UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SCREENINGUL
SINDROMULUI METABOLIC ŞI
RISCULUI CARDIOMETABOLIC
IN JUDEŢUL BIHOR

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific,
Prof.univ.Dr. Amorin POPA

Doctorand,
FERICIAN ANCA CRISTINA
 Oradea
2015

CUPRINS

Lista de abreveri ......................................................................................................... 6

Introducere .................................................................................................................. 7

Partea I-a
STADIUL CUNOAŞTERII

Cap.I. Date actuale privind sindromul metabolic ................................................... 10

1.1. Epidemiologie ........................................................................................................ 10
1.2. Definiţie ................................................................................................................. 12
1.3. Factori de risc ....................................................................................................... 13
1.3.1. Factorii genetici ......................................................................................... 13
1.3.2. Factorii de mediu ...................................................................................... 14
1.3.3. Factorii hormonali ..................................................................................... 15
1.4. Elemente de fiziopatologie .................................................................................... 16
1 4.1. Insulinorezistenţa – hiperinsulinism ......................................................... 16
1.4.2. Modificarea glicemiei bazale .................................................................... 17
1.4.3. Obezitatea abdominală ............................................................................. 18
1.4.4. Dislipidemia aterogenă ............................................................................. 19
1.4.5. Modificarea tensiunii arteriale .................................................................. 21
1.4.6. Steatohepatita nonalcoolică ..................................................................... 23
1.4.7. Statusul protrombotic şi proinflamator .................................................... 25

Cap.II. Sindromul metabolic şi bolile asociate frecvente ....................................... 27

2.1. Sindromul metabolic şi cancerul ........................................................................... 27
2.2. Sindromul metabolic şi afecţiunile renale ............................................................. 29
2.3. Sindromul metabolic şi sindromul ovarului polichistic ......................................... 30
2.4. Sindromul metabolic şi afecţiunile cardiovasculare .............................................. 32
2.5. Sindromul metabolic şi prediabetul ...................................................................... 34

2
Cap.III. Sindromul metabolic şi riscul cardiometabolic în practica curentă ........ 37
3.1. Riscul cardiometabolic global ............................................................................... 37
3.2. Diagnosticarea sindromului metabolic în practica curentă ................................... 38
3.3. Screeningul sindromului metabolic şi al riscului cardiometabolic ........................ 42
3.4. Estimarea riscului cardiovascular .......................................................................... 43
3.5. Prevenţia sindromului metabolic .......................................................................... 45

Partea a II-a
CERCETĂRI PROPRII

Cap.IV. Ipoteza de lucru. Obiective .......................................................................... 48

4.1. Ipoteza de lucru. Scopul lucrării ............................................................................ 48
4.2. Obiective ............................................................................................................... 48

Cap.V. Material şi metode ......................................................................................... 49

5.1. Material ................................................................................................................. 49
5.2. Metode .................................................................................................................. 50

Cap.VI. Rezultate ....................................................................................................... 59

6.1. Prevalenţa factorilor de risc pentru sindrom metabolic ........................................ 59
6.1.1. Caracteristicile lotului ............................................................................... 59
6.1.1.1. Distribuţia cazurilor în funcţie de sex ........................................... 59
6.1.1.2. Distribuţia cazurilor în funcţie de vârstă ....................................... 60
6.1.1.3. Distribuţia cazurilor în funcţie de mediu ...................................... 61
6.1.2. Antecedente heredo-colaterale ................................................................ 62
6.1.3.. Stilul de viaţă ............................................................................................ 63
6.1.3.1. Alimentaţia ................................................................................... 63
6.1.3.2. Activitatea fizică .......................................................................... 64
6.1.3.3. Fumatul ......................................................................................... 65
6.1.3.4. Consumul de alcool ...................................................................... 66
6.1.4. Patologia asociată ..................................................................................... 67
6.1.4.1. Hipertensiunea arterială ............................................................... 68
6.1.4.2. Diabetul zaharat ........................................................................... 70
3
 6.1.4.3. Dislipidemia .................................................................................. 72
6.1.4.4. Status ponderal ............................................................................ 73
6.1.5.5. Circumferinţa abdominală ............................................................ 74
6.1.5. Profilul lipidic ............................................................................................ 75
6.1.6. Profil glicemic ........................................................................................... 76
6.1.7. Controlul metabolic la diabetici ................................................................ 77
6.1.8. Concuzii .................................................................................................... 77
6.2. Prevalenţa sindromului metabolic ........................................................................ 79
6.2.1. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de sex ................................. 82
6.2.2. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de vârstă ............................ 83
6.2.3. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de mediu ............................ 84
6.2.4. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de antecedentele heredo-
colaterale ............................................................................................................ 85
6.2.5. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de stilul de viaţă ................. 86
6.2.5.1. Alimentaţia ................................................................................... 86
6.2.5.2. Activitatea fizică ........................................................................... 87
6.2.5.3. Fumatul ......................................................................................... 88
6.2.5.4. Consumul de alcool ...................................................................... 89
6.2.6. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de patologia asociată ......... 90
6.2.6.1. Hipertensiunea arterială ............................................................... 90
6.2.6.2. Diabetul zaharat ........................................................................... 92
6.2.6.3. Dislipidemia .................................................................................. 93
6.2.6.4. Obezitatea .................................................................................... 95
6.2.7. Concuzii .................................................................................................... 96
6.3. Riscul cardiovascular la pacienţii cu sindrom metabolic...................................... 98
6.3.1. Riscul cardiovascular în funcţie de sex ..................................................... 98
6.3.2. Riscul cardiovascular în funcţie de vârstă ................................................. 99
6.3.3. Riscul cardiovascular în funcţie de mediu ................................................. 100
6.3.4. Riscul cardiovascular în funcţie de stilul de viaţă ..................................... 101
6.3.4.1. Alimentaţia ................................................................................... 101
6.3.4.2. Activitatea fizică ........................................................................... 102
6.3.4.3. Fumatul ......................................................................................... 103
6.3.4.4.. Consumul de alcool ..................................................................... 104
6.3.5. Riscul cardiovascular în funcţie de patologia asociată .............................. 105
6.3.5.1. Hipertensiunea arterială ............................................................... 105
4
 6.3.5.2. Diabetul zaharat ........................................................................... 106
6.3.5.3. Dislipidemia .................................................................................. 107
6.3.5.4. Status ponderal ............................................................................ 108
6.3.5.5. Circumferinţa abdominală ............................................................ 109
6.3.6. Riscul cardiovascular în funcţie de profilul lipidic ................................... 110
6.3.7. Riscul cardiovascular în funcţie de profilul glicemic ............................... 111
6.3.8. Riscul cardiovascular la pacienţii cu sindrom metabolic .......................... 112
6.3.9. Concuzii .................................................................................................... 112

Cap.VII. Discuţii ........................................................................................................ 115

Cap.VIII. Concluzii ..................................................................................................... 119

Bibliografie .................................................................................................................. 121

Anexe. Lucrări publicate ............................................................................................ 139

5
Lista de abrevieri

AAD Asociaţia Americană de Diabet

ASCE The American Association of Clinical Endocrinologists
BCV Boli cardiovasculare
DECODE Diabetes Epidemiology: Collaborative Analysis of Diagnostic Criteria Europe
DZ Diabet zaharat
EADS Asociaţia Europeană pentru studiul Diabetului
EGIR European Group for the study of Insulin Resistance
IDF International Diabetes Federation
IGF Insulin-like binding protein
IMC Indice de masă corporală
IR Insulinorezistenţă
NCEP ATP III The National Cholesterol Education Program Adult Treatment Panel III
OA Obezitate abdominală
OMS Organizaţia Mondială a Sămătăţii
PCOS Sindromul ovarului polichistic
SM Sindrom metabolic
TTGO Testul de toleranţă la glucoză
WHO World Health Organization

6
Introducere

Sindromul metabolic reprezintă o entitate care se referă la apariţia mai multor

factori de risc cardiovasculari cunoscuţi, precum insulinorezistenţa, obezitatea abdominală,
dislipidemia aterogenă şi hipertensiunea. Luând în considerare caracteristicile centrale ale
sindromului metabolic şi felul în care sunt asociate, am putea înţelege mai bine
caracteristicile care stau la baza fiziopatologiei, precum şi a afecţiunii patogenetice [1].

O definiţie comprehensivă a sindromului metabolic şi a caracteristicilor sale

primare ar putea să faciliteze cercetările viitoare şi să aducă perspective noi în ceea ce
priveşte tratamentul farmacologic sau a schimbării stilului de viaţă [2].

Medicii şi cercetătorii cunosc de mult timp motivele pentru care o persoană poate
prezenta riscul de a dezvolta boală cardiovasculară. Aceşti factori de risc pot să aibă în
vedere o moştenire pe linie familială (boli coronariene premature, hipertensiune,
hiperlipidemie, diabetul şi fumatul). Vârsta este şi ea un factor care poate creşte riscul de
boală cardiovasculară, deasemenea riscul fiind mai mare pentru persoanele de sex masculin
şi persoanele cu status post menopauză [3].

Unele din aceste riscuri pot fi modificate: spre exemplu renunţarea la fumat, în
schimb predispoziţia genetică nu poate fi modificată. Modificarea stilului de viaţă şi
sporirea activităţii fizice, pot să reducă riscul de boală cardiovasculară.

Sindromul metabolic este combinaţia dintre hiperglicemie/insulinorezistenţă,

obezitate abdominală şi dislipidemie. Conceptul de sindrom metabolic are mai multe
utilizări practice: una din acestea ar fi că zilnic se identifică/ evaluează pacienţi cu risc
ridicat de boală cardiovasculară [4] .

în prezent, există mai multe studii epidemologice asupra sindromului metabolic

concentrându-se asupra răspândirii acestuia în diverse populaţii, precum şi importanţa
riscului de boală cardiovasculară şi asocierea acestuia cu alte afecţiuni precum: ficatul
gras, colesterolul din calculii biliari, sindromul ovarului polichistic, sindromul de apnee în
somn şi gută. Astfel de studii pot veni în ajutorul înţelegerii nu doar a condiţiei
fiziopatologice, dar şi asupra bazei genetice prin abordări geonomice [5].

7
 Rezistenţa la insulină sau insulinorezistenţa (IR) reprezintă fenomenul de
diminuare treptată şi îndelungată a sensibilităţii celulelor faţă de principalul hormon
pancreatic. Fenomenul rezistenţei la insulină apare ca o consecinţă a reducerii numărului
receptorilor de insulină, de pe suprafaţa celulelor, în special al celor hepatice şi musculare,
după teoria clasică. E. Marsaudon arată că de fapt receptorii de la nivelul ţesutului adipos
sunt cu mut mai mult afectaţi, constatându-se o diminuare numerică cu 30% şi o
deteriorare a activităţii celor rămaşi.

Adipozitatea viscerală cauzează o descreştere a asimilării insulinei mediate prin

glucoză, şi este clar asociată cu insulinorezistenţa.

Trăsătura principală a dislipidemiei aterogene este nivelul ridicat din plasma a TG,
nivelul scăzut a colesterolului HDL şi nivelul crescut al colesterolului LDL.

Disfuncţia endotelială este un marker timpuriu al aterosclerozei şi o cauză a

permeabilităţii vasculare crescute, a riscului de tromboză, adeziune leucocitară, proliferare
a musculaturii netede vasculare şi, totodată, favorizează un status vasoconstrictiv şi
proinflamator.
Disfuncţia endotelială este definită ca un dezechilibru între factorii vasodilatatori şi
cei vasoconstrictori produşi de celulele endoteliale, sau cu efect asupra acestora. [6].
Astfel putem afirma că trăsăturile primare ale sindromului metabolic sunt:
insulinorezistenţa, obezitatea abdominală, dislipidemia aterogenă şi hipertensiunea
arterială. Aceste circumstanţe sunt corelate şi au mediatori comuni, căi comune şi
mecanisme fiziopatologice comune. O definiţie comprehensivă a sindromului metabolic,
redată cât mai simplu, ar fi alcătuită numai din aceste trăsături enumerate [7].

Astfel sindromul metabolic poate fi caracterizat prin risc cardiovascular ridicat şi

debutul diabetului zaharat. Studiile epidemologice au stabilit că diabetul zaharat,
hiperlipidemia şi obezitatea, cresc riscul de boală cardiovasculară. Totuşi, mecanismul
precis prin care dezordinea metabolică creşte şansele de a dezvolta arterioscleroză, nu se
cunoaşte. Studiile asupra sindromului metabolic ne-ar putea face să înţelegem elementele
de bază ale mecanismului biologic, care duce la aparitia de boli cardiovasculare.
Cercetările din ultima vreme scot la iveală faptul că atât factorii de risc, cât şi metodele de
schimbare a stilului de viaţă trebuie făcute cunoscute populaţiei, pe scară largă, pentru a
preveni cele enumerate în rândurile de mai sus [8].

8
 Partea I-a

STADIUL CUNOAŞTERII

9
Capitolul I

DATE ACTUALE PRIVIND SINDROMUL METABOLIC

1.1. Epidemiologie

Obezitatea abdominală şi excesul în greutate sunt în zilele noastre predominante în

întreaga lume şi se asociaza cu un risc ridicat de a dezvolta comorbidităţi cardiovasculare
sau chiar mortalitate. Obezitatea abdominală este de regulă asociată cu mai multe tulburări
metabolice, printre care hipertensiune arterială, devieri caracteristice lipidelor (lipoproteine
cu densitate crescută şi trigliceride crescute) şi valori glicemice crescute, la baza cărora stă
rezistenţa la insulină care conferă o susceptibilitate crescută la risc cardiovascular. O
abordare multidisciplinară este necesară, care include schimbări ale stilului de viaţă,
abordări farmacologice şi chirurgicale [5].
În ultimele decenii, stilul de viaţă nesănătos al populaţiei, caracterizat prin
sedentarism şi consumul crescut de calorii au dus la creşterea incidenţei atât a obezităţii
abdominale cât şi a diabetului zaharat de tip 2.
Obezitatea abdominală a devenit o epidemie în lumea întreagă; excesul în greutate
şi obezitatea abdominală s-au răspândit atât în rândul adulţilor cât şi al copiilor, acest lucru
putând fi observat în întreaga lume [2, 3]. Conform datelor CDC/NCHS din 2009-2010,
35,7% din populaţia adultă a Americii era obeză, şi aproape 6 % aveau IMC-ul mai mare
de 40, de asemenea o mare parte din populaţia tânără suferea de obezitate abdominală.
Aceste procentaje se găsesc cu precădere la persoanele de sex masculin şi la
subgrupa de oameni care au venituri scăzute şi o slabă pregătire educaţională [3].
Este de asemenea cunoscut faptul că IMC >25 indică un risc ridicat de a dezvolta
comorbiditate cardiovasculară şi deces (boli coronariene, insuficienţă cardiacă, infarct,
tromboembolism , filibraţie atrială) [4].
Totuşi, aceiaşi cantitate de ţesut adipos ar putea da un profil diferit de risc
cardiovascular, în funcţie de distribuţia de ţesut adipos. Astfel, după cum a fost demonstrat
acum două decenii, un surplus de grăsime abdominală şi viscerală va avea ca şi consecinţă

10
un risc cardiovascular mult mai crescut, în comparaţie cu un ţesut adipos cu o distribuţie
non viscerală şi subcutanată [5].
De la descrierea iniţială făcută de Reaven [6], diferite criterii au fost folosite pentru
a identifica acest sindrom, diferenţa majoră se referă la măsurarea obezităţii centrale.
Definiţia propusă în 1998 de Organizaţia Monsială a Sănătăţii (OMS) pune accent pe
insulinorezistenţă ca principalul factor de risc [7]. O problemă majoră care îngrijorează
OMS, este aplicabilitatea tratamentului în diferite grupuri etnice, mai ales în cazul
obezilor. Federaţia Internaţională de Diabet, a propus un nou set de criterii care are la bază
norme de selecţie etnică/ rasială [8]. Trăsătura predominantă a sindromului metabolic este
obezitatea. Sindromul metabolic se dezvoltă în mod alarmant în întreaga lume [9, 10],
aproximativ un adult din 4 sau 5, în funcţie de ţară, suferind de sindrom metabolic. S-a
estimat că la persoanele de peste 50 de ani, sindromul metabolic este mai des întâlnit
afectând mai mult de 40% din populaţia Americii, şi aproape 30% din populaţia Europei
[11, 12].
Dacă efectele sindromului metabolic sunt datorate unor tulburări multiple ale
organismului sau dacă provin din stilul de viaţă al individului, sunt două teze încă în
dezbatere. Cu toate acestea există suficiente date, care să confirme un risc ridicat de boală
cardiovasculară la persoanele afectate de sindromul metabolic în absenţa unor factori de
risc de bază [13, 14]. Obezitatea este un factor central pentru boala cardiovasculară atunci
când este asociată cu sindromul metabolic [15]. În anul 1998, Reaven a postulat pentru
prima oară „sindromul X”, care în prezent se numeşte Sindromul Metabolic [16]. Reaven
a observant pericolul pentru populaţia Americi în momentul în care a asociat mai mulţi
factori care determinau dezvoltare de boală cardiovasculară: intoleranţa la glucoză, nivel
crescut al trigliceridelor şi al LDL colesterolului, hiperinsulinemie etc. [16, 17].
Ulterior, alte anormalităţi au fost descoperite, mai ales riscul crescut de protomboză
şi modificarile inflamatorii cronice, acestea fiind adăugate la definiţia Sindromului
Metabolic. Mai târziu obezitatea abdominală a devenit „nucleul” pentru sindrom [18, 19].
Deoarece anomaliile care sunt în legătura cu IR se găsesc la pacienţi cu obezitate
abdominală [20, 21], iar IR este considerată a fi nucleul sindromului metabolic, obezitatea
abdominală este indiciul clinic cel mai important [22].

11
1.2. Definiţie

Prima definiţie a Sindromului Metabolic a fost propusă de OMS, în 1998 [23].

Definiţia dată de OMS a fost prima care a reuşit să combine elementele cheie ale
sindromului metabolic şi anume: insulinorezistenţa, obezitatea abdominală, dislipidemia şi
hipertensiunea. Mai multe definiţii au fost formulate după aceasta, în ultimii 15 ani. Totuşi
cele mai utilizate definiţii sunt cele formulate de OMS şi de National Cholesterol
Education Program Expert Panel on Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood
Cholesterol Adult Treatment Panel III şi de către International Diabetes Federation (IDF)
[24, 25]. Sindromul metabolic este o boală corelată cu multiplii factori de risc
cardiovascular şi diabet zaharat. Aceşti factori includ: valori glicemice ridicate, valori
crescute ale tensiunii arteriale şi ale trigliceridelor serice; nivel scăzut a lipoptoteinelor cu
densitate ridicată (HDL); obezitate (în special adipozitate abdominală). În ultima decadă,
reprezentanţii IDF, au făcut numeroase încercări de a rezolva diferenţa dintre definiţiile
sindromului metabolic. În 2009 o definiţie general acceptată a sindromului metabolic a fost
publicată [ 26].
Numeroase studii care analizează sindromul metabolic au început de la constatarea
că pacienţii cu diabet zaharat au o predispoziţie crescută pentru cancer [27, 28] şi un
prognostic mult mai grav [29-34] odată ce au fost diagnosticaţi. Studiile au confirmat
existenţa unei legături strânse între sindromul metabolic şi diferitele tipuri de neoplazii,
asocieri frecvente fiind identificate în special cu cancerul cerebral [35], mamar [36], la
nivelul gâtului [37], colorectal [38-41], hepatic [41, 42], pancreatic [43, 44] şi cancer de
prostată [45, 46]. Deşi aceste asocieri au fost prima dată identificate la pacienţi cu vârstă
mijlocie, studiile ulterioare au demonstrat incidenţa crescută a neoplaziilor şi la pacienţii
vârstnici [47].
Deşi obezitatea abdominală şi insulinorezistenţa însumează cauzele principale ale
sindromului metabolic, mulţi alţi factori fiziopatologici, precum adipocitokinele
proinflamatorii, hiperuricemia, oxidul nitiric şi stresul oxidativ, pot contribui la un
potenţial risc cardiovascular asociat sindromului metabolic. Pe de altă parte, creşterea
adipocitokinelor antiinflamatorii, precum adiponectină şi a mecanismelor antioxidante, ar
putea să ofere protecţie contra bolilor cardiovasculare.
În prezent, publicaţii speciale despre sindromul metabolic, cercetări originale
publicate în articole de specialitate, precum şi recenzii asupra anumitor cercetări,
contribuie la efortul continuu de a înţelege fiziopatologia sindromului metabolic şi
strategiile care se pot aplica pentru atenuarea acestuia.
12
1.3. Factori de risc

1.3.1. Factorii genetici

Factorii genetici pot să influenţeze fiecare componentă individuală a sindromului
metabolic şi chiar sindromul în sine. Persoanele care au avut în familie membrii care au
suferit de obezitate abdominală, diabet zaharat de tip 2 sau insulinorezistenţă, le creşte în
mod semnificativ şansele ca pe viitor să dezvolte sindrom metabolic. Cu toate acestea sunt
câţiva factori genetici care nu au legătură cu sindromul metabolic. Cercetătorii au
demonstrat că nu există un consens genetic unificator pentru sindromul metabolic [48].
Fiecare individ are stabilit genetic greutatea ideală, care este reglată de un
mecanism homeostatic precis. Un studiu genetic care a analizat versiunile genelor insulin-
like binding protein (IGF) 1, 2 şi 3, a concluzionat că genele nu sunt asociate cu
fenotipurile obezităţii sau cu sindromul metabolic [49]. Importanţa contribuţiei genetice în
ceea ce priveşte sindromul metabolic, a fost sugerată prin gruparea mai multor elemente
cheie, care ajută la dezvoltarea sindromului. Într-un studiu, la care au participat 2.508
perechi de bărbaţi, concordanţa a trei grupuri de componente ale sindromului metabolic
(hipertensiune, obezitate şi diabet), au fost găsite la 31,6% din perechile monozigotice
versus 6,3% din perechile dizigotice [50]. În mod similar, din cele 256 de perechi de femei,
ereditate/predispoziţie pentru obezitate, insulină/glucoză, şi dislipidemie, a fost găsită la
0,61, 0,87, respectiv 0,25, folosindu-se o abordare clasică, non-moleculară, indicând o
contribuţie genetică importantă, pentru fiecare din componentele enumerate mai sus [51].
Din 803 indivizi, din 89 de familii hispanice, ereditatea sindromului metabolic a fost
descoperită la 24%, cu o predispoziţie crescută de moştenire a lipide/ glucoză/ obezitate
(44%), iar în ceea ce priveşte hipertensiunea, 20% au fost diagnosticaţi, ca având o
predispoziţie de a moşteni ereditar, această problemă [52].
Prin studierea datelor legăturii genotipice şi fenotipice ale familiilor se poate
identifica regiunea cromozomială care poate fi moştenită de unii membrii ai familiei care
suferă de sindromul metabolic. Prin această abordare, se poate determina regiunile
cromozomiale, care sunt secţiuni ale ADN-ului, legate în mod strâns cu genele, acestea
subliniind componentele determinante ale sindromului metabolic. Segregarea
componentelor marcante ale Mets-ului ajută la precizarea regiunilor cromozomiale care
adăpostesc posibile gene care ar putea să cauzeze sindromul metabolic. Astfel, deşi genele
joacă un rol crucial în dezvoltarea sindromului metabolic, până când nu se va descoperi
care gene sunt implicate în dezvoltarea acestuia, nu putem oferi o definiţie concretă a

13
sindromului metabolic. În concluzie, dezvoltarea sindromului metabolic depinde de
interacţiunea dintre susceptibilitatea genetică şi influenţele de mediu.

1.3.2. Factorii de mediu

Atunci când vorbim despre factorii de mediu ne referim la factorii ambientali, mai
ales la stilul de viaţă nesănătos. Se estimează că aproximativ o treime a deceselor cauzate
de cancer în America, sunt determinate de alimentaţia nesănătoasă, inactivitatea fizică şi
excesul ponderal [53].
Doll şi Peto [54] au observant pentru prima oară că 35% din decesele din America
sunt din cauza dietei. Societatea Americană de Cancer a elaborat în urmă cu 10 ani [55] o
serie de strategii care au ca şi scop ameliorarea prevenţiei şi descoperirii premature a
cancerului, bolilor cardiovasculare şi diabetului zaharat care, printre altele, includea şi o
educare a publicului privind stilul de viaţă sănătos.
Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor mâncarea ultra procesată a înlocuit sistemul
tradiţional de procesare a mâncării proaspete, pe când în alte colţuri ale lumii, precum
Africa sau Asia, mâncarea ultra procesată este înlocuită de alimentele dietetice, mult mai
convenabile din punct de vedere social şi al mediului [56]. Totuşi, recomandările dietetice
pentru a reduce riscul de a dezvolta cancer cuprind: consumarea limitată de produse cu
energie densă şi a băuturilor zaharoase, consumarea de produse de origine vegetală,
reducerea consumului de carne roşie şi evitarea mâncărurilor sărate sau a cărnii procesate
[57]. Atât mâncărurile bogate în glucoză, cât şi cele bogate în grăsimi, pot provoca
inflamaţie postprandrială, iar acest efect este inversat parţial prin includerea în mese a
anumitor antioxidanţi sau a unor mâncăruri care conţin antioxidanţi [58].
Printre elementele cele mai importante ale unei diete sănătoase se numără şi
consumul de cerealele integrale, legume şi fructe, precum şi peşte. Consumul sănătos de
alimente determina şi un efect de reducere a inflamaţiei, inflamaţie care joacă un rol
decisiv în ceea ce priveşte diferite etape ale dezvoltării de tumori.
Deşi comportamentul omului este un factor esenţial în ceea ce priveşte factorii de
risc ai bolilor netransmisibile, inclusiv sindromul metabolic sau cancer, este o nevoie acută
de îmbunătăţire a regimului alimentar la nivelul populaţiei. Dovada că multe riscuri
alimentare au fost ameliorate, o reprezintă faptul că în ţările cu venituri medii sau chiar
scăzute, consumul de alimente dietetice este aproximativ la fel ca şi în ţările cu venituri
superioare. Se ştie însă că în cele mai multe cazuri conduita alimentară a unei ţări este
conturată de factorii de mediu, cultură, tehnologie şi economie.

14
 1.3.3. Factorii hormonali
Un risc major pentru a fi susceptibil de sindrom metabolic şi boli cardiovasculare
este indicele de masă corporală (IMC) >25 kg/m2. Sindromul metabolic are implicatii şi la
nivel hormonal, fiind un aspect esenţial în înţelegerea combaterii lui. Distribuirea ţesutului
adipos în organism s-a dovedit a fi un element de risc superior în ceea ce priveşte
posibilitatea dezvoltarii bolilor cardiovasculare [59]. Încă din anul 1947, s-a descoperit că
pacienţii cu o distribuţie androidă a ţesutului adipos din organism au fost mult mai
predispuşi să dezvolte diabet sau boli cardiovasculare [60], mai multe măsuri
antropometrice au fost folosite ca indicatori ai distribuţiei grăsimii centrale.
În ultimele două decenii, mai multe ipoteze au ieşit la iveală, pentru a explica
modul în care grăsimea viscerală este corelată cu riscul de a dezvolta boli CV, spre
exemplu printr-o axă suprarenală – hipotalamică - hipofizară [61], rolul steroizilor
gonadotropi [62], stimularea sistemului endocanabinoid [63], şi diferiţi factori de risc
(precum fumatul) [64]. De asemenea etnicitatea este un factor important în această privinţă
[65]. O ipoteză mai de actualitate şi mai aproape de veridicitate, este aşa numitul model de
lipide inundate - grăsime ectopică [66]; ambele, atât consumul de grăsimi, cât şi
sedentarismul producând un dezechilibru al masei de energie. Acidul gras liber afectat şi
eliberarea adipokinelor perturbate, produc un exces de trigliceride, care vor fi depozitate în
diferite organe precum: ficatul, inima, pancreasul, rinichi, muşchii scheletului şi în primul
rând pe ţesutul adipos visceral, fenomen descris ca depozitare de grăsimi ectopice [67].
Un studiu efectuat în America asupra unor populaţiei de pe acest continent a inclus
persoane care au fost grupate în 3 categorii, şi anume: persoane cu vârsta între 20-39 de
ani, 40-59 şi cei peste 60 de ani [68,69]. Concluziile au fost următoarele: 53% sufereau de
obezitate abdominală, 40% de hipertensiune, şi 39% de hiperglicemie. Acestea au fost cei
mai frecventi factori de risc, cu menţiunea că o mai mică majoritate a adulţilor aveau
hiperglicemie.
Aproximativ 34% din participanţi au îndeplinit criteriile pentru a fi predispuşi la
sindromul metabolic. Bărbaţii şi femeile cu vârstele cuprinse între 40-59 de ani, au fost de
trei ori mai predispuşi să fie afectaţi de sindromul metabolic, decât cei de 20-39 de ani.
Acest studiu este relevant pentru că ne demonstrează cum sindromul metabolic afectează
individul la nivel hormonal, vârsta fiind unul din elementele cele mai importante în această
privinţă. Studiul mai demonstrează că sindromul metabolic are şanse mai mari să apară la
persoanele mai în vârstă şi cu IMC-ul mai mare.

15
1.4. Elemente de fiziopatologie

1.4.1. Insulinorezistenţa – hiperinsulinism

Insulina este un hormon polipetid, care a fost descoperit prima oară în 1921 de
Frederick G. Banting şi Charles H. Best în timp ce lucrau în laboratorul lui J.R. Maceleod,
la Universitatea din Toronto. Insulina este secretată de celule β din pancreas ca reacţie a
glucozei şi aminoacizilor consumaţi în timpul mesei [70].
Insulina este un hormon central de reglare, pentru buna funcţionare a homeostazei
glucozei şi mai are legătură şi cu procesele anabolice, inclusiv dezvoltarea şi creşterea
ţesutului. La o persoană sănătoasă glucoza este controlată cu limite destul de restrânse în
sânge. Aceasta are loc prin reglarea producţiei de glucoza de către ficat şi într-o mai mică
măsură de către rinichi. De asemenea insulina exercită un control puternic asupra
metabolismului lipidelor prin stimularea sintetizării lipidelor în ficat şi a celulelor grase.
In prezent, după o cercetare amănunţită se cunoaşte faptul că insulinorezistenţa/
hiperinsulinismul este un factor de bază pentru dezvoltarea sindromului metabolic. Reaven,
sugerează că insulinorezistenţa este un factor major pentru DZ tip 2, cunoscut mai demult
sub numele diabetes mellitus. Hiperinsulinismul a fost dovedit ca fiind un factor marcant,
când în anul 1992 Haffner et al. [71] a făcut un raport în urma unui studiu care a durat 8
ani şi care a avut 2217 de subiecţi. Rezultatul studiului a fost că hiperinsulinismul a
precedat dezvoltarea altor aspecte ale sindromului metabolic, precum hipertensiunea,
hipertrigliceridemia şi HDL-colesterolul scăzut, precum şi evoluţia DZ tip 2.
Folosind tehnica clamei insulinei/ glucozei, DeFronzo şi Ferannini [72], au
demonstrat că rezistenţa celulară la acţiunea insulinei, se opune hiperinsulinismului.
Insulinorezistenţa a fost sugerată ca fiind elementul de bază care face legătura între
inactivitatea fizică şi sindromul metabolic. Multe ţesuturi precum: muşchii scheletici,
ficatul, sau ţesutul adipos pot prezenta insulinorezistenţă. Insulina este un hormon polipetid
care conţine 51 de aminoacizi, având greutatea moleculară 5808 Da. Insulina se leagă de
receptorul ei în ţesuturile ţintite, inclusiv muşchii scheletici, ficat sau ţesut adipos. Gena
IR este localizată pe cromozomul 19 şi este cuprins din 22 de exoni şi 21 de introni,
cuprinzând 150 kb [73].
În ţesutul glucoregulator, inclusiv adipos sau muscular, receptorul pentru insulina
mai este considerat a fi localizat în membrana plasmatică [74]. Forma de bază o
receptorului insulinei are o activitate foarte redusă de kinază, deoarece bucla de activare
care traversează loburile terminale N şi C, blochează ATP şi legăturile din substrat [75].

