendinta de renuntare la o astfel de fasonare si este aplicata doar atunci cand prin
folosirea unui fierastrau cu dinti grosolani scoarta s-a desprins in fibre in zona de taiere.
Fierastraul de grădină.
Rama metalica a cunoscutului bomfaier careia i se aplică o panză de fierastrau şi nu
una de bomfaier este mai practică în lucrarile de taiere pentru ca are posibilităţi de intindere
a pânzei, precum şi posibilitatea de rotire a planului pânzei la un unghi convenabil. In funcţie
de cât de bună este, panza va trebui ascuţita mai des sau mai rar. In perioadele lungi în care
nu este folosită, panza fierastraului trebuie relaxata si unsă cu vaselină.

34
Pe langă acest tip de fierastrău, mai este utilizat şi fierăstraul sabie. Acesta are un
maner, o lamă lată, usor curbata şi care se ingusteaza spre varf. Fierastraul sabie acţionează
numai la tragere si este mai folositor mai ales pentru taierile de la baza coroanei, acolo unde
se poate actiona de la sol. In timpul transportului, panza va fi protejată cu o aparatoare din
lemn care protejează dinţii de loviri si deformari. Cand este necesar, dintii se vor ascuti si se
va reface ceaprazul. Fierastraiele sabie sunt, de obicei, folosite la taieri mai grosolane. Este
bine ca ele sa dubleze bomfaierul.

35
CAPITOLUL III
ÎNMULŢIREA IN VITRO LA FAG

3.1. Laboratorul de culture în vitro

Laboratorul de microbiologie trebuie să aibă în dotare următoarele aparate şi


echipamente:
- robinet cu apă caldă şi rece, de preferinţă acţionat cu piciorul;
- hotă cu flux laminar sau nişă sterilizabilă, indispensabilă lucrărilor de microbiologie
- bec de gaz tip Bunsen pentru lucrul în zona sterilă din jurul flăcării cu con albastru şi
pentru - sterilizarea ansei
- etuvă pentru sterilizarea sticlăriei
- termostat bacteriologic pentru incubarea culturilor
- autoclav pentru sterilizarea mediilor de cultură şi pentru decontaminarea obiectelor
- baie de apă termostatată
- frigidere pentru conservarea mediilor şi a culturilor
- balanţe
- pH-metru
- microscoape

3.2. Mediile de cultură şi pregătirea lor

Mediul de cultură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:


- să corespundă din punct de vedere nutritiv,
- să aibă o concentraţie a substantelor dizolvate care să nu influenţeze negativ
schimburile ----- osmotice ale celulei
- să nu conţină substanţe toxice,
- să aibă un anumit pH
- să fie steril (lipsit de microorganisme vii), astfel încât să se dezvolte numai celulele
introduse prin inocul.
Mediile de cultură se folosesc în practica de laborator sau în practica industrială şi
sunt foarte diferenţiate în funcţie de scopul urmărit. În tehnica de laborator mediile se
folosesc pentru izolarea din mediul natural a diferitelor microorganisme, pentru obţinerea de

