NUTRIŢIA- DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ,

OBIECT DE STUDIU

Alimentaţia sau nutriţia animală reprezintă un factor important de mediu prin

care crescătorul poate interveni în asigurarea necesarului de substanţe nutritive pentru
organismul animal în scopul exteriorizării potenţialului productiv, al menţinerii şi
desfăşurării normale a funcţiei de reproducţie şi a menţinerii stării de sănătate a
animalelor.
Alimentaţia raţională a animalelor, diferenţiată pe specii şi, în cadrul acestora.
pe categorii de animale, prezintă o serie de consecinţe favorabile pentru crescători:
- influenţează favorabil producţia animalieră;
- reduce consumul de furaje pe unitatea de produs; de exemplu, un litru de lapte
de vacă se obţine cu 0,67 U.N. de la un animal hrănit raţional, cu o producţie de 25 l/zi şi
cu 1,25 U.N. (cu 65% mai mult), de la o vacă cu o producţie zilnică de 8 1;
- influenţează pozitiv funcţia de reproducţie la toate speciile, obţinându-se
indici pozitivi de fecunditate şi prolificitate;
- este un factor important, alături de selecţie, în crearea de linii, rase şi tipuri noi,
cu însuşiri productive superioare;
- constituie un factor esenţial pentru prevenirea bolilor de nutriţie şi metabolism
şi un factor important pentru diminuarea pierderilor în bolile infecţioase. parazitare, şi
chiar în cele interne şi chirurgicale;
- influenţează însuşirile morfologice şi, în unele situaţii, poate genera defecte de
exterior, cu implicaţii asupra producţiei animaliere (înşeuarea spinării, abdomenul de
paie, în urma hrănirii cu cantităţi mari de furaje grosiere).
Principalele obiective ale disciplinei sunt:
- cunoaşterea valorilor şi însuşirilor nutritive ale furajelor, pentru a stabili sorti-
mentele şi cantităţile de furaje cu care se pot asigura cerinţele nutritive ale animalelor;
- cunoaşterea schimburilor nutritive ale organismului animal şi stabilirea
cerinţelor de energic, de substanţe cu rol plastic şi de substanţe cu rol biologic activ
pentru diferite categorii de animale de fermă;
- organizarea alimentaţiei raţionale a animalelor prin măsuri
tehnico-organi-zatorice;
- asigurarea unor nutreţuri şi raţii corespunzătoare sub aspect sanogenic;
- cunoaşterea principalelor categorii de furaje şi utilizarea lor în diferite sezoane
ale anului. în funcţie de specia şi categoria de animale.
Pentru însuşirea cunoştinţelor de nutriţie şi control sanitar-veterinar al furajelor,
se apelează frecvent şi la o serie de cunoştinţe predate la alte discipline: anatomic.
fiziologic şi, în special, fiziologia digestiei, chimie şi biochimie, microbiologic, toxi-
cologie, igienă, patologie animală, zootehnie, păstrarea şi conservarea nutreţurilor.
legislaţie sanitară veterinară.
 VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR

Nutreţul sau furajul este reprezentat de orice produs sau subprodus de origine
organică (animală, vegetală, microorganică), minerală sau de sinteză, care conţine
substanţe nutritive şi care, în urma digestiei, este folosit integral sau parţial de
organism, fără a dăuna sănătăţii acestuia.
Valoarea nutritivă a unui nutreţ sau furaj reprezintă măsura în care un nutreţ
poate satisface necesarul de substanţe nutritive al animalelor. Pe lângă acest aspect,
prin valoarea nutritivă a unui furaj se urmăreşte ca proprietăţile acestuia să corespundă
particularităţilor metabolice şi digestive ale animalelor şi să influenţeze pozitiv
creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi producţia animalelor. Valoarea nutritivă a
nutreţurilor se exprimă în diferite unităţi de măsură convenţionale pe baza mai multor
criterii.
Compoziţia chimică a nutreţurilor

în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor, s-a pornit, la început, de la deter-

minarea compoziţiei chimice brute a acestora, cunoscându-sc faptul că atât nutreţurile,
cât şi corpul animal sunt alcătuite din aceleaşi grupe de substanţe.
Prin analize chimice s-a stabilit că în compoziţia corpului animal, cât şi în plante,
se găsesc aceleaşi elemente chimice: C, O, H, N, S, P, I, Fe, Cu, Zn, Ca, Mn, Na, CI etc.
Dintre acestea, cele mai bine reprezentate sunt C, O, H şi N, circa 95%. Corpul
animalelor conţine cantităţi mai mari de C, H şi N, iar corpul plantelor. mai mult 0 2.

FURAJ

Apă toială
umiditate (%)
la 60 °C Substanţă uscată S.U. (%)
la 105 °C

Substanţă minerală
CB (cenuşă brută)

Substanţe Grăsimc Glucidc

azotate ..
(proteină brută) brulă alte subst.
P.B. (%) G.B. (%) organice Macroelemcn-Microclemente
(Ca, P, K, Na, (Mn. Cu. Co.
Mg, S, CI) Zn, Fe, I, Se)

Proteină Substanţe Celuloză brută

pură azotate CB. (%)
neproteice
..amide"

Lignină Amidon Zaharuri solubile

Extractive
neazotate
Celuloză Pcntozani
S.E.N. (%)

Fig. 1. Compoziţia chimică a nutreţurilor

 Referitor la substanţele nutritive. în plante predomină (la majoritatea) glucidele,
atât în ţesuturile de susţinere, cât şi ca substanţe de rezervă, iar în organismul
animalelor predomină proteinele, în majoritatea ţesuturilor, şi lipidele ca substanţe de
rezervă.
Proporţia substanţelor nutritive se modifică odată cu înaintarea în vârstă, atât la
plante, cât şi la animale, iar în cazul animalelor, şi cu starea de îngrăşare a acestora.
O diferenţă importantă între compoziţia corpului animal şi a plantelor constă în
aceea că în corpul animal nu se găseşte celuloză, iar în corpul plantelor nu se găseşte
glicogen, cu toate că ambele substanţe fac parte din aceeaşi grupă a hidraţilor de
carbon.

Apa

Cu excepţia nutreţurilor minerale care conţin cantităţi mici de apă (2-3%), toate
celelalte nutreţuri conţin cantităţi variabile de la 8 la 96%. în ordine descrescătoare,
borhoturile conţin 96%, rădăcinoasele 80-90%, furajele verzi 70-85%, tuberculii şi
nutreţul murat 65-75%, fibroasele şi grosierele 15-17%, grăunţele 12-14%. reziduurile
industriale uscate şi făinurile animale 8-12%.
Conţinutul de apă din plante diferă în funcţie de specie, soi, partea din plantă,
momentul recoltării şi de alţ i factori, iar în corpul animal, în funcţie de specie. vârstă şi
faza de îngrăşare.
în nutreţurile vegetale, apa se găseşte în următoarele forme:
- apă de constituţie prezentă în toate celulele;
- apă de vegetaţie prezentă în sucul celular;
- apă de higroscopicitate pe care furajele o absorb din aer;
- apă de preparaţie care se adaugă în timpul preparării furajelor sau preparării
hranei.
In funcţie de proporţia apei de vegetaţie, furajele prezintă o suculentă mai mare
sau mai mică.
în organismul animal, dependent de vârstă şi starea de îngrăşare, apa oscilează în
limite de 45-75% şi se găseşte sub următoarele forme:
- apă de constituţie, în structura celulelor şi ţesuturilor;
- apă de circulaţie, în vasele sangvine şi limfatice;
- apă lacunară.
Provenienţa apei din organismul animal este fie endogenă, rezultată din
metabolismul diferitelor substanţe nutritive (din 100 g lipide rezultă 119 g apă, din 100
g glucide - 56 g apă, din 100 g proteine - 45 g apă), fie din apa exogenă, consumată ca
atare sau din nutreţuri.
In organismul animal, apa are un rol esenţial, intervenind în toate procesele
metabolice. Prezintă un rol plastic, intervenind în creşterea şi dezvoltarea ţesuturilor.
Intervine în mecanismul de termoreglare prin vasoconstricţic şi vasodilataţie. reducând
sau mărind pierderile de căldură a organismului faţă de mediul ambiant, sau prin
polipnee şi transpiraţie. Intervine în transportul substanţelor nutritive de la nivelul
tubului digestiv la ficat şi apoi la diferite ţesuturi, precum şi în transportul produselor de
dezasimilaţie de la ţesuturi şi celule la organele excretoare.
Intervine, de asemenea, în toate procesele biologice care se desfăşoară în
organism, fiind denumită pe drept cuvânt „materia primă universală".
 Cunoaşterea conţinutului de apă din nutreţuri prezintă importanţă deosebită,
deoarece aceasta influenţează atât valoarea nutritivă a nutreţurilor, cât şi posibilităţile
de păstrare şi conservare.

Substanţele minerale sau cenuşa brută

Atât în organismul plantelor, cât şi în cel al animalelor, sunt prezente substanţe
minerale. în furajele de origine vegetală conţinutul în substanţe minerale oscilează în
limite largi: 1-5% la furajele verzi şi suculente şi 5-14% la furajele uscate. în nutreţurile
de origine animală, acestea se găsesc în proporţie de 1-30%, dependent de materia
primă.
în organismul animalelor şi omului, conţinutul în săruri minerale oscilează în
limite mai restrânse 3-4,5% din masa corporală.
Compoziţia chimică a cenuşii rezultate din corpul animal este dominată de
fosfatul de calciu (80%), faţă de cenuşa din plantă în care fosfatul de calciu este de
numai 20%. Aceasta explică stările de hipocalcemie la animalele hrănite cu furaje
vegetale, fără suplimentarea raţiei în componente minerale.
Proporţia substanţelor minerale din cenuşa rezultată din plante este variabilă şi
dependentă de mai mulţi factori: specia plantei, faza de vegetaţie, partea plantei din care
provin. La leguminoase, conţinutul în calciu este de 3,5 ori mai mare decât la graminee.
în frunze, tulpini şi seminţe se găsesc mai multe săruri minerale decât în rădăcini. în
funcţie de faza de vegetaţie, la faza mai înaintată, în tulpinile plantelor creşte conţinutul
de K şi Si, şi scade conţinutul în Ca, P, Mg şi alte elemente.
Atât nutreţurile de origine vegetală, cât şi cele de origine animală sunt sărace în
sodiu şi clor, motiv pentru care raţiile trebuie să se suplimenteze cu sare de bucătărie.
Cunoaşterea conţinutului mineral al furajelor este importantă pentru alcătuirea
raţiilor şi echilibrarea lor din acest punct de vedere.
Scăzând cantitatea de apă şi de cenuşă (săruri minerale) dintr-un furaj rezultă
cantitatea de substanţă organică care este formată din proteine, lipide, glucide şi alţi
componenţi organici, prezenţi în cantităţi mici.