16
 Rezistenţa la efectele biologice ale insulinei, este punctul marcant al sindromului
metabolic şi un factor important în patogeneza DZ de tip 2. În stadiile incipiente ale
insulinorezistenţei, pancreasul compensează prin creşterea secreţiei de insulină în fluxul
sanguin în încercarea de a compensa neajunsurile periferice ale acţiunii insulinei.

1.4.2. Modificarea glicemiei bazale

Modificarea glicemiei bazale reprezintă o stare intermediară a regularizării
anormale a glucozei, care există între homeostaza glucozei normale şi diabet fiind în
prezent definită ca şi o concentraţie mărită a glicemiei plasmatice bazale (FPG), (≥ 100 şi
<126 mg/dl) [76]. Modificarea glicemiei bazale a fost definita în anul 1997 de către
Asociaţia Americană de Diabet, ca metodă de clasificare a persoanelor care aveau valorile
glicemiei bazale între normale şi diabet [77], fiind în strânsă legătura cu scaderea toleranţei
la glucoză, care este definită ca având concentraţiile glucozei plasmatice mărite (≥140 şi
200 mg/dl) [76].

Fig.1. evoluţia valorilor glicemiei bazale modificate şi a scaderii tolerantei la glucoza [78]

Prevalenţa glicemiei bazale modificate şi a toleranţei scăzute la glucoză variază,

informaţiile recente din S.U.A indicând o prevalenţă a glicemiei bazale modificate de
~26%, iar a toleranţei scăzute la glucoză de 15% [79]. Diferenţele epidemiologice dintre
cele 2 stări, sugerează mecanisme fiziopatologice diferite care contribuie la homeostaza
glucozei [80]. În timpul unui test oral de toleranţă la glucoză (TTGO), persoanele cu
glicemie bazală modificată izolat au prin definiţie valorile glucozei plasmatice similare
persoanelor cu scăderea toleranţei la glucoză [79]. Persoanele cu glicemie bazală
17
modificată au în mod predominant insulinorezistenţă hepatică; în timp ce persoanele cu
scăderea toleranţei la glucoză au o insulinorezistenţă hepatică de la redusă până la
moderată [81].
Majoritatea persoanelor cu glicemie bazală modificată şi cele cu toleranţă la
glucoză scăzută vor dezvolta progresiv hiperglicemie şi în cele din urmă vor întruni
criteriile pentru diagnosticul de diabet zaharat [82]. Riscul principal în cazul persoanelor
cu valori modificate ale glicemiei este diabetul zaharat, însă şi riscul pentru apariţia de boli
cardiovasculare (BCV) creşte de până la patru ori, în acelaşi context.

1.4.3. Obezitatea abdominală

Obezitatea este un dezechilibru între energia primită şi cea consumată, şi a devenit
o problemă majoră pentru populaţie. Spre exemplu, aproximativ o treime din populaţia
americană este considerată a fi obeză, 5% fiind luaţi în considerare că ar suferi de obezitate
morbidă [76,77]. În urma cu un secol, obezitatea a fost privită ca o boală deosebit de rară,
dar în ultimii douăzeci de ani a luat proporţii uriaşe. Obezitatea este cunoscută ca fiind un
element major în ceea ce priveşte diabetul zaharat, BCV, hipertensiunea arterială, infarctul
miocardic, cancerul, osteoartrita, astmul şi apneea în somn [78]. Indicele de masă corporală
(IMC) este metoda cea mai fecventă de a defini gradul de obezitate şi pentru a cuantifica
pericolul pentru sănătate. IMC-ul poate fi calculat ţinând cont de înălţimea şi greutatea
unei persoane, după formula următoare:
IMC=Greutatea corporală (kg)/ înălţime (m2)
Datele epidemiologice evidenţiază că marea majoritate a persoanelor cu IMC de
30kg/m2 nu practică mişcare fizică în mod regulat şi au un stil de viaţă sedentar [79].
Valorile mai mari decât cea enunţată mai sus sunt asociate cu un număr crescut de
comorbidităţi precum: BCV, hipertensiune arterială, dislipidemie, insulinorezistenţă şi DZ
de tip 2 [80,81]. Rezultatele epidemiologice sugerează că distribuţia regională a grăsimii,
joacă un rol major, la persoanele cu IMC crescut, obezitatea abdominală corelându-se cu
multiple comorbidităţi, în comparaţie cu obezitatea ginoidă [82, 83, 84, 85].
Un număr relativ scăzut din cei diagnosticaţi cu sindromul metabolic, au IMC-ul
mai mic de 25 de kg/m 2 iar circumferinţa bazinului care nu îndeplineşte criteriile ATP III
(<40 pentru bărbaţi şi > 35 pentru femei). Prin urmare, majoritatea persoanelor care suferă
de sindromul metabolic sunt obezi, ceea ce indică că obezitatea este în legătură cu
susceptibilitatea genetică, acestea reprezentând componentele majore ale sindromului
metabolic [86].

18
 După am aminmtit mai sus, grăsimea subcutanată şi cea interabdominală sunt
componentele care definesc obezitatea. Grăsimea interabdominală este compusă din
grăsime viscerală şi retroperitoneală [87]. Grăsimea viscerală crescută este asociată atât cu
anormalităţii biologice de ordin hepatic, cât şi periferice [88]. Pe de altă parte, grăsimea
subcutanată are o legătură puternică cu insulinorezistenţa, datorită grăsimii viscerale [89].
Ţesutul adipos visceral este decavat de intrarea sistemul venos şi este în mod direct
conectat cu ficatul. Acizii graşi liberi, sunt mobilizaţi mai repede visceral decât de la
celulele grase subcutanate datorită activităţii lor lipolitice superioare în adipozitatea
viscerală [90]. Astfel, grăsimea viscerală contribuie în mod semnificativ la nivelul FFA-
urilor în circulaţia sistematică. Fluxul crescut în ficat scade extragerea hepatică a insulinei
prin inhibarea insulinei şi prin descompunere [91], care duce la hiperinsulinism şi care
inhibă suprimarea producţiei glucozei hepatice, prin insulină, accelerând gluconeogeneza
[92, 93, 94].
Controlul asupra obezităţii şi sindromului metabolic trebuie abordat dintr-o prismă
multilaterală şi ar trebui să consiste atât din tratament, cât şi din prevenţie. Trebuie avut în
vedere că atunci când vrem să tratăm obezitatea, luăm în considerare şi ceilalţi factori care
se definesc sindromul metabolic: hipertensiune, dislipidemie şi insulinorezistenţă.

1.4.4. Dislipidemia aterogenă

Pacienţii cu diabet zaharat tip 2 noninsulinodependent suferă de obicei de
dislipidemie, care poate contribui la accelerarea arteriosclerozei coronariene, cauza
primară a decesului acestor pacienti [95]. Pacienţii care suferă de diabet zaharat tip 2
noninsulinodependent, prezintă toate anormalităţile lipoproteinelor, precum:
celulomicrobie, VLDL, LDL, HDL modificate [96].
La unii pacienţi cu diabet Zzharat tip 2 noninsulinodependent, dislipidemia este
urmată de tulburarea metabolismului intermediar, cauzat de deficienţa de
insulinorezistenţă; la aceşti pacienţi controlul sporit asupra hiperglicemiei, va diminua
dislipidemia [97]. O altă categorie de pacienţi care suferă de diabet zaharat tip 2, vor avea
în mod concomitent hiperlipidemie genetică; la aceştia, diabetul agravează dislipidemia,
dar corectarea hiperglicemiei, nu va normaliza nivelul lipidelor [98].
Cea mai întâlnită anormalitatea a lipidelor, la pacienţii cu diabet zaharat tip 2
noninsuliondependent este nivelul seric crescut al trigliceridelor [99, 100, 101, 102, 103]
care se găseşte mai ales în VLDL şi poate rezulta din două anormalităţi. În primul rând
pacienţii cu DZ tip 2 noninsulinodependent supraproduc trigliceride bogate în VLDL, iar
de aici rezultă un nivel ridicat în ser al acizilor graşi liberi şi a glucozei [ 104, 105, 106]. La
19
mulţi pacienţi supraproducţia de VLDL este determinata de obezitate şi insulinorezistenţă,
dar o scădere a secreţiei insulinei în DZ tip 2 ar putea spori sintetizarea trigliceridelor
VLDL [107]. O a două cauză de hipertrigliceridemie este lipoliza întârziată a trigliceridelor
VLDL, cel mai probabil datorită activităţii reduse a lipazei lipoproteinei [102]. Dacă
aceasta din urmă devine severă, datorită deficienţei insulinei, pacienţii pot dezvolta
chilomicroni, pe lângă VLDL mărit şi astfel de pacienţi sunt predispuşi la pancreatită acută
[108, 109]. Pe lângă concertaţii mari de VLDL, particulele VLDL la pacienţii cu diabet
zaharat conţin exces de colesterol neesterificat, care poate interfera cu transportul invers al
colesterolului şi poate chiar să facă VLDL mai predispus să asimileze marcofrage ale
peretelui arterial [110, 111].
De regulă, pacienţii cu diabet zaharat nu prezinta concentraţii mari de LDL,
comparativ cu cei non diabetici, dar s-ar putea să aibă niveluri crescute de LDL-apoB [112,
113]. Particulele LDL sunt de obicei anormale la pacienţii cu diabet zaharat, multe
particule sunt mici şi dense, dar marea majoritate a fracţiunilor LDL, tind să fie neobişnuit
de eterogene [114, 115]. Pentru pacienţii cu diabet zaharat, cu hiperglicemie severă, o
reducţie fracţionară a LDL-ului, va creşte pe mai departe concentraţia LDL-apoB [107,
116]. Anumite investigaţii sugerează că hiperglicemia, poate cauza glicolizarea a LDL-
apoB şi astfel promovează asimilarea de LDL prin marcofragele peretelui arterial [117].
Glicolizarea LDL-ului se poate realiza în plasmă,unde se găseşte în concentraţii
mici, în timp ce glicolizarea mai intensă, se poate realiza în LDL-ul blocat în peretele
arterial şi ajută în a facilita consumul de LDL prin marcofrage. De asemenea, peroxidarea
lipidelor a fost descoprită la pacienţii cu diabet zaharat, iar dacă lipidele LDL blocate în
peretele arterial devin oxidate, asimilarea de LDL prin macrofrage, poate fi sporită [118,
119].
Concentraţiile scăzute de HDL-colesterol şi apoA1, sunt încă o caracteristică a
pacienţilor cu DZ tip 2 [102, 103, 112, 120, 121, 122, 123, 124, 125]. Analiza sub
fracţiunii HDL, ne arată, că anumite concentraţii de HDL2 –chol, sunt reduse. Niveluri
reduse de apoAI se datorează catabolismului crescut al HDL, datorită ratelor apoAI, care
par a fi normale [126]. HDL-ul pacienţilor cu diabet zaharat este îmbogăţit în trigliceride,
care pot interfera cu transportul inversat de colesterol. Datele preliminare sugerează că, în
glicolizarea apolipoproteinleor, HDL-ul, poate să încetinească transportul inversat de
colesterol [ 127].
Riscul pentru boli coronariene, la pacienţii care suferă de DZ tip 2 este cel puţin de
3 ori mai mare decât în populaţia non diabetică [128,129,130, 131, 132, 133]. Acest risc
poate fi legat de dislipidemie, deşi pe lângă aceasta, mai există o serie de factori care ar
20
putea contribui precum: obezitatea abdominală, hipertensiunea arterială. De asemenea, o
serie de fenomene care însoţesc în mod direct diabetul zaharat ar putea accelera
aterogeneza, precum: glicalizarea proteinelor şi lipidelor din peretele arterial, peroxidarea
mărită a lipidelor, boli micorvasculare, anomalii ale funcţiilor trombocitare şi insuficienţa
hemostatică [134, 135, 136, 137, 138, 139, 140]. Posibilitatea corelării dintre concentraţiile
mărite de trigliceride şi riscul de boli coronariene, a fost un subiect larg dezbătut. Mulţi
cercetători au sugerat faptul că uneori concentraţiile mărite de trigliceride sunt un factor de
risc independent pentru bolile coronariene [141, 142]; în cele mai multe studii
epidemiologice nivelurile trigliceridelor, sunt corelate în mod pozitiv cu bolile coronariene.
Diabetul zaharat tip 2 este un factor de risc major pentru boala coronariana , iar
anomaliile lipoproteinelor care apar la pacientii care suferă de DZ, contribuie la riscul de
boală coronariană.

1.4.5. Modificarea tensiunii arteriale

Modificarea tensiunii arteriale este foarte răspândită la persoanele suspecte de
sindrom metabolic. Importanţa tensiunii arteriale reiese din două aspecte: este un factor
major pentru bolile cardiovasculare şi cauza principală a morbidităţii şi mortalităţii în
lumea modernă [143, 144]. Asocierea dintre anomalii metabolice şi tensiune arterială, a
fost făcută cu mult înainte de apariţia conceptului de sindrom metabolic [145].
Insulinorezistenţa şi hiperinsulismul determină creşterea tensiunii arteriale prin activarea
sistemului nervos simpatic şi sistemul renina-angiotensina-aldosteron (RAA), din care
rezultă: retenţie de sodiu, extinderea volumului acesteia, disfuncţii endoteliale şi alterarea
funcţii renale [146, 147, 148]. Un alt mod prin care insulinorezistanţa contribuie la
hipertensiune este hipereactivitatea receptorului 1 al angiotensinei, care apoi rezultă în
vascoconstricţie [147, 148, 149].
Studiile au evidenţiat că la diabetici, inhibatorii enzimei de conversie ai
angiotensinei (ACE), previn progresul de la microalbumurie la proteinurie [150, 151]. S-a
mai descoperit că la pacienţii care aveau nefropatie cu semnificaţii clinice, tratamentul cu
captopril, a dus la rezultate de scădere a riscului de dializă sau transplant cu până la 50%
[152]. Pe lângă rezultatele anterioare, s-a mai demonstrat că benzaprilul, oferă protecţie
împotriva deteriorării funcţii renale, la pacienţii cu boli renale variate. Efectul a fost asociat
cu scăderea, atât a tensiunii arteriale, cât şi a proteinurii [153]. În schimb, dihidropiridina-
blocant al canalului de calciu, pare să mărească proteinuria şi să nu încetinească progresul
bolilor cronice renale (BCR) [154, 155]. Se recomandă ca pacienţii hipertensivi cu
proteinurie şi boala cronica de rinichi, să fie trataţi cu un inhibatori ai enzimei de conversie
21
ai angiotensinei, sau cu blocanti ai receptorului de angiotensina, în cazul în care
inhibitorul enzimei de conversie al angiotensinei nu poate fi tolerat [156].
Hipertensiunea arterială este o condiţie foarte răspândită şi rămâne deseori
neidentificată o perioadă lungă de evoluţie, ea ducând la alte probleme de sănătate precum
afectarea rinichilor sau a inimii [157, 158]. Legătura dintre tensiunea arterială crescută şi
anormalităţile metabolice, a fost descoperită înainte de aparitia conceptului de sindrom
metabolic [159]. În anul 1997, hipertensiunea a fost definită, la o valoare de peste 160/90
mmHg. S-a descoperit că odată cu creşterea cu 5 mmHg a acestei valori, pacientul este cu
până la 20-30% mai predispus să dezvolte boli cardiovasculare [160]. Comitetul de
prevenţie, detectare, evaluare şi tratare a tensiunii arteriale (JNC VI), spune că valoarea
normală pentru populaţia generală trebuie să fie 140/90 mmHg şi 130/85 mm Hg, pentru
pacienţii diabetici [161], în anul 2003 [162].
În ciuda controverselor actuale, în legătură cu definiţia şi etiologia sindromului
metabolic, nu există nici un dubiu că hipertensiunea arterială este asociată cu DZ tip 2 şi
sindromul metabolic [163]. De fapt, hipertensiunea afectează până la 85% din pacienţii cu
sindrom metabolic. Pacienţii care suferă de sindromul metabolic au şanse de 5 ori mai mari
să înregistreze o creşterea a tensiunii arteriale decât cei care nu suferă de sindrom, ei având
şanse de 3 ori mai mici să înregistreze o creştere a tensiunii arteriale [164].
Studierea hipertensiunii arteriale, în contextul sindromului metabolic, a oferit noi
descoperiri în ceea ce priveşte etiologia bolii, cunoscută prin a fi complexă şi
multifactorială [165, 166, 167]. Cu excepţia câtorva cazuri rare, care implică anticorpi care
acţionează împotriva insulino receptorului, sau mutaţii a genelor insulinei,
insulinorezistenţa şi hipertensiunea arterială rezultă din anumite deficienţe a celulelor care
interacţionează cu insulina şi receptorul de la suprafaţă [168, 169]. Un alt factor care
contribuie şi poate prezice hipertensiunea arterială, este acumularea crescută de grăsime
viscerală. Unul din elementele care fac asocierea dintre hipertensiune şi obezitate
abdominală este reprezentat de activarea sistemului nervos simpatic [170, 171, 172, 173].
S-a mai constatat că, creşterile concentraţiilor din portalul acizilor venoşi graşi, au
efecte asemănătoare compresorului, acestea fiind mediate de materialul simpatetic crescut
[170, 172]. Grăsimea viscerală, în comparaţie cu ţesutul subcutanat, reprezintă un organ
metabolic activ, asociat puternic cu insulino sensibilitate [173]. Adipozitatea viscerală, este
o stare cu deficienţă în ceea ce priveşte adiponectina, care creşte sensibilitatea la insulină,
nivelul glucozei în celulele muşchilor şi oxidarea acizilor graşi liberi. Aceste citochimii
exercită efecte anti diabetice, antiinflamatorii şi anti aterogenice.

22
 Multe studii au relevat că adiponectina plasmatică este crescută la pacienţii cu
hipertensiune arterială, spre deosebire de populaţia normotensivă [171, 172]. Scopul este
de a obţine valorii normale la aceşti pacienţii, însă nici aceasta nu pare să fie suficient [174,
175]. Insulinorezistenţa şi obezitatea abdominală, sunt cele două elemente recunoscute ca
fiind factorii de bază în ceea ce priveşte fiziopatologia sindromului metabolic şi care
contribuie la creşterea tensiunii arteriale, care mai departe duce la afecţiuni vasculare,
cardiace, renale şi cerebrale.

1.4.6. Steatohepatita nonalcoolică

Boala de ficat gras nonalcoolic reprezintă un spectru a bolii ficatului, caracterizat în
mare parte prin steatoza macroveziculară, care se dezvolta în absenţa consumului de alcool
[176]. Literatura de specialitate, sugerează că steatohepatita nonalcoolica, este asociata cu
sindromul metabolic, studiile confirmand că obezitatea abdominală şi diabetul sunt două
elemente care contribuie la aparitia bolii ficatului gras non alcoolic. [177]. Ficatul gras
nonalcoolic este diagnosticat în întreaga lume şi este considerat a fi cea mai întâlnită
tulburare cronică a ficatului [178, 179, 180] incluzând o serie de tulburări de la
steatohepatia simplă (ficat gras), la steatohepatia nonalcoolică (NASH) şi ciroză.
De regulă steatohepatia simplă are un pronostic favorabil, în timp ce steatohepatita
nonalcoolica este caracterizata prin necro inflamarea ficatului şi fibroză, care poate duce la
aparitia cirozei hepatice, insuficienta hepatica şi în foarte puţine cazuri carcinom
hepatocelular [178, 179, 180]. Marea majoritate a pacienţilor cu steatohepatita
nonalcoolica sunt obezi sau au DZ de tip 2, o altă caracteristică predominantă fiind
prezenţa dislipidemiei aterogenetice, etc [178, 179, 180].
De menţionat încă faptul că steatohepatita nonalcoolică este în strânsă legătură cu
insulinorezistenţa [181], ea fiind asociată atât cu disfuncţii vasculare endoteliale, cât şi cu
arterioscleroză [182, 183], care sunt în strânsă legătură cu statusuri proinflamatorii şi
protrombotice. Aceste statusuri pot fi importante atât pentru evoluţia bolii ficatului [184],
cât şi pentru creşterea riscului de boala cardiovasculară [182].
Steatohepatita nonalcoolică este în cele mai multe cazuri o boală asimptomatică, în
care rezultatele analizelor de ficat par a fi normale. Această boală predomină în
aproximativ 20-30% din populaţia ţărilor vestice [185, 186, 187], fiind asociată şi cu
prezenţa obezităţii abdominale severe [185, 186, 187]. Studiile relevă că la persoanele cu
obezitate abdominală severă, prezenţa steatohepatitei nonalcoolice este de 90% [178, 179,
180]. DZ de tip 2 este o altă prezenţă majoră a pacienţilor cu steatohepatita nonalcoolica,
ea predominând la 70% din aceştia [188]. Chiar şi în absenţa obezităţii abdominale şi a DZ
23
de tip 2, steatohepatita nonalcoolica este asociata cu mule alte elemente ale sindromului
metabolic [189].
În prezent nu avem date de acurateţe în ceea ce priveşte schimbările predominate
ale steatohepatitei nonalcoolice, totuşi numărul crescând a cazurilor de obezitate
abdominală şi DZ de tip 2, ne demonstrează că sindromul metabolic şi steatohepatita
nonalcoolica sunt într-o strânsă legătură. După cum am menţionat în rândurile de mai sus
steatohepatita nonalcoolica este asimptomatica, de aici greutatea diagnosticării sale. Unii
pacienţi pot să declare oboseală, senzaţie de balonare sau disconfort abdominal, dar
hepatomegalia poate fi singura constatare care o putem descoperi la pacienţii cu
steatohepatita nonalcoolică.
Sindromul metabolic este asociat în general cu o stare de hipercoagulare, în sensul
că se constată o creşterii a coagulării plasmatice, activitate fibrinolitică afectată, scăderea
tromborezistenţei endoteliale şi în mod frecvent hiperactivitatea trombocitelor [190].
Creşterea plasminogenei activatoare a inhibitorului-1 (PAI-1), reprezintă cea mai
documentată anormalitate asociată cu sindromul metabolic [190]. Insulinorezistenţa şi
obezitatea abdominală (viscerală), sunt considerate cele mai importante elemente, care au
un rol fundamental în patogeneza anormalităţilor homeostazei şi a inflamării [191, 192].
Ţesutul adipos abdominal visceral nu este nici pe departe un loc de depozitare a
grăsimii, ci mai degrabă un organ endocrin, care joacă un rol important în fiziopatologia
tulburărilor hemostatice din sindromul metabolic, poate şi datorită multiplilor factori de
screţie, precum; acizi graşi liberi, hormoni, citokinele proinflamatorii [191].
Stresul oxidativ se presupune că ar fi patogeneza centrală a steatohepatitei
nonalcoolice şi astfel biomarkeri care măsoară stresul oxidativ prin speciile reactive de
oxigen (ROS), a fost văzuti ca un posibil surogat a determinării prezenţei steatohepatitei
nonalcoolice [193]. Există în prezent o controversă, asupra cantităţii exacte a consumului
de alcool care separă boala ficatului gras alcoolic versus non alcoolic. Unele studii
sugerează că 40g/ săptămână, ar fi suficient pentru un individ, însă studii mai recente
propun cantitatea de 20g/ zi [194].
Metodele contemporane nu pot spune cu siguranţă cantitatea de alcool consumată
de a lungul timpului, astfel pacienţii cu steatohepatita nonalcoolica, de regulă prezintă ori
anormalităţi ale enzimelor ficatului, ori anormalităţi ale imagisticii ficatului [194]. O
minoritate doar a pacienţilor se prezintă cu hepatomegalie persistentă. Metoda precisă
pentru diagnosticarea unui pacient trebuie să fie adaptată circumstanţelor clinice.
Evaluarea clinică iniţială a pacientului ar trebui să cuprindă o apreciere a distribuţiei
ţesutului adipos, pentru a căuta lipodistrofie [195, 196]. Acest lucru este important
24
deoarece abordarea şi aprecierea fiziopatologiei în aceste cazuri sunt unice. Probabilitatea
de a prezenta fibroză evoluată este crescută. La persoanele care prezintă factori de risc
pentru prezenţa steatohepatitei nonalcoolice, absenţa altor boli de ficat obişnuite şi
prezenţa în ficat a ecogenităţii crescute, măreşte probabilitatea de a avea steatohepatita
nonalcoolica.(197).

1.4.7. Statusul protrombotic şi proinflamator

Sindromul metabolic reprezintă un ansamblu de tulburări care cuprinde în sfera sa:
dislipidemie aterogenă, insulinorezistenţă, hipertensiune arterială şi adipozitate centrală-
abdominală. Statusul protrombotic şi proinflamator contribuie la disfuncţia endotelială,
fiind un factor obişnuit pentru sindromul metabolic [198]. Se presupune că inflamaţia
cronică moderată, constituie un factor esenţial în depistarea sindromului metabolic.
Patogeneza obezităţii abdominale asociată cu sindromul metabolic, este mediată de
producerea de molecule biologice active de către celulele grase [199]. La pacienţii care
suferă de obezitate abdominală sinteza mai multor componenţi bioactivi, precum
adipokinele este dereglată: secreţia adipokinelor proinflamatorii este crescută, în timp ce a
celor antiinflamatorii este redusă [200].
Toate adipokinele identificate creează o reţea care face legătura între ţesutul adipos
şi muşchiul scheletic, ficat, cortexul suprarenal, creier şi sistemul nervos simpatic [201].
Toate aceste componente participă la regularizarea apetitului şi energiei hemostatice,
metabolismului lipidelor, sensibilitatea la insulină, şi tensiunea arterială. Studiile de
specialitate în imunologie şi endocrinologie, au stabilit că excesul caloric induce inflamaţie
persistentă în circulaţia periferică a ţesutului metabolic, distruge homeostazia metabolică a
corpului şi astfel contribuie la marea familie de neregularităţi menţionate mai sus [202-
210].
Spre deosebire de răspunsurile inflamatorii clasice, inflamaţia datorată excesului
caloric poartă numele de inflamaţie metabolică sau metafalamaţie [205], care nu este în
mod neaparat născută patogenic, ci derivă ca un rezultat al anormalităţilor hemostatice.
Studiile actuale sugerează că excesul în greutate şi obezitatea abdominală pot de asemenea
să fie o predicţie pentru boli neurodegenerative [211], având posibilitatea prin această să
lărgim sfera de definire a sindromului metabolic. Cu toate că mecanismele patogenetice,
cuprinse de sindromul metabolic, nu sunt încă pe deplin înţelese, studiile clinice şi
epidemiologice au asociat factorii inflamatorii, reactanţilor de fază acută, precum: proteina
C-reactivă (CPR) [212]., TNF-alfa [213], IL-6 [214] şi molecule solubile aderente, fiind
asociate sindromului metabolic.
25
 Descoperirile făcute de studiile clinice arată că excesul caloric, poate produce o
reacţie inflamatorie. În timp ce hipotalamusul se comportă ca un regularizator al
echilibrului energiei, prin descoperirea indicilor metabolici şi prin ajustarea sistemului
neurohormonal şi neurotrasmiţător, prin semnalizare endocrină, acţiuni trofice, plasticitate
neuronală complexă şi prin proiectări în centrii autonomii ai creierului [215, 216, 217],
inflamaţia hipotalamusului poate afecta toate mecanismele de regularizare, pentru a
produce o bază neuropatologică pentru dezvoltarea bolilor metabolice [215].
Hipotalamusul mediobazal (MBH), joacă un rol crucial în energia hemostatică, iar
celulele principale care guvernează acest proces sunt axa orexigenică care cuprinde
neuropeptidul Y (NPY) şi neuronii melanocortini pro-opio anorexigenici. Dovezi
convingătoare au fost scoase la lumină în ultimele decenii, prin care se arată că
neuroinflamaţia, mai ales inflamaţia hipotalamusului, contribuie la patogeneza obezităţii
abdominale, insulinorezistenţă, DZ de tip 2 şi boli cardiovasculare. Efectele inflamaţiei
metabolice datorită supraalimentaţiei, nu sunt circumscrise doar ţesutului metabolic
periferic, ci sunt importante şi pentru etiologia hipotalamusului, care derivă din dereglarea
hemostazei metabolice. Direcţia IKKβ/NF către hipotalamus, este recunoscută ca fiind
mecanismul principal, pentru dereglări metabolice provocate de supraalimentaţie,
schimbări intracelulare în celulele hipotalamusului, cuprinzând chiar stres oxidativ şi
defect autofagic.