36
culturi pure, pentru întreţinerea culturilor selecţionate. În scopuri industriale, mediile de
cultură sunt utilizate pentru obţinere de biomasă sau a unor compuşi de natură microbiană.
După scopul utilizării lor, mediile de cultură se împart în:
- medii de cultură generale care asigură dezvoltarea unui mare număr de specii
- medii de cultură selective care permit dezvoltarea unui număr restrâns de
microorganisme
- medii de cultură de diferenţiere care permit separarea speciilor în funcţie de anumite
caractere biochimice
- medii de îmbogăţire destinate separării şi cultivării unor microorganisme
pretenţioase din punct de vedere nutritiv sau care se află în număr redus
- medii de conservare
- medii de cultură industriale
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, mediile de cultură se împart în 3
categorii:
- medii naturale (empirice) de origine animală sau vegetală, cu o compoziţie chimică
nedefinită în mod exact;
- medii sintetice: acestea sunt soluţii de substanţe chimice pure în apă distilată, cu o
compoziţie perfect determinată;
- medii semi-sintetice: sunt constituite din produse chimice bine definite, dar şi din
produse de origine naturală (cu compoziţie cunoscută).
Constituenţii principali ai mediilor de cultură sunt:
1. Extracte de carne şi macerate
Aceste produse, comercializate în formă concentrată sub denumirea de “extracte de
carne”, conţin în principal proteine puţin hidrolizate, glucide, săruri minerale, vitamine
hidrosolubile. Compoziţia lor variază în funcţie de carnea utilizată pentru preparare.
2. Extracte de drojdie
Aceste extracte, comercializate sub formă deshidratată, sunt preparate din drojdia de
bere, fiind utilizate ca sursă de aminoacizi şi de vitamine hidrosolubile (vitamine din
complexul B).
3. Peptone şi hidrolizate
Peptonele reprezintă un amestec de compuşi solubili în apă care provin în urma
acţiunii enzimelor asupra materialului proteic. Pot fi: peptonă pepsică din carne, peptonă
tripsică din cazeină (cu conţinut crescut în triptofan), peptonă pancreatică de cazeină, peptonă
tripsică de carne, peptonă papainică de soia, peptone compuse.
37
Hidrolizatele sunt peptone obţinute în urma acţiunii compuşilor anorganici asupra
proteinelor (acid clorhidric de ex.). Cel mai des întrebuinţat este hidrolizatul acid de cazeină,
conţinând aminoacizii constitutivi ai cazeinei din lapte.
4. Agar-agarul sau geloza
Agar-agarul denumit şi geloză este un extract de alge roşii (Rhodophyceae) din genul
Gelidium şi Gracilaria, recoltate în mările Japoniei sau ale Noii Zeelande. Se dizolvă în apă la
o temperatură în jur de 900C şi se solidifică sub 450C, fiind utilizat pentru solidificarea
mediilor de cultură. Nu este degradat de microorganismele obişnuite. Este comercializat în
forma sa iniţială deshidratată, numit “agar fibre” (foarte impur), sub formă de paiete (mai
puţin impur), sau sub formă de pulbere.
Numeroase firme sunt specializate în producerea şi comercializarea mediilor de
cultură de laborator (firma Difco, Merck, Biokar, Oxoid).

3.3. Sterilizarea şi asepsia la culturile în vitro

Pentru determinarea caracteristicilor fizice, chimice şi bacteriologice ale unor probe,


recipientele de sticlă cu care se va lucra trebuie să fie spălate succesiv cu apă, detergent,
amestec sulfo-cromic şi apă distilată.
Detergenţii care conţin fosfaţi nu trebuie folosiţi pentru curăţirea recipientelor în care
se prelevrează probe pentru determinarea conţinutului de fosfaţi sau de detergenţi anionici.
Recipientele fabricate din materiale plastice se vor curăţa în general umplându-se cu
HNO3 1M sau HCl 1M, lăsându-se 1-2 zile şi apoi spălându-se cu apă şi apă distilată

3.4. Agenţii sterilizanţi

Recipientele de sticlă opacă folosite pentru prelevarea probelor destinate determinării


conţinutului de pesticide, ierbicide şi rezidurile lor trebuie spălate succesiv cu apă, detergent,
apă şi apă distilată, iar apoi uscate în etuvă. După răcire recipientele se vor clăti cu hexan şi
eter etilic şi se vor usca şi în curent de aer.
Sterilizarea flacoanelor se va face după ce acestea au fost spălate, limpezite şi uscate.
Partea superioară a flacoanelor cu dopuri de sticlă se va înfaşura în hârtie, care va fi
legată cu o sfoară de gâtul sticlei. Între dop şi gâtul flaconului va fi introdusă o faşie de hârtie
sau o sfoară.