PROTEINE

Consideraţii generale
Proteinele sunt constituenţi chimici cu ubicvitară răspândire în lumea vie.
în compoziţia chimică elementară a proteinelor se găsesc C, O. H şi N. Proporţia
acestora variază în anumite limite:
C - 50,6-54,5%;
0-21,5-23,5%;
H - 6,5-7,3%;
N-15,0-17,6%.
în afara acestor elemente, în proteine mai sunt prezentaţi S şi/sau P, precum şi
unele metale: Fe, Mg, Cu. Zn. Rolul fiziologic important al acestora a fost cunoscut, în
parte, încă de la descoperirea lor.
în funcţie de compoziţie, proteinele se grupează în: proteine simple - care la
hidroiiză eliberează doar aminoacizi; proteine complexe - care la hidroiiză eliberează,
alături de aminoacizi şi alţi compuşi organici sau anorganici.
în ţesuturi, la om şi animale, cuantumul protidelor variază, de asemenea, foarte
mult: 25% - în piele; 23% - în muşchi; 22% - în ficat; cea 10% în creier.
Proteinele au rol major sub raport morfo-funcţional. Ca şi bioconstituenţi. aceşti
compuşi concură la realizarea ultrastructurii nucleului, citoplasmei şi membranei
celulare. Se remarcă o distribuţie citotopochimicâ specifică. în cadrul căreia se
validează relaţia structură-activitate.
Proteinele intervin în procesele de morfogeneză, interesând diferenţierea,
creşterea, dezvoltarea şi reproducerea.
Proteinele sunt prezente - în numeroase cazuri - şi în compoziţia electorilor
biochimici exogeni (enzime, vitamine) şi endogeni (honnoni), intervenind în diverse
interacţii metabolice (Gârban Z., 1993).
Un rol important al proteinelor este relevat de unele biomacromolecule care
participă la procesele de stocare şi transmitere a informaţiei biologice, acizii nucleici.

Constituţia chimică
Compuşii din clasa proteinelor, în marea majoritate a cazurilor, au ca unitate
structurală de bază, aminoacizii. Aceşti compuşi, izolaţi prin hidroliza chimică (acidă,
bazică) sau biochimică (enzimatică), au fost obţinuţi din oricare proteină studiată. în
proteinele cu structură complexă, alături de aminoacizi, la hidroliza se eliberează şi alţi
compuşi de natură neproteică.
Din punct de vedere chimic, aminoacizii sunt, în principal, compuşi cu grupări
funcţionale mixte: carboxilică (-COOH) şi aminică (-NH2).
Radicalul (-R.) poate fi alifatic, aromatic sau heterociclic. La unele specii
moleculare se află şi grupări funcţionale hidroxilice (-OH) sau tiolice (-SH).

H2N — CH — COOH R

Aminoacid (formulă generală)

Conţinutul în azot - caracteristică a proteinelor - variază, aşa cum s-a văzut, în

limite relativ restrânse (15,0-17,6%). Concentraţia medie a N din proteine a fost
evaluată la 16%. Pornind de la această constatare, prin determinarea analitică a con-
centraţiei procentuale a azotului (N%) din diferite produse biologice, se poate proceda
Ia calculul concentraţiei procentuale a proteinelor.
In acest scop se utilizează relaţia:

Protide = — x N (%) = 6,25 x N (%) 16

în care: 6.25 - constantă numerică;

N (%) - concentraţia procentuală a azotului.

Determinarea aceasta se caracterizează prin expeditivitate. dar este lipsită de

acurateţe. în maniera descrisă, apelând la o constantă numerică - dependentă de
constituţia chimică a proteinelor, se poate determina concentraţia procentuală conform
relaţiei date mai sus.
Proteinele cu structură mai complexă au constituţia variată, la acestea
legân-du-se compuşi neprotidici, e.g.: glucide, lipide, metale etc. Date generale - de
interes istoric şi ştiinţific - se regăsesc în diverse tratate de specialitate, considerate
clasice (Oppenheimer, 1934; Thomas, 1936 ş.a.).
 Clasificare
Substanţele din această clasă au ca unităţi structurale de bază aminoacizii. în
principiu, prin hidroliză acidă, bazică sau enzimatică se eliberează aminoacizii. în afara
acestora, în procesul hidrolitic, unele proteine pot elibera şi compuşi de Datoră diferită.
Pornind de la aceste considerente, având în vedere particularităţile de compoziţie şi
structură, proteinele se pot grupa în trei subclase distincte: aminoacizi, peptide şi
proteide (fig. 2).
Aminoacizii - denumiţi în literatura de specialitate şi „monopeptide" - sunt
substanţe care prezintă o eatenă aciclică (alifatică) sau ciclică de tip arilic sau
hetero-ciclic pe care se grefează grupări aminice şi carboxilice.
Peptidele - sunt compuşi rezultaţi dintr-un număr relativ restrâns de aminoacizi.
In cadrul acestora se disting două subgrupe de substanţe:
- oligopeptidele - care conţin 2-10 resturi de aminoacizi legate prin legături
peptidice;
- polipeptidele - care rezultă prin condensarea unui număr superior de
aminoacizi formând lanţuri cu masa moleculară până la 10.000 Da.
Proteidele - se prezintă ca ansambluri macromoleculare provenite din con-
densarea unui număr mare de aminoacizi (holoproteine). în unele cazuri, la
macro-molecule se pot lega şi substanţe de natură neprotidică (heteroproteine). Astfel,
se pot descrie două grupe distincte de proteine:
- holoproteinele (proteinele simple) - constituite doar din aminoacizi;
- heteroproteinele (proteinele conjugate) - formate dintr-o componentă pro-
teică, care conţine numai aminoacizi şi o componentă prostetică şi care este de natură
neproteică.
Componenta neproteică, numită şi „grupare prostetică", poate fi reprezentată de
diverşi compuşi chimici, cum ar fi: glucide, lipide, acizi nucleici, metale ş.a. Această
grupare conferă heteroproteidei proprietăţi specifice, influenţând fundamental relaţia
structură chimică - activitate biologică.

AMINOACIZI Structura generală

şi clasificarea

Aminoacizii sau acizii aminaţi - denumiţi şi monopeptide - sunt compuşi organici

care conţin în moleculă, predilect, una sau mai multe grupări aminice -NH2 şi una sau
mai multe grupări carboxilice -COOH.
Aceşti compuşi constituie unităţile structurale de bază din constituţia proteinelor.
Din cea 200 aminoacizi cunoscuţi în prezent, în organismele din regnurile vegetal şi
animal se regăsesc doar un număr restrâns. în mod curent, protidele din biomolecuie
conţin doar 20-22 aminoacizi. Structura fiecărei proteine se defineşte printr-un număr
finit, dar variat, de aminoacizi.
Formula generală a unui aminoacid se poate reda prin reprezentarea unei catene
principale conţinând grupările funcţionale (aminică şi carboxilicâ), şi a unei catene
secundare. Catena secundară conţine radicalul (-R) aciclic (alifatic) sau ciclic (homo-
sau heterociclic), care se leagă la C din poziţia a (notat C a):
 în natură se află doar a-aminoacizi, fiind denumiţi, cu un termen generic.
aminoacizi proteinogeni. Aceştia se diferenţiază prin catena laterală hidrocarbonată
(cu sau fără grefare de grupări funcţionale), respectiv radicalul -R. Pe catena
hidro-carbonată se pot grefa diverse grupe funcţionale, cum ar fi -OH, -SH sau chiar
-HN2 şi -COOH (Gârban Z., 1993).
Există şi excepţii în care, la catena principală, în locul grupării aminice -NH2 se
leagă o grupare iminică =NH. Evident, în acest caz va rezulta un oc-iminoacid:

HN = C — COOH

a-iminoacid
Astfel de grupări de află, spre exemplu, în doi iminoacizi: pro lina şi derivatul
hidroxilat al acesteia, hidroxi-prolina.
La unii aminoacizi, în moleculă mai apar şi alte grupări funcţionale, cum ar fi:
-OH (hidroxiaminoacizi) sau -SH (tioaminoacizi).
In afara a-aminoacizilor, în natură (regnul vegetal şi animal) au mai fost izolaţi -
în puţine cazuri - şi alţi aminoacizi: P-aminoacizi, aminoacizi metoxilaţi ş.a.
Clasificarea aminoacizilor are în vedere diverse criterii, explicate în cele ce
urmează:
a) numărul atomilor de carbon (2 C până la 6 C): cu doi atomi de C (glicina): cu
trei atomi de C (alanina, serina, cisteina) ş.a.m.d.
b) poziţia în moleculă a grupărilor aminice în raport cu grupările carboxilice.
distingându-se: a-, P-, y-aminoacizi ş.a.
a R — CH —
COOH
a-aminoacid
NH2

P a
R —CH —CH2—COOH
p-aminoacid
NH2

Y P «
R — CH — CH2 — CH2 — COOH
NH2 y-aminoacid
 c) natura catenei hidrocarbonate: aciclici (alifatici); ciclici care, la rândul lor,
pot fi aromatici (arilici) şi heterociclici;
d) numărul grupărilor aminice şi carboxilice din moleculă, criteriu după care
aminoaeizii se grupează în: monoaminomonocarboxilici; monoaminodicarboxilici;
diaminomonocarboxilici; diaminodicarboxilici.
e) existenţa altor grupări funcţionale: hidroxilice -OH - rezultând
hidroxi-aminoacizii; tiolice sau sulfhidrice -SH, rezultând tioaminoacizii.
Se remarcă faptul că ultimele trei criterii stau la baza clasificării generale a
aminoacizilor (fig. 3), acceptată şi uzitată curent în biochimie.