26
Capitolul II

SINDROMUL METABOLIC ŞI BOLILE ASOCIATE FRECVENTE

2.1. Sindromul metabolic şi cancerul

Este foarte important de cercetat legătura sindromului metabolic cu cancerul, având

în vedere că peste 40% din persoanele care au depăşit vârsta de 60 de ani suferă de această
afectiune [241]. Cercetările asupra asocierii sindromului metabolic şi a cancerului au
început, prin observarea că pacienţii care suferă de diabet zaharat, au un risc crescut de
apariţie a cancerului [242, 243], şi o prognoză mult mai gravă, odată ce au fost
diagnosticaţi [244-249].
Există o serie de mecanisme prin care putem să asociem sindromul metabolic cu
cancerul, cum ar fi :
1) Cea mai utilizată metodă este insulin-like growth factor-1 (IGF-1) pathway.
Această cale este reprezentata de IGF-1, IGF-2, o serie de proteine care se leagă, şi
receptorul pentru IGF-1. Acest receptor la rândul său, activează calea PI3K-Akt şi
consecinţele sale ulterioare în creşterea celulelor şi apoptoză. Această cale este importantă
pentru insulino rezistenţă, datorită interacţiunilor cu platforma insulinei [250, 251].
2) Hiperinsulismul şi insulinorezistenţa. Hiperinsulismul poate el însuşi să activeze
multiplicarea celulelor. Hiperinsulismul este un factor critic, când este asociat cu
sindromul metabolic şi cancerul de colon. Un risc crescut de cancer la colon a fost
descoperit, la pacienţii recent diagnosticaţi cu diabet zaharat sau cu toleranţă scazuta la
glucoză [252]. Concentraţiile peptidului C, care sunt măsurători pentru secreţiile de
insulină, au fost descoperite ca fiind predictori mai puternici pentru cancerul colorectal,
decât sindromul metabolic [253], [254].
3) Hiperglicemia. Majoritatea tumorilor sunt glucozo-avide, după cum s-a
demonstrat la diagnosticările făcute cu scanările PET. Acest lucru poate fi demonstrat dacă
studiem spre exemplu proteina kinazei-C (PKC)-ζ.: antidiabetice administrate oral, precum
fenformin, buformin şi diabenol, au fost demonstrate că inhibă carciogenul colonic [255].
Acestea efect poate fi mediat prin restaurarea funcţiei PKC-ζ, în muşchi. Un alt mecanism

27
cu potenţial de acţiune prin hiperglicemie este factorul AGEs. Acesta creşte odată cu vârsta
şi incidenta diabetului zaharat [256], şi duce la diferite modificări specifice îmbătrâniri.
4) Leptina şi adiponectina. Persoanele obeze au nivele ridicate de leptină şi nivele
reduse de adiponectină, în comparaţie cu persoanele care au o greutate normală [257].
Adiponectina este de asemenea redusă la persoanele care suferă de diabet zaharat [258].
Leptina mediază şi starea de saţietate, favorizeaza insulinorezistenţa şi hiperglicemia.
Persoanele obeze manifesta de asemenea leprinorezistenţă [259]. Adiponectina reglează
energia homeostaziei, metabolismul glucozei şi lipidelor, şi are proprietăţi
antiinflamatoare. Persoanele care suferă de cancer la sân, au un nivel mai ridicat de leptină
în ţesutul mamar, şi nivele şi mai mari de leptino receptori, pe tumorile lor, decât
persoanele obeze care suferă de sindromul metabolic [260].
5) Atrofierea vasculară şi VEGF. Persoanele care suferă de sindromul metabolic
prezinta şi un nivel crescut al VEGF [261-263]. VEGF, este elementul cheie care rezultă
în neovascularizarea tumorilor.
6) Proliferarea vasculară insulino mediată. Vasele peritumorale supraproduc
insulino receptori [264]. Aceste efecte au loc independente de semnalele VEGF, dar sunt
dependente de insulinoreceptor.
7) Inflamatia. Pacienţii cu sindrom metabolic,prezinta un nivele scazut de
inflamatie cronică. Nivele Il-6 sunt mărite [265],iar capacitatea lor de a produce citokine -
IL10 antiinflamatoare este afectată [266, 267]. Nivelul ridicat de IL-6 este asociat cu
insulinorezistenţa, şi reprezinta un predictor pentru cancerul de colon [268, 269].
8) Imunitate afectată. Este demonstrat ca modulaţia imună intratumorală, joacă un
rol important în controlul tumoral imunologic. La pacienţii cu funcţie tiroidiana normală,
există un număr relativ redus de celule CD3 şi hipergammaglobulinemie [270].
In concluzie: sindromul metabolic favorizează dezvoltarea şi apariţia cancerului
prin: calea receptorului IGF-1, apariţia hiperinsulinemiei, a hiperglicemiei şi AGEs,
dereglarea PKC, alternarea echilibrului leptina/ adiponectina, atrofiere vasculară, activare
VEGF, inflamaţie, imunitate afectată.
O întrebare clinică importantă este: care ar fi elementul dominant sau mecanismul
dominant prin care sindromul metabolic interferează cu cancerul? Descoperirea unor astfel
de mecanisme este crucială, deoarece pe baza rezultatelor,se vor dezvolta diverse
intervenţii terapeutice, ţintind spre mecanismul fiziopatologic, pentru un impact maxim.
Majoritatea studiilor sustin că elementul principal ar fi hiperinsulinemia, deşi
informaţiile cu privire la sindromul metabolic şi riscul de apariţie a cancerului reprezinta
un subiect larg dezbatut.
28
2.2. Sindromul metabolic şi afecţiunile renale

Obezitatea abdominală este considerată a fi una din cele mai importante

componente ale sindromului metabolic [271]. Criteriile de diagnosticare a sindromului
metabolic chiar spun ca e nevoie de prezenţa obezităţii abdominale pentru a putea fi
diagnosticaţi pacienţii cu sindromul metabolic [272, 273, 274].
O cantitate mare de ţesut adipos abdominal, este un factor de risc important pentru
apariţia afectiunilor renale [276]. Ţesutul adipos abdominal eliberează molecule
inflamatorii, precum interleukin 6 şi factorul de necroză tumorală, care circulă la ficat şi
stimulează hepatocitele să producă proteina C- reactivă, un marker al inflamaţii sistematice
[277, 278]. Acizii graşi liberi, secretaţi de către ţesutul adipos abdominal, se acumulează în
ficat şi în muşchii scheletici, fenomen care contribuie la insulinorezistenţă [279].
Adipocitele abdominale, secretă angiotensinogen, şi astfel stimulează sistemul renin-
angiotensina-aldosteron să cauzeze hipertensiune, hiperinflamatie, hiperfiltrare şi leziuni
renale [275]. Mai mult, numărul ridicat şi mărimea de adipocitelor viscerale, provoacă
eliberare de VLDL şi trigliceride, care sun aterogene, şi pot provoca leziuni renale [280].
Adipocitele crescând ca şi număr şi mărime, provoacă reducerea productiei de
leptină a sistemului nervos central, care cauzează reducerea senzaţiei de saţietate, şi în
consecinţă, o creştere a consumului de calorii [281]. La pacienţii care suferă de sindromul
metabolic adipocitele, produc mai puţină adiponectină, un hormon care reglează
dezordinea metabolică, care contribuie la aparitia sindromul metabolic [282]. Secreţia
anormală a adiponectinei, leptinei, mediatorilor inflamatorii şi a acizilor graşi liberi,
interferează cu insulino receptorul, cauzând insulinorezistenţă periferică [283].
Insulinorezistenţa este considerată a fi atributul principal al sindromului metabolic,
şi cauza principală pentru alte anormalităţi metabolice asociate, precum hipertensiune,
dislipidemie şi hiperglicemie [284].
Insulinorezistenţa cauzează hiperinsulimie şi hiperglicemie compensatorie, care
sunt considerate factorii patogenici principali ai arteriosclerozei şi pot contribui la lezarea
renală, prin deteriorarea proceselor hemodinamice normale [285]. Insulinorezistenţa
cauzează retenţie de sodiu [286], activitate crescută a sistemului nervos simpatic [287], şi
disfuncţie endotelială [288], toate acestea fiind implicate în dezvoltarea hipertensiunii
arteriale, care este cunoscută ca fiind un important factor de risc pentru afecţiunile
renale.Controlul tensiunii arteriale are ca rezultat încetinirea evoluţiei afecţiunilor renale
[289].

29
 Insulinorezistenţa determină şi aparitia hipertensiunii glomerulare şi creşterea ratei
de filtrare renală, care apoi determină predispoziţia pentru glomeruloscleroză [290]. Un alt
mecanism al lezarii glomerurale, cauzat de insulinorezistenţă include eliberarea de insulino
stimulenţi, care transformă factorul de creştere β, din celule mezaginale, mediază
depozitarea extracelulară, creşterea sintezei endoteliale prin celule endoteliale şi eliberarea
producţiei de stres oxidativ [284].
Celulele glomerulare renale sunt expuse la numeroşi factori de risc ai sindromului
metabolic: hipertensiune, hiperinsulinemie, hiperglicemie, hiperlipidimie şi inflamaţie
sistematică, toate rezultând în hiperfiltrare, care produce leziuni renale. Sindromul
metabolic este asociat în mod special cu obezitate abdominală - glomerulopatie, care
cuprinde glomerulomegalie şi ocazional glomeruloscleroză [291, 292]. Dar nici un
mecanism nu explică în mod cert asocierile sindromului metabolic cu afectarea renală
identificarea pacienţilor cu sindrom metabolic, şi care în acelaşi timp sunt sub riscul de a
avea boli renale, este o provocare majoră..
O înţelegere mai bună a patogenezei sindromului metabolic şi a leziunilor renale
provocate de acesta, ar putea determina dacă intervenţiile terapeutice pot preveni
afecţiunile renale.

2.3. Sindromul metabolic şi sindromul ovarului polichistic

O distribuţie androidă de grăsime este observată nu doar la bărbaţi, ci şi la femeile

hiperandrogine, cel mai adesea cele diagnosticate cu sindromul ovarului polichistic
(PCOS) [294]. PCOS este o boală eterogenă, caracterizată prin anovulaţie,
hiperandrogenemie, sau ovare polichistice [295]. Obezitatea abdominală este o
caracteristică a pacienţilor PCOS [296], dar este prezentă şi la majoritatea pacienţilor cu
greutate normală [297]. Obezitatea abdominală, este asociată cu insulinorezistenţa, o
producţie mărită de acizi graşi liberi şi cu riscul crescut de DZ de tip 2, precum şi boli
cardiovasculare [294]. Studiile de specialitate arată că pacienţii care suferă de PCOS au
intre cinci şi opt ori mai multe şanse de apariţie a DZ de tip 2, în comparaţie cu femeile
sănătoase, făcând astfel sindromul să aibă o importanţă şi un impact de ordin socio-
economic [298, 299].
Obezitatea abdominală, este asociată cu schimbarea secreţiei diferiţilor hormoni
peptidici derivaţi din adipocite, numite în general adipocitokine. Producţia de
adipocitokine afectează insulino-sensibilitatea, fiind astfel un predictor important al
sindromului metabolic [300]. Adiponectina, este singura proteină a ţesutului adipos care
30
duce la obezitate [301]. Ghrelin, este un hormon peptid recent descoperit, cu efecte
importante asupra echilibrului energiei, consumului de mâncare, şi regularizarea grăsimi
[302]. Nivele scăzute de ghrelin, au fost găsite la persoanele care sufereau de obezitate
abdominală [303, 304], şi în conformitate cu studiile de specialitate, s-a mai descoperit că
nivelele scăzute de ghrelin sunt asociate cu insulinorezistenţa şi diabetul zaharat [305].
Ghrelin a mai fost găsit în celulele pancreatice β, şi este posibil să inhibe insulinosecreţia
[306, 307].
Studiile demonstrează nivele scăzute de adiponectină şi ghrlin la pacienţii cu
PCOS, de unde se rezultă asocierea PCOS cu sindromul metabolic [308-312]. Mai departe,
o corelaţie semnificativă se poate observa între nivele androgene şi adiponectină, şi între
nivelele androgene şi ghrelin, sugerând astfel pe mai departe o legătură între PCOS şi
factori de risc metabolici. Totuşi se cunoaşte faptul că PCOS este o boală eterogenă, cu o
mare varietate de caracteristici clinice şi paraclinice [295]. PCOS este cunoscut
interniştilor şi diabetologilor, datorită apariţiei sale frecvente ca precursor a diabetului.
PCOS este definit din punct de vedere clinic ca oligomenoree asociată cu
hiperandrogenism, fiind numit în sens peiorativ „hoţul feminităţii” [313]. PCOS mai
prezintă riscuri mari pentru dezvoltarea de diabet şi cancer endometrial, fapt demonstrat
clinic. PCOS mai poate fi în strânsă legătură cu apariţia BCV. Femeile care suferă de
PCOS, au o predispoziţie mai mare pentru hiperinsulism [314, 315]. O mare parte a
pacienţilor cu PCOS, peste 35 % au toleranţa la glucoză afectată, iar peste 5% suferă de
diabet [316].
Femeile obeze cu PCOS, mai au de asemenea dislipidemie. Cel puţin o anormalitate
a nivelului lipidelor poate fi depistată [317]. Dislipidemia, care este o caracteristică a
sindromului metabolic, se referă la faptul că trigliceridele sunt mărite nivelul colesterolului
HDL este scăzut, toate acestea s-a descoperit că sunt asociate cu PCOS [318]. Cercetările
asupra insulino rezistenţei au demonstrat că nivelul scăzut HDL şi trigliceridele mărite,
sunt asociate mai degrabă cu insulinorezistenţa decât cu PCOS [319]. Anormalităţi ale
colesterolului LDL, nu au fost descoperite ca fiind consistente cu PCOS [320].
Hipertensiune, care este un element esenţial a sindromului metabolic, pare a fi neobişnuit
asociat cu PCOS [320]. Totuşi într-un alt studiu aflăm că, femeile tratate timp de 15- 25 de
ani pentru PCOS, au fost descoperite ca având predispoziţia pentru hipertensiune şi diabet
crescută, spre deosebire de pacienţii cu greutate potrivită [321]. Astfel, o mulţime de
caracteristici specifice sindromului metabolic se regăsesc şi în PCOS [322]. Se poate
observa la femeile care suferă de obezitate, că poate exista o aversiune clinică sinergică,
între caracteristicile atât a sindromului metabolic, cât şi a PCOS. Cert este că ambele
31
sindromuri, duc la un risc mărit pentru apariţia BCV. Riscul de apariţie a BCV via
sindromul metabolic, a fost demonstrat demult de o mare vastitate de articole
epidemiologice. În ceea ce priveşte PCOS, studiile bazate pe tulburări menstruale (care
poate fi cauzate de PCOS în mare parte, dar nu întotdeauna), arată creşterea riscului pentru
morţi cardiovasculare sau asociate diabetului [323].
Modele bazate pe combinaţia de factori de risc a sindromului metabolic, prezenţi în
PCOS, precum obezitate abdominală, diabet, dislipidemie şi hipertensiune, preconizează
un risc de şapte ori mai mare pentru infarct miocardic, la femeile care suferă de PCOS
[324]. Calcificarea arterei coronariene, a fost crescută în unele studii la femeile cu PCOS
[325]. Este greu şi important să fie identificate femeile cu PCOS şi sindromul metabolic,
pentru o intervenţie incipientă.
Spre deosebire de sindromul metabolic, care are majoritatea factorilor
asimptomatici, PCOS se prezintă cu indicii evidente, precum; infertilitate, hirsutism şi
acnee. Întrebarea adresată de contemporani este, dacă persoanele care suferă de PCOS, ar
trebui să fie tratate şi pentru simptomele sindromului metabolic? În aceste cazuri,
tratamentul trebuie echilibrat, cu potenţialul risc pentru efecte secundare. Indiferent ce
criterii de diagnosticare sunt aplicate, este clar că prezenţa sindromului metabolic este
evidentă la femeile cu PCOS, decât la cele sănătoase. Un lucru este cert, consecinţele
cardiovasculare a persoanelor care suferă de sindromul metabolic şi PCOS, nu ar trebui să
fie considerate mai puţin importante la femeile sănătoase, aceasta însemnând monitorizarea
nu doar a celor deja afectaţi de boală, ci şi acelora predispuşi tulburărilor [326].

2.4. Sindromul metabolic şi afecţiunile cardiovasculare

După cum ştim termenul de sindrom metabolic, înglobează o serie de alternări

metabolice, asociate mai ales cu obezitate abdominală. Anormalităţile caracteristice
sindromului metabolic sunt: toleranţă la glucoză afectată, dislipidemie, hiperinsulism,
hipertensiune, hiperuricemie şi sindromul ovarian polichistic (la femei). Pentru a fi
diagosticat cu sindromul metabolic pacientul trebuie să prezinte cel puţin două
caracteristici din cele enumerate anterior şi greutate în exces [327].
Glucoză afectată. O caracteristică a sindromului metabolic este nivelul mărit al
glucozei, după 2 ore de la ingestia a 75 de g de glucoză. Rolul glucozei afectate în
aterogeneză, rămâne neclar, totuşi multe statistici şi studii evidenţiază că mărirea
prelungită a glucozei plasmatice, pot crea alterări ale plasmei lipoproteinelor şi proteinelor.

32
Un exemplu de astfel de alterări poate fi găsit în creşterea concentraţiilor a hemoglobinei
glicolizate [328].
Dislipidemia. Lipoproteina fenotip a sindromului metabolic include creşterea
moderată a plasmei trigliceridelor şi nivele HDL ale colesterolului reduse [327]. Nivelele
colesterolului LDL nu sunt mărite puternic în indivizii care suferă de sindromul metabolic,
totuşi LDL are proprietăţi fizico-chimice anormale.
Trigliceridele şi riscul BCV. Studiile epidemiologice arată o asociere liniară între
nivele plasmei trigliceridelor şi riscul BCV [329]. Pe lângă importanţa a fiecărui factor de
risc, un loc aparte îl deţine insulinorezistenţa, care se prezintă ca un factor de risc
semnificativ pentru apariţia BCV, dar şi a DZ de tip 2 [330, 331]. Insulinorezistenţa,
mediază apoi disfuncţia endotelială, inflamare sistematică, complexul dislipidemiei,
fibrinoliză dezordonată, obezitate viscerală etc [332]. Totuşi având în vedere că obezitatea
abdominală este punctul central al sindromului metabolic, după definiţia emisă de
Federaţia Internaţională de Diabet [333], vom menţiona tulburările promovate de aceasta şi
care au ca şi consecinţă incidente cardiovasculare şi aterotromboză. Cu cât există mai
multe componente ale sindromului metabolic asupra individului, cu atât creşte rata
mortalităţii cardiovasculare [334].
Acizii graşi liberi. Mecanismul prin care insulinorezistenţa poate să exercite efect
aterogenetic, poate fi prin trigliceride sau (TG) sau acizi graşi liberi (AGL). Concentraţiile
mari de AGL plasmatici, sunt obişnuite în cazul DZ de tip 2. Insulinorezistenţa în ţesutul
adipos (celulele grase), rezultă într-un flux de AGL, de la ţesutul adipos, la ficat, cauzând
insulino rezistenţă în ficat şi ţesut periferic. Acizii graşi blochează oxidarea glucozei şi
distribuţia glucozei, dar mai cauzează şi dislipidemie aterogenică, deoarece creează
producţia de particule LDL în ficat, care duce la creşterea trigliceridelor şi a
apoliporoteinei B (ApoB), şi scăderea HDL-C. Creşterea trigliceridelor, face ca riscul de
boli coronariene ale inimi să crească semnificativ [335], în timp ce HDL-C scăzut, este
considerat a fi, un element de risc cheie pentru apariţia BCV, atât la persoanele diabetice,
cât şi la cele non diabetice, după cum studiile epidemiologice sugerează [336, 337], care au
evidenţiat că HDL-C este un contribuitor independent pentru BCV, atât la bărbaţi, cât şi la
femei, şi un risc mai mare de apariţie a BCV, pentru persoanele cu diabet [338].
O serie de studii au examinat relaţia dintre tensiunea arterială şi sindromul
metabolic [339, 340, 341]. Creşterea tensiunii arteriale, depistată în prezenţa sindromului
metabolic, creşte mortalitatea datorată boli de inimă coronariene. La persoanele netratate,
pacienţii hipertensivi, prezenţa sindromului metabolic duce la rigiditate aortică, indiferent
de vârstă sau tensiune arterială sistolică [342]. Hipertrofierea ventriculelor din stânga,
33
măreşte riscul de apariţie sau instalare a sindromului metabolic, fiind independentă de
hipertensiune [343]. Alternări ale funcţiei ventriculare diastolice, apar prematur şi sunt
independente de masa ventriculară [344]. Există un risc major de incident cardiovascular şi
mortalitate, în prezenţa hipertrofieri ventriculare şi a sindromului metabolic, în primul rând
datorită tensiunii arteriale şi a glicemiei [345].
Sindromul metabolic mai este asociat cu riscul de fibrilaţie arterială [346]. Prezenţa
sa este mai distinctă, la pacienţii cu fibrilaţie arterială, decât printre cei care nu au această
afecţiune, apariţia sa este mai mare la femei decât la bărbaţi: 34, 2% şi 7, 7 la femei, 19,
3% şi 10, 9% la bărbaţi [339]. Elemente variate, care rezultă în anormalităţi cardiace
asociate cu stimularea sistemului nervos simpatic, ar putea explica incidenţa morţii subite
[347]. Doi biomarkeri, inhibitorul activator plasminogen-1 (PAI-1), un inhibitor al
fibrinolizei şi aldosterone, joacă un rol important în dezvoltarea sindromului metabolic
[348]. PAI-1 este găsit în mod deosebit în ţesutul adipos visceral, mai degrabă decât în
ţesutul adipos subcutanat, şi este inductibil prin diferiţi factori, mai mult sau mai puţin
implicaţi în componentele sindromului metabolic [349].
Nivele mărite de PAI-1, sunt asociate în mod semnificativ cu creşterea progresivă
a glucozei, tensiunii arteriale sistolice şi a trigliceridelor [348]. Cu toate definiţile de care
dispune în prezent, atât noi, cât şi vechi, sindromul metabolic rămâne eterogen ca întreg.
Consecinţele cardiovasculare clinice are sindromului sunt numeroase, iar impactul asupra
morbidităţii şi mortalităţii, au fost confirmate. Este însă important de precizat că diferitele
combinaţii al celor mai vătămătoare componente ale sindromului metabolic, pot fi utile în
practica clinică.

2.5. Sindromul metabolic şi prediabetul

DZ de tip 2, este în continuă răspândire în întreaga lume. Datorită complicaţiilor

sale variate şi a costului mare, prevenirea sa necesită tot mai multă atenţie. Complicaţia
majoră a diabetului este aceea a bolilor cardiovasculare, atât microvasculare şi
macrovasculare. Elementul care duce la instalarea DZ de tip 2, este aşa numitul prediabet.
Prediabetul este agreat de cele mai multe ori şi de alţi factori BCV, care împreun[ formează
sindromul metabolic.
O dezbatere curentă, este aceea că dacă prediabetul merită identificare şi intervenţie
clinică [350]. Prediabetul este în general definit ca fiind o creştere a nivelului glucozei
plasmatice postprandiale. Hemoglobina mărită A1c, sau hemoglobina glicozilată (HbA1c),

34
care integrează glucoza plasmatică în timp, este promovată de unii cercetători ca fiind un
indice al prediabetului.
Termenul de prediabet are un istoric cadrilat [351]. În 1980 WHO [352], a folosit
termenul pentru a nominaliza persoane cu glucoză, a căror nivel nu era încă la pragul
diabetului. În acest subcapitol vom folosi termenul de prediabet, deşi nu este acceptat în
mod universal. Două anormalităţi metabolice au loc la pacienţi cu DZ de tip 2:
insulinorezistenţă şi insulinosecreţie deficitară. Nivelele mari de glucoză în zonele
intermediare, sunt cauzate în primul rând de deficitului de insulină, secretată de celulele
pancreatice beta. Deficitul de insulino secreţie poate rezulta din pierderea de celule beta,
sau funcţionare afectată a celulelor beta. Ambele apar la DZ de tip 2 [353, 354]. Efecte
similare, dar mai puţin severe se pot observa şi în prediabet [355]. Majoritatea persoanelor
care au prediabet, suferă şi de insulino rezistenţă [355].
Toleranţa la glucoză afectată.(IGT). Nivelul normal al glucozei plasmatice este de
< 100 mg/ dl (5.6 mmol /1) sau o a doua glucoză plasmatică cu reacţie la 75-g prin testul
de toleranţă la glucoză (TTGO) a < 140 mg / dl (< 7.8 mmol / l). IGT este recunoscut ca un
nivel intermediar de glucoză postprandială, care în esenţă nu poartă cu sine nici-un risc de
complicaţii microvasculare [356]. DECODE (Diabetes Epidemiology: Collaborative
Analysis of Diagnostic Criteria Europe), a întreprins un studiu, IGT a crescut în Europa de
la 2,9% la persoanele între 30-39 de ani şi 15,1% la persoanele cu vârste cuprinse între 70-
79 de ani [357]. Este totuşi un predictor pun pe DZ de tip 2 [358]. O caracteristică
metabolică predominantă este insulinorezistenţa în muşchi, care este prezentă alături de
insulino secreţie deficitară [355].
Glicemia bazală (IFG). IFG a fost introdus de în 1997 pentru a clasifica nivelele
glicemiei plasmatice bazale de la 110 până la 125 mg/dl (6.1 – 7.0 mmol/l) [359]. În 2003,
această definiţie a fost modificată, astfel nivelul IFG a devenit de la 110 la 125 mg/dl, la
100 – 125 mg/dl [360].
Prediabetul şi Sindromul Metabolic. Nivelul crescut al glucozei este o componentă
definitorie a sindromului metabolic [361, 362]. Alte elemente precum; obezitatea
abdominală, tensiune arterială mare, trigliceride mărite, colesterol HDL redus. Oricare 3
din aceste 5 componente conferă sindromul metabolic. Excesul de ţesut adipos eliberează
acizii graşi în exces şi o varietate de adipocitokine, care facilitează factori de risc şi
predispoziţie pentru diabet şi BCV [363]. Insulinorezistenţa cauzează hiperglicemie, dar
dacă aceasta din urmă favorizează dislipidemie şi hipertensiune este încă incert. Însă,
majoritatea persoanelor cu sindromul metabolic, sunt insulino rezistenţi [364]. Astfel, nu
este surprinzător faptul că prediabetul şi sindromul metabolic se suprapun, deşi nu mereu
35
în mod sigur. Spre exemplu, la populaţia non diabetică, cu vârsta de peste 50 de ani,
aproape de două ori mai mulţi au IFG şi sindrom metabolic [365].
Sindromul metabolic în sine este considerat a fi o stare prediabetică. Comparativ cu
persoanele care nu suferă de sindromul metabolic, cei depistaţi cu sindromul, au şanse de 5
ori mai mari să aibă o instalare a diabetului [366]. Deşi se poate crede că acest risc este mai
mare datorită IFG şi IGT, Lorenzo et al. a evidenţiat faptul că sindromul metabolic fără
prediabet, înmulţeşte riscul de apariţie a diabetului de până la 5 ori [367]. Pentru pacienţii
cu IGF sau IGT, riscul de apariţie a diabetului, este de 5 până la 7 ori mai mare, decât
pentru cei cu normoglicemie [367]. Totuşi, când sindromul metabolic este combinat cu
prediabetul, riscul creşte şi mai mult. Am putea să ne întrebăm de ce sindromul metabolic
singur, este un prdictor puternic pentru diabet. Răspunsul în momentul de faţă este unul
singur, procentaje similare ale populaţiei cu sindrom metabolic şi prediabet sunt obeze
[365]; astfel, un sindrom metabolic, precum prediabetul, este o stare de insulinorezistenţă,
care conferă risc diabetogen. Sindromul metabolic mai poate afecta celulele beta, prin
lipotoxicitate [368]. Deci nu trebuie să fie un fapt care să ne surprindă faptul că sindromul
metabolic este asociat în multe privinţe cu diabetul.
Prediabetul şi riscul cardiovascular. Diabetologii în general sunt de acord că
diabetul merită să fie numită boală şi nu doar un factor de risc pentru BCV. Pacienţii cu
diabet sunt predispuşi la boli de inimă coronariene, infarct şi boli vasculare periferial,
alături de retinopatie, CKD, disfuncţii ale vezicii, disfuncţii erectile, hipertensiune
ortostatică, gastropareză şi afecţiuni ale pielii.
Prediabetul şi bolile microvasculare. Ţinta principală a hiperglicemiei par a fi
celulele endoteliale. Îngroşarea membranei dedesubtul celulelor endoteliale, înseamnă o
modificare structurală fundamentală. Aceasta se întâmplă atât la nivel capilar, cât şi
arterial. Mai multe mecanisme pot fi responsabile pentru aceste modificări; activarea
proteinei C-kinaze, formarea de produse glicare evoluate, formarea de specii de oxigen
reactiv, fluxul din calea hexosaminei, citokine inflamate [369, 370]. În mod prezumtiv,
aceste schimbări microvasculare, se răspândesc în întreg corpul, dar afectează în primul
rând ochii, rinichii şi nervii periferiali. Controversa, că dacă hiperglicemia intermediară,
poate produce boli microvasculare, este discutată intens în raporturile WHO [371].
Concluzia este că nu există o glucoză plasmatică care să ducă la dezvoltarea
microangiopatiei. Mai multe cercetări indică că, în pacienţii cu prediabet, retinopatia
diabetică poată avea loc [372, 373, 374, 375, 376]. La indienii Pima, prediabetul a fost
asociat cu retinopatia la 2% şi până la 4% din pacienţii afectaţi.

36
Capitolul III

SINDROMUL METABOLIC ŞI RISCUL CARDIOMETABOLIC ÎN

PRACTICA CURENTĂ

3.1. Riscul cardiometabolic global

O critică majoră adusă sindromului metabolic este aceea că, deşi studiile au
demonstrat prezenţa sa creează de două ori mai multe şanse de BCV, un astfel de risc
presupus, nu poate evalua un risc global [218, 219]. Din acest motiv Asociaţia Americană
de Diabet (AAD), şi Asociaţia Europeană pentru studiul Diabetului (EASD), au punctat
importanţa sindromului metabolic ca un element cheie pentru BCV [220, 221, 222].
O modalitate propusă de Reaven şi de NCEP-ATP III, este aceea de creare a unui
index a adipozităţii abdominale, măsurat prin IMC, prin care medicii ar putea diagnostica
sindromul metabolic. Cu toate acestea relaţia dintre circumferinţa taliei şi a adipozităţii
abdominale, mai ales viscerală sau interabdominală, depinde de vârsta şi etnicitatea
pacienţilor [223, 224, 225, 226]. Există în mod evident o legătură continuă între
circumferinţa taliei şi valorile sugerate de IMC, mai ales dacă luăm în considerare, că
femeile spre exemplu au în general, mai mulă grăsime subcutanată, şi mai puţină grăsime
viscerală decât bărbaţii [227]. Totuşi, menopauza este asociată cu depozitarea de grăsime
viscerală, un fenomen care face caracteristicile IMC-ului să cadă sub semnul întrebării
[228, 229, 230]
In prezent există dovezi suficiente pentru a demonstra că prea multă grăsime
abdominală este un factor predictibil pentru insulinorezistenţă, şi pentru o serie de
anormalităţii ale metabolismului [231, 232, 233]. Deşi se ştie că grăsimea abdominală este
un factor esenţial care contribuie la apariţia sindromului metabolic, mecanismele prin care
grăsimea abdominală este asociată în mod cauzal cu sindromul metabolic, nu sunt pe
deplin înţelese. Studiile care au măsurat adipozitatea abdominală, au ajuns la concluzia
comună că excesul de ţesut adipos interabdominal şi visceral, şi nu excesul de grăsime

37
abdominală subcutanată, este factorul cheie care corelează anormalităţile metabolice,
descoperite la pacienţi obezi.
Este de asemenea important să menţionăm că circumferinţa taliei, nu este doar un
marker pentru adipozitatea abdominală, ci se poate referi la adipozitatea globală a
pacientului [234]. Relevanţa nivelului trigliceridelor plasmatice ca un marker pentru riscul
cardiovascular, este o controversă discutată de mulţi ani, deşi mulţi cercetători au subliniat
faptul că uneori concentraţiile trigliceridelor plasmatice, pot fi un marker utilizabil [235,
236]. Prezenţa valorilor crescute ale trigliceridelor plasmatice şi a circumferinţei taliei, ar
putea reprezenta, un fenotip clinic simlu pentru a identifica pacienţii cu exces de ţesut
adipos abdominal, grăsime ectopică, şi cu caracteristici specifice sindromului metabolic
[237].
Valori de CA= 90 de cm şi TG=2.0 mmol/L, pentru bărbaţi şi CA=85 de cm şi
TG=1.5 mmol/L pentru femei, au fost propuse pentru a diagnostica obezitatea abdominală
[238]. Unii cercetători au emis teoria că, anomaliile metabolice ale obezităţi abdominale
pot fi explicate în mare parte prin depozitarea de grăsime a ficatului [239]. Există însă
dovezii care confirmă faptul că excesul de adipozitate abdominală este asociat
caracteristicilor sindromului metabolic, de unde deducem că obezitatea abdominală este
parţial cauza condiţiei dismetabolice a inslinorezistenţei.
Conceptul de sindrom metabolic a fost introdus pentru a sublinia nevoia ca
pacienţii să îşi remodeleze stilul de viaţă, să aibă o alimentaţie, mai sănătoasă şi pentru a
avea mai multă activitate fizică, toate acestea cu scopul de a determina reducerea greutăţii
corporale. Aceste măsuri nu au mereu rezultatul aşteptat la toţi pacienţi [240]. De exemplu
pacienţii care pierd o cantitate substanţială de grăsime viscerală, dar îşi măresc masa
musculară, ar putea să fie dezamăgiţi de schimbările produse, cu privire la masa lor
corporală.
Din multitudinea de studii clinice, epidemiologice şi metabolice, publicate în
ultimele două decenii şi menţionate şi în lucrarea de faţă, este limpede că pacienţii cu
sindrom metabolic sunt mult mai predispuşi la un risc crescut atât pentru DZ de tip 2 cât şi
pentru BCV[240].

3.2. Diagnosticarea sindromului metabolic în practica curentă

După cum am precizat în capitolele anterioare, prezenţa sindromului metabolic, se

asociază cu un risc mai mare pentru incidente care cauzează boli cardiovasculare [377,
378, 379]. NCEP ATP III (The National Cholesterol Education Program Adult Treatment
38
Panel III) [377, 378], a identificat componentele sindromului metabolic şi a considerat
obezitatea abdominală, ca factorul principal responsabil pentru creşterea prevalenţei
sindromului metabolic. NCEP ATP III defineşte sindromul metabolic, alături de o varietate
de alte elemente, prezentate în Tabelul 1.

Tabel 1. Sindroame clinice asociate sindromului metabolic [377, 378]

DZ de tip 2
Boli cardiovasculare
Hipertensiune arterială
Sindromul ovarului polichistic
Boala ficatului gras nonalcoolic
Diferite forme de cancer
Sindromul de Apnee în somn

NCEP ATP III, consideră că sindromul metabolic trebuie definit ca o a doua ţintă,
pentru reducerea riscului la boli cardiovasculare [378].
Cel puţin 5 organizaţii au recomandat criterii clinice pentru diagnosticarea
sindromului metabolic [377, 380, 381, 382, 383, 384].
În anul 1998, OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii), a propus o definiţie pentru
sindromul metabolic (Tabelul 2) [381].

Tabel 2. Criteriile de diagnosticare a sindromului metabolic conform OMS

Insulinorezistenţa identificată după următoarele caracteristici
 DZ de tip 2
Glicemie bazală modificată
 Toleranţa la glucoza afectată
şi oricare 2 din următoarele
 Medicamentaţie antihipertensivă sau hipertensiune (≥ 140/90 mm Hg)
 Trigliceride plasmatice ≥ 150 mg/dL
 HDL-C < 35 mg/dL pentru bărbaţi sau <39 mg/dL pentru femei
 IMC > 30 kg/m2 sau raport talie/sold >0.9 pentru bărbaţi şi > 0.85 la femei
 Rata excreţiei urinare ≥ 20 µg/ min

Un potenţial dezavantaj al criteriilor OMS, este că în unele cazuri, teste de laborator

speciale, pe lângă cele de rutină, ar fi necesare.
În anul 1999, EGIR (European Group for the study of Insulin Resistance), a propus
propriile sale criterii pentru diagnosticarea sindromului metabolic (Tabelul 3).