38
Sterilizarea se va face în etuvă, în mediu uscat la o temperaură de 180 grade Celsius
timp de o oră sau în autoclava, în mediu umed, la 1 atm, la o temperatură de 121 grade
Celsius, timp de 20 minute.
În cazul determinării numărului de bacterii coliforme sterilizarea se va desfăsura după
următoarea procedură:
Suportul pentru filtru se sterilizează în autoclava timp de 30 de minute la 121 grade
Celsius împachetat în hârtie împreună cu flaconul conic cu tub lateral.Cutiile Petri, cilindri
gradaţi şi pipetele se vor împacheta în hârtie şi se vor steriliza în etuvă la 180 grade Celsius,
timp de o oră. Rondelele de hartie de filtru se introduc în cutiile Petri care se împachetează în
hartie şi se sterilizează în etuvă ca şi acestea. Membranele filtrante se vor steriliza conform
indicaţiilor de lucru ale furnizorului.
În cazul Mediului Cetrimid Agar:

Se dizolvă componentele la cald în apă, se corecteaza pH-ul la 7.2, se filtreză prin


vată, se repartizează în flacoane, se sterilizează la 120 grade Celsius timp de 20 minute. În
cazul mediului agar dezoxicolat lactoza sterilizarea se va face la 115 grade Celsius.
Pentru evitarea contaminării mediilor de cultură utilizate în analiza microbiologică
sau în obţinerea culturilor microbiologice, sticlăria de laborator trebuie ambalată şi sterilizată
corespunzător. Sterilizarea se efectuează la etuvă (sau pupinel), iar materialele supuse acestei
operaţii trebuie să fie curate şi împachetate în hârtie sau aşezate în conteinere metalice
închise. Sterilizarea uscată se poate aplica pentru articole din sticlă (plăci Petri, baloane,
pipete, eprubete), obiecte din porţelan, instrumentar metalic fără suduri în cositor, pulberi
uscate etc. Aerul fiind slab conducător de căldură, sterilizatorul trebuie să uniformizeze
temperatura şi să asigure pătrunderea aerului fierbinte în obiectele de sterilizat. În calcularea
timpului de sterilizare uscată trebuie avute în vedere următoarele etape:
- perioada de încălzire la temperatura de sterilizare, socotită în general o oră;
- perioada de menţinere a temperaturii de sterilizare;
- perioada de răcire în care scăderea temperaturii trebuie realizată treptat pentru
evitarea spargerii obiectelor de sticlă prin şoc termic, aprox. 2 ore.

3.5. Contaminările şi detectarea lor

Acest lucru se bazează pe faptul că rata de multiplicare a viruşilor este mai mică decât
diviziunea celulară a plantei în vârfurile de creştere. Astfel, dacă se prelevează porţiuni din

39
vârful de creştere de 0.1-0.3 mm (meristem), plantele rezultate vor fi în permanenţă
sănatoase. Meristemul se trece în vase speciale pe un mediu de cultură şi de aici începe
multiplicarea plantelor 'in vitro'. Este o metodă prin care se obţin un numar foarte mare de
plante sănatoase în timp foarte scurt. Se practică în mod obişnuit 12-15 subculturi, după care
procesul de multiplicare se reia de la început.

3.6. Fazele (micro) însuşirii în vitro

Tehnologia pentru obţinerea materialului de înmulţire liber de viruşi, trebuie să


respecte cu stricteţe următoarele etape:
- Alegerea şi recoltarea materialului biologic iniţial;
- Testarea serologică a materialului biologic iniţial şi identificarea plantelor virozate;
-Alegerea metodei de devirozare:
1. Termoterapia plantelor virozate şi cultura in vitro a explantelor;
2. Cultura in vitro a diferitelor tipuri de explante;
- Înrădăcinarea şi aclimatizarea minilăstarilor obţinuţi prin multiplicare in vitro;

3.7. Devirozarea materialului săditor

De gradul de dotare a laboratorului permite perfecţionarea biotehnologiilor de


devirozare şi înmulţire în vitro a plantelor în scopul creşterii valorii biologice a materialului
săditor la nivelul standardelor internaţionale. Tehnologia are la baza metode originale de
regenerare a plantelor din explante de diferite origini; pentru fiecare tip de explant utilizat vor
fi stabiliţi parametri specifici de cultură în vitro. Se vor face analize ultramicroscopice pentru
stabilirea gradului de sănătate.
Producerea materialului săditor pe baza unei tehnologii eficiente de devirozare şi
multiplicare permite alinierea României la reglementările Uniunii Europene în vigoare, în
paralel cu selecţia genetica a soiurilor, aceasta devenind obligatorie din punct de vedere
sanitar.