Monoaminomonocarboxilici
Monoaminodicarboxilici
Aciclici
(Alifatici) Diaminomonocarboxilici
Diaminodicarboxilici
AMINOAC1ZI
Hidroxiaminoacizi
Tioaminoacizi

Homociclici (Aromatici)
Ciclici
Heterociclici

Fig. 3. Clasificarea generală a aminoacizilor proteinogeni (după Gârban Z., 1993)

în grupa aminoacizilor heterociclici se includ şi compuşi care, de fapt, au o

structură de tip iminic. Aceştia sunt cunoscuţi şi sub numele de iminoacizi.
Această clasificare are în vedere constituţia şi particularităţile structurale ale
aminoacizilor şi reflectă atât natura radicalului -R, cât şi specificul grupărilor
funcţionale.
 Nomenclatură si simboluri

în mod curent în denumirea aminoacizilor nu se menţionează şi nu se notează

simbolul a, considerându-se că toţi aminoacizii naturali sunt de acest tip. în tabelul 1
este redată clasificarea aminoacizilor care au fost întâlniţi.

Tabel 1. Aminoacizi esenţiali şi neesentiali (după Gârban Z., 1993)

Aminoacizi esenţiali Aminoacizi neesentiali

Fenilalanină Alanină
Hislidină Argininâ
Izoleucină Acid aspartic
Leucină Acid glutamic
Lizină Cisternă
Metionină Glicină
Treonină Prolină
Triptofan Serină
Valinâ Cisiină
Tiroxină

Formulele acestor aminoacizi sunt redate mai jos.

HnN — CH2 — (CH,), — CH2 — CH — COOH
I NH2
acid a, s-diaminohexanoic (lizină)

CH2 — S — S — CH2 N — C — CH2 — CH — COOH

CH — NH2 CH —NH2 HC CH NH-,

\/
COOH COOH NH
Cistină Histidină

H3C — CH — CH2 — CH — COOH H3C — CH — CH — COOH

CH, NH, CH3

NH
acid cc-amino-izocapronic (leucină) acid a-amino-izovalerianic (valină)
MV.11. Dpa.04. Nutriţie animală şi agronomie 1

HOLOPROTEINE

Holoproteinele sau proteinele simple sunt compuşi macromoleculari care la

hidroliză fonneazâ doar acizi aminaţi.

Clasificarea generală a holoproteinelor se face în funcţie de particularităţile

structurale şi solubilitate.

Aspecte de detaliu privind diverşi compuşi din subclasele menţionate se expun

în continuare. Holoproteinele prezintă o impresionantă diversitate structurală, a cărei
importanţă se relevă în cadrul relaţiei structură chimică-activitate biologică.

Globulare

HOLOPROTEINE

Solubile '
Fibrilare.

Insolubile

Fig. 4. Clasificarea holoproteinelor (prezentare generală)

HETEROPROTEINE

Heteroproteinele sau proteinele conjugate sunt compuşi proteinici în molecula

cărora se află o componentă proteidică - constituită din resturi de aminoacizi, şi o
componentă prostetică - de natură neproteidică.

Componenta proteidică, denumită şi fracţiune sau grupare proteidică, este

constituită dintr-o macromoleculă în a cărei structură se află poliheteroaminoacizi
legaţi, în principal, prin legături peptidice intracatenare (Gârban Z., 1993).

Componenta prostetică, denumită şi fracţiurie sau grupare prostetică, diferă,

sub raportul compoziţiei chimice, de la o subclasă de heteroproteide la alta.
 Legarea componentelor prostetică şi proteidică - dată fiind marea diversitate de
compoziţie şi structură a componentei prostetice - se face prin: legături cova-lente;
legături slabe de tip electrostatic; interacţiuni apolare etc. Discutarea acestei
particularităţi se va face la fiecare subclasă de compuşi.

Structura şi clasificarea

Marea diversitate structurală a heteroproteinelor, în care apar ansambluri

moleculare formate din componente proteidice (i.e. macromolecule proteidice) şi din
componente prostetice (i.e. macromolecule diverse, molecule mici sau chiar atomi),
face extrem de dificilă o clasificare a acestor compuşi.

în accepţia „primatului" componentei prostetice în relaţia structură-activitate,

clasificarea acreditată în prezent se bazează pe acest criteriu. Astfel, în funcţie de
natura grupării prostetice se disting şase subclase de heteroproteide.

Glicoproleine

/ , Lipoproteine

/^^' Metaloproteine
HETEROPROTE1NE <t^

Y\ Fosfoproteine \

Cromoproteinc >

Nucleoproteine

Fig. 5. Clasificarea heteroproteinelor (prezentare generală) (după Cârban Z., 1993)

O definire sumară a diverselor subclase de heteroproteine (proteine conjugate)

se prezintă în continuare, circumscriindu-se doar natura grupării prostetice.

Glicoproteinele au drept componente prostetice compuşi de natură glucidică:

oze (D-glucoza, D-manoza, L-fucoza ş.a.); ozamine (D-glucozamina, D-galactoza-mina
ş.a.); derivaţi glucidici N-acetilaţi etc.
 Lipoproteinele prezintă componente prostetice lipidice, care aparţin subgru-
pelor de lipide simple sau complexe, sau pot fi constituenţi ai acestora (acizi graşi,
steroli ş.a.). Astfel de compuşi sunt: fosfolipidele, colesterolul (liber şi/sau esterifi-cat):
triacilgliceroli (trigliceride); acizi graşi liberi etc.

Metaloproteinele sunt caracterizate prin faptul că gruparea prostetică este un

ion metalic legat covalent şi coordinativ de componenta proteidică şi de molecule mici
denumite liganzi. în metaloproteide au fost decelate metale ca: Fe, Zn, Mg. Cu, Mn. Co
ş.a.

Fosfoproteinele sunt compuşi în care componenta prostetică este constituită

dintr-un radical fosforic (-P03H2) esterificat la o catenâ proteinică.

Cromoproteidele reprezintă o grupă de compuşi în care componenta prostetică

este o „substanţă colorată" (gr. croma - culoare). In funcţie de natura componentei
prostetice cromatice se disting: cromoproteine porfirinice şi cromoproteine nepor-
firinice.

Nucleoproteinele constituie o mare grupă de compuşi a căror componentă

prostetică este reprezentată de acizii nucleici, acizii ribonucleici (ARN sau RNA) şi acizii
dezoxiribonucleici (ADN sau DNA). In funcţie de natura acizilor nucleici se disting
ribonucleoproteine şi dezoxiribonucleoproteine.

în natură, heteroproteinele au o largă răspândire în celulele plantelor şi ani-

malelor terestre şi acvative (Purves şi Orians. 1987: Şerban şi Roşoiu, 1992).

LIPIDELE

Lipidele sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi superiori, în special palmitic, stearic
şi oleic. Grăsimile în care predomină acidul oleic au o consistenţă scăzută. iar cele în
care predomină acidul palmitic şi stearic au o consistenţă fermă.

Principalele funcţii ale grăsimilor în organism sunt:

- asigură funcţionarea unor glande (glandele sebacee);

- măresc rezistenţa organismului la intoxicaţii;
- asigură solvirea şi transportul vitaminelor liposolubile;
- unii acizi graşi nesaturaţi (acidul linoleic, linolenic şi arahidonic) au funcţii
asemănătoare cu ale unor vitamine, motiv pentru care mai sunt denumiţi şi vitamina
F, făcând parte din acizii graşi esenţiali;
 - reprezintă cea mai concentrată sursă de energie; din metabolizarea unui
gram de lipide rezultă 9 Kcal.

In nutreţurile de origine vegetală, conţinutul de grăsimi este redus, cu excepţia

seminţelor de oleaginoase, unde pot să ajungă la concentraţia de 45%. şi a boabelor
de soia, unde se găsesc în concentraţie de 23%. Conţinutul cel mai redus în grăsimi îl
au borhoturile, tuberculii şi rădăcinoasele, sub 1%.

în nutreţurile de origine animală, conţinutul în grăsimi este dependent de

materia primă din care provin:

-jumările de abator au cel mai ridicat conţinut;

- făina de peşte şi de cadavre conţine 15%;

- laptele conţine 2-15%, în funcţie de specia de la care provine.

Calitatea grăsimilor din nutreţuri şi tipul lor influenţează calităţile organolep
tice, în special gustul şi mirosul produselor de origine animală.

Lipidele se caracterizează printr-o solubilitate redusă în apă şi o solubilitate

ridicată în solvenţi organici. In compoziţia organismelor vii (vegetale sau animale),
lipidele alături de proteine şi hidraţii de carbon au un rol important în metabolism.
reprezentând componenta majoră a ţesuturilor adipoase ale animalelor.

Un procent relativ ridicat de lipide de origine animală (circa 99%) este

reprezentat de esteri ai glicerinei cu acizii graşi. Trigliceridele separate din organismele
vegetale sau animale sunt amestecuri solide, numite grăsimi, sau amestecuri lichide,
numite uleiuri. Prin termenul de grăsime şi de ulei se poate înţelege atât originea
animală, cât şi originea vegetală. Există grăsimi de origine vegetală solidă. cum ar fi
untul de cacao, dar şi uleiuri de origine animală, cum ar fi uleiul de peşte.

Lipidele se pot clasifica în următoarele categorii, în funcţie de componenţii

structurali, având numai un caracter general pur orientativ, şi este redată mai jos:

a) lipide simple reprezentate de:

- gliceride - compuşi ai glicerinei cu acizii graşi

- ceruri- compuşi ai alcoolilor cu acizii graşi (cu catene lungi)
b) lipide compuse reprezentate de:

- {osfogîiceride - compuşi ai glicerinei cu acizi graşi H3P04;

- sfigomieline - compuşi ai arainoalcoolilor nesaturaţi cu acizi graşi cu H?P04 şi
cu colina;
- cerebrozide - compuşi ai aminoalcoolilor nesaturaţi cu acizii graşi şi cu
zaharuri simple;
- gangliozide ~ compuşi ai aminoalcoolilor nesaturaţi cu acizii graşi, cu acid
neuraminic C()H|7NOs şi cu monozaharidă.
c) lipide derivate - reprezentate de carotenoide, vitamine liposolubile. steroizi.
 Datorită proprietăţilor fizice şi chimice, lipidele au o pondere aparte în alimente.
Compoziţia, comportarea la topire şi solidificare, structura cristalină, modalitatea de
asociere cu apă şi alte molecule nepolare reprezintă proprietăţi textuale importante
ale alimentelor, jucând un rol funcţional în panificaţie şi pentm multe alte preparate
culinare care se coc.