39
Tabel 3. Criteriile de diagnosticare a sindromului metabolic conform EGIR [385]
Insulino rezistenţă- hiperinsulism
 Creşterea cu peste 25% a insulinemiei a-jeun la populaţia non diabetică
Plus ≥ 2 din următoarele
 Medicamentaţie antihipertensivă sau hipertensiune (≥ 140/90 mm Hg)
 Dislipidemie: trigliceride ≥ 177 mg/dL sau HDL_C < 39 mg/dL
 Obezitate abdominală: circumferinţa taliei ≥ 94 cm (bărbaţi) sau ≥ 80 cm (femei)
 Glicemie bazală ≥ 110 mb/dL

Criteriile OMS şi EGIR concluzionează că insulinorezistenţa sau intoleranţa la

glucoză trebuie incluse ca şi componente esenţiale.
ASCE (The American Association of Clinical Endocrinologists), a propus alte
criterii de diagnosticare ale sindromului metabolic (Tabelul 4) [386], obezitatea fiind
inclusă ca şi criteriu de diagnosticare. O problemă majoră, sau un dezavantaj al acestei
definiţii este numărul de factori de risc necesari, pentru diagnosticarea sindromului
metabolic, care nu sunt specificaţi.

Tabelul 4. Criteriile clinice pentru diagnosticarea sindromului metabolic a ASCE [386]

Factori de risc Limite pentru anormalităţi
Greutate în exces/ obezitate abdominală IMC ≥ 25 kg/m2
Trigliceride serice mărite ≥150 mg/dL
HDL-C scăzut < 50 mg/ dL la femei
< 40 mg/ dL la barbati
Tensiune arterială mare ≥ 130/85 mm Hg
Glicemia la 2 ore după ingestia de glucoză >140 mg/dL
Glicemie bazală 110-126 mg/dL
Alţi factori de risc  Cazuri de DZ de tip 2,
hipertensiune, sau BCV, în familie
 Sindromul ovarului polichistic
 Stil de viaţă sedentar
 Înaintarea în vârstă
 Grupuri etnice care au un risc mărit
pentru DZ de tip sau BCV

S-a ajuns la concluzia că din acest set de 5 modalităţii de diagnosticare a

sindromului metabolic, pentru diagnosticarea clinică de zi cu zi, cea mai practică opţiune
este cea propusă de NCEP ATP III (Tabelul 5) [380].

40
 Tabel 5. Criteriile clinice de diagnosticare a sindromului metabolic conform NCEP ATP III [380].
Criteriu Nivelul definitoriu
Obezitate abdominală >102 cm pentru bărbaţi
> 88 cm pentru femei
Trigliceride ≥ 150 mg/ dL
HDL-C <40 mg/dL pentru bărbaţi
<50 mg/dL pentru femei
Tensiune arterială ≥130/85 mm Hg
Glicemie bazală ≥ 110 mg/ dL

NCEP ATP III include măsurători simple, care pot fi efectuate de către orice medic.
Criteriul insulinorezistenţei sau a toleranţei la glucoză nu este prezent în această definiţie.
Când 3 sau mai multe criterii din cele enumerate în Tabelul 5 sunt prezente, diagnosticul
sindromului metabolic poate fi stabilit. Coexistenţa DZ de tip 2 şi a sindromului metabolic,
creşte riscul de BCV, mai mult decât oricare din cele două condiţii prezente singular [387].
În anul 2003, Asociaţia Americană de Diabet, a propus definiţia conform căreia
nivelul glicemiei plasmatice (FPG), poate fi folosit pentru a identifica indivizii cu glicemia
bazală modificată, precum şi scăderea nivelului acesteia ca şi criteriu de diagnosticare al
sindromului metabolic de la 110 la 100 de mg/dL [377,388].
Recent, IDF (The International Diabetes Federation), a propus o noua definiţie
pentru sindromul metabolic, ca utilizare în practica clinică [384]. Această definiţie a fost
adoptată deja de Asociaţia Europeană pentru Studiul Diabetului şi de Societatea Europeană
pentru Arterioscleroză.

Tabelul 6. Criteriile de diagnosticare a sindromului metabolic conform IDF [384]

Obezitate abdominală
 Circumferinţa taliei ≥ 94 cm (bărbaţi) sau ≥ 80 cm (femei)
Plus ≥ 2 din următoarele
 TA ≥ 130/85 mm Hg
 Trigliceride ≥ 150 mg/dL
 HDL_C < 40 mg/dL la barbate şi <50 g/dl la femei
 Glicemie bazală ≥ 100 mg/dL sau diagnostic de DZ tip2

Este cert astăzi că o definiţie simplă, practică şi unificată pentru sindromul

metabolic, este necesară [389, 390]. Când mai multe definiţii sunt în uz, este greu de
comparat predominanţa sau impactul din diferite ţări şi diferite studii. Considerăm că astăzi
cel mai util criteriu de diagnosticare este cel utilizat şi definit de NCEP ATP III, mai ales
în rândul populaţiei caucaziene. Institutul Naţional al Inimii, Plămânilor şi Sângelui şi
Asociaţia Naţională a Inimii, lucrează în prezent pentru a stabili o definiţie unificată a

41
sindromului metabolic. Cercetările care sunt în prezent în derulare, încearcă să înglobeze şi
ceilalţi factori de risc ai sindromului metabolic (precum distribuţia anormală a grăsimii
corporale, dislipidemie aterogenetică, disfuncţie endotelială, statusul protrombotic şi
proinflamator etc.) [391], factori care pot duce la modificarea definiţiei NCEP ATP III,
dacă va fi necesar.

3.3. Screeningul sindromului metabolic şi al riscului cardiometabolic

Sindromul metabolic numit în trecut Sindromul X, reprezintă după cum am

menţionat în restul lucrării de faţă, un amalgam de factorii de risc asupra sănătăţii
indivizilor. Amalgamul de factori de risc corelaţi, măreşte dramatic riscul de a dezvolta
boli precum diabetul, boli cardiovasculare sau chiar moarte prematură [413, 414]. Deşi
definirea sindromului metabolic ca fiind sindrom, rămâne o temă controversată, acesta
continuă să alerteze medicii, ca fiind un fenotip important pentru pacient.
Trăsăturile clinice şi cele cardiovasculare asociate sindromului metabolic, sunt într-
o legătură strânsă cu dereglarea ţesutului adipos Adipocitele secretate de grăsimea
abdominală sunt mediatori care contribuie la: inflamare, stres oxidant, insulinorezistenţă şi
metabolism lipoprotein [415, 416].
Contribuitori pentru sindromul metabolic:
1) Tensiunea arterială: mecanismul prin care hipertensiunea îşi face apariţia la
pacienţii cu sindrom metabolic include stres oxidativ, care alterează oxidul nitric, prin care
adipocitinele angiotensinogenului îşi măresc producţia, ducând în cele din urmă la
reabsorbirea de sodiu, hipreinsulism şi accelerarea activităţii simpatice [417].
2) Colesterolul, proteina C-reactivă hipersensibilă: LDL-ul, trigliceridele şi HDL-
ul, au fost de la început ţinte primare pentru tratarea dislipidemiei aterogenice [418]. Totuşi
non HDL colesterol, este metoda cea mai eficace pentru cuantificarea dislipidemiei
aterogenice.
3) Diabetul zaharat de tip 2: pacienţii cu intoleranţă la glucoză au un risc mult mai
elevat de apariţie a DZ de tip 2.
4) Insulinorezistenţa: insulina este cel mai potent hormon anabolic din corp,
exercitând o pletoră de efecte asupra metabolismului proteinelor, transportului de
aminoacizi, proliferarea ciclului celulelor, diferenţierea celulelor şi sintetizarea oxidului
nitric. Majoritatea persoanelor care suferă de sindromul metabolic, sunt insulino rezistenţi.
5) Obezitatea abdominală şi Distribuţia Anormală a Grăsimii Corpului: ţesutul
adipos, considerat odată ca fiind cel mai puternic depozit pentru trigliceride, este acum

42
recunoscut ca un ţesut complex şi activ endocrin, care secretă mulţi factori, care reglează
biologia vasculară şi metabolică [419].
6) Inflamarea: inflamaţia cronică, subclinică, este puternic asociată sindromului
metabolic. Mediatorii inflamatori au fost recunoscuţi ca fiind factori care măresc riscul de
boli cardiovasculare, dar şi de insulinorezistenţă [420].
7) Hipertensiunea: cauza hipretensiunii şi asocierea acesteia cu sindromul
metabolic este multifactorială, şi cel mai probabil include toate elemente sindromului,
precum: obezitate, insulino rezistenţă şi displipidemie. Obezitatea este probabil cel mai
important factor, totuşi, alte elemente ale sindromului joacă un rol crucial, în medierea şi
creearea schimbărilor care în cele din urmă vor rezulta în hipertensiune [421]

3.4. Estimarea riscului cardiovascular

Bolile cardiovasculare au o etiologie multifactorială, cu un număr mare de factori

de risc modificabili. Factorii clasici de depistare a riscului sunt: vârsta, sexul, fumatul,
tensiunea arterială şi HDL-ul. Medicina contemporană consideră bolile cardiovasculare ca
o provocare continuă şi încearcă să găsească în permanenţă metode de prevenire a acestuia
[402]. Majoritatea bolilor cardiovasculare vor fi depistate la persoanele cu un risc moderat,
deoarece aceştia constituie grupul cel mai larg, ca potenţiale victime ale bolilor
cardiovasculare [403].
Principalii factorii de estimare a riscului cardiovascular sunt:
1) Diabetul şi >60 de ani. În practica clinică se consideră că toţi pacienţii cu vârsta
de peste 60 de ani şi care suferă de diabet, sunt expuşi unui pericol mai ridicat de risc
pentru apariţia bolilor cardiovasculare.
2) Diabet şi microalbuminuria. Prezenţa de microalbuminurie, dublează în general
riscul de boli cardiovasculare [404, 405]. În practica clinică se presupune că un adult care
suferă de diabet şi microalbuminurie, sunt supuşi unui risc ridicat de boli cardiovasculare.
3) Boală renală cronică severă sau moderată. Studiile clinice indică faptul că
indivizii cu boală renală cronică moderată sau severă ( definită ca o proteinurie persistentă
sau eGFR<45mL/min/1.73 m2), au un risc mai mare de apariţie a bolilor cardiovasculare.
Acest efect este independent de prezenţa diabetului sau de preexistenţa bolilor
cardiovasculare.
4) Hipercolesterolemie familială. Este o tulburare genetică, din care rezultă
asimilarea celulelor afectate a colesterolului plasmei LDL. Este puternic asociată cu bolile
renale cronice premature. Are un risc de opt ori mai mare în rândul persoanelor tinere sau

43
de vârstă medie, în comparaţie cu populaţia generală [406]. Majoritatea cercetătorilor
naţionali şi internaţionali asupra noţiunii de boli cardiovasculare, au recomandat ca
indivizii cu hipercolesterolemie familială să fie suspecţi de risc ridicat pentru apariţia de
boli cardiovasculare şi să primească tratament pentru a reduce acest risc [407, 408, 409].
Alte tulburări moştenite, mai puţin întâlnite ar fi cele ale lipidelor, care sunt asociate
riscului de boli cardiovasculare. Nivelele severe de hipercolesterolemie, pot fi asociate cu
pancreatită şi probabilitatea de risc pentru apariţia de boli cardiovasculare pe termen lung.
La indivizii cu nivelele trigliceridelor crescute moderat sau nivelul colesterolului HDL
izolat, scăzut, riscul de apariţie a bolilor cardiovasculare depinde de mai mulţi factori,
printre care istoricul familiei sau boli renale cronice premature [409].
5) Tensiune arterială sistolică ≥ 180 mmHg sau tensiune arterială diastolică ≥ 110
mmHg. Orice nivel crescut reprezintă un factor de risc pentru apariţia bolilor
cardiovasculare. Adulţi cu hipertensiune severă, ar trebui consideraţi ca fiind predispuşi să
deţină un risc major de dezvoltare a bolilor cardiovasculare [410].
6) Colesterol total seric > 7.5 mmol/L. Nivelele crescute de colesterol total sunt de
regulă asociate cu hipercolesterolemie familială, care se ştie foarte bine că aduce cu sine un
risc mare pentru ivirea bolilor cardiovasculare [407, 408].
Mai mulţi factori ocazionali contribuie la bolile cardiovasculare, dar majoritatea
sunt prevenibile. Probabilitatea ca un individ să dezvolte boli cardiovasculare într-o
anumită perioadă de timp, depinde în mare măsură de combinaţia şi intensitatea factorilor
de risc, mai degrabă decât de prezenţa unui singur factor de risc, din cauza efectelor
cumulative ale acestora, care pot fi sinergice [411].
Definiţii ale estimării riscului cardiovascular:[ 411, 412]
1) Riscul relativ: reprezintă raportul evaluării evenimentelor (exemplu: BCV), la
populaţia expusă factorilor de risc, în comparaţie cu populaţia neexpusă factorilor de risc.
2) Reducerea riscului relativ: reprezintă diferenţa dintre raportul a două grupuri (de
exemplu grupul tratat versus grupul controlat), văzută ca proporţia ratei evenimentelor
grupului nesupus tratamentului. De regulă rămâne constantă indiferent dacă ratele
evenimentelor este crescută sau redusă în rândul populaţiei.
3) Riscul global: reprezintă probabilitatea numerică a unui eveniment care are loc
într-o perioadă specifică, exprimată în procentaje.
4) Reducerea riscului global: reprezintă diferenţa aritmetică dintre două rate a
evenimentelor din două grupuri.

44
3.5. Prevenţia sindromului metabolic

Modificarea stilului de viaţă. Modificările comportamentale au fost create pentru a

ajuta pacienţii să înţeleagă şi să schimbe stilul lor de viaţă, stil care a contribuit la apariţia
sindromul metabolic. Acest proces este complex şi este bazat pe ideea de conştientizare a
pacienţilor a abilităţilor lor de a realiza anumite scopuri, care pot fi realizate relativ uşor.
Stabilirea scopurilor, este o parte a procesului cunoscut sub numele de monitorizare
proprie care ajută pacienţii să observe şi sa înregistreze în mod regulat, progresul obţinut.
Strategii comportamentale suplimentare, pot fi încorporate, pentru a maximaliza realizarea
scopului. Aceste strategii sunt; controlul stimulului, restructurare cognitivă, soluţionarea
problemei, prevenirea recidivei problemei, consiliere şi controlul stresului [392].
Terapia de grup efectuată concomitent cu diete şi activităţi fizice, poate fi benefică
pentru prevenirea sindromului metabolic. Atenţia trebuie orientată spre menţinerea stilului
de viaţă modificat şi asupra activităţi fizice care trebuie intensificată (plimbări, dans,
jogging) [393]. Pacienţii cu obezitate abdominală sau care suferă de sindromul metabolic,
ar trebui sfătuiţi, ca activitatea fizică să fie intensificată, de la 10-20 de minute pe zi, până
la 30 minute. Eficacitatea activităţii fizice poate intensificată dacă acestora li se oferă
motivaţie şi pregătire, pentru a începe activitatea. Persoanele cu obezitate abdominală,
pierd mai multă grăsime viscerală, indiferent de metoda de intervenţie aplicată, deoarece
grăsimea viscerală are o rată lipolitică mai mare [395].
Importanţa dietei, în ceea ce priveşte controlul obezităţii, este foarte bine cunoscută,
dar alegerea dietei optime pentru fiecare pacient individual, este un proces foarte complex
şi dificil. Conţinutul energetic al unei diete, este determinantul major al reducerii greutăţii
corporale. Deoarece este greu de estimat, necesarul zilnic de energie al unui pacient,
conţinutul de energie al pacientului, va fi prescris în conformitate cu greutatea iniţială a
acestuia. Conţinutul caloric trebuie să fie ajustat în mod regulat, având ca bază reacţia
pacientului la dietă. Pentru a motiva un pacient, trebuie mai întâi să i se dea sarcini uşoare,
realizabile. Apoi se poate recomanda o dietă săracă în calorii, incorporând indexuri
glicemice reduse, cu atenţie sporită la volumul porţiei [396]. Legat de dietă, se mai poate
recomanda, ca mesele care sunt crescute în grăsime saturată, acizi trans-graşi şi colesterol
sa fie consumate cu precadere dimineata şi la pranz.

Farmacoterapie. Ghidurile farmacologice actuale, afirmă că tratamentul

medicamentos ar trebui început când IMC-ul este 30 kg/m 2 sau mai mare, sau chiar la un
IMC între 27 kg/ m2 şi 29.9 kg/m2 [396]. Cele mai bune rezultate medicamentoase sunt

45
acelea care fac parte dintr-un program de reducere a greutăţii corporale [396]. În prezent
două medicamente au fost acceptate, pentru folosire pe termen lung, acestea sunt
sibutramina şi orlistatul.
Sibutramina blochează recaptarea noradrenalinei şi a serotoninei, şi reduce pofta de
mâncare. Doza recomandată este de 10 mg/ zi, cu ajustarea acesteia pe parcursul
tratamentului, în funcţie de reacţie. Dozele mai mari de 15 mg/zi nu sunt recomandate.
Sibutramina este mai eficientă atunci când este folosită concomitent cu dietă şi activitate
fizică [397]. Cel mai frecvent efect secundar al sibutarminei este constipaţia, gură uscată şi
insomnie. Siburtamina creşte ritmul cardiac şi tensiunea arterială sistolică şi diastolică; prin
urmare nu ar trebui să fie utilizată la pacienţii cu tensiune arterială incontrolabilă, boala
cardiovasculară, insuficienţă cardiacă.
Orlistatul, este o lipază reversibilă, care blochează digestia şi absorbţia grăsimii
alimentare, prin legarea de lipaza intestinală [398]. Orlistat inhibă absorbţia de grăsime
alimentară cu până la 30%.Doza recomandată este de 120 mg/zi, cu trei mese pe zi. Pentru
că 1% din orlistatul ingerat este absorbit, medicamentul nu are nici un efect asupra lipazei
sistemice. Înafară de abilitatea de a reduce greutatea cu aproximativ 5%, ajungând până la
8%, orlistat are efecte benefice asupra tensiunii arteriale, insulinorezistentei şi a profilului
lipidic [399, 400]. Cel mai întâlnit efect secundar este la nivelul tractului gastrointestinal.
Orlistat poate de asemenea să inhibe vitaminele liposolubile şi medicamentele lipofile,
dacă acestea sunt administrate concomitent. Astfel, pacienţii care sunt trataţi cu orlistat ar
trebui să primească un supliment zilnic de multivitamine, care ar trebui luate la o distanţa
de 2-3 ore de la ingestia de orlistat.
Cercetările actuale, dezvoltă un nou agent antiobezitate, cu efect în special pe
agenţii sistemului nervos central - Cortizolul [402]. 11β-HSD1, ar putea reprezenta de
asemenea o metodă terapeutică promiţătoare pentru sindromul metabolic. Studiile pe
rozătoare diabetice şi obeze, indică că inhibarea farmacologică a activităţii 11β-HSD1,
ameliorează insulinorezistenţa şi nivelele glucozei şi provoacă scăderea în greutate [403-
412]. Inhibatorii 11β-HSD1, trebuie să fie puternici şi selectivi. Spre exemplu,
Carbenoxolona, un produs natural, derivat din lemn dulce, deşi ajută la reducerea
insulinorezistentei, nu este nici puternic şi nici selectiv pentru 11β-HSD1, în ţesutul adipos.
Cu toate că poate fi greu pentru populatia generala să accepte avertismentele în
ceea ce priveşte prevalenţa în continuă creştere a sindromul metabolic, măsuri trebuie
luate, în speranţa că rata morbiditatii şi mortalităţii va descreşte în următorii 20-30 de ani,
la fel ca şi în ţările vestice.

46
 Partea a II-a

CERCETĂRI PROPRII

47
Capitolul IV

IPOTEZA DE LUCRU. OBIECTIVE

4.1. Ipoteza de lucru. Scopul lucrării

Sindromul metabolic reprezintă o entitate care se referă la apariţia mai multor

factori de risc cardiovasculari. Aceşti factori de risc pot să aibă în vedere o moştenire pe
linie familială (boli coronariene premature, hipertensiune, hiperlipidemie, diabetul şi
fumatul). Vârsta este şi ea un factor care poate creşte riscul de boală cardiovasculară,
deasemenea riscul fiind mai mare pentru persoanele de sex masculin şi persoanele cu status
post menopauză [3].

Unele din aceste riscuri pot fi modificate: spre exemplu renunţarea la fumat, în
schimb predispoziţia genetică nu poate fi modificată. Modificarea stilului de viaţă şi
sporirea activităţii fizice, pot să reducă riscul de boală cardiovasculară.

In prezent, există mai multe studii epidemologice asupra sindromului metabolic

concentrându-se asupra răspândirii acestuia în diverse populaţii, precum şi importanţa
riscului de boală cardiovasculară şi asocierea acestuia cu alte afecţiuni [5].

4.2. Obiective

Principalele obiective urmărite în prezentul stusiu au fost:

- prevalenţa factorilor de risc pentru sindromul metabolic
- prevalenţa sindromului metabolic
- evaluarea riscului cardiovascular la persoanele cu factori de risc pentru
sindromul metabolic şi cei cu sindrom metabolic.

48
Capitolul V

MATERIAL ŞI METODĂ

5.1. Material

S-a efectuat un studiu epidemiologic pe un lot de 3.348 subiecţi prin intermediul a

două cabinete ale medicilor de familie, unul din mediul urban şi unul din mediul rural, în
perioada ianuarie 2012- aprilie 2014. În mediul urban s-au introdus subiecţii domiciliaţi pe
două străzi, iar în mediul rural toţi locuitorii, care au îndeplinit criteriile de includere.
Criteriile de includere au fost:
- vârsta peste 18 ani
- fără boli neoplazice cunoscute
- acceptul pacientului pentru intrarea în studiu

Toţi subiecţii incluşi în studiu au fost informaţi asupra caracterului acestuia şi şi-au
dat acordul pentru a putea fi derulat.
Fiecare subiect aflat în studiu a semnat un consimţământ informat acceptând
evaluarea clinico-biologică.
La fiecare pacient s-a efectuat anamneza, măsurători somatometrice, s-a prelevat
sânge pentru efectuarea tabloului lipidic şi glicemic şi s-a calculat riscul cardiovascular.
Informaţiile obţinute în urma evalărilor au fost consemnate într-o fişă de studiu.

FIŞĂ DE STUDIU nr................

Date de identificare
Nume şi prenume ………………………………. Vârsta …. ani Sex … Mediu (U/R) …

Antecedente heredo-colaterale

Metabolice Cardiovasculare

STILUL DE VIAŢĂ

Alimentaţia

Normocalorică Hipercalorică Normolipidică Hiperlipidică

49
Activitatea fizică

Minimă Moderată Intensă

Fumatul

Fumător Fost fumător Nefumător

Consumul de alcool

Zilnic Ocazional Deloc

Măsurători somatometrice

Înălţime Greutate Circumferinţa abdominală

Patologie asociată

DZ tip vechime HTA st. B.cardiace Obezitate

Dislipidemie: simplă mixtă IMA AVC

Medicaţie

DZ: ADO Insulină Dietă Hipotensoare Hipolipemiante

Profil lipidic

Colesterol HDL-colesterol LDL-colesterol Trigliceride

Profil glicemic

Glicemie HbA1c

Risc cardiovascular

Scor Framingham Scor SCORE

5.2. Metode

Statusul ponderal. Cea mai des folosită metodă de clasificare a obezităţii este cea
în funcţie de IMC. Astfel obezitatea se clasifică în :
IMC 18,5-24,9kg/m² greutate normală
IMC 25,0-29,9kg/m² suprapondere
IMC 30,0-34,9kg/m² obezitate gradul I
IMC 35,0-39,9kg/m² obezitate gradul II
IMC >40kg/m² obezitate gradul III
50
 În funcţie de distribuţia ţesutului adipos, distingem obezitate de tip abdominal –
cu circumferinţa abdominală - ♂  94cm, - ♀  80 cm. Obezitatea viscerală reprezintă o
variantă a acestui tip de obezitate fiind un marker clinic al riscului cardiovascular şi al
insulinorezistenţei (7, 8).

Profilului lipidic. S-au determinat în cadrul studiului valoarea colesterolului şi a

trigliceridelor precum şi HDL colesterolul şi LDL colesterolul.
Dozarea colesterolului s-a făcut după metoda enzimatică. Metoda are la bază faptul
că în mediul apos colesterol-esteraza descompune colesterol esterul în colesterol şi acid
gras. Colesterolul în prezenţa oxigenului, este oxidat de către colesterol oxidaza cu formare
de colesten şi peroxid de hidrogen. Peroxidul de hidrogen formează împreună cu fenolul şi
4 aminoantipirin, în prezenţa peroxidazei, chinolona roşie şi apă. Probele se analizeaza
apoi la spectofotometru la 505 nm.
Am considerat normală o valoare a colesterolului seric mai mică de 190 mg/dl.
Dozarea trigliceridelor serice s-a făcut din plasma venoasă, tot printr-o metodă
enzimatică. Metoda de determinare are la bază următorul principiu: lipaza descompune
trigliceridele în glicerol şi acizi graşi. Glicerolul împreună cu ATP sub acţiunea
glicerochinazei în prezenţa ionilor de magneziu se transformă în glicerol-3 fosfat şi ADP.
Glicerol 3 fosfatul este oxidat sub acţiunea glicerolfosfat oxidazei la dehidroxiacetonă cu
formare de peroxid de hidrogen. Acesta din urmă reacţionează cu 4 aminoantipirina şi cu
ADP şi sub acţiunea peroxidazei formează chinolona roşie şi apă. Apoi probele se
fotometrează la 546 nm.
Valorile considerate normale pentru trigliceridele serice sunt cele mai mici de 150
mg/dl.
Determinarea HDL-colesterolului. Cea mai utilizată metodă de determinare este
metoda enzimatică.
Principiul metodei: Fracţiunile lipoproteice serice sunt precipitate prin adăugarea
de acid fosfotungstic şi ioni de magneziu sau fier, supernatantul rezultat prin centrifugare
conţine doar HDL al cărui conţinut în colesterol se determină prin metoda utilizată la
determinarea colesterolului total.
Pentru pacienţii diabetici se consideră normale valori > 45 mg/dl la bărbaţi şi > 55
mg/dl la femei.
Pentru calcularea LDL colesterolului s-a folosit formula lui Friedewald:
LDL-col (mg%) =CT-HDL col-TG/ 5 (unde CT= colesterol total; TG= trigliceride)
Valoarea normală este considerată o valoare mai mică de 100 mg/ dl.

51
 Valorile normale ale profilului lipidic sunt prezentate în tabelul următor:
Valori normale (mg/dl)
Colesterolul seric total < 20 mg/dl
HDL-colesterol > 40 mg/dl - bărbaţi,
>50 mg/dl – femei
LDL- colesterol <100 mg/dl
Trigliceride < 150 mg/dl

Profilul glicemic. La toţi pacienţii s-a determinat glicemia a jeun, iar la cei valori
glicemice peste 120 mg/dl s-a determinat şi valorile hemoglobinei glicozilare.
Determinarea glicemiei din plasma venoasă s-a făcut prin metoda enzimatică -
glucozooxidazică. Aceasta este o metodă rapidă dar cu bună acurateţe.
Principiul metodei: Metoda cu glucooxidaza foloseşte transformarea glucozei în
gluconat, în prezenţa enzimei şi a oxigenului molecular, cu formare de apă oxigenată.
Acesta va reacţiona cu fenol şi în urma reacţiei sub acţiunea peroxidazei rezultă chinona de
culoare roşie.
Momentul recoltării: Glicemia a jeun trebuie recoltată după minim 8 ore de post
alimentar, preferabil după 14 ore.
Determinarea glicemiei din plasmă dă o valoare cu aproximativ 15% mai mare
decât în sângele integral. Diferenţa se datorează faptului că aproximativ 40% din volumul
sângelui este ocupat de hematii (egal cu valoarea hematocritului ). Cum aproximativ 35%
din hematii sunt ocupate de hemoglobina în care glucoza nu este distribuită, reiese că
aceasta este exclusă din 15% dintr-o probă în care valoarea hematocritului este de 43%.
(0,35X43=15%). De fapt doar 85% din volumul folosit pentru determinare conţine
glucoză, în timp ce valoarea obţinută este raportată la întregul volum.
Sângele arterial are o concentraţie de glucoză mai mare decât sângele venos sau
capilar. Aceasta se datorează faptului că în ţesuturi o parte din glucoză este consumata.
Sângele recoltat din deget utilizat pentru determinarea glicemiei cu ajutorul glucometrului
reprezintă un amestec de sânge arterial şi venos.
In cazul pacienţilor incluşi în cercetare recoltarea s-a făcut dimineaţa pe nemâncate,
după o perioadă de post de 14 ore.
Sângele prelevat a fost ţinut la o temperatură de 37 0 C timp de 15 minute după care
s-a făcut fotometria la 505nm.

52
 Hemoglobina glicozilată este un marker al hiperglicemiilor cronice. Este o imagine
fidelă a controlului glicemic pe o perioadă de 90-120 zile retrospectiv [85].
Concentraţia hemoglobinei glicozilate are un rol predictiv asupra riscului de
progresie a complicaţiilor diabetului zaharat. Ea defineşte fracţiunile minore ale
hemoglobinei care suferă un proces lent, nonenzimatic de legare a glucozei la lanţurile sale
peptidice (există trei subfracţii A1a, A1b, A1c). In practică se dozează în mod curent
fracţia HbA1c.
Depistarea unor cantităţi crescute de Hb A1c în sângele diabeticilor a deschis o
nouă pistă de studiu a mecanismelor biochimice invocate în aparitia unor complicaţii ale
DZ. Se produce de fapt un proces de glicozilare neenzimatica a proteinelor. Hb A1c are o
afinitate crescută pentru oxigen la diabetici. Interesul pentru HbA1c a crescut după ce
Rahbar a descoperit faptul că la diabetici are un nivel de 2-3 ori mai mare în eritrocite faţă
de nediabetici. Determinarea HbA1c a permis reevaluarea relaţiei între hiperglicemie şi
complicaţiile specifice ale diabetului. Normalizarea de durată a glicemiei conduce la
creşterea supravieţuirii hematiilor, reduce hiperagregabilitatea plachetară şi ameliorează
funcţiile leucocitelor [85].
Hemoglobina glicozilată este rezultatul glicozilării neenzimatice a hemoglobinei şi
valoarea ei este proporţională cu mărimea hiperglicemiei şi cu durata ei. Reacţia are la
bază interacţiunea glucozei cu gruparea amino din lanţul peptidic ducând la formarea bazei
Schiff sau aldimina. Aceasta este o reacţie rapidă şi reversibilă. Dacă hiperglicemia se
menţine mai mult timp se va produce transformarea aldiminei în cetoamină. Reacţia este
lentă şi ireversibilă [115].
Cunoscând valoarea hemoglobinei glicozilate se poate face o estimare a valorii
medii a glicemieie cu ajutorul formulei:

Media glicemică = HbA1c x 33,3 – 86

Importanţa determinării hemoglobinei glicozilate derivă din faptul că valoarea ei

sugerează media valorilor glicemice pre şi postprandiale, precum şi a valorilor bazale
nocturne. Această analiză nu trebuie să înlocuiască automonitorizarea glicemică ci să o
completeze pentru reflectarea cât mai exactă a profilului glicemic al pacientului.
Măsurarea valorilor HbA1c este un indicator major al controlului glicemic şi un
predictor al complicaţiilor cronice ale diabetului zaharat. Asociaţia Diabetologilor
Americani recomandă efectuarea HbA1c de două ori pe an la pacienţii cu DZ tip 2 şi de 4
ori pe an la cei cu DZ tip1.