40
3.8. Microaltorirea în vitro

Constă în altoirea în condiţii aseptice a unui apex meristematic pe un portaltoi


obţinutdin seminţe sau din minibutaşi.Portaltoii folosiţi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
-să posede seminţe cu o bună capacitate germinativă pe mediile de cultură;
-minibutaşul să aibă ţesuturi elastice şi turgescente;
-minipuietul să posede cambiu activ, uşor depistabil;
-ţesuturile să fie rezistente la oxidare;
-să posede un aparat radicular bine format, capabil să crească în mediul de cultură.
Portaltoiul poate fi obţinut din seminţe. În acest sens seminţele sunt scoase din
stareade latenţă fie prin tratamente cu fitohormoni (citochinine şi gibereline), sau prin
tratamente cutemperaturi scăzute. Se înlătură apoi endocarpul, iar apoi se determină
viabilitatea seminţelor prin imersie timp de câteva ore, a unor probe de seminţe într-o soluţie
de clorură de 2,3,5 trifenil-tetrazoliu, 1%. Viabilitatea seminţelor este evidenţiată prin
culoarea ţesuturilor seminţelor în culoare roşu intens.
Materialul este apoi sterilizat prin imersie în alcool 70% cca 1 min., urmat de imersia
în hipoclorit de sodiu 7% timp de 20 minute, iar în final se clătesc seminţele în cinci
reprizecu apă distilată sterilă.
Germinarea seminţelor se face pe mediu Murashige-Skoog solidificat cu 7 g/l
agar.Incubarea se face la 22-24 C, la întuneric.
Portaltoii se pot obţine şi din minibutaşi, care, sub formă de fragmente uninodale
se prelevează de pe plante libere de viroze.
Pregătirea altoiului. Altoiul constă dintr-un apex meristematic provenit fie din
lăstaricrescuţi in vitro, fie de la lăstari sau ramuri in vivo
.Altoirea propriu-zisă se face prin înlăturarea cotiledoanelor de la portaltoii obţinuţi
dinseminţe care apoi sunt secţionaţi transversal. Se secţionează de asemenea,
transversal portaltoii vegetativi. Apexul meristematic, de dimensiuni foarte reduse se
detaşează şi seaşează pe zona cambială a portaltoiului secţionat.Planta altoită se trece apoi
într-un vas steril, pe mediu lichid pentru a asigura o atmosferăsaturată în umiditate.
Aclimatizarea se realizează când minialtoiul atinge 1,5-2,5 cm lungime, prin transplantarea
plantei altoite în condiţii normale.

41
CAPITOLUL IV

4.1. Scoaterea şi depozitarea materialului săditor fără pământ pe


rădăcini

Această lucrare este foarte importantă pentru evoluţia ulterioară a plantelor şi de aceea
se acordă atenţie tehnicilor de manipulare, transport şi depozitare, astfel încât să nu se
producă distrugeri sistemului radicular sau părţii aeriene.
Materialul săditor standard se scoate:
• fără pământ pe rădăcini la:
o arbuşti foioşi cu frunze căzătoare
o arbori foioşi (exceptând speciile sensibile)
• cu pământ pe rădăcini la:
o arbori foioşi sensibili la transplantare: Albizia, Betula, Cercis, Liriodendron,
Magnolia
o arbori şi arbuşti coniferi
o arbuşti foioşi cu frunze persistente
Arborii şi arbuştii produşi cu talie mare (vârstă mare) se scot obligatoriu cu pământ pe
rădăcini. De asemenea, varietăţile de arbori şi arbuşti valoroase, obţinute prin altoire se scot
cu pământ pe rădăcini.
Lucrarea de scoatere semimecanizată presupune dizlocarea rădăcinilor cu ajutorul
unui plug special (reglat în funcţie de specie la adâncimea potrivită de tăiere) şi apoi restul
operaţiilor se fac manual - recuperarea plantelor, scuturarea de pământ, fasonarea, sortarea pe
mărimi şi legarea în pachete.
După scoatere, materialul etichetat se livrează imediat, pentru a fi plantat în alte secţii
de formare sau se depozitează. Pentru depozitare, materialul se stratifică în şanţuri sau în
cofraje speciale construite afară sau în depozite. Adâncimea de stratificare este în funcţie de
mărimea rădăcinilor. Pachetele se aşează înclinat pe peretele şanţului şi se acoperă cu
pământ.