Lipidele joacă un rol esenţial în alimentaţie, deoarece reprezintă o sursă con-

centrată de energie (numai 1 g de lipide eliberează 37,6 KJ, faţă de aceeaşi cantitate
de proteine sau hidraţi de carbon care eliberează 16,7 KJ, dar asigură şi necesarul de
acizi graşi esenţiali (acidul linoleic şi arahidonic). precum şi vitaminele liposolubile A, D,
E şi K. Organismul converteşte acidul linoleic în acid arahidonic, care reprezintă
precursorul unei clase importante de hormoni, şi anume, prostaglandinele.

Constituţia chimică a gliceridelor

Gliceridele sunt compuşi ai glicerinei cu acizii graşi.

Datorită faptului că glicerina este un polialcool, ea poate intra în reacţie cu acizii

anorganici formând esterii. Glicerina poate esterifica la una, la două sau la toate
grupurile hidroxilice reprezentând mono, di- sau trigliceride după reacţia:

CH-, — OH CH2 — O — CO — R

|" I
CH —OH +RCOOH ^ "»- CH —OH + H20

I I
CH2 —OH CH2—OH

glicerina acid organic monogliceridă

CH, — OH CH, — O — CO — R

| I"
CH — OH + 2R — COOH -v. ""* = CH — O — CO — R + 2H20

CH2 — OH CH2 — OH

glicerina acid organic digliceridă

 CH2—OH CH2 — O — CO — R

CH —OH + 3R — COOH -^ ^= CH — O —CO —R +3H,0

I I

CH2-OH CH2-0-CO-R

glicerina acid organic trigliceridă

în compoziţia uleiurilor şi grăsimilor intră mai des trigliceridelc, care pot simple
sau mixte. în uleiuri şi grăsimi vegetale se întâlnesc mai ales trigliceride mixte.

Grăsimile au în compoziţia lor tripalmitina şi tristearina, o cantitate mică

trioleină şi palmito-stearo-oleină.

CH2 — O — CO — (CH^u — CH3 CH-, — O — CO — (CH-,)16 — CH,

I I
CH — O — CO — (CH2)l4 — CH3 CH — O — CO — (CH2)16 — CH3

CH, — O — CO — (CH2)U— CH3 CH2— O — CO — (CH2),6 — CH3

tripalmitina tristearina

CH2 — O — CO — (CH2)7 — CH = CH — (CH2)7 — CH3

CH — O — CO — (CH2)7 — CH = CH — (CH2)7 — CH3

CH2 — O — CO — (CH2)7 — CH = CH — (CH2)7 — CH3

trioleină

CH2 — O — CO — (CH2),4 — CH3

CH —O — CO — (CH2)16 — CH3

CH2— O — CO — (CH2)7 — CH = CH — (CH2)7 CH3

palmito-stearo-oleină
 Se prezintă sub formă solidă şi rezultă din grăsimea brută extrasă din juml
anumitor organe (rinichi, inimă, intestine). Grăsimile de origine animală separate prin
topire nu necesită rafinări ulterioare, ele fiind suficient de pure.

ACIZII GRAŞI

Sunt acizi monocarboilici saturaţi, cu catenă normală şi un număr par de atomi

de carbon în moleculă, excepţie făcând acidul izovalerianic şi alţi câţiva acizi ciclici (care
nu se întâlnesc în uleiurile din ţara noastră). Pe lângă aceşti acizi mono-carboxilici
saturaţi se mai întâlnesc şi acizi graşi nesaturaţi, care pot fi găsiţi în proporţie destul de
mare, 80-90%, în uleiurile sicative şi semisicative.

în tabelul 2 sunt prezentaţi acizii graşi saturaţi monocarboxilici, împreună cu

câteva caracteristici ale lor.

Acizii graşi nesaturaţi. întâlniţi în uleiuri, se pot clasifica în:

- acizi graşi cu o dublă legătură;

- acizi graşi cu două duble legături;
- acizi graşi cu trei duble legături;
- acizi graşi cu 4-5 duble legături;
- hidroxiacizii;
- acizii graşi ciclici.
Aceştia sunt prezentaţi în tabelele 2, 3 precum si alţi acizi graşi întâlniţi în uleiuri.
 Tabel 2. Acizii graşi saturati

Denumirea Formula Fonuula Greutatea Greutate specifică Punct Tem

acidului moleculară moleculară (temp. UC) di (p
de topire
Butiric C4Hg02 CH3(CH2)2COOH 88,06 (0 °C) 0,978 -2 - + 2 (748,7
Capronic Q,H120, CHj(CH,)4COOH 116,1 (0 °C) 0,945 (°Q
-35 (716)
Caprilic CsHl602 CH3(CH2)6COOH 144,1 (20 °C) 0,910 16,5 (761,7
Caprinic Ciot»2oO^ CH,(CH2)sCOOH 172,2 (37 °C) 0,930 31,4 (753)
Lauric C11117402 CH3(CH,)10COOH 200,2 (44 °C) 0,875 44 (15)
Miristic CuHkOa CH3(CH-,)|2COOH 228,2 (53.8 °C) 0,862 53,8 (15)
Palmitic CK,H,202 CH,(CH2),.,COOH 256,3 (62.5 °C) 0,853 62,5 (15)
Stearic ClltH3602 CH,(CH2)u,COOH 284.3 (70.5 °C) 0,845 70,5 (15)
Arahic C20H40O2 CHj(CH2)lxCOOH 312,3 - 74,5
Behenic C22H,,(): CH,(CH2)20COOH 340,4 - 82 (60)
Lignoceric C24H4s02 CHj(CH2)22COOH 368,4 - 80,5
 Tabel 3. Al(i acizi graşi întâlniţi în uleiuri

Numele acidului Structura Formula

Acid lactobacilic CH3(CH2)5 — A_ (CH2),COOH CwHjhOi

Acid sterculic CHj(CH,)5 — A_ (CH2)9COOH C1.9H34O]

Acid de hydnocarpus ^>(CH2),„COOH CisHjgOj

Acid de ^(CH2)l2COOH CihH<;0;

chaulmoogra
hydnocarpus
Acidul gras nesaturat cel mai des întâlnit este acidul oleic:

CH3 - (CH2)7 - CH = CH - (CH2)7 COOH

care se mai numeşte şi acid octodeca 9-enoic. Acidul oleic are configuraţie cis la dubla
legătură şi se poate transforma în acid elaidinic, care are configuraţie trans (cu o serie
de agenţi ca halogeni, sulf sau oxizi de azot). în timpul oxidării sau polime-rizării
termice are loc o conversie parţială.

H3C — (H2C)7 9 ,H

^C = C
H/ ^ (CH2)7 — COOH

acidul trans octodeca -9- enoic

Singurul acid gras nesaturat cu două duble legături izolate este acidul linolic

12 9

CH, - (CH2)7 - CH = CH - CH2 - CH = CH - (CH2)7 - COOH acid octodeca 9,

12 dienoic

care poartă denumirea chimică de acid octodeca -9, 12 - dienoic şi se găseşte în multe
uleiuri vegetale şi joacă un rol important în procesele metabolice ale plantelor şi
animalelor. Se poate prezenta sub forma a patru izomeri geometrici, produsul natural
are configuraţia cis la cele două duble legături.
 H,C-<H,0-^ /CIW /(CH^-COOH

HX H H H

Acidul linoleic se găseşte în uleiurile semisicative (ulei de floarea-soarelui, soia.

bumbac). Acidul gras nesaturat care conţine trei duble legături izolate este acidul
linoleic care are configuraţia cis:
15 12 9

CH3 - (CH2) CH = CH - CH2 — CH = CH - CH2 - CH = CH - (CH2)7 - COOH

care se mai numeşte şi acidul octadeca -9,12,15 -trienoic, care prezintă un izomer
structural, acidul elaeostearic cu cele trei duble legături conjugate:
13 11 9

CH3 - (CH2)7 CH = CH - CH = CH - CH = CH - (CH2)7 - COOH

şi care are denumirea chimică acidul - octodeca 9, 11, 13, -trienoic, care se găseşte în
proporţie de 80% în uleiuri de tung (lemn chinezesc) şi care prezintă sicativitatea cea
mai mare dintre toate uleiurile vegetale.

Acidul ricinoleic reprezintă aproximativ 80% din totalul acizilor graşi din uleiul
de ricin.

Proporţia unui anumit acid din acizii graşi ai unui ulei poate varia în limite largi,
în funcţie de tipul uleiului şi de condiţiile pedoclimatice locale. Astfel, uleiul de floarea-
soarelui conţine: 3,5-4% acid palmitic, 1,5-3% acid stearic, 22-39%) acid oleic, 55-68%
acid linolic şi 0.6-0,8%) acid arahic.

Uleiul de soia conţine: 7-10%) acid palmitic, 3-6% acid stearic, 15-57% acid oleic,
28-57%) acid linolic, 2-10% acid linoleic, 0,3-0,9%) acid arahic şi urme de acid miristic.
Uleiul de rapiţă conţine: maxim 4%> acid palmitic, 0,4-1,6%» acid stearic, 14-39% acid
oleic, 15-29% acid linolic, 1-7% acid linoleic, maxim 0,5% acid arahic şi 45-55%) acid
erucic. Uleiul de in conţine: 4-7% acid miristic. 2-5% acid palmitic, 0,3-0,9%) acid
stearic, 12-34%) acid oleic, 7-77% acid linolic şi 3-6%) acid linoleic. Uleiul de ricin
conţine: 1-2% acid palmitic, 1-2% acid stearic, maxim 8,5% acid oleic. 86-92% acid
ricinoleic. Se observă ca cel mai întâlnit dintre acizi este acidul oleic, prezent în toate
uleiurile vegetale în proporţie ce variază între 8,5-57%). La unele uleiuri, conţinutul în
acid oleic este mai mare de jumătate şi sunt puţine uleiuri în care are o proporţie mai
mică de 10%..
 Des întâlniţi, în proporţie mai mică decât acidul oleic, sunt alţi doi acizi nes
turaţi, acidul linolic şi acidul palmitoleic. Acidul palmitic nu lipseşte din nici un ui
vegetal, iar în proporţii inferioare acidului palmitic se întâlnesc acizii stearic şi miri
tic. Acizii lauric şi miristic se găsesc în proporţie mai mare în grăsimea de cocos şi
palmier. Acidul butiric se găseşte în unt, iar acidul arahic se găseşte în uleiul
arahide, în proporţii mici.