53
 Principiul metodei: Determinarea se face din sânge venos recoltat pe anticoagulant.
Hemoglobina A1c se face din hemolizat prin imunoturbometrie iar hemoglobina totală se
determină tot din hemolizat prin metoda colorimetrică, cu hematină alcalină. Probele se
fotometrează la 550nm.
Valorile considerate normale la nediabetici sunt cuprinse între 4-6%.
Recomandările privind valorile ţintă sunt diferite: astfel IDF recomandă o valoare target
<6,5% iar ADA recomandă o valoare target <7%.
Criteriile de control metabolic: Aprecierea controlului metabolic s-a făcut în
funcţie de următorii parametrii: glicemia a jeun, glicemia la 2 ore postprandial şi
hemoglobina glicozilată.

Parametrii Gradul de control metabolic

Bun La limita Precar
Glicemia "à jeun" (mg%) 80-110 111-140 >140
Glicemia postprandială la 2 ore (mg%) 100-145 146-180 >180
Hemoglobina glicozilată A1c (%) <6,5 6,5-7,5 >7,5

Definiţia sindromului metabolic după IDF:

Principalul criteiu este circumferinţa abdominală (≥94 cm la bărbaţi şi ≥80 la
femei) plus încă 2 din următoarele criterii:
- TG≥150 mg/dl sau tratment hipolipemiant,
- HDL <40 mg/dl la bărbaţi şi <50mg/dl la femei, sau tratament hipolipemiant
- TAs≥130 mmHg şi TAd≥85 mmHg, sau tratament hipotensor
- diabet zaharat diagnosticat sau glicemie ≥100 mg/dl.
Definiţia sindromului metabolic după NCEP presupune prezenţa oricăror 3 din
următorii 5 factori de risc. Obezitatea abdominală nu este considerată o condiţie sine qua
non: - Obezitate abdominală: CA ≥ 94 cm la bărbaţi, respectiv ≥ 80 cm la femei
- Tg ≥150 mg/dl sau tratament hipolipemiant
- HDL-c < 40 mg/dl la bărbaţi şi < 50 mg/dl la femei sau tratament hipolipemiant
- HTA sistolică ≥130 sau diastolică ≥85 mm Hg sau tratament hipotensor
- Glicemia ≥100 mg/dL sau DZ.
Scorul Framingham: utilizează 6 factori de risc:sex, vărstă, starea de fumător,
colesterol total, HDL-colesterol ,tensiunea arterială sistolică.
Stratificarea în clase de risc :
<10% risc scăzut
10-20% risc moderat
>20% risc crescut
54
Avantaje:uşor de folosit, ţine cont de terapia antihipertensivă.
Scorul Framingham s-a calculat cu ajutorul aplicaţiei 10-years CVD Risk
Calculator (http://cvdrisk.nhlbi.nih.gov/calculator.asp)
Diagramele SCORE sunt metode de predicţie europene oferite în două variante
- pentru regiunile cu risc scăzut
- pentru regiunile cu risc crescut. România se încadrează în ceea de-a doua grupă.
Evaluarea riscului cu ajutorul SCORE (Evaluarea Sistematică a Riscului
Coronarian) este rezultatul analizei unui volum mare de date provenite din studii
prospective europene şi are valoare predictivă în ceea ce priveşte mortalitatea de cauză
cardiovasculară pe o perioada de 10 ani.
       Această estimare a riscului este bazată pe următorii factori de risc: vârstă, sex, fumat,
tensiune arterială, colesterol total. Limita de la care se consideră riscul de eveniment
cardiovascular fatal ca fiind crescut este definita ca fiind “mai mare de 5%”.
Avantajele folosirii grilei SCORE:
- Este un instrument intuitiv, uşor de folosit
- Ţine seama de natura multifactorială a afecţiunilor cardiovasculare
- Estimează riscul tuturor afecţiunilor aterosclerotice, nu doar pe cele coronariene.
- Permit flexibilitate în management – dacă un nivel ideal al unui factor de risc nu
poate fi atins, riscul total poate fi micşorat prin reducerea altor factori de risc.
- Permite o evaluare mai obiectivă a evoluţiei riscului în timp
- Stabileşte un limbaj comun cu privire la risc între clinicieni
- Arată modul în care riscul creşte cu înaintarea în vârstă.
        Pe diagrama se poate evalua riscul absolut al individului în funcţie de culoarea
pătratului corespunzator valorilor personale vârsta /sex /status de fumător /tensiunea
arterială /colesterol.
       Numărul înscris în pătrat reprezintă riscul relativ, adică de câte ori este mai mare riscul
persoanei cu respective faţă de o persoană din primul pătrat din stânga jos (persoana de 40
de ani, nefumătoare etc).
       Pragul, de la care se consideră riscul ca fiind crescut, pe baza evenimentelor
cardiovasculare fatale este definit ca fiind “mai mare de 5%”.
       Acest model SCORE a fost calibrat folosind datele statistice legate de mortalitate a
fiecărei ţări europene. Altfel spus, dacă este folosit în cazul întregii populaţii cu vârsta 40 –
65 ani, va prezice numărul exact de decese de cauza cardiovasculară ce vor surveni în
următorii 10 ani.

55
       Grila de calcul a Riscului Relativ poate fi folosită pentru a arăta persoanelor tinere
aflate la un Risc total scăzut că în comparaţie cu alte persoane de acceaşi vârstă, se pot afla
la un nivel de risc relativ de câteva ori mai mare decât necesar. Folosirea Riscului Relativ
poate ajuta atât în motivarea pacientului să renunţe la fumat, să aibă o dieta sănătoasă şi o
activitate fizică corespunzătoare, precum şi să atragă atenţia la persoanelele care vor
deveni candidate la tratament medicamentos. Aceste grafice se referă la riscul relativ, nu la
cel procentual.
        Pacienţii cu:
- afecţiune cardiovasculară preexistentă
- diabet zaharat de tip 2 sau de tip 1 cu microalbuminurie
- nivele foarte ridicate de factori de risc individual
       sunt consideraţi în mod automat persoane cu risc cardiovascular inalt şi necesită un
management atent al tuturor factorilor de risc.

        Pentru toţi ceilalţi, diagrama HeartScore poate fi folosită pentru estimarea riscului
total; aceasta este de o importanţă critică pentru că multe persoane au nivele uşor crescute
ale mai multor factori de risc care, în combinaţie, pot rezulta nivele crescute ale riscului
total cardiovascular.
       Riscul cardiovascular la femei este mai mic la toate vârstele decât la bărbaţi.

56
       Riscul poate fi mai mare decat cel indicat în diagrama la:
- Subiecţii sedentari sau obezi, în special la cei cu obezitate centrală
- Cei cu antecedente familiale de BCV la vârste premature
- Persoane social defavorizate şi cele de la unele minorităţi etnice
- La persoanele cu diabet zaharat graficele SCORE ar trebui să fie utilizat numai la
cei cu diabet zaharat tip 1, fără afectare de organe ţintă; ceilalţi subiecţi cu diabet
zaharat sunt considerate a avea deja un risc foarte ridicat.
- Cei cu un nivel scăzut de HDL colesterol sau crescut de trigliceride, fibrinogen,
opoB, (a)LP, precum şi, probabil, o creştere a CRP.
- Subiecţi asimptomatici cu dovezi de ateroscleroză preclinică, de exemplu, de ex.
placa descoperită ecografic.
- Cei cu boală cronică de rinichi moderată până la severă a (RFG <60 ml/min/1.73
m2)
Stratificarea în clase de risc: <1% risc scăzut; 1-5% risc moderat; >5% risc crescut.

Metode statistice. Analiza statistică s-a făcut cu ajutorul aplicaţiei EPIINFO,

versiunea 6.0, program al Centrului de Control şi Prevenţie a Bolii - CDC (Center of
Disease Control and Prevention) din Atlanta şi OMS, adaptat prelucrărilor din statistica
medicală şi SPSS 19.. S-au calculat medii ale parametrilor, intervale de frecvenţe, deviaţii
standard, teste de semnificaţie statistică prin metoda Student (testul t) şi 2.
Riscul în epidemiologie reprezintă într-o formă simplă de exprimare, probabilitatea
de apariţie a unui eveniment, care la rândul său poate varia, în funcţie de numeroase
caracteristici endogene (vârstă, sex ereditate) sau exogene (mediul familial sau
profesional).
Măsurarea riscului nu trebuie identificată cu acţiunea de precizare a diagnosticului
sau cu cea de evaluare a prognosticului individual.
Prin definiţie, riscul, cu înţelesul de risc absolut, reprezintă probabilitatea apariţiei
şi manifestării unui eveniment (problemă de sănătate, boală, deces), pe o perioadă de
supraveghere determinată (zile, luni, ani). Acest indicator corespunde unui nivel de
incidenţă al unei boli, într-un anumit grup populaţional, fără a se face referire la o altă
probabilitate. În studiul nostru am utilizat noţiunea de risc relativ (RR) ce reprezintă
fenomenul studiat, în condiţiile de expunere sau neexpunere la factorl de risc, ceea ce în
mod general, se consideră ca o cuantificare a puterii de asociere între factor şi boală.

57
Conform tabelului de contingenţă, avem:
R1 = a/ (a+b) – riscul bolii la cei expuşi factorului de risc (FR)
R0 = c/ (c+d) – riscul bolii la cei neexpuşi factorului de risc
Rr = R1/R0 – riscul relativ (de câte ori este mai mare riscul bolii la cei
expuşi factorului de risc faţă de cei neexpuşi)
RA = R1 - R0 – riscul atribuabil (cât de mare este riscul bolii la cei expuşi
factorului de risc faţă de cei neexpuşi)

58
Capitolul VI

REZULTATE

6.1. Prevalenţa factorilor de risc pentru sindromul metabolic

6.1. Caracteristicile lotului

6.1.1.1. Distribuţia cazurilor în funcţie de sex

Tabel 1. Distribuţia cazurilor în funcţie de sex

Nr. %
Femei 1602 47,85
Bărbaţi 1746 52,15
Total 3348 100,00

În lotul nostru de studiu au predominat bărbaţii (52,15%) raporul bărbaţi /femei

fiind de 1,1:1.

Grafic nr.1. Distribuţia cazurilor în funcţie de sex

59
 6.1.1.2. Distribuţia cazurilor în funcţie de vârstă

Tabel 2. Distribuţia cazurilor în funcţie de vârstă

Nr. %
<30 ani 104 3,11
31-40 ani 214 6,39
41-50 ani 852 25,45
51-60 ani 1042 31,12
61-70 ani 786 23,48
>70 ani 350 10,45
Vârsta medie 54,68±9,81

Majoritatea cazurilor au avut vârste cuprinse între 41-60 ani (56,57%), vârsta medie
fiind de 54,68 ani.

Grafic nr.2. Distribuţia cazurilor în funcţie de vârstă

60
 6.1.1.3. Distribuţia cazurilor în funcţie de mediu

Tabel 3. Distribuţia cazurilor în funcţie de mediu

Nr. %
Rural 1345 40,17
Urban 2003 59,83

Aproape 60% dintre cazuri au provenit din mediul urban (59,83%), raportul
urban/rural fiind de 1,5:1.

Grafic nr.3. Distribuţia cazurilor în funcţie de mediu

61
6.1.2. Antecedente heredo-colaterale

Tabel 4. Distribuţia cazurilor în funcţie de AHC

Nr. %
Cu AHC 1977 59,05
Metabolice 388 11,59
Cardiovasculare 1034 30,88
Metabolice+cardiovasculare 555 16,58
Fără AHC 1371 40,95

Antecedentele heredo-colaterale s-au înregistrat la 59,05%, cele mai frecvente fiind

cele cardiovasculare (30,88%). Asocierea de antecedente heredo-colaterale metabolice şi
cardiovasculare au fost în procent de 16,58%, iar cele cardiovasculare de 11,59%.

Grafic nr.4. Distribuţia cazurilor în funcţie de AHC

62
 6.1.3. Stilul de viaţă

6.1.3.1. Alimentaţia

Tabel 5. Distribuţia cazurilor în funcţie de alimentaţie

Alimentaţie Nr. %
Normocalorică+normolipidică 1412 42,17
Normocalorică+hiperlipidică 426 12,72
Hipercalorică+normolipidică 712 21,27
Hipercalorică+hiperlipidică 798 23,84

Din anamneza privind alimentaţia a rezultat că cea normocalorică şi normolipidică

se regăseşte 42,17% dintre cazuri, cea normocalorică şi hiperlipidică la 12,72%, cea
hipercalorică şi hiprelipidică la 21,27%, iar cei cu alimentaţie hipercalorică şi hiperlipidică
la 23,84%.

Grafic nr.5. Distribuţia cazurilor în funcţie de alimentaţie

6.1.3.2. Activitatea fizică

63
 Tabel 6. Distribuţia cazurilor în funcţie de activitatea fizică

Activitate fizică Nr. %

Fără activitate fizică 1348 40,26
Minimă 1042 31,12
Moderată 851 25,42
Intensă 107 3,20

Pacienţii care nu au activitatea fizică deloc sau aceasta este minimă reprezintă
71,38%, cei au activitate fizică moderată reprezintă 25,42%, iar cei cu activitate intensă
doar 3,20%.

Grafic nr.6. Distribuţia cazurilor în funcţie de activitatea fizică

6.1.3.3. Fumatul
64
 Tabel 7. Distribuţia cazurilor în funcţie de fumat

Fumat Nr. %
Fumător 1223 36,53
Fost fumător 597 17,83
Nefumător 1528 45,64

Fumătorii reprezintă 36,52% din totalul pacienţilor, iar foştii fumători 17,83%.
Dintre foştii fumători majoritatea sunt bărbaţi (341 cazuri - 57,12%) şi au vârste peste 60
ani (374 cazuri – 62,65%).

Grafic nr.7. Distribuţia cazurilor în funcţie de fumat

6.1.3.4. Consumul de alcool

65
 Tabel 8. Distribuţia cazurilor în funcţie de alcool

Alcool Nr. %
Zilnic 879 26,25
Ocazional 665 19,86
Deloc 1804 53,88

Consumul zilnic de alcool este declarat de 26,25% dintre pacienţi, majoritatea fiind
bărbaţi (589 cazuri - 67,01%), cei proveniţi din mediul rural (519 cazuri - 59,04%) şi au
vârste sub 50 ani (537 cazuri - 61,09%).

Grafic nr.8. Distribuţia cazurilor în funcţie de consumul de alcool

6.1.4. Patologia asociată

66
 Tabel 9. Distribuţia cazurilor în funcţie de patologia asociată

APP Nr. %
HTA 2119 63,29
HTA dg anterior 1544 46,12
HTA cazuri noi 575 17,17
Boli cardiace 997 29,78
Dislipdemie 1297 38,74
DLP dg anterior 812 24,25
DLP cazuri noi 485 14,49
DZ 412 12,31
DZ dg anterior 341 10,19
DZ nou depistat 71 2,12
Obezitate 1211 36,17
Fara APP 626 18,70

Peste 80% dintre pacienţi au antecedente personale (81,30%), majoritatea cu

hipertensiune arterială (63,29%), din care cazuri nou depistate cu ocazia studiului 575
(17,17%). Bolile cardiace (cardiopatie ischemică, angină pectorală, fibrilaţie atrială,
insuficienţă cardiacă) au fost prezente la 29,78%. Obezitatea a fost prezentă la 36,17%,
dislipidemia la 24,25%, iar diabetul zaharat la 12,31%. Menţionăm că la 2,12% din totalul
pacienţilor s-a depistat diabet cu ocazia studiului.

Grafic nr.9. Distribuţia cazurilor în funcţie de APP

Tabel 10. Distribuţia cazurilor în funcţie de evenimente majore în antecedente

67
 Evenimente majore Nr. %
IMA 176 5,26
AVC 68 2,03

Evenimentele majore în antecedente au fost prezente la 7,29%, infarctul miocardic

la 5,26%, iar accidentul vascular cerebral la 2,03%.

Grafic nr.10. Distribuţia cazurilor în funcţie de evenimente majore în antecedente

6.1.4.1. Hipertensiunea arterială

68
 Tabel 11. Distribuţia cazurilor în funcţie de tipul HTA
HTA Nr. %
Fără HTA 1229 36,71
Cu HTA 2119 63,29
HTA st.I 785 37,05
HTA st.II 1007 47,52
HTA st.III 327 15,43

Dintre pacienţii hipertensivi, 47,52% au fost diagnosticaţi cu HTA st.II, 37,05% st.I
şi 15,43% st.III. Menţionăm că 775 dintre pacienţii hipertensivi au fost depistaţi cu ocazia
studiului (36,57%). Dintre aceştia, 476 cazuri au fost diagnosticaţi cu HTA st.I (61,42%),
212 cazuri cu HTA st.II (27,35%) şi 87 cu HTA st.III (11,23%).

Grafic nr.11. Distribuţia cazurilor în funcţie de tipul HTA

Tabel 12. Distribuţia cazurilor în funcţie de tratamentul hipotensor

Nr. %
Fără trat.hipotensor 889 41,95
Cu trat.hipotensor 1230 58,05
Total 2119 100,00

Tratamentul hipotensor a fost urmat de 58,05% dintre pacienţii hipertensivi.

Menţionăm că din cele 889 cazuri fără tratament hipotensor, 575 au fost cazuri depistate cu
HTA cu ocazia studiuui.

69
 Grafic nr.12. Distribuţia cazurilor în funcţie de tratamentul hipotensor

6.1.4.2. Diabetul zaharat

Tabel 13. Distribuţia cazurilor în funcţie de tipul DZ

DZ Nr. %
DZ tip 1 14 3,39
DZ tip 2 398 96,61

Dintre pacienţii diabetici, 96,61% au fost diagnosticaţi cu DZ tip 2 şi 3,39% cu DZ

tip 1. Din cei 412 bolnavi cu diabet zaharat, 71 au fost diagnosticaţi cu ocazia studiului.

Grafic nr.13. Distribuţia cazurilor în funcţie de tipul DZ

Tabel 14. Distribuţia cazurilor în funcţie de durata de evoluţie a DZ

Durata DZ Nr. %
< 1 an 175 42,48
1-5 ani 50 12,14
5-10 ani 77 18,69
11-20 ani 58 14,08
> 20 ani 52 12,62
70
 Cele mai multe cazuri de diabetici au avut o durată de evoluţie de sub 1 an
(42,48%), dintre care 17,23% au fost cazuri nou depistate.

Grafic nr.14. Distribuţia cazurilor în funcţie de durata de evoluţie a DZ

Tabel 15. Distribuţia cazurilor în funcţie de tratamentul antidiabetic

Nr. %
Fără 71 17,23
Dietă 98 23,79
ADO 112 27,18
Insulină 75 18,20
Insulină+ADO 56 13,59
Total 412 100,00

Aproape 32% dintre pacienţi diabetici au fost insulinodependenţi (31,79%), dintre

care 13,59% au urmat tratament mixt (insulină+ADO).

Grafic nr.15. Distribuţia cazurilor în funcţie de tratamentul antidiabetic

71
 6.1.4.3. Dislipidemia

Tabel 16. Distribuţia cazurilor în funcţie de tipul de dislipidemie

Nr. %
Dislipidemie neaterogenă 508 39,17
Dislipidemie aterogenă 789 60,83
Total 1297 100,00

Din cele 1297 cazuri de dislipidemie, 60,83% au fost cazuri cu dislipidemie

aterogenă. Menţionăm că 485 cazuri de dislipidemie au fost diagnosticate cu ocazia
studiului, din care 312 cu dislipidemie neaterogenă şi 173 cu dislipidemie aterogenă.

Grafic nr.16. Distribuţia cazurilor în funcţie de tipul de dislipidemie

Tabel 17. Distribuţia cazurilor în funcţie de tratamentul hipolipemiant

Nr. %
Fără trat.hipolipemiant 664 51,20
Cu trat.hipolipemiant 633 48,80
Total 812 100,00

Tratamentul cu hipolipemiante a fost urmat de 48,80% dintre pacienţii cu

dislipidemici. Dintre cei fără tratament hipolipemiant 485 au fost cazuri noi.

Grafic nr.17. Distribuţia cazurilor în funcţie de tratamentul hipolipemiant

72
 6.1.4.4. Status ponderal

Tabel 18. Distribuţia cazurilor în funcţie de statusul ponderal

IMC Nr. %
Normoponderal 1243 37,13
Supraponderal 894 26,70
Obezitate 1221 36,17
Obezitate gr.I 470 14,04
Obezitate gr.II 623 18,61
Obez itategr.III 118 3,52

Din analiza statustului ponderal a rezultat o prevalenţă a obezităţii de 36,17% şi a

supraponderii de 26,70%.

Grafic nr.18. Distribuţia cazurilor în funcţie de statusul ponderal

73
 6.1.4.5. Circumferinţa abdominală

Tabel 19. Distribuţia cazurilor în funcţie de circumferinţa abdominală

CA Nr. %
Fără obez.abd. 2046 61,11
Cu obez.abd. 1302 38,89
Femei 675 42,13
Bărbaţi 627 35,91

Din măsurarea circumferinţei abdominale a rezultat o prevalenţă a obezităţii

abdominale de 38,89%, mai mare în rândul femeilor (42,13%).

Grafic nr.19. Prevalenţa obezităţii abdominale

6.1.5. Profilul lipidic

74
 Tabel 20. Distribuţia cazurilor în funcţie de profilul lipidic
Nr. %
Colesterol total  
< 200 mg/dl 1755 52,42
> 200 mg/dl 1593 47,58
HDL-colesterol
> LN* 2051 61,26
< LN* 1297 38,74
LDL-colesterol
< 100 mg/dl 1625 48,54
> 100 mg/dl 1723 51,46
Trigliceride
< 150 mg/dl 1188 35,48
> 150 mg/dl 2160 64,52
*LN=40 mg/dl la bărbaţi şi 50 mg/dl la femei

Profilul lipidic a relevat valori crescute ale colesterului total la 47,58% dintre
cazuri, HDL-colesterol scăzut la 38,74%, LDL-colesterol crescut la 51,46% şi valori
crescute ale trigliceridelor la 64,52%.

Grafic nr.20. Distribuţia cazurilor în funcţie de profilul lipidic

6.1.6. Profil glicemic

75
 Tabel 21. Distribuţia cazurilor în funcţie de profilul glicemic

Glicemia Nr. %
< 100 mg/dl 2350 70,19
> 100 mg/dl 998 29,81

Valori crescute ale glicemiei s-au determinat la 29,81% dintre cazuri, dintre care
12,31% au fost diabetici.

Grafic nr.21. Distribuţia cazurilor în funcţie de profilul glicemic

6.1.7. Controlul metabolic la diabetici

76
 Tabel 22. Distribuţia cazurilor în funcţie de controlul metabolic la diabetici
HbA1c Nr. %
< 7% 76 18,45
7,1-8% 158 38,35
8,1-9% 106 25,73
>9% 72 17,48

HbA1c a fost efectuată doar la pacienţii diabeticii şi a relevat un control metabolic

bun şi foarte bun la 56,80% dintre pacienţi.

Grafic nr.22. Distribuţia cazurilor în funcţie de controlul metabolic la diabetici

6.1.8. Concluzii

1. În lotul nostru de studiu au predominat bărbaţii (52,15%), majoritatea cazurilor au

avut vârste cuprinse între 41-60 ani (56,57%), vârsta medie fiind de 54,68 ani şi
aproape 60% dintre cazuri au provenit din mediul urban (59,83%).

2. Antecedentele heredo-colaterale s-au înregistrat la 59,05%, cele mai frecvente fiind

cele cardiovasculare (30,88%).

77
3. În ceea ce priveşte stilul de viaţă, majoritatea nu au avut o alimentaţie echilibrată,
la 67,83% s-a înregistrat o alimentaţie excesivă caloric şi/sau lipidic. Sedentarismul
s-a întâlnit la 71,38% dintre pacienţi, fumătorii au reprezentat 36,52%, iar foştii
fumători 17,83%. Consumul zilnic de alcool este declarat de 26,25% dintre pacienţi

4. La peste 80% dintre pacienţi au fost prezente antecedente personale (81,30%),

majoritatea cu hipertensiune arterială (63,29%). Bolile cardiace au reprezentat la
29,78%. Obezitatea a fost prezentă la 36,17%, dislipidemia la 38,74%, iar diabetul
zaharat la 12,31%.

5. Evenimentele majore în antecedente au fost prezente la 7,29%, infarctul miocardic

la 5,26%, iar accidentul vascular cerebral la 2,03%.

6. Dintre pacienţii hipertensivi, 61,95% au fost diagnosticaţi cu HTA st.II şi III,

tratamentul hipotensor fiind urmat de 58,05% dintre pacienţii hipertensivi.

7. Dintre pacienţii diabetici, 96,61% au fost diagnosticaţi cu DZ tip 2 şi 3,39% cu DZ

tip 1. Cele mai multe cazuri de diabetici au avut o durată de evoluţie de sub 1 an
(42,48%), dintre care 17,23% au fost cazuti nou depistate. Aproape 32% dintre
pacienţi diabetici au fost insulinodependenţi (31,79%). HbA1c a fost efectuată doar
la pacienţii diabeticii şi a relevat un control metabolic bun şi foarte bun la 56,80%
dintre pacienţi.

8. Dintre cazurile de dislipidemie, 60,83% au fost cazuri cu dislipidemie aterogenă,

tratamentul cu hipolipemiante fiind urmat de 48,80% dintre pacienţii cu
dislipidemici.

9. Din analiza statustului ponderal a rezultat o prevalenţă a obezităţii de 36,17% şi a

supraponderii de 26,70%, iar prevalenţa obezităţii abdominale a fost de 38,89%,
mai mare în rândul femeilor (42,13%).

10. Profilul lipidic a relevat valori crescute ale colesterului total la 47,58% dintre
cazuri, HDL-colesterol scăzut la 38,74%, LDL-colesterol crescut la 51,46% şi
valori crescute ale trigliceridelor la 64,52%.

11. Valori crescute ale glicemiei s-au determinat la 29,81% dintre cazuri, dintre care
12,31% au fost diabetici.

78
6.2. Prevalenţa sindromului metabolic

Tabel 23. Prevalenţa sindromului metabolic

Nr. %
IDF 1193 35,63
NCEP 1404 41,94

Prevalenţa sindromului metabolic a fost de 35,63% după criteriile IDF şi de 41,94%

după criteriile NCEP. Nu există diferenţe semnificative între prevalenţa sindromului
metabolic definit după cele 2 criterii (p=0,188).

Grafic nr.23. Prevalenţa sindromului metabolic

79
 Tabel 24. Distribuţia cazurilor cu SM în funcţie de criteriiie IDF

Nr. %
CA+Tg+HDL 118 9,89
CA+Tg+HTA 199 16,68
CA+Tg+Gl 135 11,32
CA+HDL+HTA 111 9,30
CA+HDL+Gl 87 7,29
CA+HTA+Gl 102 8,55
CA+Tg+HDL+HTA 112 9,39
CA+Tg+HDL+Gl 103 8,63
CA+HDL+HTA+Gl 124 10,39
CA+Tg+HDL+HTA+Gl 102 8,55
Total 1193 100,00

Cele mai multe cazuri (16,68%) au îndelplinit condiţiile de obezitate abdominală

asociată cu valori crescute ale trigliceridelor şi hipertensiune arterială.

Grafic nr.24. Distribuţia cazurilor cu SM în funcţie de criteriiie IDF

80
 Tabel 25. Distribuţia cazurilor cu SM în funcţie de criteriiie NCEP
Nr. %
CA+Tg+HDL 118 8,40
CA+Tg+HTA 199 14,17
CA+Tg+Gl 135 9,62
CA+HDL+HTA 111 7,91
CA+HDL+Gl 87 6,20
CA+HTA+Gl 102 7,26
CA+Tg+HDL+HTA 112 7,98
CA+Tg+HDL+Gl 103 7,34
CA+HDL+HTA+Gl 124 8,83
CA+Tg+HDL+HTA+Gl 102 7,26
Tg+HDL+HTA 50 3,56
Tg+HDL+Gl 42 2,99
Tg+HTA+Gl 48 3,42
HDL+HTA+Gl 35 2,49
Tg+HDL+HTA+Gl 36 2,56
Total 1404 100,00

Şi în cazul definicţiei NCEP, cele mai multe cazuri (14,17%) au îndeplinit

condiţiile de obezitate abdominală asociată cu valori crescute ale trigliceridelor şi
hipertensiune arterială.

Grafic nr.25. Distribuţia cazurilor cu SM în funcţie de criteriiie NCEP

81
 6.2.1. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de sex

Tabel 26. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de sex

Nr. % RR RA
Femei 655 40,89 1,327 0,101
Bărbaţi 538 30,81

Prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la femei decât la

bărbaţi (p=0,029), riscul de sindrom metabolic la femei este de 1,3 ori mai mare decât la
bărbaţi (RR=1,327, RA=0,101).

Grafic nr.26. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de sex

82
 6.2.2. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de vârstă

Tabel 27. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de vârstă

Nr. % RR RA
<30 ani 5 4,81
31-40 ani 48 22,43 ↑
41-50 ani 356 41,78 2,544 0,257
51-60 ani 447 42,90 1,429 0,127
61-70 ani 242 30,79 ↓
>70 ani 95 27,14

Prevalenţa sindromului metabolic a fost de peste 40% în rândul pacienţilor cu

vârste cuprinse între 41-60 ani (41,78% la 41-50 ani, respectiv 42,90% la 51-60 ani),
procent semnificativ mai mare decât la celelalte vârste (p<0,02).
Riscul de sindrom metabolic este de 2,5 ori mai mare la vârste cuprinse între 41-60
ani decât la vârste sub 40 ani (RR=2,544, RA=0,257) şi de 1,4 ori mai mare decât la vârste
peste 60 ani (RR=1,429, RA=0,127).

Grafic nr.27. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de vârstă

83
 6.2.3. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de mediu

Tabel 28. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de mediu

Nr. % RR RA
Rural 402 29,89
Urban 791 39,49 1,321 0,096

În mediul urban prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare

decât în mediul rural (39,49% vs 29,89%) (p=0,049).
Riscul de sindrom metabolic este de 1,3 ori mai mare în mediul urban decât în cel
rural (RR=1,321, RA=0,096).

Grafic nr.28. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de mediu

84
 6.2.4. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de antecedentele heredo-
colaterale

Tabel 29. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de AHC

Nr. % RR RA
Cu AHC 804 40,67 1,433 0,123
Metabolice 132 34,02 1,199 0,056
Cardiovasculare 361 34,91 1,230 0,065
Metabolice+cardiovasculare 311 56,04 1,975 0,277
Fără AHC 389 28,37

Prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la pacienţii cu

antecedente heredo-colaterale metabolice şi/sau cardiovasculare faţă de cei fără (40,67% vs
28,37%) (p=0,012).
Riscul de sindrom metabolic la pacienţii cu antecedente heredo-colaterale
metabolice şi/sau cardiovasculare este 1,4 ori mai mare faţă de cei fără aceste antecedente
(RR=1,433 RA=0,123), riscul cel mai mare înregsitrându-se în cazuil asocierii antecentelor
metabolice cu cele cardiovasculare (RR=1,975, RA=0,277).

Grafic nr.29. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de AHC

85
6.2.5. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de stilul de viaţă

6.2.5.1. Alimentaţia

Tabel 30. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de alimentaţie

Alimentaţie Nr. % RR RA
Normocalorică+normolipidică 402 28,47
Normocalorică+hiperlipidică 142 33,33 1,171 0,049
Hipercalorică+ normolipidică 237 33,29 1,169 0,048
Hipercalorică+hiperlipidică 412 51,63 1,813 0,232

Faţă de pacienţii cu un regim alimentar sănătos (normacaloric şi normolipidic),

prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii care încalcă regulile unei alimentaţii optime
este semnificativ mai mare (37,63% vs 28,47%) (p=0,034), riscul cel mai ridicat
înregistrându-se în cazul alimentaţiei hipercalorice şi hiperlipidice (RR=1,813, RA=0,232).

Grafic nr.30. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de alimentaţie

86
 6.2.5.2. Activitatea fizică

Tabel 31. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de activitatea fizică

Activitate fizică Nr. % RR RA

Fără activitate fizică 574 42,58
1,357 0,101
Minimă 347 33,30
Moderată 242 28,44
Intensă 30 28,04

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii fără activitate fizică sau cu activitate

fizică minimă este semnificativ mai mare decât în rândul pacienţilor cu activitate fizică
moderată sau intensă (38,54% vs 28,39%) (p=0,024), riscul fiind de 1,4 ori mai mare
(RR=1,357, RA=0,101).