42
4.2. Scoaterea şi păstrarea materialului săditor cu ballot de pământ

Materialul săditor cu pământ pe rădăcini poate fi scos oricând din teren, însă prinderea
este optimă şi evoluţia ulterioară a plantelor este favorabilă, dacă se respectă următoarele
perioade:
- foioase cu frunze persistente – martie-mai sau septembrie-decembrie
- conifere – martie-aprilie sau septembrie –octombrie
- plantele de talie mare (vârstă mare) – octombrie-aprilie
Înainte de scoatere, partea aeriană a plantei se leagă (cu materiale care nu rănesc
scoarţa) pentru a o feri de eventualele răni şi a uşura lucrul pe lângă aceasta. Operaţia de
scoatere a plantelor poate fi făcută manual, pentru cantităţi mici de material sau mecanizat, în
cazul unei cantităţi mari.
Scoaterea mecanizată se execută cu maşini speciale prevăzute cu lame de tăiere
curbate sau verticale. Aceste lame au dimensiuni diferite, în funcţie de mărimea balotului.
Maşinile pot face scoaterea cu balot, transportul şi replantarea plantelor în secţia de formare a
materialului de talie mare sau transportul până la locul de depozitare.
Ambalarea balotului de pământ se face manual.
Depozitarea plantelor cu pământ pe rădăcini se face balot lângă balot, cu acoperirea
acestora cu paie, rumeguş sau pământ. Pentru depozitarea de lungă durată este necesară
asigurarea umidităţii la nivelul balotului.

43
CAPITOLUL V
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

5.1. Concluzii

Cunaşterea modului de obţinere a puieţilor de fag (Fagus sylvatica) este esenţială în


dezvoltarea pădurilor din românia. Fagul ocupă cea mai mare suprafaţă în românia este
considerat cel mai superior din din punct de vedere calitativ dintre speciile aparţinătoare
genului Fagus.
Fagul reprezintă o importantă sursă de hrană pentru vânatul care se găseşte în zona de
câmpie-munte mistreţ.
Pentru o conduită bună în ceea ce priveşte gospodărirea optimă, cantitativă şi
calitativă a pădurilor ăn lume, cunoaşterea simplelor caractere ale unei specii de dezvoltare şi
caracterele fizico morfologice duc la valorificarea maximă a potenţialului unei regiuni
forestiere.
Toate aceste cerinţe trebuiec cunoscute de către un silvicultor, personal din
pepinierele dendrologice sau ingineri în amenajări de spaţii verzi. Executarea lucrărilor de
înmulţire a stejarului practic tehnologia de obţinere a materialului săditor face ca pe viitor să
nu mai existe greşeli în ceea ce priveşte producerea de puieţi.

5.2. Recomandări

Ca recomandare, întradevăr trebuie respectată şi cerinţa evoluţiei dar mai presus de


aceasta trebuie respectată şi valorile pădurii, prin a nu ne opri din înmulţire, plantare şi
îngrijire a speciilor de valoare silviculturală.

44
BIBLIOGRAFIE

1. Vlad I., Tehnologii de obţinere a plantelor lemnoase, Note de curs. Editura


Universităţii din Oradea, Oradea 2012 – 2013;
2. Mănescu Cristina, Arboricultură ornamentală, Note de curs. Bucureşti 2010;
3. Florin Stănică, Monica Dumitraşcu, Velicia Davidescu – Înmulţirea plantelor
horticole – Editura Ceres -2002,
4. www.swsbm.com/images
5. www.agenda.ro
6. www.peisagistica.usamv.ro
7. www.wikipedia.org

45