în cele ce urmează se realizează o sinteză a acizilor graşi şi hidroxiacizi graşi,

cetoacizilor graşi, care sunt probabil să fie întâlniţi. Alături de denumi uzuală se dă
şi denumirea chimică a acidului şi unde se găseşte (tabelul Acizii graşi pot prezenta
două tipuri de izomeri:

- izomeria de structură şi
- stereoizomeria.
Izomeria de structură poate viza, la rândul său mai multe aspecte şi anu
structura catenei, poziţia dublei legături şi poziţia diferitelor grupări funcţional

Izomeria de catenă la acizii graşi se poate evidenţia prin prezenţa unei ca

liniare sau ramificate.

H3C - CH2 - CH2 - COOH acid butiric

H3C

y CH - COOH acid izobutiric

H3C

Izomeria de poziţie a dublei legături se întâlneşte la diverşi acizi izool se

ilustrează acizii graşi monoenoici cu 18 atomi de carbon cu duble legal diverse
poziţii:
7 6

H3C - (CH2),0 - CH = CH - (CH7)4 - COOH acid petroselic

10 9

H3C - (CH2)7 - HC = CH - (CH2)7 - COOH acid oleic (A9;

12 II

H3C - (CH2)5 - HC = CH - (CH2)9 - COOH acid vaccenic

Acid denumire Acid denumire Formula
uzuală ştiinţifică
1 2 3
A. Acizi graşi saturaţi cu catena liniară
Butiric n-butanoic CH3(CH2)2COOH
Capronic n-hexanoic CHj(CH2)4COOH
Caprilic n-octanoic CHj(CH3)(,COOH
Caprinic n-decanoic CH3(CH2)(lCOOH

Lauric n-dodecanoic CH3(CH2),0COOH

Miristic n-tetradecanoic CH3(CH2)l2COOH

Palmi tic n-hexadccanoic CH3(CH2)14COOH
Stearic n-octadecanoic CH3(CH2),6COOH
Arahic n-eicosanoic CH3(CH2)l8COOII
Behenic n-docosanoic CH3(CH2)20COOH

Lignoceric n-tctracosanoic CIIj(CII2)22COOH

Cerotic n-hexacosanoic CH3(CH2),4COOH
Montanoic n-oclacosanoic CH3(CH2)26COOH
Melisic n-lriacontanoic CH3(CH2)28COOH
Laceroic n-dotriacontanoic CH3(CH2),(1COOH
B. Acizi graşi saturaţi cu catcnă ramificată
Izobutiric 2-metil propanoic CH3CH(CH3)COOH
Ir.ovalerianic 3-metil-butanoic CH3CH(CH3) CH2COOH
 1 2 3
Arahidonic 5,8,11,14- CH,(CH2)4(CH2CHCH)4(CH2)2COOH
eicosatetraeno
ic D. Acizi graşi ciclici (saturaţi şi ncsaturati)
Dihidromalvalic 8,9- CH,(CH2)7CHCH(CH,)6COOH

mcti lenhcptadecanoic \/ Cil,

Dihidrostearculic 9,10- CH^CHjbCHClKCTNhCOOH
metilenoctadecanoi
c \/ CH,
Lactobacilic 11,12- CH ,(CH2)jCHCH(CH2),COOH
metilennonadecanoi
c
Tubcrculoarahic 9,10-
w
CH (CH ) CHCH(CH ),,COOH
3 2 7 2
metilcneicosanoi CH2
c \/
Malnalic 8,9 - metilen- CH3(CH2)7C=C(CH2)6COOH
As-
hepladecenoic \/ CH2
Stcrculic 9,10- metilen- A9- CH3(CH,)7O=C(CH,)7C00H \/
octodecenoic CH2

Aleprolic 2-A2- CH = CH v
ciclopentenilcarbo- JZCH — COOH
Alepric 9-A2- CH = CH x
xilic
ciclopentenilnonanoi CH2 — CH2 ^ y CH —(CH ) —COOH CH,
c 2 8

Hidnocarpic li-Ar — CH, ^ v

CH=CH

ciclopcntenilun J} CH —(CH2)I0—COOH CH2

-decanoic -CII;T
 1 2 3
E. tlidmxiacizii graşi^şatura{i_ş_i ncsaturaţi)
12 Hidroxilauric 12- HOCIi2(CH2)i,,CO()ll
(sabinic)
a hidroxipalmilic hidroxidodecanoic
2-hidroxitelradecanonic H,C(CH2),,CHOHCOOH

14- 14- HOCH2(CH2)uCOOH

hidroxitctradccanonic
hidroxipalmitic
a- 2 - hidroxieicosanoic 1! ACH2)i7-CHOHCOOH
(junipcric)
hidroxiarahic
a- 2-hidroxitetracosanoic H,C(CH2)2lCHOHCOOH

hidroxilignoceric
16- 16- hidroxi-A7- HOCH2(CH2)7CH=CH(CH2)5COOH
(cerebronic) hcxadeccnoic
hidroxipalmitolcic
(ambretolic)
18- 12 - hidroxi-A<>- H3C(CH2)5CHOHCH=CH(CH2)7COOH
octadcccnoic
hidroxioleic
a- 2- hidroxi-A,5- H3C(CH2),CH=CH(CI l.),2CHOHCOOH
(ricinoleic) tetracosenoic
hidroxinervonic
Hidroxixincmic 8 - hidroxi-A9- 11 jC(Cl -12)5CH=CHC=CI IOH(Cl l2)6COOH

octadecin
F. Cctoacizi graşi
Celohidnocarpic -An-enoic
3 -ceto-A,|- 0 = C — CH^s,^^,^
ciclopentenil -11
undecanoic ^>* C—(CH2)l0COOH HÎC—CH,
Cetochaulmoogric 3-ceto-An- O = C — CU.
ciclopentenil -13
tridecanoic | ^> C — (CH2)22COOH H2C-CH2
 Ei au fost izolaţi din grăsimile naturale.

Tot acest tip de izomerie se întâlneşte şi la acizii graşi trienolici cu 18 atomi de

carbon: acidul linoleic (A9,12,15)
16 15 13 12 1(1 9

H,C-CH,-CH = CH-CH2-CH = CH-CH2 - CH = CH - (CH2)7 - COOH şi acidul oleostearic

(A9JU3)

14 13 12 II 10 9

H3C - (CH2)3 - CH = CH - CH = CH - CH = CH - (CH2)7 - COOH

Izomeria de poziţie a grupărilor funcţionale se întâlneşte ia acizii hidroxilaţi:

H3C — CH2 — CH — COOH H3C — CH — CH, — COOH

I I

OH OH

acid a-hidroxi butiric acid P-hidroxi butiric

Stereizomeria acizilor graşi poate fi de tip geometric (cis-trans) şi optică.

Izomeria geometrică este caracteristică acizilor graşi nesaturaţi liniari. Acidul 9-

octodecenoic (A9), se poate prezenta sub forme cis - acid oleic şi trans - acid elaidic.

H /H

H3C — (CH2)// (CH2)7 — COOH

acid cis —9— octodecenoic

(acid oleic)

H ,(CH2)7 —COOH

C = C-
/
H3C-(CH2)/ ~^H

acid trans -9— octadecenoic

(acid elaidic)
 Structuri mai complexe se întâlnesc la acidul 9,12 - octodecadienoic (acid
linoleic):

H3C —(CH2)4—CH || 12 H3C —(CH2)4—CH

HC — CH2 — CH II 12 CH — CH2 —
CH
II 9 HC — (CH2)7 —
COOH HOOC — (CH2)7 — CH (9
(9 cis - 12 cis) cis- 12 trans)

H,C—(CH2)4—CH

II12
9CH — H,C — CH

HOOC — (CH2)7 — HC

(9 -trans - 12 cis)

H3C —(CH2)4—CH

II 12 CH — CH2 — CH9

HC — (CH2)7 — COOH (9 -
trans - 12 trans)

Acidul 9,12 - octodecadienoic (acid linoleic)

în natură există 2 izomeri: acidul a-linoleic (izomerul 9 - cis 12 - cis) şi acidul (3-
linoleic cu o formă neprecizată.

în grăsimile naturale, acizii graşi monoenolici se află sub forma izomerului cis,
excepţie face acidul vaccenic, care se află sub formă trans.

Izomeria optică se întâlneşte destul de puţin în cazul acizilor graşi. Acizii

chaulmoogric, acidul hidnocarpic şi acidul ricinoleic sunt acizii care pot prezenta
izomerie optică. Acidul ricinoleic are un singur atom de carbon asimetric şi poate
prezenta o pereche de izomeri optici.

HOOC - (CH2)7 - CH = CH - CH2 - CH(OH) - (CH2)5 - CH3

Acidul ricinoleic
 GLUCIDELE SAU HIDRATII DE CARBON

în nutriţia animalelor, glucidele sunt grupate în două categorii importante:

celuloza şi S.E.N. (substanţele extractive neazotate).

în plante, glucidele sunt prezente atât ca substanţe de rezervă (în seminţe,

fructe, rădăcini, tuberculi), cât şi ca o componentă de bază a ţesuturilor de susţinere.

în organismul animal, conţinutul de glucide este redus şi constant - la taurinele

adulte, circa 2 kg - şi sunt reprezentate de glicogen şi glucoza.

Cele mai importante glucide din nutreţuri, pentru alimentaţia animalelor, sunt
polizaharidele, respectiv celuloza şi amidonul. în unele nutreţuri se mai pot găsi în
cantităţi mici, şi alte glucide, cum ar fi inulina, glicogenul, hemicelulozele (mana-nul,
xilanul. galactanul) şi unele substanţe încrustante (lignina, cutina şi suberina).

Amidonul rezultă ca produs final al asimilaţiei clorofiliene şi se prezintă sub

formă de grăunciori, de forme şi dimensiuni diferite, în funcţie de specia de plante din
care provine, ceea ce permite recunoaşterea materiilor prime incluse în amestecurile
de concentrate, după măcinarea lor. în tuberculii de cartofi şi în grăunţele de cereale
se găseşte în concentraţie de 60-70% din S.U., iar în tulpinile şi frunzele plantelor, până
la 20% din S.U. Reprezintă principala sursă de energie a furajelor de natură vegetală şi
o materie primă pentru diferite industrii (amidonului, glucozei, alcoolului).

Celuloza este cel mai răspândit polizaharid din plante, intrând în structura
peretelui celular şi constituind partea de susţinere a plantei. Celuloza pură este alcă-
tuită numai din glucoza şi este însoţită întotdeauna de alte substanţe: lignina. cutina,
suberina şi pectina, ale căror concentraţii în plante cresc odată cu înaintarea în
vegetaţie şi reduc digestibilitatea substanţelor nutritive din raţii.