Grafic nr.31. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de activitatea fizică

87
 6.2.5.3. Fumatul

Tabel 32. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de fumat

Fumat Nr. % RR RA
Fumător 597 48,81 1,989 0,243
Fost fumător 221 37,02 1,508 0,125
Nefumător 375 24,54

Prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la fumători decât la

foşti fumători (48,81% vs 37,02%) (p=0,015) şi faţă de nefumători (48,81% vs 24,54%)
(p<0,001). Deasemenea, prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la
foşti fumători decât la nefumători (37,02% vs 24,54%) (p=0,004).
Faţă de nefumători, riscul de sindrom metabolic la fumători este de 2 ori mai mare
(RR=1,989, RA=0,243), iar la foşti fumători riscul este 1,5 ori mai mare (RR=1,508,
RA=0,125).

Grafic nr.32. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de fumat

88
 6.2.5.4. Consumul de alcool

Tabel 33. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de consumul de alcool

Alcool Nr. % RR RA
Zilnic 476 54,15 1,865 0,251
Ocazional 194 29,17
Deloc 523 28,99

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii care consumă zilnic alcool este

semnificativ mai mare decât în rândul pacienţilor care nu consumă deloc sau ocazional
(54,15% vs 29,04%) (p<0,001), riscul fiind de 1,9 ori mai mare (RR=1,865, RA=0,251).

Grafic nr.33. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de consumul de alcool

89
 6.2.6. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de patologia asociată

6.2.6.1. Hipertensiunea arterială

Tabel 34. Prevalenţa sindromului metabolic la hipertensivi

Nr. % RR RA
Cu HTA 837 39,50 1,364 0,105
Fără HTA 356 28,97

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii hipertensivi este semnificativ mai

mare decât la pacienţii normotensivi (39,50% vs 28,97%) (p=0,031).
Riscul de sindrom metabolic este de 1,4 ori mai mare la hipertensivi faţă de
normotensivi (RR=1,364, RA=0,105).

Grafic nr.34. Prevalenţa sindromului metabolic la hipertensivi

90
 Tabel 35. Prevalenţa sindromului metabolic la hipertensivi cu tratament hipotensor

Nr. % RR RA
Cu trat.hipotensor 452 36,75
Fără trat.hipotensor 385 43,31 1,178 0,066

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii hipertensivi fără tratament hipotensor

este nesemnificativ mai mare decât la pacienţii hipertensivi cu tratament hipotensor
(43,31% vs 36,75%) (p=0,186).
Totuşi, riscul de sindrom metabolic este de aproape 1,2 ori mai mare la hipertensivi
fără tratament faţă de cei cu tratament hipotensor (RR=1,178, RA=0,066).

Grafic nr.35. Prevalenţa sindromului metabolic la hipertensivi cu tratament hipotensor

91
 6.2.6.2. Diabetul zaharat

Tabel 36. Prevalenţa sindromului metabolic la diabetici

Nr. % RR RA
Cu DZ 245 59,46 2,009 0,298
Fără DZ 787 29,54

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii diabetici este semnificativ mai mare

decât la pacienţii nondiabetici (59,46% vs 29,54%) (p<0,001).

Riscul de sindrom metabolic este de 2 ori mai mare la diabetici faţă de nondiabetici
(RR=2,009, RA=0,298).

Grafic nr.36. Prevalenţa sindromului metabolic la diabetici

92
 6.2.6.3. Dislipidemia

Tabel 37. Prevalenţa sindromului metabolic la dislipidemici

Nr. % RR RA
Fără dislipidemie 757 29,85
Cu dislipidemie 436 53,69 1,799 0,238
DLP neaterogenă 112 43,75 1,466 0,139
DLP aterogenă 324 58,27 1,952 0,284

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii fără dislipidemie este semnificativ

mai mic decât la pacienţii dislipidemici (29,85% vs 53,69%) (p<0,001).

Faţă de pacienţii cu profil lipidic normal, riscul de sindrom metabolic este de 1,8 ori
mai mare la pacienţii cu dislipidemie (RR=1,799, RA=0,238), de 1,5 ori mai mare la cei cu
dislipidemie simplă (RR=1,466, RA=0,139) şi de 2 ori mai mare la cei cu dislipidemie
mixtă (RR=1,952, RA=0,284).

Grafic nr.37. Prevalenţa sindromului metabolic la dislipidemici

93
 Tabel 38. Prevalenţa sindromului metabolic la dislipidemici cu tratament hipolipemiant

Nr. % RR RA
Cu trat.hipolipemiant 311 49,13
Fără trat.hipolipemiant 125 69,83 1,421 0,207

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii cu dislipidemie şi tratament

hipolipemiant este semnificativ mai mică decât la pacienţii cu dislipidemie dar fără
tratament hipolipemiant (49,13% vs 69,83%) (p<0,001).
Riscul de sindrom metabolic este de 1,4 ori mai mare la pacienţii cu dislipidemie
fără tratament hipolipemiant faţă de cei cu tratament hipolipemiant (RR=1,421,
RA=0,207).

Faţă de pacienţii cu profil lipidic normal, riscul de sindrom metabolic este 1,6 ori
mai mare la pacienţii cu dislipidemie şi tratament hipolipemiant (RR=1,646, RA=0,193) şi
de de 2,3 ori mai mare la cei fără tratament (RR=2,339, RA=0,400).

Grafic nr.38. Prevalenţa sindromului metabolic la dislipidemici cu tratament

hipolipemiant

94
 6.2.6.4. Obezitatea

Tabel 39. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de statusul ponderal

Nr. % RR RA
Normoponderal 262 21,08
Supraponderal 302 33,78 1,603 0,127
Obezitate 629 51,94 2,464 0,309
Obezitate gr.I 221 47,02 2,231 0,259
Obezitate gr.II 333 53,45 2,536 0,324
Obezitate gr.III 75 63,56 3,015 0,425

Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii normoponderali este semnificativ mai

mică decât la pacienţii supraponderali sau obezi (21,08% vs 33,78%, p=0,007, respectiv
21,08% vs 51,94%, p<0,001). Deasemenea, remarcăm creşterea prevalenţei sindromului
metabolic cu cât gradul de obezitate este mai mare (de la 47,02% la obezitate gr.I, la
63,56% la obezitate gr.III).
Faţă de normoponderali, riscul de sindrom metabolic este de 1,6 ori mai mare la
supraponderali (RR=1,603, RA=0,127), şi de 2,5 ori mai mare la obezi (RR=2,464,
RA=0,309).

Grafic nr.39. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de statusul ponderal

95
6.2.7. Concluzii

1. Prevalenţa sindromului metabolic a fost de 35,63% după criteriile IDF şi de

41,94% după criteriile NCEP. Nu există diferenţe semnificative între prevalenţa
sindromului metabolic definit după cele 2 criterii (p=0,188). Indiferent de criterii,
cele mai multe cazuri au îndeplinit condiţiile de obezitate abdominală asociată cu
valori crescute ale trigliceridelor şi hipertensiune arterială.

2. Prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la femei decât la

bărbaţi (p=0,029), semnificativ mai mare în rândul pacienţilor cu vârste cuprinse
între 41-60 ani, decât la celelalte vârste (p<0,02) şi semnificativ mai mare în
mediul urban decât în mediul rural (p=0,049).

3. Prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la pacienţii cu

antecedente heredo-colaterale metabolice şi/sau cardiovasculare faţă de cei fără
(p=0,012).

4. Faţă de pacienţii cu un regim alimentar sănătos (normacaloric şi normolipidic),

prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii care încalcă regulile unei alimentaţii
optime este semnificativ mai mare (p=0,034)

5. Prevalenţa sindromului metabolic la pacienţii sedentari a fost semnificativ mai

mare decât în rândul pacienţilor cu activitate fizică moderată sau intensă (p=0,024).

6. La fumători şi la consumatorii zilnici de alcool prevalenţa sindromului metabolic a

fost semnificativ mai mare decât la nefumători, respectiv neconsumatorii sau
consumatorii ocazionali de alcool (p<0,001).

7. Prevalenţa sindromului metabolic a fost semnificativ mai mare la hipertensivi decât

la normotensivi (p=0,031), la diabetici faţă de nondiabetici (p<0,001), la pacienţii
cu dislipidemie faţă de cei nondislipidemici (p<0,001) şi la supraponderali şi obezi
faţă de normoponderali (p=0,007, respectiv p<0,001).

8. La pacienţii hipertensivi fără tratament hipotensor prevalenţa sindromului

metabolic este nesemnificativ mai mare decât la pacienţii hipertensivi cu tratament
hipotensor (p=0,186), iar la pacienţii cu dislipidemie şi tratament hipolipemiant
este semnificativ mai mică decât la pacienţii cu dislipidemie dar fără tratament
hipolipemiant (p<0,001).

96
9. Cea mai mare prevalenţă a sindromului metabolic s-a înregistrat la pacienţii cu
dislipidemie fără tratament hipolipemiant (69,83%), la cei cu obezitate gr.III
(63,56%) şi la diabetici (59,36%).

10. Riscul de sindrom metabolic la femei este de 1,3 ori mai mare decât la bărbaţi
(RR=1,327, RA=0,101), de 2,5 ori mai mare la vârste cuprinse între 41-60 ani
decât la vârste sub 40 ani (RR=2,544, RA=0,257) şi de 1,3 ori mai mare în mediul
urban decât în cel rural (RR=1,321, RA=0,096).

11. Riscul de sindrom metabolic la pacienţii cu antecedente heredo-colaterale

metabolice şi/sau cardiovasculare este 1,4 ori mai mare faţă de cei fără (RR=1,433
RA=0,123), riscul cel mai mare înregsitrându-se în cazuil asocierii antecentelor
metabolice cu cele cardiovasculare (RR=1,975, RA=0,277).

12. Alimentaţia hipercalorică şi hiperlipidică creşte riscul de sindrom metabolic de 1,8

ori (RR=1,813, RA=0,232), sedentarismul de de 1,4 ori (RR=1,357, RA=0,101),
fumatul de 2 ori (RR=1,989, RA=0,243), iar consumul zilnic de alcool de 1,9 ori
mai mare (RR=1,865, RA=0,251).

13. Riscul de sindrom metabolic este de 1,4 ori mai mare la hipertensivi faţă de
normotensivi (RR=1,364, RA=0,105), de 2 ori mai mare la diabetici faţă de
nondiabetici (RR=2,009, RA=0,298), de 1,8 ori mai mare la pacienţii cu
dislipidemie faţă de nondislipidemici (RR=1,799, RA=0,238) şi de 1,6 ori mai
mare la supraponderali (RR=1,603, RA=0,127), respectiv de 2,5 ori mai mare la
obezi (RR=2,464, RA=0,309) faţă de normoponderali..

97
6.3. Riscul cardiovascular la pacienţii cu sindrom metabolic

6.3.1. Riscul cardiovascular în funcţie de sex

Tabel 40. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de sex

Sex Framingham Score

Femei 12,12±3,11 4,03±0,51
Bărbaţi 13,14±3,12 4,97±0,72
Total 12,61±3,08 4,52±0,64

În lotul nostru de studiu, valoarea medie a scorului Framingham a fost 12,61, ceea
ce corespunde unui risc cardiovascular moderat, atât la femei, cât şi bărbaţi, scorul fiind
nesemnificativ mai mare la bărbaţi (13,14 vs 12,12) (p=0,782).

Şi scorul Score indică un risc miderat la lotul nostru de studiu (4,52),

nesemnificativ mai mare la bărbaţi decât la femei (4,97 vs 4,03) (p=0,106).

Grafic nr.40. Riscul cardiovascular în funcţie de sex

6.3.2. Riscul cardiovascular în funcţie de vârstă

98
 Tabel 41. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de vârstă

Vârsta Framingham Score

<30 ani 8,81±1,79 0,62±0,22
31-40 ani 9,12±2,02 1,11±0,45
41-50 ani 11,07±2,38 3,27±0,92
51-60 ani 12,27±3,11 4,52±1,11
61-70 ani 15,00±3,75 5,44±1,64
>70 ani 15,31±3,61 8,70±2,02

Din analiza valorilor medii ale scorului Framingham în funcţie de vârstă, remarcăm
creşterea acestuia o dată cu înaintarea în vârstă. Se disting 3 grupe de vârstă: <40 ani unde
scorul este aproape 9 (9,01), între 41-60 ani, unde scorul este aproape 12 (11,73) şi peste
60 ani când scorul este peste 15 (15,10). În cazul scorului Score, avem risc mic doar la
vârste sub 30 ani, moderat între 31-60 ani şi crescut peste 60 ani.

Grafic nr.41. Riscul cardiovascular în funcţie de vârstă

6.3.3. Riscul cardiovascular în funcţie de mediu

99
 Tabel 42. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de mediu

Mediu Framingham Score

Rural 10,35±3,13 3,58±0,61
Urban 14,12±3,74 5,20±0,92

Scorul Framingham şi scorul Score a fost semnificativ mai mare în mediul urban
decât în mediul rural (14,12 vs 10,35, respectiv 5,20 vs 3,58) (p=0,047, respectiv p=0,003).

Grafic nr.42. Riscul cardiovascular în funcţie de mediu

6.3.4. Riscul cardiovascular în funcţie de stilul de viaţă

100
 6.3.4.1. Alimentaţia

Tabel 43. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de alimentaţie

Framingham Score
Normocalorică+normolipidică 8,12±2,02 2,51±0,36
Normocalorică+hiperlipidică 14,58±3,71 4,12±0,72
Hipercalorică+normolipidică 14,07±3,52 4,60±0,65
Hipercalorică+hiperlipidică 18,21±3,77 8,21±1,55

Rezultatale obţinute din analiza scorului Framingham şi a scorului Score indică

faptul că alimentaţia are un rol important în ceea ce priveşte riscul cardiovascular. Astfel,
la pacienţii cu un regim alimentar echilibrat (normocaloric şi normolipidic) riscul
cardiovascular a fost mic, respectiv moderat (8,12, respectiv 2,51), semnificativ mai mic
decât la pacienţii cu alimentaţie excesivă din punct de vedere caloric şi/sau lipidic (16,87,
respectiv 5,98) (p=0,031, respectiv p<0,001).

Grafic nr.43. Riscul cardiovascular în funcţie de alimentaţie

6.3.4.2. Activitatea fizică

101
 Tabel 44. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de activitatea fizică

Framingham Score
Fără activitate fizică 14,28±3,81 5,38±0,92
Minimă 13,52±3,13 5,15±0,90
Moderată 9,28±2,88 2,67±0,35
Intensă 9,24±3,01 2,23±0,27

Scorul Framingham a fost semnificativ mai mare la pacienţii sedentari (fără

activitate fizică sau cu activitate fizică minimă), decât la cei nesedentari (activitate fizică
moderată sau intensă) (p=0,021). Acelalaşi fenomen se înregistraeză şi în cazul scorului
Score.

Grafic nr.44. Riscul cardiovascular în funcţie de activitatea fizică

6.3.4.3. Fumatul

102
 Tabel 45. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de fumat

Framingham Score
Fumător 18,24±3,88 7,21±1,62
Fost fumător 10,02±3,11 4,64±0,74
Nefumător 9,11±2,73 2,31±0,36

La fumători scorul Framingham este de peste 2 ori mai mare decât la nefumători şi
de 1,8 ori decât la foşti fumători. Scorul Score este de peste 3 ori mai mare la fumători
decât la nefumători şi de 1,6 ori decât la foşti fumători.

Grafic nr.45. Riscul cardiovascular în funcţie de fumat

6.3.4.4. Consumul de alcool

Tabel 46. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de consumul de alcool

103
 Framingham Score
Zilnic 15,73±3,64 5,22±0,78
Ocazional 11,29±3,22 4,40±0,56
Deloc 11,58±3,46 4,23±0,48

La pacienţii care consumă zilnic de alcool scorul Framingham a fost semnificativ

mai mare decât la cei cu consum ocazional sau deloc (p=0,034).
Scorul Score a fost nesemnificativ mai mare la pacienţii cu consum zilnic de alcool
decît la cei cu consum ocazional (p=0,090), şi slab semnificativ mai mare decît la cei care
nu consumă deloc alcool (p=0,045).

Grafic nr.46. Riscul cardiovascular în funcţie de consumul de alcool

6.3.5. Riscul cardiovascular în funcţie de patologia asociată

6.3.5.1. Hipertensiunea arterială

104
 Tabel 47. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de HTA

Framingham Score
Fără HTA 8,48±2,99 2,18±0,33
Cu HTA 15,01±3,06 5,88±0,81
HTA st.I 14,56±3,21 5,33±0,72
HTA st.II 15,16±3,46 5,94±0,84
HTA st.III 15,72±3,71 7,01±1,11

Riscul cardiovascular Framingham la pacienţii normotensivi a fost mic (8,48), în

timp ce la cei hipertensivi acesta a fost moderat (15,01), diferenţa fiind semnificativă
(p<0,001).
Riscul cardiovascular Score la pacienţii normotensivi a fost moderat (2,18), în timp
ce la cei hipertensivi acesta a fost mare (5,88), diferenţa fiind semnificativă (p<0,001).

Grafic nr.47. Riscul cardiovascular în funcţie de HTA

6.3.5.2. Diabetul zaharat

Tabel 48. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de diabet

105
 Framingham Score
11,25±3,12 4,37±0,60
Fara DZ
Cu DZ 17,91±3,76 5,62±0,82

La pacienţii diabetici riscul cardiovascular este semnfiicativ mai mare decât la

pacienţii nondiabetici (17,91 vs 11,25, respectiv 5,62 vs 4,37) (p=0,002, respectiv
p=0,012).

Grafic nr.48. Riscul cardiovascular în funcţie de diabet

6.3.5.3. Dislipidemia

Tabel 49. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de dislipidemie

106
 Framingham Score
Fara DLP 9,68±3,13 2,83±0,35
Cu DLP 21,77±4,26 7,20±1,12
DLP neaterogenă 18,70±3,79 6,62±0,84
DLP aterogenă 23,18±4,41 8,09±1,22

Pacienţii dislipidemici prezintă un risc cardiovascular mare (21,77 în cazul scorului

Framingham, respeciv 7,20 în cazul scorului Score) de peste 2 ori, respectiv 2,5 ori, mai
mare decât la pacienţii fără dislipidemie (9,68, respectiv 2,8) (p<0,001).
De asemenea, riscul cardiovascular este semnificativ mai mare la pacienţii cu
dislipidemie aterogenă decât la cei cu dislipidemie neaterogenă (23,18 vs 18,70, respectiv
8,09 vs 6,62) (p=0,032, respectiv p<0,001).

Grafic nr.49. Riscul cardiovascular în funcţie de dislipidemie

6.3.5.4. Status ponderal

Tabel 50. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de statusul ponderal

107
 Framingham Score
Normoponderal 9,36±2,88 2,72±0,30
Supraponderal 12,16±3,13 4,20±0,47
Obezitate 16,29±3,54 6,60±0,72
Obezitate gr.I 15,41±3,41 6,03±0,66
Obezitate gr.II 16,18±3,32 6,67±0,82
Obezitate gr.III 20,42±4,09 8,48±1,31

Cu cât IMC este mai mare, cu atât riscul cardiovascular creşte, în cazul scorului
Framingham de la 9,36 la normoponderali la 16,29 la obezi şi în cazul scorului Score de la
2,72 la 6,60.
Remarcăm scorul Framingham peste 20 (risc crescut) la pacienţii cu obezitate
morbidă. Scorul Score indică risc crescut (>5) la toţi pacienţii obezi, indiferent de gradul
de obezitate.

Grafic nr.50. Riscul cardiovascular în funcţie de statusul ponderal

6.3.5.5. Circumferinţa abdominală

Tabel 51. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de obezitatea abdominală

Framingham Score
Fără OA 8,30±3,16 2,85±0,41
108
 Cu OA 19,38±3,81 7,14±1,12

Obezitatea abdominală are un impact puternic asupra creşterii riscului

cardiovascular, evaluat atât cu scorul Framingham, cât şi cu scorul Score (19,38 vs 9,30,
respectiv 7,14 vs 2,85) (p<0,001).

Grafic nr.51. Riscul cardiovascular în funcţie de obezitatea abdominală

6.3.6. Riscul cardiovascular în funcţie de profilul lipidic

Tabel 52. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de tabloul lipidic

Framingham Score
Colesterol total

109
 < 200 mg/dl 9,11±3,06 3,02±0,44
> 200 mg/dl 16,47±4,02 6,18±1,02
HDL-colesterol
> LN* 9,05±3,46 3,02±0,36
< LN* 18,24±3,99 6,91±1,00
LDL-colesterol
< 100 mg/dl 9,21±3,23 3,00±0,46
> 100 mg/dl 15,82±3,76 5,96±0,73
Trigliceride
< 150 mg/dl 10,06±3,12 3,12±0,51
> 150 mg/dl 14,03±4,01 6,11±0,98

Scorul Framingham şi Scorul Score la pacienţii cu valori ale colesterolului total

>200 mg/dl este de 1,8 ori, respectiv de 2 ori mai mare decât la cei cu valori <200 mg/dl
(p=0,002, respectiv p<0,001).
La pacienţii cu HDL-colesterol sub limitele de normalitate scorul Framingham şi
scorul Score este de 2 ori, respectiv 2,3 ori mai mare decât la cei cu valori HDL-colesterol
normale.
La valori ale LDL-colesterolului >100 mg/dl se înregistrează un scor Framingham,
respectiv scor Score, de 1,7 ori, respectiv 2 ori mai mare decât la valori <100 mg/dl.
Trigliceridele >100 mg/dl creşte riscul cardiovascular de 1,4 ori în cazul scorului
Framingham, respectiv de 1,9 ori în cazul scorului Score, faţă de valorile trigliceridelor <150 mg/dl.

Grafic nr.52. Riscul cardiovascular în funcţie de tabloul lipidic

6.3.7. Riscul cardiovascular în funcţie de profilul glicemic

Tabel 53. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de valorile glicemiei

Glicemia Framingham Score

< 100 mg/dl 10,40±3,24 3,07±0,49
> 100 mg/dl 17,80±3,66 7,12±1,22
110
 La pacienţii cu valori ale glicemiei de peste 100 mg/dl, scorul Framingham este 1,7
ori mai mare, respectiv scorul Score de 2,3 ori mai mare, decât la pacienţii cu valori ale
glicemiei <100 mg/dl (17,80 vs 10,40) (p=0,024), respectiv (7,12 vs 2,51) (p<0,001).

Grafic nr.53. Riscul cardiovascular în funcţie de valorile glicemiei

6.3.8. Riscul cardiovascular la pacienţii cu sindrom metabolic

Tabel 54. Scorul Framingham şi scorul Score în funcţie de sindromul metabolic

Framingham Score
Fără SM 8,21±3,32 2,51±0,38
Cu SM 20,57±4,12 9,12±1,41

111
 La pacienţii cu sindrom metabolic riscul cardiovascular este crescut, scorul
Framingham fiind de 2,5 ori mai mare decât la pacienţii fără sindrom metabolic (20,57 vs
8,21).
Şi scorul Score este semnificativ mai mare la pacienţii cu sindrom metabolic decât
la cei fără (p<0,001).

Grafic nr.54. Riscul cardiovascular în funcţie de sindromul metabolic

6.3.9. Concluzii

1. În lotul nostru de studiu scorul Framingham şi scorul Score au indicat un risc

cardiovascular moderat, atât la femei, cât şi bărbaţi, scorul fiind nesemnificativ mai
mare la bărbaţi (p=0,782, respectiv p=0,106).

2. Din analiza valorilor medii ale scorurilor Framingham şi Score în funcţie de vârstă,
remarcăm creşterea acestora o dată cu înaintarea în vârstă.

3. Scorul Framingham şi scorul Score au fost semnificativ mai mari în mediul urban
decât în mediul rural (p=0,047, respectiv p=0,003).

4. La pacienţii cu un regim alimentar echilibrat (normocaloric şi normolipidic) riscul

cardiovascular exprimat prin scorurile Framingham şi Score au fost semnificativ
mai mic decât la pacienţii cu alimentaţie excesivă din punct de vedere caloric şi/sau
lipidic (p=0,031, respectiv p<0,001).

112
5. Riscul cardiovascular a fost semnificativ mai mare la pacienţii sedentari (fără
activitate fizică sau cu activitate fizică minimă), decât la cei nesedentari (activitate
fizică moderată sau intensă).

6. La fumători scorul riscul cardiovascular este de 2-3 ori mai mare decât la
nefumători şi 1,6-1,8 ori decât la foşti fumători, iar la pacienţii care consumă zilnic
de alcool scorurile Framingham şi Score au fost semnificativ mai mari decât la cei
cu consum ocazional sau deloc (p=0,034, p=0,045).

7. Riscul cardiovascular la pacienţii normotensivi a fost mic, în timp ce la cei

hipertensivi acesta a fost moderat (scor Framingham) şi mare (scor Score),
diferenţa fiind semnificativă (p<0,001).

8. La pacienţii diabetici riscul cardiovascular exprimat prin scorurile Framingham şi

Score, a fost semnficativ mai mare decât la pacienţii nondiabetici (p=0,002,
respectiv p<0,001).

9. Pacienţii dislipidemici prezintă un risc cardiovascular de peste 2-2,5 ori mai mare
decât la pacienţii fără dislipidemie (p<0,001). De asemenea, riscul cardiovascular
este semnificativ mai mare la pacienţii cu dislipidemie aterogenă decât la cei cu
dislipidemie neaterogenă.

10. Cu cât valoarea indicelui de masă corporală este mai mare, cu atât riscul
cardiovascular creşte. Riscul cardiovascular exprimat prin scorul Framingham este
mare (>20) la obezitatea morbidă, iar cel exprimat prin scorul Score riscul
cardiovascular este mare (>5) la toţi pacienţii obezi, indiferent de gradul de
obezitate.

11. Obezitatea abdominală are un impact puternic asupra creşterii riscului

cardiovascular, scorurile Framingham şi Score fiind semnificativ mai mari decât la
pacienţii fără obezitate abdominală (p<0,001).

12. Riscul cardiovascular la pacienţii cu valori ale colesterolului total >200 mg/dl este
de 1,8-2 ori mai mare decât la cei cu valori <200 mg/dl (p=0,002).

13. La pacienţii cu HDL-colesterol sub limitele de normalitate riscul cardiovascular

este de 2-2,3 ori mai mare decât la cei cu valori HDL-colesterol normale.

14. La valori ale LDL-colesterolului >100 mg/dl se înregistrează un risc cardiovascular

de 1,7-2 ori mai mare decât la valori <10 mg/dl.

113
 15. Trigliceridele >100 mg/dl creşte riscul cardiovascular de 1,4-1,9 ori faţă de valorile
trigliceridelor <150 mg/dl.

16. La pacienţii cu valori ale glicemiei de peste 100 mg/dl, riscul cardiovascular este
1,7-2,3 ori mai mare decât la pacienţii cu valori ale glicemiei <100 mg/dl .

17. La pacienţii cu sindrom metabolic riscul cardiovascular este crescut, riscul

cardiovascular fiind de 2,5-3,6 ori mai mare decât la pacienţii fără sindrom
metabolic.

Capitolul VII

DISCUŢII
114
Vârsta

Aproximativ 34% din participanţi au îndeplinit criteriile pentru a fi predispuşi la

sindromul metabolic. Bărbaţii şi femeile cu vârstele cuprinse între 40-59 de ani, au fost de
trei ori mai predispuşi să fie afectaţi de sindromul metabolic, decât cei de 20-39 de ani.
Acest studiu este relevant pentru că ne demonstrează cum Sindromul Metabolic afectează
individul la nivel hormonal, vârsta fiind unul din elementele cele mai importante în această
privinţă. Studiul mai demonstrează că Sindromul Metabolic are şanse mai mari să apară la
persoanele mai în varsta şi cu IMC-ul mai mare.

AHC

Persoanele care au avut în familie membrii care au suferit de obezitate abdominală,

diabet zaharat de tip 2 sau insulinorezistenţă, le creşte în mod semnificativ şansele ca pe
viitor să dezvolte sindrom metabolic. Cu toate acestea sunt câţiva factori genetici care nu
au legătură cu sindromul metabolic. Cercetătorii au demonstrat că nu există un consens
genetic unificator pentru sindromul metabolic [48].

Într-un studiu, la care au participat 2.508 perechi de bărbaţi, concordanţa a trei

grupuri de componente ale sindromului metabolic (hipertensiune, obezitate şi diabet), au
fost găsite la 31,6% din perechile monozigotice versus 6,3% din perechile dizigotice [50].

Din 803 indivizi, din 89 de familii hispanice, ereditatea sindromului metabolic a

fost descoperită la 24%, cu o predispoziţie crescută de moştenire a lipide/ glucoză/
obezitate (44%), iar în ceea ce priveşte hipertensiunea, 20 % au fost diagnosticaţi, ca având
o predispoziţie de a moşteni ereditar, această problemă [52].

Alimentaţie

Printre elementele cele mai importante ale unei diete sănătoase se numără şi
consumul de cerealele integrale, legume şi fructe, precum şi peşte.

Obezitate

115
 Încă din anul 1947, s-a descoperit că pacienţi cu o distribuţie androidă a ţesutului
adipos din organism au fost mult mai predispuşi să dezvolte diabet sau boli CV, mai multe
măsuri antropometrice au fost folosite ca indicatori ai distribuţiei grăsimii centrale [60].

Un studiu efectuat în America asupra unor populaţiei de pe acest continent a inclus

persoane care au fost grupate în 3 categorii, şi anume: persoane cu vârsta între 20-39 de
ani, 40-59 şi cei peste 60 de ani [68,69].

Concluziile au fost următoarele: 53% sufereau de obezitate abdominală, 40% de

hipertensiune, şi 39% de hiperglicemie. Acestea au fost cei mai frecventi factori de risc, cu
menţiunea că o mai mică majoritate a adulţilor aveau hiperglicemie.

Spre exemplu, aproximativ o treime din populaţia americană este considerată a fi

obeză, 5% fiind luaţi în considerare că ar suferi de obezitate morbidă [76,77].

Valorile IMC mai mari 30 cea enunţată mai sus sunt asociate cu un număr crescut
de comorbidităţi precum: BCV, hipertensiune arterială, dislipidemie, insulinorezistenţă şi
DZ de tip 2 [80,81].

Rezultatele epidemiologice sugerează că distribuţia regională a grăsimii, joacă un

rol major, la persoanele cu IMC crescut, obezitatea abdominală corelanduse cu multiple
comorbidităţi, în comparaţie cu obezitatea ginoidă [82, 83, 84, 85].

Glicemia

Prevalenţa glicemiei bazale modificate şi a toleranţei scăzute la glucoză variază,

informaţiile recente din S.U.A indicând o prevalenţă a glicemiei bazale modificate de
~26%, iar a toleranţei scăzute la glucoză de 15% [79].

Nivelul crescut al glucozei este o componentă definitorie a sindromului metabolic

[261, 262].

Risc

Riscul pentru boli coronariene, la pacienţii care suferă de DZ tip 2 este cel puţin de
3 ori mai mare decât în populaţia non diabetică. Acest risc poate fi legat de dislipidemie,
deşi pe lângă aceasta, mai există o serie de factori care ar putea contribui precum:
obezitatea abdominală, hipertensiunea arterială [128,129,130, 131, 132, 133].
116
 Din multitudinea de studii clinice, epidemiologice şi metabolice, publicate în
ultimele două decenii şi menţionate şi în lucrarea de faţă, este limpede că pacienţii cu
sindrom metabolic sunt mult mai predispuşi la un risc crescut atât pentru DZ de tip 2 cât şi
pentru BCV [240].

HTA

De fapt, hipertensiunea afectează până la 85% din pacienţii cu sindrom metabolic.

Pacienţii care suferă de sindromul metabolic au şanse de 5 ori mai mari să înregistreze o
creşterea a tensiunii arteriale decât cei care nu suferă de sindrom, ei având şanse de 3 ori
mai mici să înregistreze o creştere a tensiunii arteriale [164].

O serie de studii au examinat relaţia dintre tensiunea arterială şi sindromul

metabolic. Creşterea tensiunii arteriale, depistată în prezenţa sindromului metabolic, creşte
mortalitatea datorată boli de inimă coronariene. La persoanele netratate, pacienţii
hipertensivi, prezenţa sindromului metabolic duce la rigiditate aortică, indiferent de vârstă
sau tensiune arterială sistolică. Hipertrofierea ventriculelor din stânga, măreşte riscul de
apariţie sau instalare a sindromului metabolic, fiind independentă de hipertensiune.
Alternări ale funcţiei ventriculare diastolice, apar prematur şi sunt independente de masa
ventriculară. Există un risc major de incident cardiovascular şi mortalitate, în prezenţa
hipertrofieri ventriculare şi a sindromului metabolic, în primul rând datorită tensiunii
arteriale şi a glicemiei [239, 240, 241].

Sindromul metabolic mai este asociat cu riscul de fibrilaţie arterială. Prezenţa sa

este mai distinctă, la pacienţii cu fibrilaţie arterială, decât printre cei care nu au această
afecţiune, apariţia sa este mai mare la femei decât la bărbaţi: 34, 2% şi 7, 7 la femei, 19,
3% şi 10, 9% la bărbaţi [239].

Trigliceride

Relevanţa nivelului trigliceridelor plasmatice ca un marker pentru riscul

cardiovascular, este o controversă discutată de mulţi ani, deşi mulţi cercetători au subliniat
faptul că uneori concentraţiile trigliceridelor plasmatice, pot fi un marker utilizabil [235,
236].

117
 Prezenţa valorilor crescute ale trigliceridelor plasmatice şi a circumferinţei taliei, ar
putea reprezenta, un fenotip clinic simlu pentru a identifica pacienţii cu exces de ţesut
adipos abdominal, grăsime ectopică, şi cu caracteristici specifice sindromului metabolic
[237].

Capitolul VIII

CONCLUZII
118
1. În lotul nostru de studiu au predominat bărbaţii, majoritatea cazurilor au avut vârste
cuprinse între 41-60 ani şi au provenit din mediul urban.

2. Antecedentele heredo-colaterale s-au înregistrat la aproape 60% dintre cazuri, cele

mai frecvente fiind cele cardiovasculare.

3. Stilul de viaţă a fost la majoritatea cazurilor nesănătos, alimentaţia fiind excesiv

calorică şi/sau lipidică, pacienţii fiind sedentari. Fumătorii şi consumul de alcool au
reprezentat 25-35% dintre pacienţi.

4. La peste 80% dintre pacienţi au fost prezente antecedente personale, majoritatea cu

hipertensiune arterială. O prevalenţă ridicată, între 20-36% s-a înregistrat şi în
cazul bolilor cardiace, a obezităţii, a dislipidemiei şi a diabetului zaharat.

5. Tabloul lipidic a fost alterat la peste 65% dintre pacienţi, iar valori crescute ale
glicemiei s-au determinat la aproape 30% dintre cazuri, dintre care 20% au fost
diabetici.

6. Cea mai mare prevalenţă a sindromului metabolic s-a înregistrat la pacienţii cu

dislipidemie fără tratament hipolipemiant (69,83%), la cei cu obezitate gr.III
(63,56%) şi la diabetici (59,36%).

7. Riscul de sindrom metabolic la femei este de 1,3 ori mai mare decât la bărbaţi, de
2,5 ori mai mare la vârste cuprinse între 41-60 ani decât la vârste sub 40 ani şi de
1,3 ori mai mare în mediul urban decât în cel rural.

8. Riscul de sindrom metabolic la pacienţii cu antecedente heredo-colaterale

metabolice şi/sau cardiovasculare este 1,4 ori mai mare faţă de cei fără, riscul cel
mai mare înregsitrându-se în cazuil asocierii antecentelor metabolice cu cele
cardiovasculare.

9. Alimentaţia hipercalorică şi hiperlipidică creşte riscul de sindrom metabolic de 1,8

ori, sedentarismul de de 1,4 ori, fumatul de 2 ori, iar consumul zilnic de alcool de
1,9 ori mai mare.

10. Riscul de sindrom metabolic este de 1,4 ori mai mare la hipertensivi faţă de
normotensivi, de 2 ori mai mare la diabetici faţă de nondiabetici, de 1,8 ori mai

119
 mare la pacienţii cu dislipidemie faţă de nondislipidemici şi de 1,6 ori mai mare la
supraponderali, respectiv de 2,5 ori mai mare la obezi faţă de normoponderali..

11. În lotul nostru de studiu scorul Framingham a indicat un risc cardiovascular

moderat, atât la femei, cât şi bărbaţi, valorile medii crescând o dată cu înaintarea în
vârstă şi fiind semnificativ mai mare în mediul urban decât în mediul rural.

12. În ceea ce priveşte stilul de viaţă, rezultatale obţinute din analiza scorului
Framingham indică faptul că alimentaţia excesivă caloric şi/sau lipidic,
sedentarismul, fumatul şi consumul zilnic de alcool au un rol important în ceea ce
priveşte creşterea riscul cardiovascular.

13. Hipertensiunea, diabetul zaharat, dislipidemia, obezitatea şi obezitatea abdominală

cresc riscul cardiovascular de 1,7-2 ori.

14. Tabloul lipidic alterat indică o creştere o creştere a riscului cardiovascular de 1,4-2
ori, iar valori ale glicemiei de peste 100 mg/dl creşte riscul cardiovascular de 1,7
ori.

15. La pacienţii cu sindrom metabolic riscul cardiovascular este crescut, scorul

Framingham fiind de 2,5 ori mai mare decât la pacienţii fără sindrom metabolic.

Bibliografie

[1] WHO Consultation on Obesity: Obesity: preventing and managing the global epidemic:
report of a WHO consultation. WHO technical report series 894. Geneva, WHO, 2000.

120
[2] Gutiérrez-Fisac JL, Guallar-Castillón P, León-Muñoz LM, Graciani A, Banegas JR,
Rodríguez-Artalejo F. Prevalence of general and abdominal obesity in the adult population
of Spain, 2008–2010: the ENRICA study. Obes Rev.; 13(4):388–92, 2012.
[3] Ogden CL, Carroll MD, Kit BK, Flegal KM. Prevalence of obesity in the United States,
2009–2010. NCHS Data Brief.; 82:1–8, 2012. Recent appraisal of the epidemiology of
obesity and overweight in USA.
[4]. Murphy NF, MacIntyre K, Stewart S, Hart CL, Hole D, McMurray JJV. Long-term
cardiovascular consequences of obesity: 20-year follow-up of more than 15000 middle-
aged men and women (the Renfrew–Paisley study). Eur Hear J.; 27:96–106, 2006.
[5] National Cholesterol Education Program (NCEP) Expert Panel on Detection,
Evaluation, and Treatment of High Blood Cholesterol in Adults. Third report of the
National Cholesterol Education Program (NCEP) Expert Panel on Detection, Evaluation,
and Treatment of High Blood Cholesterol in Adults (Adult Treatment Panel III): final
report. Circulation; 106:3143-3421, 2002.
[6]. Reaven GM. The metabolic syndrome: is this diagnosis necessary? Am J Clin Nutr.;
83:1237–47, 2006.
[7].Grundy SM, Brewer HB Jr, Cleeman JI, Smith SC Jr, Lenfant C, for the American
Heart Association and National Heart, Lung, and Blood Institute. Definition of metabolic
syndrome: report of the National Heart, Lung, and Blood Institute/American Heart
Association confer¬ence on scientific issues related to definition. Circulation; 109: 433-
438, 2004.
[8]. K. G. M. M. Alberti, R. H. Eckel, S. M. Grundy et al., “Harmonizing the metabolic
syndrome: a joint interim statement of the international diabetes federation task force on
epidemiology and prevention; National Heart, Lung, and Blood Institute; American Heart
Association; World Heart Federation; International Atherosclerosis Society; and
International Association for the Study of Obesity,” Circulation, vol. 120, no. 16, pp.
1640– 1645, 2009.
[9] S. M. Grundy, “Metabolic syndrome pandemic,” Arteriosclerosis, Thrombosis, and
Vascular Biology, vol. 28,no. 4, pp.629–636, 2008.
[10] C. M. Alexander, P. B. Landsman, S. M. Teutsch, and S. M. Haffner, “NCEP-defined
metabolic syndrome, diabetes, and prevalence of coronary heart disease among NHANES
III participants age 50 years and older,” Diabetes, vol. 52, no. 5, pp. 1210–1214, 2003.
[11] A. J. Cameron, J. E. Shaw, and P. Z. Zimmet, “The metabolic syndrome: prevalence
in worldwide populations,” Endocrinology and Metabolism Clinics of North America, vol.
33, no. 2, pp. 351–375, 2004.
[12] E. S. Ford, W. H. Giles, and A. H. Mokdad, “Increasing prevalence of the metabolic
syndrome among U.S. adults,” Diabetes Care, vol. 27, no. 10, pp. 2444–2449, 2004.
[13] R. H. Eckel, S. M. Grundy, and P. Z. Zimmet, “The metabolic syndrome,” The
Lancet, vol. 365, no. 9468, pp. 1415–1428, 2005.

121
[14] B. Isomaa, P. Almgren, T. Tuomi et al., “Cardiovascular morbidity and mortality
associated with the metabolic syndrome,” Diabetes Care, vol. 24, no. 4, pp. 683–689,
2001.
[15] H.-M. Lakka,D. E. Laaksonen, T.A. Lakka et al., “Themetabolic syndrome and total
and cardiovascular disease mortality in middle-aged men,”The Journal of the American
Medical Association, vol. 288, no. 21, pp. 2709–2716, 2002.
[16] 3. Sattar N, Gaw A, Scherbakova O, Ford I, O’Reilly DS, Haffner SM, Isles C,
Macfarlane PW, Packard CJ, Cobbe SM, Shepherd J. Metabolic syndrome with and
without C-reactive protein as a predictor of coronary heart disease and diabetes in the West
of Scotland Coronary Prevention Study. Circulation; 108:414-419, 2003.
[17] 1. Grundy SM, Brewer HB Jr, Cleeman JI, Smith SC Jr, and Lenfant C. Definition of
meta¬bolic syndrome: report of the National Heart, Lung, and Blood Institute/American
Heart Association conference on scientific issues related to definition. Circulation; 109:
433-438, 2004.
[18] K. Shirai, “Obesity as the core of the metabolic syndrome and the management of
coronary heart disease,” Current Medical Research and Opinion, vol. 20, no. 3, pp. 295–
304, 2004.
[19] L. K. Phillips and J. B. Prins, “The link between abdominal obesity and the metabolic
syndrome,” Current Hypertension Reports, vol. 10, no. 2, pp. 156–164, 2008.
[20] J. R. Sowers and E. D. Frohlich, “Insulin and insulin resistance: impact on blood
pressure and cardiovascular disease,” Medical Clinics of North America, vol. 88, no. 1, pp.
63–82, 2004.
[21] H. Bays, N. Abate, and M. Chandalia, “Adiposopathy: sick fat causes high blood
sugar, high blood pressure and dyslipidaemia,” Future Cardiology, vol. 1, pp. 39–59, 2005.
[22] K. G. Alberti, P. Zimmet, J. Shaw, and IDF Epidemiology Task Force Consensus
Group, “The metabolic syndrome—a new worldwide definition,” The Lancet, vol. 366, no.
9491, pp. 1059– 1062, 2005.
[23] 2. McNeill AM, Rosamond WD, Girman CJ, Golden SH, Schmidt MI, East HE, Bal-
lantyne CM, Heiss G. The metabolic syndrome and 11-year risk of incident
car¬diovascular disease in the atherosclerosis risk in communities study. Diabetes Care.;
28:385-390, 2005.
[24] Grundy SM, Cleeman JI, Daniels SR, et all. Diagnosis and management of the
metabolic syndrome: an American Heart Association/ National Heart, Lung, and Blood
Institute Scientific Statement. Circulation; 1 1 2(17):27 3 5-52, 2005.
[25] Alberti KG, Zimmet B Shaw J. The metabolic syndrome-a new worldwide defi nition.
Lancet; 366(9491):1059-62, 2005.
[26] Alberti KG, Eckel RH, Grundy SM, et al. Harmonizing the metabolic syndrome: a
joint interim statement of the International Diabetes Federation Task Force on
Epidemiology and Prevention; National Heart, Lung, and Blood Institute; American Heart
Association; World Heart Federation; International Atherosclerosis Society; and
International Association for the Study of Obesity. Circulation; 120(16):1640-5, 2009.
122
[27] Coughlin SS, Calle EE, Teras LR, et al: Diabetes mellitus as a predictor of cancer
mortality in a large cohort of US adults. Am J Epidemiol; 159: 1160–1167, 2004.
[28] Hu FB, Manson JE, Liu S, et al: Prospective study of adult onset diabetes mellitus
(type 2) and risk of colorectal cancer in women. J Natl Cancer Inst; 91:542–547, 2000.
[29] Meyerhardt JA, Catalano PJ, Haller DG, et al: Impact of diabetes mellitus on
outcomes in patients with colon cancer. J Clin Oncol; 21:433–440, 2003.
[30] Varlotto J, Medford-Davis LN, Recht A, et al: Confirmation of the role of diabetes in
the local recurrence of surgically resected non-small cell lung cancer. Lung Cancer;
75:381–390, 2012.
[31] Chen CQ, Fang LK, Cai SR, et al: Effects of diabetes mellitus on prognosis of the
patients with colorectal cancer undergoing resection: a cohort study with 945 patients.
Chin Med J (Engl); 123:3084–3088, 2010.
[32] Patterson RE, Flatt SW, Saquib N, et al: Medical comorbidities predict mortality in
women with a history of early stage breast cancer. Breast Cancer Res Treat; 122:859–865,
2010.
[33] Peairs KS, Barone BB, Snyder CF, et al: Diabetes mellitus and breast cancer
outcomes: a systematic review and meta-analysis. J Clin Oncol; 29:40–46, 2011.
[34] Schrauder MG, Fasching PA, Haberle L, et al: Diabetes and prognosis in a breast
cancer cohort. J Cancer Res Clin Oncol; 137:975–983, 2011.
[35] Edlinger M, Strohmaier S, Jonsson H, et al: Blood pressure and other metabolic
syndrome factors and risk of brain tumour in the large population-based Me-Can cohort
study. J Hypertens; 30: 290–296, 2012.
[36] Rosato V, Bosetti C, Talamini R, et al: Metabolic syndrome and the risk of breast
cancer in postmenopausal women. Ann Oncol; 22:2687–2692, 2011.
[37] Ulmer H, Bjorge T, Concin H, et al: Metabolic risk factors and cervical cancer in the
metabolic syndrome and cancer project (Me-Can). Gynecol Oncol; 125:330–335, 2012.
[38] Stocks T, Lukanova A, Bjorge T, et al: Metabolic factors and the risk of colorectal
cancer in 580,000 men and women in the metabolic syndrome and cancer project (Me-
Can). Cancer; 117:2398-2407, 2011.
[39] Aleksandrova K, Boeing H, Jenab M, et al: Metabolic syndrome and risks of colon
and rectal cancer: the European prospective investigation into cancer and nutrition study.
Cancer Prev Res (Phila); 4:1873–1883, 2011.
[40] Kabat GC, Kim MY, Peters U, et al: A longitudinal study of the metabolic syndrome
and risk of colorectal cancer in postmenopausal women. Eur J Cancer Prev; 21:326–332,
2012.
[41] Brauer PM, McKeown-Eyssen GE, Jazmaji V, et al: Familial aggregation of diabetes
and hypertension in a case-control study of colorectal neoplasia. Am J Epidemiol;
156:702–713, 2001.

123
[42] Welzel TM, Graubard BI, Zeuzem S, et al: Metabolic syndrome increases the risk of
primary liver cancer in the United States: a study in the SEER-Medicare database.
Hepatology; 54:463–471, 2011.
[43] Borena W, Strohmaier S, Lukanova A, et al: Metabolic risk factors and primary liver
cancer in a prospective study of 578,700 adults. Int J Cancer; 131:193–200, 2012.
[44] Johansen D, Stocks T, Jonsson H, et al: Metabolic factors and the risk of pancreatic
cancer: a prospective analysis of almost 580,000 men and women in the Metabolic
Syndrome and Cancer Project. Cancer Epidemiol Biomarkers Prev; 19:2307–2317, 2010.
[45] Rosato V, Tavani A, Bosetti C, et al: Metabolic syndrome and pancreatic cancer risk:
a case-control study in Italy and meta-analysis. Metabolism; 60:1372–1378, 2011.
[46] Pelucchi C, Serraino D, Negri E, et al: The metabolic syndrome and risk of prostate
cancer in Italy. Ann Epidemiol; 21:835–841, 2011.
[47] Akbaraly TN, Kivimaki M, Ancelin ML, et al: Metabolic syndrome, its components,
and mortality in the elderly. J Clin Endocrinol Metab; 95: E327–E332, 2010
[48] Sjogren M, Lyssenko V, Jonsson A el al. The search for putative unifying genetic
factors for components of the metabolic syndrome. Diabetologia; 51:2242 -2251, 2008.
[49] Rodriguez S, Eiriksdottir G, Gaunt TR, et al. IGF2BP1, 1GF2BP2 and IGF2BP3
genotype, haplotype and genetic model studies in metabolic syndrome traits and diabetes.
Growth Horm IGF Res. June 3, 2010.
[50] Alberti KG, Zimmet P, Shaw J. The meta¬bolic syndrome: a new worldwide
definition. Lancet; 366:1059-1062, 2005.
[51] Hanley AJ, Karter AJ, Williams K, Festa A, D’Agostino RB Jr, Wagenknecht LE,
Haffher SM. Prediction of type 2 diabetes mellitus with alternative definitions of the
metabolic syndrome: the Insulin Resistance Atherosclerosis Study. Circulation; 112:3713-
3721, 2005.
[52] Lin HF, Boden-Albala B, Juo SH, et al.: Heritabilities of the metabolic syndrome and
its components in the Northern Manhattan Family Study. Diabetologia, 48:2006–2012,
2005.
[53] American Cancer Society, Cancer Facts and Figures 2012 (American Cancer Society,
Atlanta, GA, 2012)
[54] Yusuf S, Hawken S, Ounpuu S, Dans T, Avezum A, Lanas F, McQueen M, Budaj A,
Pais P, Varigos J, Lisheng L. Effect of poten-tially modifiable risk factors associated with
myocardial infarction in 52 countries (the INTERHEART study): case-control study.
Lancet.; 364:937-952, 2004. [55] H. Eyre, R. Kahn, R.M. Robertson, ACS/ADA/AHA
Collaborative Writing Committee. Preventing cancer, cardiovascular disease, and diabetes:
a common agenda for the American Cancer Society, the American Diabetes Association,
and the American Heart Association. CA Cancer J. Clin. 54, 190–207, 2004.
[56] T. Thamarangsi, P. Lincoln, S. Casswell, Lancet NCD Action Group, on behalf of The
Lancet NCD Action Group Profits and pandemics: prevention of harmful effects of

124
tobacco, alcohol, and ultra-processed food and drink industries. Lancet 381, 670–679,
2013.
[57] World Cancer Research Fund/American Institute for Cancer Research, Food,
Nutrition, Physical Activity, and the Prevention of Cancer: A Global Perspective (AICR,
Washington, DC, 2007).
[58] P.C. Calder, N. Ahluwalia, F. Brouns, T. Buetler, K. Clement, K. Cunningham, K.
Esposito, L.S. Jo¨nsson, H. Kolb, M. Lansink, A. Marcos, A. Margioris, N. Matusheski, H.
Nordmann, J. O’Brien, G. Pugliese, S. Rizkalla, C. Schalkwijk, J. Tuomilehto, J.
Warnberg, B. Watzl, B.M. Winklhofer-Roob, Dietary factors and low-grade inflammation
in relation to overweight and obesity. Br. J. Nutr. 106(Suppl 3), S5–78, 2011.
[59] Mathieu P, Poirier P, Pibarot P, Lemieux I, Després JP. Visceral obesity: the link
among inflammation, hypertension, and cardiovascular disease. Hypertension; 53:577–84,
2009.
[60] DECODE Study Group. Is the current defi-nition for diabetes relevant to mortality
risk from all causes and cardiovascular and non- cardiovascular disease? Diabetes Care;
26:688-696, 2003.
[61] 8. Vasan RS, Larson MG, Leip EP, Evans JC, O’Donnell CJ, Kannel WB, Levy D.
Impact of high-normal blood pressure on the risk of cardiovascular disease. N Engl J Med.;
345:1291-1297, 2001.
[62] Eibers JM, Giltay EJ, Teerlink T, Scheffer PG, Asscheman H, Seidell JC, et al.
Effects of sex steroids on components of the insulinresistance syndrome in transsexual
subjects. Clin Endocrinol (Oxf); 58:562–71, 2003.
[63] Coté M, Matias I, Lemieux I, Petrosino S, Alméras N, Després JP, et al. Circulating
endocannabinoid levels, abdominal adiposity and related cardiometabolic risk factors in
obese men. Int J Obes (Lond); 31:692–9, 2007.
[64] Barrett-Connor E, Khaw KT. Cigarette smoking and increased central adiposity. Ann
Intern Med.; 111:783–7, 2000.
[65] Katzmarzyk PT, Bray GA, Greenway FL, Johnson WD, Newton Jr RL, Ravussin E,
et al. Racial differences in abdominal depot specific adiposity in white and African
American adults. Am J Clin Nutr.; 91:7–15, 2010.
[66] Bergman RN, Kim SP, Catalano KJ, Hsu IR, Chiu JD, Kabir M, et al. Why visceral
fat is bad: mechanisms of the metabolic syndrome. Obesity (Silver Spring); 14 suppl
1:16S–9S, 2006.
[67] Després JP. Body fat distribution and risk of cardiovascular disease: an update.
Circulation. 2012; 126:1301–13. Updated review of the critical importance of the body fat
distribution and its relationship with cardiovascular risk and regional body fat in
nonalcoholic fatty liver disease. J Clin Endocrinol Metab.; 97:2151–9, 2012.
[68] Klein RJ, Schoenborn CA. Age adjustment using the 2000 projected U.S. population.
Healthy People Statistical Notes, no 20. Hyattsville, MD: National Center for Health
Statistic, 2001.

125
[69] U.S. Department of Health and Human Services. NHANES 1999– 2000 addendum to
the NHANES III analytic guidelines, 2002.
[70] Kirwan JP, Solomon TP, Wojta DM, Staten MA, Holloszy JO. Effects of 7 days of
exercise training on insulin sensitivity and responsivenessin type 2 diabetes mellitus. Am J
Physiol Endocrinol Metab 297: E151- E156, 2009.
[71] Abdul-Ghani MA, Matsuda M, Balas B, DeFronzo RA. Muscle and liver insulin
resistance indexes derived from the oral glucose tolerance test. Diabetes Care 30: 89-94,
2007.
[72] Defronzo RA, Ferrannini E. Insulin resistance: A multifaceted syndrome responsible
for NIDDM, obesity, hypertension, dyslipidemiaand atherosclerotic cardiovascular disease.
Diabetes Care 14: 173-194, 2001.
[73] Patel A, Barzi F, Jamrozik K, Lam TH, Ueshima H, Whitlock G, Woodward M.
Serum triglycerides as a risk factor for car-diovascular diseases in the Asia-Pacific region.
Circulation; 110:2678-2686, 2004.
[74] Gustavsson J, Parpal S, Karlsson M, Ramsing C, Thorn H, Borg M, Lindroth M,
Peterson KH, Magnusson KE, Stralfors P. Localization of the insulin receptor in caveolae
of adipocyte plasma membrane. FASEBJ 13: 1961-1971, 2000.
[75] Kurl S, Laukkanen JA, Niskanen L, Laaksonen D, Sivenius J, Nyyssonen K, Salonen
JT. Metabolic syndrome and the risk of stroke in middle-aged men. Stroke; 37:806-811,
2006.
[76] Flegal KM, Carroll MD, Ogden CL, Johnson CL. Prevalence and trends in obesity
among US adults, 1999– 2000. JAMA; 288:1723–7, 2002.
[77] Hedley AA, Ogden CL, Johnson CL, et al. Prevalence of overweight and obesity
among US children, adolescents, and adults, 1999–2002. JAMA; 291:2847–50, 2004.
[78] Stein CJ, Colditz GA. The epidemic of obesity. J Clin Endocrinol Metab; 89:2522–5,
2004.
[79] Simpson ME, Serdula MK, Galuska DA, et al. Walking trends among U.S. adults: the
Behavioral Risk Factor Surveillance System, 1987–2000. Am J Prev Med; 25:95–100,
2003.
[80] Sattar N, Gaw A, Scherbakova O, Ford I, O’Reilly DS, Haffner SM, Isles C, Mac-
farlane PW, Packard CJ, Cobbe SM, Shepherd J. Metabolic syndrome with and without C-
reactive protein as a predictor of coronary heart disease and diabetes in the West of
Scotland Coronary Prevention Study. Circulation. 2003; 108:414-419
[81] Belfort R, Mandarino L, Kashyap S, Wirfel K, Pratipanawatr T, Berria R, Defronzo
RA, Cusi K. Dose-response effect of elevated plasma free fatty acid on insulin signaling.
Diabetes; 54:1640-1648, 2005.
[82] Jandeleit-Dahm KA, Tikellis C, Reid CM, Johnston Cl, Cooper ME. Why blockade of
the renin-angiotensin system reduces the incidence of new-onset diabetes. J Hypertens;
23:463-473, 2005.

126
[83] Syvanne M, Taskinen MR. Lipids and lipoproteins as coronary risk factors in non-
insulin-dependent diabetes mellitus. Lancet; 350(suppl 1):SI20-S 123, 2000.
[84] Jenkins DJ, Kendall CW, Marchie A, Parker TL, Connelly PW, Qian W, Haight JS,
Faulkner D, Vidgen E, Lapsley KG, Spiller GA. Dose response of almonds on coronary
heart disease risk factors: blood lipids, oxidized low-density lipoproteins, lipoprotein (a),
homocysteine, and pulmonary nitric oxide: a randomized, controlled, crossover trial.
Circulation; 106: 1327-1332, 2002.
[85] Esposito K, Marfella R, Ciotola M, Di Palo C, Giugliano F, Giugliano G, D’Armiento
M, D’Andrea F, Giugliano D. Effect of a Mediterranean-style diet on endothelial dys-
function and markers of vascular inflam¬mation in the metabolic syndrome: a
ran¬domized trial. JAMA; 292:1440-1446, 2004.
[86] Panagiotakos DB, Pitsavos C, Chrysohoou C, Skoumas J, Tousoulis D, Toutouza M,
Toutouzas P, Stefanadis C. Impact of lifestyle habits on the prevalence of the metabolic
syndrome among Greek adults from the ATTICA study. Am Heart J.; 147: 106-112, 2004.
[87] Marin P, Andersson B, Ottosson M, et al. The morphology and metabolism of
intraabdominal adipose tissue in men. Metabolism; 41:1242–8, 2000.
[88] U. Campia, M. Tesauro, and C. Cardillo, Human obesity and endothelium-dependent
responsiveness, British Journal of Pharmacology, vol. 165, no. 3, pp. 561–573, 2012.
[89] Giugliano D, Ceriello A, Esposito K. The effects of diet on inflammation: emphasis
on the metabolic syndrome. / Am Coll Cardiol.; 48:677-85, 2006.
[90] Smith SR, Zachwieja JJ. Visceral adipose tissue: a critical review of intervention
strategies. Int J Obes Relat Metab Disord; 23:329–35, 2001.
[91] Tuomilehto J, Lindstron J, Eriksson J, Valle T, Hamalainen H, Ilanne-Parikka P,
Keinanen-Kiukaanniemi S, Laakso M, Lou- heranta A, Rastas M, Salminen V, Uusitupa
M, Uusitupa M, Finnish Diabetes Prevention Study Group. Prevention of type-2 diabetes
mellitus by changes in lifestyle among subjects with impaired glucose tolerance. N Engl J
Med.; 344:1343-1350, 2001.
[92] Dream (Diabetes REduction Assessment with ramipril and rosiglitazone Medication)
Trial Investigators, Gerstein HC, Yusuf S, Bosch J, Pogue J, Sheridan P, Dinccag N,
Hanefeld M, Hoogwerf B, Laakso M, Mohan V, Shaw J, Zinman B, and Holman RR.
Effect of rosiglitazone on the frequency of diabetes in patients with impaired glucose
tolerance or impaired fasting glucose: a randomised con-trolled trial. Lancet; 368:1096-
1105, 2006.
[93] Campia U, Matuskey LA, Panza JA. Per-oxisome proliferator-activated receptor-
gamma activation with pioglitazone improves endothelium-dependent dilation in
nondiabetic patients with major cardiovascular risk factors. Circulation; 113:867-875,
2006.
[94] Opie LH, Schall R. Old antihypertensives and new diabetes. J Hypertens. 2004; 22:
1453-1458.
[95] Ingelfinger JR, Solomon CG. Angiotensin-converting-enzyme inhibitors for impaired
GLUCOSE tolerance: is there still hope? N Engl J Med.; 355:1608-1610, 2006.
127
[96] Schaefer EJ, Asztalos BF. Cholesteryl ester transfer protein inhibition, high-density
lipoprotein metabolism and heart disease risk reduction. Curr Opin Lipidol; 17: 394-398,
2006.
[97] Despres JP, Golay A, Sjostrom L. Effects of rimonabant on metabolic risk factors in
over-weight patients with dyslipidemia. N Engl J Med.; 353:2121-2134, 2005.
[98] Lennie TA. The metabolic syndrome. Circulation; 114:528-529, 2006.
[99] Lindholm LH, Persson M, Alaupovic P, Carlberg B, Svensson A, Samuelsson O.
Metabolic outcome during 1 year in newly detected hypertensives: results of the Anti-
hypertensive Treatment and Lipid Profile in a North of Sweden Efficacy Evaluation
(ALPINE study). / Hypertens.; 21: 1563-1574, 2003.
[100] Malik S, Wong ND, Franklin SS, Kamath TV, Ltalien GJ, Pio JR, Williams GR.
Impact of the metabolic syndrome on mortality from coronary heart disease, cardiovascular
disease, and all causes in United States adults. Circulation; 110:1245-1250, 2004.
[101] Willett WC, Leibel RL. Dietary fat is not a major determinant of body fat. Am J
Med; 113(suppl 9B):47S-59S, 2002.
[102] Bravata DM, Sanders L, Huang J, Krumholz HM, Olkin I, Gardner CD. Efficacy and
safety of low-carbohydrate diets: a systematic review. JAMA; 289:1837-1850, 2003.
[103]Samaha FF, Iqbal N, Seshadri P, Chicano KL, Daily DA, McGrory J, Williams T,
Williams M, Gracely EJ, Stern L. A low-carbohydrate as compared with a low-fat diet in
severe obesity. N Engl J Med; 348:2074-2081, 2003.
[104] Foster GD, Wyatt HR, Hill JO, McGuckin BG, Brill C, Mohammed BS, Szapary PO,
Rader DJ, Edman JS, Klein S. A randomized trial of a low-carbohydrate diet for obesity. N
Engl J Med; 348:2082- 2090, 2003.
[105] Stern L, Iqbal N, Seshadri P, Chicano KL, Daily DA, McGrory J, Williams M,
Gracely EJ, Samaha FF. The effects of low-carbohydrate versus conventional weight loss
diets in severely obese adults: one- year follow-up of a randomized trial. Ann Intern Med;
140:778- 785, 2004.
[106] Bonow RO, Eckel RH. Diet, obesity, and cardiovascular risk. N Engl J Med;
348:2057-2058, 2003.
[107] McManus, K, Antinoro L, Sacks F. A randomized controlled trial of a moderate-fat,
low-energy diet for weight loss in overweight adults. Int J Obesity; 25:1503-1511, 2001.
[108] Koertge J, Weidner G, Elliott-Eller M, Scherwitz L, Merritt-Worden TA, Marlin R,
Lipsenthal L, Guarneri M, Finkel R, Saunders DE Jr, et al. Improvement in medical risk
factors and quality of life in women and men with coronary artery disease in the
Multicenter Lifestyle Demonstration Project. Am J Cardiol; 91:1316-1322, 2003.
[109] J. E. Hall, A. A. da Silva, J. M. do Carmo et al., “Obesity-induced hypertension: role
of sympathetic nervous system, leptin, and melanocortins,”The Journal of Biological
Chemistry, vol. 285, no. 23, pp. 17271–17276, 2010
[110] Bulwer BE. Sedentary lifestyles, physical activity, and cardiovascular disease: from
research to practice. Critical Pathways in Cardiology; 3:184-193, 2004.
128
[111] Katzmarzyk PT, Church TS, Janssen I, Ross R, Blair SN. Metabolic syndrome,
obesity, and mortality: impact of cardiorespiratory fitness. Diabetes Care; 28:391-397,
2005.
[112] Wessel TR, Arant CB, Olson MB, Johnson BD, Reis SE, Sharaf BL, Shaw LJ,
Handberg E, Sopko G, Kelsey SF, Pepine CJ, Merz NB. Relationship of physical fitness vs
body mass index with coronary artery disease and cardiovascular events in women. JAMA;
292: 1179-1187, 2004.
[113] Ross R, Dagnone, D, Jones PJ, Smith H, Paddags A, Hudson R, Janssen I. Reduction
in obesity and related co-morbid conditions after diet-induced weight loss or exercise-
induced weight loss in men. Ann Intern Med; 133:92-103, 2000.
[114] Austin MA, Krauss RM: Genetic control of low density lipoprotein subclasses.
Lancet 2:592-94, 2000
[115] Couillard C, Despres JP, Lamarche B, Bergeron J, Gagnon J, Leon AS, Rao DC,
Skinner JS, Wilmore JH, Bouchard C. Effects of endurance exercise training on plasma
HDL cholesterol levels depend on levels of triglycerides: evidence from men of the Health,
Risk Factors, Exercise Training and Genetics (HERITAGE) Family Study. Atheroscler
Thromb Vase Biol 2001;21:1226-1232. [116] Kissebah AH, Alfrasi S, Evans DJ, Adams
PW: Plasma low density lipoprotein transport kinetics in noninsulindependent diabetes
mellitus. I Clin Invest 71:655-67, 2001
[117] Steinbrecher UP, Witztum JL: Glucosylation of low-density lipoproteins to an extent
comparable to that seen in diabetes slows their catabolism. Diabetes 33:130-34, 2000
[118] Nishigaki I, Hagihara M, Tsunekawa H, Maseki M, Yagi K: Lipid peroxide levels of
serum lipoprotein fractions of diabetic patients. Biochem Med 25:373-78, 2001
[119] Tuomilehto J, Lindstrom J, Eriksson JG, Valle TT, Hamalainen H, Ilanne-Parikka P,
Keinanen-Kiukaanniemi S, Laakso M, Louheranta A, Rastas M, Salminen V, Uusitupa M,
for the Finnish Diabetes Prevention Study Group. Prevention of type 2 diabetes mellitus by
changes in lifestyle among subjects with impaired glucose tolerance. N Engl J Med;
344:1343-1350, 2001.
[120] Manson JE, Skerrett PJ, Greenland P, Vanltallie TB. The escalating pandemics of
obesity and sedentary lifestyle: a call to action for clinicians. Arch Intern Med; 164:249-
258, 2004.
[121] Pereira MA, Kartashov AI, Ebbeling CB, Van Horn L, Slattery ML, Jacobs DR Jr,
Ludwig DS. Fast-food habits, weight gain, and insulin resistance (the CARDIA study): 15-
year prospective analysis. Lancet; 365:36-42, 2005.
[122] Jakicic J, Wing R, Winters C. Effects of intermittent exercise and use of home
exercise equipment on adherence, weight loss, and fitness in overweight women. JAMA;
282:1554-1560, 2000.
[123] Robinson T. Reducing children’s television viewing to prevent obe¬sity. JAMA;
282:1561-1567, 2000.
[124] GaborJ, Spain M, Kalant N: Composition of serum verylow- density and high-
density lipoproteins in diabetes. Clin Chem 26:1261-65, 2002
129
[125] Briones ER, Mao SJT, Palumbo PJ, O'Fallon WM, Chenweth W, Kottke BA:
Analysis of plasma lipids and apolipoproteins in insulin-dependent and noninsulin-
dependent diabetes. Metabolism 33:42-49, 2000
[126] Tsai AG, Wadden TA. Systematic review: an evaluation of major commercial weight
loss programs in the United States. Ann Intern Med; 142:56-66, 2005.
[127] Djuric Z, DiLaura NM, Jenkins I, Darga L, Jen CK, Mood D, Bradley E, Hryniuk
WM. Combining weight-loss counseling with the Weight Watchers plan for obese breast
cancer survivors. Obes Res; 10: 657-665, 2002.
[128] Andrews JO, Tingen MS, Waller JL, Harper RJ. Provider feedback improves
adherence with AHCPR Smoking Cessation Guideline. Prev Med; 33:415-421, 2001.
[129] Ferreira I, Twisk JW, van Mechelen W, Kemper HC, Stehouwer CD. Development
of fatness, fitness, and lifestyle from adolescence to the age of 36 years: determinants of
the metabolic syndrome in young adults. The Amsterdam Growth and Health Longitudinal
Study. Arch Intern Med; 165:42-48, 2005.
[130] Isomaa B, Almgren P, Tuomi T, Forsen B, Lahti K, Nissen M, taskinen MR, Groop
L: Cardiovascular mortality and mortality associated with the metabolic syndrome.
Diabetes Care, 24:683-689, 2001.
[131] Haffner SM: The metabolic syndrome: inflammation, diabetes mellitus, and
cardiovascular disease. Am J Cardiol, 97(2A):3A-1 I A, 2006
[132] Lorenzo C, Williams K, Hunt KJ, and Haffner SM: Trend in the preva¬lence of the
metabolic syndrome and its impact on cardio¬vascular disease incidence: the San Antonio
Heart Study.
Diabetes Care, 29(3):625-30, 2006.
[133] Expert Panel on Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood Cholesterol in
Adults: Executive Summary of the Third Report of the National Cholesterol Education
Pro¬gram (NCEP) Expert Panel on Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood
Cholesterol in Adults (Adult Treatment Panel III). JAMA, 288:2486-2497, 2001.
[134] Alberti G: Introduction to the metabolic syndrome. Eur Heart J 2005, 7(Suppl D):3-
5.
[135] Zimmet PZ, Finch CF, Schooneveldt MG, King HO, Thoma K: Mortality from
diabetes in Nauru: results of 4-yr follow-up. Diabetes Care 11:305-10, 2000
[136] Alexander CM, Landsman PB, Teutsch SM, Haffner SM: NCEP- defined metabolic
syndrome, diabetes, and prevalence of coronary heart disease among NHANES III
participants age 50 years and older. Diabetes, 52:1210-1214, 2003.
[137] World Health Organization: Definition, Diagnosis and Clas-sification of Diabetes
Mellitus and its Complications. Part I: Diagnosis and Classification of Diabetes Mellitus.
Geneva, World Health Org; 2000.
[138] Ford ES, Giles WH: A comparison of the prevalence of the metabolic syndrome
using two proposed definitions. Diabetes Care, 52:2740-2747, 2003.