în cantităţi mari, celuloza se găseşte în paie şi coceni, ajungând până la 40-45%)

din SU, în fânuri - până la 30%> din SU. în celelalte furaje: tuberculi, rădâ-cinoase şi
unele grăunţe se găseşte în concentraţie de până la 2%> din SU. Cu cât conţinutul în
celuloză este mai ridicat, cu atât scade digestibilitatea acestuia.

Inulina este prezentă în cantităţi mici în plante. în concentraţii ceva mai ridicate
se găseşte în tuberculii de topinambur şi în rădăcinile de cicoare, ca substanţă de
rezervă. Are importanţă mică pentru nutriţia animalelor.

Glicogenul reprezintă forma de rezervă a glucidelor din organismul animal,

concentraţia cea mai ridicată se întâlneşte în ficat, ajungând până la 4% din greutatea
acestuia. Se mai găseşte în muşchi şi alte organe.
 Hemicelulozele (mananul, xilanul şi galactanul) au valoare nutritivă mai marc
decât celuloza, fiind însă prezente în cantităţi mici în anumite nutreţuri (seminţe de
oleaginoase, paie şi altele).

Substanţele încrustante (lignina, cutina şi suberina) se găsesc mai ales în pereţii

celulelor plantei în stadii de vegetaţie avansate, dându-le rigiditate. Cu înaintarea în
vârstă a plantelor, are loc procesul de lignificare în care lignina înlocuieşte pectina şi
substanţele pectice prezente între celulele ţesutului de susţinere. Cutina şi suberina nu
se găsesc constant în ţesutul de susţinere; clc îndeplinesc acelaşi rol ca şi lignina.

Substanţele pectice alcătuiesc legătura dintre celulele vegetale şi au rol

important în absorbţia apei în celule.

Consideraţii generale

Glucidele sunt compuşi naturali ubicvitar răspândiţi în regnul vegetal şi animal.

Din punctul de vedere al compoziţiei sunt substanţe ternare formate din C, H şi O,
exceptând anumiţi derivaţi care mai conţin şi N sau S.

Glucidele se află preponderent în regnul vegetal (80-95%) şi în cantităţi mult mai

reduse în regnul animal (1-5%). Sunt constituenţi cu rol plastic (de susţinere şi
protecţie) în ţesuturile vegetale şi animale din organismele nevertebratelor. In orga-
nismele animalelor superioare au rol predilect energetic, furnizând cea 50-70% din
energia necesară.

Denumirea de glucide - uzuală în terminologia internaţională - derivă de la gustul

dulce (gr. glikis - dulce) al compuşilor din această clasă. Din aceleaşi motive, au fost
denumite şi zaharide (gr. sakkharon - substanţă dulce). Denumirile nu sunt însă
justificate în toate cazurile, deoarece există substanţe care au gust dulce fără a fi
glucide (zaharină, glicerol) şi substanţe care nu au gust dulce, dar aparţin acestei clase
de compuşi (amidon, celuloză).

De asemenea, se mai utilizează - pentru glucide - denumirea de hidraţi de carbon

(Schmidt, 1844), pentru considerentul că anumiţi compuşi din această clasă, cum ar fi
glucoza C6H,206 şi zaharoza C^HjjOn, au formula generală Cn(H20)nr Aspectul de „hidrat"
derivă din raportul H:0, care este 2:1 (similar apei). Denumirea de hidraţi de carbon
este improprie din următoarele motive: 1) legarea H şi O de la atomul de C nu se face
sub formă de H20; 2) existenţa unor glucide care nu cores-
pund formulei generale menţionate (e.g. dezoxiriboza C5H10O4); 3) existenţa unor
compuşi care corespund acestei formule: acidul lactic C3H603 sau C3(H20)3, dar care nu
sunt glucide.

în regnul vegetal, glucidele se formează predilect din fotosinteză, iar în regnul

animal provin din aportul exogen. în alimentaţie, glucidele reprezintă un principiu
nutritiv important pentru om şi animale.

Constituţia chimică

Glucidele simple sunt polihidroxialdehide sau polihidroxicetone. Deci, în

molecula glucidelor se poate afla o grupare aldehidică - în cazul aldozelor sau o grupare
cetonică - în cazul cetozelor. In natură sunt foarte răspândite glucidele simple, în special
cu 5 şi 6 atomi de C, dar s-au decelat şi glucide cu 9-10 atomi de C (nonoze şi decoze).

Glucidele superioare, mai complexe, sunt formate prin policondensarea glu-

cidelor simple, iar, în unele cazuri, se află legaţi şi compuşi neglucidici.

în nomenclatura glucidelor, în general, s-a acreditat (convenţional) folosirea

sufixului -oză, atât pentru denumirea diferitelor clase de glucide, cât şi a diferitelor
specii chimice.

Clasificarea

Glucidele, după structura chimică, se pot clasifica în două clase: oze şi ozide.

Ozele se mai numesc şi monoglucide, monozaharide sau glucide simple. Acestea,

la rândul lor, se pot grupa în aldoze (polihidroxi-aldehide) şi cetoze (poli-hidroxi-
cetone). în funcţie de numărul atomilor de carbon din moleculă se disting bioze; trioze;
tetroze; pentoze; hexoze ş.a. Acestea conţin 2, 3, 4, 5, 6 atomi de C ş.a.m.d. Aldozele
pot fi: bioze, trioze, tetroze etc. Cetozele pot fi doar trioze, tetroze, pentoze etc. Mai
importante sunt ozele cu 3-6 atomi de C (fig. 6).
 Oze Aldoze
- Bioze
- Trioze
- Tctroze
- Pentoz
e
- Hexoze
Cetoze ş.a.

GLUCIDE*

Holozidc Oligoholozide (Oligoglucide)

Ozidc (Hologlucide)
Poliholozide (Poliglucide)

O-hererozid
Heterozide
S-
(Glicozide)

heterozideN
-heterozi

Fig. 6. Clasificarea glucidelor

Ozidele sunt compuşi care se formează prin condensarea moleculelor de oze

(monoglucide). Intre resturile de oze apar legături de tip eteric, formate în urma
eliminării apei. în funcţie de natura produşilor de hidroliză ai ozidelor se disting:
holozide (gr. holos - acelaşi) şi heterozide (gr. heteros - diferit). Holozidele sau
hologlucidele au molecule constituite din resturi monoglucidice. Molecula holozidelor
poate să difere mult sub raportul numărului de resturi monoglucidice. Molecula
holozidelor poate să difere mult sub raportul numărului de resturi monoglucidice
condensate. Astfel, se disting: oligoholozide (oligoglucide sau oiigozaharide) - care
conţin 2-6 resturi de monoglucide; poliholozide (poliglucide sau polizaharide) - care
conţin numeroase resturi monoglucidice identice sau diferite. Heterozidele sau
glicozidele sunt constituite din glucide şi compuşi neglu-cidici numiţi agliconi.

Diferitele glucide poartă nume speciale. în cazul ozelor epimere, pentru de-
numirea aldozei se utilizează sufixul ,,-oză", iar pentru denumirea cetozei, sufixul ,,-
uloză" (procedura nu este valabilă în toate cazurile). Spre exemplu: aldoza D-riboză
are ca epimer cetoza D-ribuloză.
 Alte substanţe organice

Se găsesc în cantităţi mici şi unele joacă rol important în nutriţia animalelor şi

chiar în patologie. Dintre aceştia amintim: acizii organici, glicozizii şi alcaloizii.

Acizii organici care se găsesc sunt: acidul lactic, acidul oxalic, acidul acetic, acidul
tanic, acidul butiric şi acidul citric.

Acidul lactic se găseşte în nutreţurile murate în care apare în urma proceselor

de fermentaţie ale zaharurilor uşor femientescibile. Concentraţiile mici stimulează
digestia, iar concentraţiile mari conduc la deranjamente intestinale.

Acidul oxalic, prezent în cantităţi mici, stimulează secreţia glandelor digestive,

iar în cantităţi mai mari se combină cu calciul, rezultând oxalaţii care se elimină din
organism, determinând decalcifieri ale oaselor. Concentraţiile mai mari sunt conţinute
în frunzele de sfeclă.

Acidul acetic se găseşte în nutreţul murat şi poate să conducă la tulburări gas-

trointestinale şi chiar la stări de acidozâ.

Acidul tanic are efect astringent şi acţiune antiseptică, este prezent în con-
centraţii mai mari în frunzele şi coaja copacilor din familia Querqus.

Acidul butiric se găseşte în cantităţi mari în furajul murat de proastă calitate şi

conferă miros şi gust neplăcut acestuia, iar în organism duce la tulburări uneori grave,
în funcţie de concentraţia sa.

Acidul citric se găseşte în unele fructe.

Factorii care influenţează compoziţia

chimică brută a furajelor

Compoziţia chimică a furajelor vegetale este influenţată de trei categorii de

factori:

- factori de mediu;
- factori care ţin de plantă;
- factori care sunt legaţi de condiţii de recoltare, depozitare şi conservare.
Factorii de mediu cuprind: solul, clima, regimul de precipitaţii, la care se mai
adaugă lucrările agrotehnice etc.
 Pe solurile sărace în substanţe organice cresc plante cu conţinu! redus de sub-
stanţe nutritive valoroase, comparativ cu plantele care se dezvoltă pe solurile bogate în
humus: pH-ul solului influenţează speciile de plante care se dezvoltă, precum şi conţi-
nutul acestora în substanţe nutritive. Solurile acide permit dezvoltarea unor plante
dăunătoare pentru animale.

Pentru plantele furajere, cele mai bune soluri sunt cele slab alcaline.

Conţinutul chimic al solurilor influenţează prezenţa unor macro şi microclc-

menie. precum şi concentraţia acestora d i n furaje.

Anii răcoroşi şi umezi permit dezvoltarea plantelor cu un conţinut mai mare de

glucide şi proteine, comparativ cu anii secetoşi.

Lucrările agrotehnice, aplicate în perioada optimă, asigură producţii ridicate de

furaje. Fertilizarea solului permite atât modificarea compoziţiei floristice, căi şi a
compoziţiei chimice a plantelor.