130
[139] Meigs JB, Wilson PWF, Nathan DM, D'Agostino RB, Williams K, Haff¬ner SM:
Prevalence and characteristics of the metabolic syn¬drome in the San Antonio Heart and
Framingham Offspring studies. Diabetes, 52:2160-2167, 2003.
[140] Bruno G, Merletti F, Biggeri A, Bargero G, Ferrero S, Runzo C, Prina Cerai S,
Pagano G, Cavallo-Perin P: Casale Monferrato Study. Metabolic syndrome as a predictor
of all-cause and cardio-vascular mortality in type 2 diabetes: the Casale Monferrato Study.
Diabetes Care, 27:2689-2694, 2004.
[141] Bonora E, Targher G, Formentini G, Calcaterra F, Lombardi S, Marini P, Zenari L,
Saggiani F, Poli M, Perbellini S, Raffaelli A, Gemma L, Santi L, Bonadonna RC, Muggeo
M: The metabolic syndrome is an independent predictor of cardiovascular disease in type 2
diabetic subjects. Prospective data from the Verona Diabetes Complications Study. Diabet
Med, 21:52-58, 2004.
[142] Sarafidis PA, Nilsson PM, The metabolic syndrome: a glance at its history. J
Hypertens 24:621-626, 2006
[143] Guidelines Committee. European Society of Hypertension – European Society of
Cardiology guidelines for the management of arterial hypertension. J Hypertens; 25:1105-
1187, 2007.
[144] Kearney PM, Whelton M, Reynolds K, Mountner P, Whelton PK, He J. Global
burden of hypertension: analysis of worldwide data. Lancet; 365:217-223, 2005.
[145] Kannel WB. Blood pressure as a cardiovascular risk factor: prevention and
treatment. JAMA; 275:1571-1576, 2000.
[146] Reaven GM. Insulin resistance and its consequences. In: LeRoith D, Taylor SI,
Olefasky
JM, eds. Diabetes mellitus: a fundamental and clinical text. 3rd ed. Philadelphia:
Lippincott, Williams and Wilkins, pp. 899-915, 2004.
[147] Low Wang C, Goalstone ML, Draznin B. Molecular mechanisms of insulin
resistance that impact cardiovacsular biology. Diabetes; 53:2735-2740, 2004.
[148] Sowers JR, Fronlich ED. Insulin and insulin resistance: impact on blood pressure and
cardiovascular disease. Med Clin North Am; 88:63-82, 2004.
[149] Flakoll PJ, Jensen MD, Cherrington AD. Physiological action of insulin. In: LeRoith
D, Taylor SI, Olefasky JM, eds. Diabetes mellitus: a fundamental and clinical text. 3rd ed.
Philadelphia: Lippincott, Williams and Wilkins, pp. 165- 181, 2004.
[150] Bloomgarden ZT American Association of Clinical Endocrinologists (AACE)
consensus conference on the insulin resistance syndrome: 25-26 August 2002, Washington,
DC. Diabetes Care 26:1297-1303, 2003.
[151] Viberti G, Mogensen CE, Groop LC, et al. Effect of captopril on progression to
clinical proteinuria in patients with insulindependent diabetes mellitr.rs and
microalbuminuria. European Microalbuminuria Captopril Study Group. JAMA; 27 1
(4):275-9, 2000.

131
[152] Marchesini G, Forlani G, Cerrelli F, Manini R, Natale S, Baraldi L, Ermini G,
Savorani G, Zocchi D, Melchionda N 2004 WHO and ATPIII proposals for the definition
of the metabolic syndrome in patients with type 2 diabetes. Diabet Med 21:383-387, 2004
[153] Maschio G, Alberti D, Janin G, et al. Effect of the angiotensinconverting- enzyme
inhibitor benazepril on the progression of chronic renal insuffi ciency. The Angiotensin-
Converting-Enzyme Inhibition in Progressive Renal Insuffrciency Study Group. N Engl J
Med.; 334(15):939-a5, 2002
[154] Ruggenenti P, Pema A, Benini R, et al. Eflects of dihydropyridine calcium channel
blockers, angiotensin-converting enzyme inhibition, and blood pressure control on chronic,
nondiabetic nephropathies Gruppo Italiano di Studi Epidemiologici in Nefrologia
(GISEN). J Am Soc Nephrol; 9(11):2096-101, 2000.
[155] Ford ES, Giles WH 2003 A comparison of the prevalence of the metabolic syndrome
using two proposed definitions. Diabetes Care 26:575-581
[156] Levin A, Hemmelgam B, Culleton B, et al. Guidelines for the management of
chronic kidney disease. CMAJ; 179 (ll\:1154-62), 2008.
[157] Guidelines Committee. European Society of Hypertension – European Society of
Cardiology guidelines for the management of arterial hypertension. J Hypertens 2007;
25:1105-1187.
[158] Kearney PM, Whelton M, Reynolds K, Mountner P, Whelton PK, He J. Global
burden of hypertension: analysis of worldwide data. Lancet; 365:217-223, 2005.
[159] Park YW, Zhu S, Palaniappan L, Heshka S, Carnethon MR, Heymsfield SB 2003.
The metabolic syndrome: prevalence and associated risk factor findings in the US
population from the Third National Health and Nutrition Examination Survey, 1988-1994.
Arch Intern Med 163:427-436, 2003.
[160] Lorenzo C, Williams K, Hunt KJ, Haffner SM 2007 The National Cholesterol
Education Program Adult Treatment Panel III, International Diabetes Federation, and
World Health Organization definitions of the metabolic syndrome as predictors of incident
cardiovascular disease and diabetes. Diabetes Care 30:8-13, 2007.
[161] Cameron AJ, Magliano DJ, Zimmet PZ, Welborn T, Shaw JE 2007 The metabolic
syndrome in Australia: prevalence using four definitions. Diabetes Res Clin Pract 77:471-
478, 2007.
[162] Chobanian AV, Bakris GL, Black HR, ET AL. Seventh report of the Joint National
Committee on prevention, detection, evaluation and treatment of high blood pressure. J
Hypertens; 42:1206- 1252, 2003.
[163] Khan SH, Khan FA, Ijaz A, Sattar A, Dilwar M, Hashim R. Hypertension and
metabolic syndrome: impact of clustering of hypertension in subjects with metabolic
syndrome. Pak Med Sci; 23:903-908, 2007.
[164] Franklin SS. Hypertension in the metabolic syndrome. Vol. IV: Metabolic syndrome
and related disorders. Irvine: Mary Ann Liebert, Inc.:287-298, 2005.

132
[165] Reaven GM. Insulin resistance, compensatory hyperinsulinemia, and coronary heart
disease: syndrome X revisited. In: Jefferson LS, Cherrington AD, eds. Handbook of
physiology. Section 7: The endocrine system. Vol. II: The endocrine pancreas and
regulation of metabolism. New York, NY: Oxford University Press: 1169-1197, 2001.
[166] Reaven GM. Insulin resistance and its consequences. In: LeRoith D, Taylor SI,
Olefasky JM, eds. Diabetes mellitus: a fundamental and clinical text. 3rd ed. Philadelphia:
Lippincott, Williams and Wilkins, pp. 899-915, 2004.
[167] Shirai K. Obesity as the core of the metabolic syndrome and the management of
coronary heart disease. Curr Med Res Opin; 20:295-304, 2004.
[168] Flakoll PJ, Jensen MD, Cherrington AD. Physiological action of insulin. In: LeRoith
D, Taylor SI, Olefasky JM, eds. Diabetes mellitus: a fundamental and clinical text. 3rd ed.
Philadelphia: Lippincott, Williams and Wilkins, pp. 165- 181, 2004.
[169] Low Wang C, Goalstone ML, Draznin B. Molecular mechanisms of insulin
resistance that impact cardiovacsular biology. Diabetes; 53:2735-2740, 2004.
[170] Rahmouni K, Correia MLG, Haynes WG, Mark AL. Obesity-associated
hypertension – new insights into mechanisms. Hypertension; 45:9-14, 2005.
[171] Rupp H, Maisch B. Abdominal fat and sympathetic overactivity. Herz; 28:668-673,
2003.
[172] Sanjuliani AF, DeAbreu VG, Francischetti EA. Selective imidazoline agonist
moxonidine in obese hypertensive patients. Int J Clin Pract; 60:621-629, 2006.
[173] Grassi G, Van Zwieten PA. Sympathetic nervous system and renin-angiotensin
system interactions. J Hypertens; 19:1713-1716, 2001.
[174] Schachter M. Blood pressure reduction in themetabolic syndrome and type 2
diabetes. Br J Diabetes Vasc Dis; 5:320-324, 2005.
[175] Bakris GL. Current perspectives on hypertension and metabolic syndrome. J Manag
Care Pharm; 13:S3-S5, 2007.
[176] Contos MJ, Sanyal AJ. The clinicopathologic spectrum and management of
nonalcoholic fatty liver disease. Adv Anat Pathol; 9: 37, 2002.
[177] Clark JM, Brancati FL, Diehl AM. The prevalence and etiology of elevated
aminotransferase levels in the United States. Am J Gastroenterol; 98:960–967, 2003.
[178] Adams LA, Lindor KD. Nonalcoholic fatty liver disease. Ann Epidemiol; 17:863-
869, 2007.
[179] Alwis NM, Day CP. Non-alcoholic fatty liver disease: the mist gradually clears. J
Hepatol; 48(Suppl 1):S104-S112, 2008.
[180] Clark JM. The epidemiology of nonalcoholic fatty liver disease in adults. J Clin
Gastroenterol; 40(3, Suppl 1):S5-S10, 2006.
[181] Kim HJ, Kim HJ, Lee KE, et al. Metabolic significance of nonalcoholic fatty liver
disease in nonobese, nondiabetic adults. Arch Intern Med; 164:2169-2175, 2004.

133
[182] Targher G, Arcaro G. Non-alcoholic fatty liver disease and increased risk of
cardiovascular disease. Atherosclerosis; 191:235-240, 2007.
[183] Kotronen A, Yki-Jărvinen H. Fatty liver: a novel component of the metabolic
syndrome. Arteriosder Thromb Vase Biol; 28:27-38, 2008.
[184] Tilg H, Diehl AM. Cytokines in alcoholic and nonalcoholic steatohepatitis, N Engl J
Med; 343:1467-1476, 2000.
[185] Bellentani S, Saccoccio G, Masutti F, et al. Prevalence of and risk factors for hepatic
steatosis in Northern Italy. Ann Intern Med; 132:112-117, 2000.
[186] Browning JD, Szczepaniak LS, Dobbins R, et al. Prevalence of hepatic steatosis in
an urban population in the United States: impact of ethnicity. Hepatology; 40:1387-1395,
2004.
[187] Bedogni G, Miglioli L, Masutti F, Tiribelli C, Marchesini G, Bellentani S.
Prevalence of and risk factors for nonalcoholic fatty liver disease: the Dionysos nutrition
and liver study. Hepatology; 42:44-52, 2005.
[188] Targher G, Bertolini L, Padovani R, et al. Prevalence of nonalcoholic fatty liver
disease and its association with cardiovascular disease among type 2 diabetic patients.
Diabetes Care; 30:1212-1218, 2007
[189] Marchesini G, Bugianesi E, Forlani G, et al. Nonalcoholic fatty liver, steatohepatitis,
and the metabolic syndrome. Hepatology; 37:917-923, 2003.
[190] Alessi MC, Juhan-Vague I. Metabolic syndrome, haemostasis and thrombosis.
Thromb Haemost; 99:995-1000, 2008.
[191] Lyon CJ, Law RE, Hsueh WA. Minireview: adiposity, inflammation, and
atherogenesis. Endocrinology; 144: 2195-2200, 2003.
[192] Nigro J, Osman N, Dart AM, Little PJ. Insulin resistance and atherosclerosis. Endocr
Rev; 27:242-259, 2006.
[193] Sanyal AJ, Campbell-Sargent C, Mirshahi F, et al. Nonalcoholic steatohepatitis:
association of insulin resistance and mitochondrial abnormalities. Gastroenterology;
120:1183–1192, 2001.
[194] Powell EE, Cooksley WG, Hanson R, Searle J, Halliday JW, Powell LW. The
natural history of nonalcoholic steatohepatitis: a follow-up study of forty-two patients for
up to 21 years. Hepatology; 11:74–80, 2000.
[195] Garg A, Misra A. Hepatic steatosis, insulin resistance, and adipose tissue disorders. J
Clin Endocrinol Metab; 87:3019–3022, 2002.
[196] Garg A. Lipodystrophies. Am J Med; 108:143–152, 2000.
[197] Marchesini G, Brizi M, Bianchi G, Tomassetti S, Bugianesi E, Lenzi M, et al.
Nonalcoholic fatty liver disease: a feature of the metabolic syndrome. Diabetes; 50:1844–
1850, 2001.
[198] Glass, C.K., and Ogawa, S., Combinatorialrolesofnuclearreceptorsin inflammation
andimmunity.Nature Reviews Immunology6 (1):44–55, 2006.

134
[199] Chawla, A., Repa, J.J., Evans, R.M., and Mangelsdorf, D. J., Nuclear receptors
andlipidphysiology: opening the X-files. Science294 (5548):1866–1870, 2001.
[200] Heap, G.A., and Van Heel, D.A., The genetics ofchronic inflammatory diseases.
Human Molecular Genetics 18 (R1):R101–R106, 2009.
[201] Richter, C.A.,Birnbaum,L.S.,Farabollini,F.,Newbold,R.R.,Rubin,B.S., Talsness,
C.E.,Vandenbergh,J.G.,Walser-Kuntz,D.R.,andvomSaal,F.S.,. Invivo effects of bisphenol
A in laboratoryrodent studies. Reproductive Toxicology 24(2):199–224, 2007.
[202] Cai, D., NF kappaB-mediated metabolic inflammation in peripheral tissues versus
central nervous system.Cell Cycle8 (16):2542–2548, 2009.
[203] Cai, D., and Liu, T., Hypothalamicinflammation: adouble-edgedswordto nutritional
diseases.AnnalsoftheNewYorkAcademyofSciences1243:E1–39, 2011.
[204] Cai, D., and Liu, T.,.Inflammatory cause ofmetabolic syndrome via brain stress and
NF-kappaB.Aging (Albany, NY) 4(2):98–115, 2012.
[205] Gregor, M.F., and Hotamisligil, G.S., Inflammatory mechanismsin obesity. Annual
Review of Immunology 29:415–445, 2011.
[206] Lehrke, M., and Lazar, M.A., Inflamed about obesity.Nature Medicine10 (2):126–
127, 2004.
[207] Lumeng, C.N., and Saltiel, A.R.,.Inflammatory links between obesityand metabolic
disease.Journal of Clinical Investigation121 (6):2111–2117, 2011.
[208] Schenk, S, Saberi, M.,and Olefsky,J.M.,.Insulin sensitivity:modulation by nutrients
and inflammation. Journal of Clinical Investigation 118 (9):2992–3002, 2008.
[209] Shoelson, S.E.,and Goldfine, A.B.,.Getting away from glucose:fanning the flames of
obesity-induced inflammation. Nature Medicine15 (4):373–374, 2009.
[210] Odegaard, J.I.,and Chawla,A.,.Pleiotropicactions of insulin resistance and
inflammation in metabolic homeostasis.Science339(6116):172–177, 2013.
[211] Cai, D., Neuro inflammation in overnutrition-induced diseases.Vitamins& Hormones
91:195–218, 2013.
[212] Anty, R.,Bekri,S.,Luciani,N.,Saint-Paul,M.C.,Dahman,M.,Iannelli,A.,Amor, I.B.,
Staccini-Myx,A.,Huet,P.M.,Gugenheim,J.,et al.,The inflammatory C-reactive protein is
increased in both liver and adipose tissue in severely obese patients independently from
metabolic syndrome,Type 2 diabetes,and NASH. American Journal of Gastroenterology
101(8):1824–1833, 2006.
[213] Hotamisligil,G.S.,Shargill,N.S.,andSpiegelman,B.M.,.Adipose expression of tumor
necrosis factor-alpha:direct role in obesity-linked insulin resistance.Science 259(5091):87–
91, 2000.
[214] Hotamisligil,G.S.,.Inflammation and metabolic disorders. Nature 444 (7121):860–
867, 2006.
[215] Schwartz, M.W., Woods, S.C., Porte, D., Jr., Seeley, R.J., and Baskin, D.G.,.
Centralnervous system control of food intake.Nature 404 (6778):661–671, 2000.

135
[216] Zelzer, E.,Levy,Y.,Kahana,C.,Shilo,B.Z.,Rubinstein,M.,and Cohen,B.,. Insulin
induces transcription of target genes through the hypoxia- inducible factor
HIF-1alpha/ARNT. EMBO Journal 17 (17):5085–5094, 2000.
[217] Blouet, C., and Schwartz, G.J., Hypothalamic nutrient sensingin the control of
enrgyhomeostasis.Behavioural Brain Research 209 (1):1–12, 2010.
[218] Garni AS, Witt BJ, Howard DE, Erwin PJ, Gami LA, Somers VK, Montori VM.
Metabolic syndrome and risk of incident cardiovascular events and death: a systematic
review and meta-analysis of longitudinal studies. J Am Coll Cardiol; 49:403-414, 2007.
[219] Galassi A, Reynolds K, He J. Metabolic syndrome and risk of cardiovascular
disease: a meta-analysis. Am J Med.; 119:812-819, 2006.
[220] Alexander CM, Landsman PB, Teutsch SM, Haffner SM. NCEP-defined metabolic
syndrome, diabetes, and prevalence of coronary heart disease among NHANES III
participants age 50 years and older. Diabetes. 52:1210-1214, 2003.
[221] Kahn R, Buse J, Ferrannini E, Stem M. The metabolic syndrome: time for a critical
appraisal: joint statement from the American Diabetes Association and the European
Association for the Study of Diabetes. Diabetes Care; 28:2289-2304, 2005.
[222] Conroy RM, Pyorala K, Fitzgerald AP, Sans S, Menotti A, De Backer G, De
Bacquer D, Ducimetiere P, Jousilahti P, Keil U, Njolstad I, Oganov RG, Thomsen T,
Tunstall-Pedoe H, Tverdal A, Wedel H, Whincup P, Wilhelmsen L, Graham IM.
Estimation of ten-year risk of fatal cardiovascular disease in Europe: the SCORE project
Eur Heart J.; 24: 987-1003, 2003.
[223] Han TS, McNeill G, Seidell JC, Lean ME. Predicting intra-abdominal fatness from
anthropometric measures: the influence of stature. Int J Obes Relat Metab Disord.; 21:587-
593, 2000.
[224] Lemieux S, Prud’homme D, Nadeau A, Tremblay A, Bouchard C, Despres JP.
Seven-year changes in body fat and visceral adipose tissue in women. Association with
indexes of plasma glucose-insulin homeostasis. Diabetes Care; 19:983-991, 2001.
[225] Despr6s JP, Couillard C, Gagnon J, Bergeron J, Leon AS, Rao DC, Skinner JS,
Wilmore JH, Bouchard C. Race, visceral adipose tissue, plasma lipids, and lipoprotein
lipase activity in men and women: the Health, Risk Factors, Exercise Training, and
Genetics (HERITAGE) family study. Arterioscler Thromb Vase Biol.; 20:1932-1938,
2000.
[226] Misra A, Wasir JS, Vikram NK. Waist circumference criteria for the diagnosis of
abdominal obesity are not applicable uniformly to all populations and ethnic groups.
Nutrition.; 21:969-976, 2005.
[227] Csaszar A, Kekes E, Abel T, Papp R, Kiss I, Balogh S, Prevalence of metabolic
syndrome estimated by International Diabetes Federation criteria in a Hungarian
population. Blood Press 15: 101-106, 2006.
[228] Deepa M, Farooq S, Datta M, Deepa R, Mohan V, Prevalence of metabolic
syndrome using WHO, ATPIII and IDF definitions in Asian Indians: the Chennai Urban
Rural Epidemiology Study (CURES-34). Diabetes Metab Res Rev 23:127-134, 2007.
136
[229] Jeppesen J, Hansen TW, Rasmussen S, Ibsen H, Torp-Pedersen C, Madsbad S,
Insulin resistance, the metabolic syndrome, and risk of incident cardiovascular disease: a
population-based study. J Am Coll Cardiol 49:2112-2119, 2007.
[230] Toth MJ, Sites CK, Eltabbakh GH, Poehlman ET. Effect of menopausal status on
insulin-stimulated glucose disposal: comparison of middle-aged premenopausal and early
postmenopausal women. Diabetes Care; 23:801-806, 2000.
[231] Sanchez JL, Seclen S, Villena A, Gonzalez-Villalpando C, Williams K, Haffner SM,
Geographic variations of the International Diabetes Federation and the National
Cholesterol Education Program-Adult Treatment Panel III definitions of the metabolic
syndrome in nondiabetic subjects. Diabetes Care 29: 685-691, 2006.
[232] Lemieux I, Pascot A, Prud’homme D, Alm6ras N, Bogaty P, Nadeau A, Bergeron J,
Despres JP. Elevated C-reactive protein: another component of the atherothrombotic
profile of abdominal obesity. Arterioscler Thromb Vase Biol.; 21:961-967, 2001.
[233] Pascot A, Lemieux I, Prud’homme D, Tremblay A, Nadeau A, Couillard C,
Bergeron J, Lamarche B, Despres JP. Reduced HDL particle size as an additional feature
of the atherogenic dyslipidemia of abdominal obesity. J Lipid Res.; 42:2007-2014, 2001.
[234] Poirier P. Adiposity and cardiovascular disease: are we using the right definition of
obesity? Eur Heart J.; 28:2047-2048, 2007.
[235] Harzallah F, Alberti H, Ben Khalifa F, The metabolic syndrome in an Arab
population: a first look at the new International Diabetes Federation criteria. Diabet Med
23:441-444, 2006
[236] Brunzell JD. Clinical practice. Hypertriglyceridemia. N Engl J Med.; 357:1009-
1017, 2007.
[237] Chien KL, Lee BC, Hsu HC, Lin HJ, Chen MF, Lee YT, Prevalence, agreement and
classification of various metabolic syndrome criteria among ethnic Chinese: a report on the
hospital- based health diagnosis of the adult population. Atherosclerosis 196:764-771,
2008.
[238] Lemieux I. Energy partitioning in gluteal-femoral fat: does the metabolic fate of
triglycerides affect coronary heart disease risk? Arterioscler Thromb Vase Biol.; 24:795-
797, 2004.
[239] Kotronen A, Yki-Jarvinen H. Fatty liver: a novel component of the metabolic
syndrome. Arterioscler Thromb Vase Biol.; 28:27-38, 2008.
[240] Ross R, Dagnone D, Jones PJ, Smith H, Paddags A, Hudson R, Janssen I. Reduction
in obesity and related comorbid conditions after diet- induced weight loss or exercise-
induced weight loss in men. A randomized, controlled trial. Ann Intern Med.; 133:92-103,
2000.
[241] Ford ES, Giles WH, and Dietz WH: Prevalence of the metabolic syndrome among
US adults: findings from the Third National Health and Nutrition Examination Survey.
JAMA; 287:356–359, 2002.

137
[242] Coughlin SS, Calle EE, Teras LR, et al: Diabetes mellitus as a predictor of cancer
mortality in a large cohort of US adults. Am J Epidemiol; 159: 1160–1167, 2004.
[243] Hu FB, Manson JE, Liu S, et al: Prospective study of adult onset diabetes mellitus
(type 2) and risk of colorectal cancer in women. J Natl Cancer Inst; 91:542–547, 2000.
[244] Meyerhardt JA, Catalano PJ, Haller DG, et al: Impact of diabetes mellitus on
outcomes in patients with colon cancer. J Clin Oncol; 21:433–440, 2003.
[245] Varlotto J, Medford-Davis LN, Recht A, et al: Confirmation of the role of diabetes in
the local recurrence of surgically resected non-small cell lung cancer. Lung Cancer;
75:381–390, 2012.
[246] Chen CQ, Fang LK, Cai SR, et al: Effects of diabetes mellitus on prognosis of the
patients with colorectal cancer undergoing resection: a cohort study with 945 patients.
Chin Med J (Engl); 123:3084–3088, 2010.
[247] Patterson RE, Flatt SW, Saquib N, et al: Medical comorbidities predict mortality in
women with a history of early stage breast cancer. Breast Cancer Res Treat; 122:859–865,
2010.
[248] Peairs KS, Barone BB, Snyder CF, et al: Diabetes mellitus and breast cancer
outcomes: a systematic review and meta-analysis. J Clin Oncol; 29:40–46, 2011.
[249] Schrauder MG, Fasching PA, Haberle L, et al: Diabetes and prognosis in a breast
cancer cohort. J Cancer Res Clin Oncol; 137:975–983, 2011.
[250] Hakam A, Yeatman TJ, Lu L, et al: Expression of insulin-like growth factor-1
receptor in human colorectal cancer. Hum Pathol; 30:1128–1133, 2000.

Anexa. Lucrări publicate

Moza Anca Cristina, Popa Loredana Mădălina, Popa Amorin Remus: Potential Relation
Concerning Metabolic Syndrome and Chronic Kidney Disease in the Expansion of
Cardiovascular Disease, Analele Universităţii din Oradea, Fascicula: Ecotoxicologie,
Zootehnie şi Tehnologii de Industrie Alimentară ,Vol. XIII A, 2014

Moza Anca Cristina, Popa Loredana Mădălina, Chereji Anca, Popa Amorin Remus: Risk
Factors Concerning the Metabolic Syndorme, Analele Universităţii din Oradea, Fascicula:
Ecotoxicologie, Zootehnie şi Tehnologii de Industrie Alimentară Vol. XIII A, 2014

138
Ferician Anca, Popa Amorin Remus: Association Between Metabolic Syndrome and Risk
of Cardiovascular Disease,

139