Factorii care ţin de plantă sunt: familia botanică, specia, soiul şi faza de
vegetaţie,

Leguminoasele au un conţinut de proteină mai ridicat decât speciile din alte familii.
Compoziţia chimică diferă la speciile de plante din aceeaşi familie, în funcţie de soi.

Faza de vegetaţie: cu cât plantele înaintează în vârstă, se reduce procentul de

apă şi creşte procentul de celuloză.

factorii care depind de recoltarea, conservarea şi depozitarea furajelor influen-

ţează, în mare măsură, compoziţia brută a nutreţurilor. Recoltarea plantelor pe timp
nefavorabil şi păstrarea acestora în condiţii necorespunzătoarc duc la pierderea unor
importante cantităţi de substanţe nutritive valoroase, conţinute în acestea.

Timpul de păstrare şi conservare duce la diminuarea unor componente din

furaje. în mod deosebit a vitaminelor. Perioada de conservare este dependentă de
conţinutul furajelor în apă.

La nutreţurile de origine animală, compoziţia chimică brută este dependentă de

specia, vârsta şi starea de îngrăşare a animalelor de la care provin şi, pe de altă parte,
de condiţiile de păstrare ale acestora.

Pe baza compoziţiei chimice brute a nutreţurilor se poate aprecia, orientativ.

valoarea n u t r i t i v ă a acestora. în general, cu cât un nutreţ arc un conţinut mai ridicat
de proteine şi grăsimi, valoarea sa nutritivă este mai marc: respectiv, nutreţul care
are un conţinut mai mare de apă şi cenuşă, valoarea sa nutritivă este mai mica.
 III.NUTREŢURILE

DEFINIŢIE, CLASIFICARE, CARACTERISTICI NUTRITIVE,

VALORIFICARE

Nutreţurile sunt produse sau subproduse de origine vegetală,

animală, microorganică, minerală sau un amestec al acestora care
prin substanţele ce le conţin pot satisface cerinţele nutritive ale
animalelor.

Substanţele nutritive consumate de animale sunt utilizate

pentru recuperarea energiei consumate pentru asigurarea funcţiei
vitale, pentru menţinerea constantă a temperaturii corporale
(homeotermie) şi pentru diferite forme de producţie: carne,
grăsime, lapte, lână, ouă etc.

La majoritatea speciilor de animale, ponderea în alimentaţie o

deţin furajele de origine vegetală rezultate în urma proceselor de
producţie agricolă sau ca produse secundare în urma prelucrării
industriale a produselor agricole.

Produsele si subprodusele animaliere constituie, prin valoarea

nutritivă ridicată, baza alimentaţiei nou-născuţilor, precum şi
suplimente importante pentru creşterea . tineretului, sau hrană de
bază a unor specii de animale de blană.

Nutreţurile minerale, deşi au o pondere redusă în alimentaţie

animalelor, au o mare importantă în menţinerea echilibrului mineral
al organismului si în toate procesele de metabolism.

Baza furajeră este constituită din totalitatea nutreţurilor

utilizate în hrana animalelor.

Nutreţurile se clasifică după mai multe criterii şi anume: după

provenienţă (origine), după conţinutul în substanţe nutritive, după
conţinutul în apă, după modul de obţinere.

După origine, nutreţurile sunt clasificate în 4 categorii:

nutreţuri de origine vegetală, nutreţuri de origine animală, nutreţuri
de origine microorganică, nutreţuri de origine minerală.
 După conţinutul în substanţe nutritive, nutreţurile se împart în
două categorii:

- nutreţuri concentrate - au volum mic si valoare nutritivă

mare;

- nutreţuri voluminoase - volum mare şi valoare nutritivă mică.

După conţinutul în apă nutreţurile se împart în:

- nutreţuri apoase - cu până la 96% apă;

- nutreţuri suculente - cu un conţinut de 70-75% apă;
- nutreţuri uscate - cu un conţinut de 10-16% apă.
După compoziţia chimică, nutreţurile se împart în:

- nutreţuri bogate în substanţe proteice;

- nutreţuri bogate în grăsimi
- nutreţuri bogate în celuloză
- nutreţuri bogate în vitamine.
După modul de obţinere, nutreţurile se împart în următoarele
categorii:

- nutreţuri obţinute de pe pajişti şi din flora spontană;

- nutreţuri obţinute din plante cultivate
- nutreţuri industriale obţinute prin prelucrarea unor materii
prime vegetale.
În funcţie de mai multe însuşiri ale furajelor (conţinut de apă,
conţinut în substanţe nutritive, efectul în organism) se disting
următoarele grupe:

1. nutreţuri fibroase:
- fânuri
- făina de granule şi plante verzi deshidratate
- făina de nutreţuri fibroase
2. nutreţuri suculente:
- nutreţuri însilozate
- semisiloz
- nutreţuri verzi
- borhoturi
- rădăcinoase
- tuberculifere
- bostănoase
- resturi culinare
3. nutreţuri grosiere:
- paie de cereale
- coceni de porumb
- ciocălăi
- vrejuri
- plevuri
- gozuri II
4. nutreţuri concentrate:
- concentrate cultivate
- concentrate industriale
- făinuri proteice de origine vegetală
- făinuri proteice de origine animală
- spărturi de cereale
- gozuri I
5. nutreţuri energetice:
- grăsimi vegetale de uz furajer
- grăsimi animale de uz furajer
- zahăr furajer
- glucoză
- amidon
- melasă
6. grupa substanţelor minerale: suplimente minerale diverse
7. grupa aditivilor furajeri:
- vitamine
- aminoacizi
- antibiotice furajere
- substanţe enzimatice
- coloranţi
- antioxidanţi
- substanţe sintetice neproteice
- chimioterapice
- coccidiostatice
8. grupa preparatelor furajere:
- nutreţuri combinate
- nuclee
- premixuri
- substituenţi din lapte
- preparate proteino-vitamino-minerale (PVM)

III.1.Nutreţurile de origine vegetală .

 În această categorie intră un sortiment variat de nutreţuri cu
însuşiri nutritive diferite, care impune folosirea lor diferenţiată în
nutriţia animalelor.

Nutreţurile de origine vegetală, în funcţie de principalele lor

însuşiri, se grupează în două categorii:

I. nutreţuri verzi, fânuri, grosiere, nutreţuri însilozate,

rădăcinoase, tuberculifere şi bostănoase.

II. reziduuri industriale; reziduuri de la industria morăritului, de

la ind. uleiurilor, de la fabricile de zahăr, de la fabricarea berii, a
spirtului etc.

Producţia şi calitatea nutreţurilor vegetale sunt influenţate de o

serie de factori:
Solul: umiditatea, fertilitatea, compoziţia chimică şi reacţia sa
influenţează atât producţia cât şi calitatea nutreţurilor. Pe solurile
neutre sau slab alcaline se dezvoltă bine plante valoroase
(leguminoase), iar pe solurile acide se dezvoltă plante cu valoare
nutritivă redusă. Pe solurile nisipoase cu un conţinut redus de
substanţe nutritive se dezvoltă greu plantele, dau producţii mici si
au o valoare. nutritivă mai redusă.

Clima. Prin caracteristice sale, temperatură, grad de insolaţie,

precipitaţii, zonă geografică, umiditatea aerului condiţionează
speciile de plante care se pot dezvolta, producţia obţinută şi
calitatea furajelor. În zonele climatice cu precipitaţii abundente si
temperatură mai scăzută se obţin plante cu un conţinut mai redus
de proteine, grăsime şi vitamine, dar mai bogate în celuloză. În
zonele secetoase se obţin recolte mici si de slabă calitate. În funcţie
de caracteristicile climaterice. variază si arealul de răspândire al
plantelor.

Lucrările agrotehnice influenţează în mare măsură atât

producţia cât si . compoziţia chimică a nutreţurilor. Aplicarea
îngrăşămintelor si a amendamentelor pe păşuni şi fâneţe duce la
creşterea producţiilor şi la schimbări favorabile a compoziţiei
floristice. Pe solurile acide, amendarea cu Ca duce la creşterea
producţiei vegetale şi a conţinutului plantelor în proteine şi săruri
minerale. Suprafeţele de păşuni montane şi premontane prin
fertilizare pot constitui rezerve importante de furaje pentru
creşterea animalelor.

Specia şi soiul plantei determină conţinutul furajului în

substanţe nutritive si deci . valoarea nutritivă a acestuia.

Faza de vegetaţie influenţează atât conţinutul plantelor în

substanţe nutritive cât şi digestibilitatea lor. Odată cu înaintarea
plantelor în vegetaţie scade conţinutul de proteină si creste
conţinutul în celuloză diminuându-se valoarea nutritivă. In stabilirea
fazei optime de recoltare se va alege momentul în care se asigură o
producţie maximă de substanţe nutritive pe unitatea de suprafaţă.
Gramineele anuale cultivate pentru nutreţ verde sau pentru fân vor
fi recoltate în faza de formare a spicului în burduf, gramineele
perene pentru fân în stadiu de înflorire, iar leguminoasele perene
pentru fân de la începutul şi până la mijlocul fazei de înflorire.
Fânurile naturale vor fi recoltate atunci când ierburile predominante
au înflorit. La celelalte nutreţuri: rădăcinoase, bostănoase, grăunţe
de cereale, boabe de leguminoase, recoltarea se va face în faza de
maturitate deplină.

Procedeele de recoltare ţi conservare au importanţă deosebită

în păstrarea valorii nutritive a nutreţurilor. Fânul uscat direct în
brazde, comparativ cu cel uscat artificial, înregistrează pierderi mari
de substanţe nutritive, de proteine şi vitamine. Condiţiile
necorespunzătoare de păstrare şi conservare favorizează procesele
de fermentare şi oxidare care produc pierderi mari de substanţe
nutritive.

Starea sanitară a plantelor înainte şi după recoltare, precum şi

alţi factori influenţează atât valoarea nutritivă a furajelor precum şi
toxicitatea şi gradul de infestare şi contaminare a furajelor prin
mucegaiurile care atacă furajele înainte şi după recoltare.

III.1.1. Nutreţurile verzi

Provin de pe pajişti naturale, din cultura plantelor de nutreţ şi
din diferite surse ocazionale. Ele reprezintă peste 40% din balanţa
furajeră a ţării noastre, asigurând hrana animalelor pentru o
perioadă de 6-7 luni în decursul unui an. Nutreţurile verzi sunt
bogate în substanţe proteice, în vitamine şi săruri minerale,
putând fi considerate din acest punct de vedere ca nutreţ
complet. Au un conţinut ridicat de apă (50-85%), sunt suculente,
sunt consumate cu plăcere de animale. Sunt bogate în provitamina
A, vit. D, vit. E, vit. C, vit. B, şi alte produse biologice, intensificând
producţia animalieră şi contribuind la menţinerea stării de sănătate
a acestora.

Fiind bogate în substanţe nutritive se impune folosirea lor in

hrana tuturor speciilor de animale de fermă. În perioada de vară
poate constitui singur hrana ovinelor şi a tineretului bovin în vârstă
de peste 10 luni. În alimentaţia vacilor se poate asigura o producţie
zilnică de până la 15 I de lapte numai cu nutreţ verde. La porci poate
substitui 20-30% din nutreţurile concentrate, iar la păsările crescute
în sistem gospodăresc este de neînlocuit în perioada de vară.

În perioadele de hrănire cu nutreţ verde se realizează până la

70% din producţia anuală de lapte, până la 60% din masa corporală
a animalelor şi 60-70% din producţia de lână.

Nutreţul verde se poate obţine de pe pajiştile naturale,

permanente şi temporare, din culturi de plante furajere anuale şi
perene din resurse ocazionale: frunze de sfeclă, resturi din grădina
de legume, stuf, frunzar etc.

III.1.1.1.Pajiştile naturale

Pajiştile naturale ocupă în jur de 30% din suprafaţa agricolă a

tării. Valoarea nutritivă şi producţia păşunii sunt condiţionate de
compoziţia floristică, de climă, de sol şi de alţi factori.

În funcţie de relief şi factorii pedoclimatici, pajiştile naturale

din ţara noastră pot fi grupate astfel:

I. Păşuni de pe pajişti de câmpie şi podişuri joase:

- păşuni din zona de stepă a Bărăganului, cu producţii între 2500-

4500 kg/ha;

- păşuni din zona de silvostepă din Dobrogea şi Moldova, cu

producţii de 3500- 5000 kg/ha
 - păşuni din zona de silvostepa din Munţii Oltenia şi
Transilvania, cu producţii de 5000-6500 Kg/ha.

În terenurile de luncă din aceste zone se obţin producţii de

6000-900 kg/ha. II. Păşuni de dealuri şi podişuri înalte - în
funcţie de relief, sol şi precipitaţii producţia de masă verde se
situează între 3500-8000 kg/ha.

III. Păşuni de munte, situate de la 800-1600 m altitudine ale

căror producţii pot să fie de 5000-15000 kg masă verde la ha.

IV. Păşuni alpine - situate la peste 1600 m altitudine, cu

producţii cuprinse între 2500 şi 5000 kg/ha.

Se mai pot întâlni aşa numitele păşuni azonale din care fac
parte: - pajiştile higrofite de bălti şi mlaştini;

- pajiştile halofite din zonele cu sărături; - pajiştile xerofite de

nisipuri.

Valoarea nutritivă a unui nutreţ verde este dependentă de

componentele sale floristice. Producţiile realizate pe păşunile din
ţara noastră sunt mici (media de 4600 kg/ha), dar acestea pot fi
îmbunătăţite prin măsuri de întreţinere şi fertilizare: curăţirea
periodică a arboretelor de pe păşune, fertilizarea,
supraînsămânţarea sau chiar desţelenirea şi reînsămânţarea,
operaţiuni ce pot conduce la producţii de până la 10000 kg masă
verde/ha.

Plantele de pe pajişti, în funcţie de valoarea lor nutritivă se

împart în graminee cu valoare nutritivă ridicată, medie, scăzută;
leguminoase cu valoare nutritivă ridicată, scăzută şi foarte scăzută;
alte specii de plante comestibile, plante toxice, plante
depreciatoare.

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă diferă în funcţie de

zona geografică. Valoarea furajului verde variază în decursul
perioadei de vegetaţie; primăvara păşunea este mai bogată în
substanţe nutritive, odată cu avansarea în vegetaţie scade nivelul
proteic, conţinutul în caroten şi calităţile dietetice şi creşte
conţinutul energetic, consecutiv ridicării conţinutului de S.U.
Conţinutul în Ca, K, Na, CI creşte înspre toamnă, iar conţinutul de P
scade până la mijlocul lunii iulie pentru ca apoi să crească din nou.

III.1.1.2. Sistemul de păşunat

Este important pentru realizarea producţiei de masă verde şi
se poate face nedirijat sau raţional.

Păşunatul nedirijat conduce la degradarea unor suprafeţe mari

de păşune la diminuarea producţiei de masă verde şi are numeroase
implicaţii de ordin sanitar veterinar prin răspândirea unor boli
infectocontagioase, boli parazitare.

Păşunatul raţional sau dirijat înlătură neajunsurile păşunatului

nedirijat şi conduce la obţinerea unor producţii mai mari de masă
verde.

Aplicarea păşunatului raţional impune cunoaşterea producţiei

de iarbă a pajiştei, eşalonarea acesteia în sezonul de vară şi
asigurarea unei anumite încărcături cu animale a păşunii.

Determinarea producţiei de iarbă se poate face prin metoda

directă - a coaselor de probă - sau prin metode indirecte zootehnice.

Metoda directă constă în delimitarea a 8-10 suprafeţe de câte

10 m2 pentru fiecare ha de teren, repartizat de aşa manieră ca să
reprezinte media păşunii. Aceste suprafeţe se cosesc la începutul
păşunatului înainte de fiecare ciclu de păşunat şi la sfârşitul
perioadelor de păşunat. Suma producţiilor rezultate se calculează la
ha sau la suprafaţa păşunii, obţinându-se producţia globală. De pe
aceleaşi suprafeţe, prin aceeaşi metodă, se recoltează resturile
neconsumate care vor fi scăzute din producţia totală rezultând
producţia de iarbă consumabilă care se exprimă în procente faţă de
producţia globală, rezultând coeficientul de consumabilitate ce
caracterizează însuşirile calitative ale păşunii.

Metoda indirectă - stabileşte producţia reală pornind de la

producţia realizată de animale pe baza cantităţii de masă verde
consumată: spor de creştere, producţia . de lapte etc. In final se va
calcula necesarul de hrană/ unitatea de produs si. valoarea nutritivă
a masei verzi. Această metodă este mai rar utilizată fiind mai puţin
precisă.
 Eşalonarea producţiei de iarbă în timpul verii se va face în
funcţie de intensitatea de creştere a ierbii, care condiţionează si
unele elemente ale păşunatului dirijat:

- înălţimea ierbii la începutul păşunatului pentru primul ciclu

de păşunat trebuie să fie de 10- 12 cm, iar pentru ciclurile următoare
de 7-8 cm;

- durata unui ciclu de păşunat este de 25-30 zile, iar numărul

ciclurilor de păşunat într-o perioadă de vegetaţie este de 3-4 pe
păşunile bune si de 2-3 pe păşunile cu o producţie mai slabă.

Producţia de iarbă se realizează în proporţie de 50-70% în

primul ciclu, 20-40% în al doilea, si 10-20% în cel de-al treilea.

Durata ciclului de păşunat se va stabili în funcţie de aceste

producţii. .

- momentul optim pentru păşunat este considerat atunci când

plantele conţin valori optime ale principiile nutritive;

- data începerii perioadei de păşunat se stabileşte în momentul

în care plantele au atins înălţimea optimă de păşunat. ,

- data încheierii perioadei de păşunat se va stabili de aşa

manieră pentru a permite refacerea păşunii ,

- încărcătura cu animale a păşunii reprezintă numărul de

animale ce revin pe suprafaţa de un ha, exprimate în U. V. M. (U.A.
M. ). Această unitate reprezintă necesarul de hrană pentru o vacă
cu greutatea de 500 kg şi o producţie medie de 10 I lapte/zi, notată
convenţional cu 1. Pentru celelalte specii şi categorii de animale
sunt utilizaţi anumiţi coeficienţi de transformare rezultaţi din
raportul dintre norma furajeră zilnică si echivalentul U. V. M.

Gradul de încărcătură impune o concordanţă perfectă între

producţia păşunii si necesarul de nutreţ verde, eşalonate pe
întreaga perioadă de păşunat. Supraîncărcarea păşunii conduce la
degradarea acesteia.

Supraîncărcarea relativă a păşunii se referă la perioadele

secetoase, în păşunatul neraţional când animalele se aglomerează
pe zonele mai declive, cu vegetaţie mai abundentă, crescând riscul
transmiterii, mai ales apariţia bolilor parazitare. Suprafeţele de
păşune vor fi repartizate pe specii şi categorii de animale, iar dacă
acest lucru nu este posibil se va recurge la păşunatul eşalonat:
bovine, cabaline, ovine, ţinând seama că ovinele si cabalinele
consumă iarba mai aproape de sol.

Încărcătura cu animale a păşunii se poate stabili prin relaţia: Ip

= P/N

P = producţia de iarbă (kg/ha)

N = necesarul de iarbă/animal (U.V.M.)/zi/un ciclu de păşunat

sau pe întreaga perioadă.

In cazul păşunatului raţional amenajarea păşunii se va face pe

tarlale. Numărul de tarlale se va stabili ţinând seama de durata
ciclului de păşunat care depinde de capacitatea de regenerare a
ierbii (aproximativ 30 zile) si de numărul de zile cât se. păşunează pe
o tarla (în medie 6 zile), revenirea pe aceeaşi tarla se va face după
aproximativ 30 zile. Suprafaţa unei tarlale se va obţine din
raportarea producţiei totale a păşunii la numărul de tarlale.

Pe baza acestor date se întocmeşte planul de păşunat care

cuprinde rotaţia şi durata de păşunare a tarlalelor şi repartiţia pe
fiecare tarla a animalelor care valorifică cel mai bine producţia
acesteia.

Delimitarea tarlalelor se poate realiza prin garduri (sârmă

ghimpată sau panouri din lemn), prin şanţuri sau păşunatul cu
păstorul.

Tehnica păşunatului
Animalele pot păşuna liber pe toată tarlaua sau pot fi dirijate
pe porţiuni delimitate (păşunatul porţionat).

Păşunatul tarlalelor se poate face cu o singură specie sau

categorie de animale sau cu specii şi categorii diferite în următoarea
ordine: vaci lactante, tineret bovin pentru reproducţie, tineret şi
bovine adult la îngrăşat, iepe, tineret ovin si berbeci.

Se poate combina păşunatul bovinelor cu cel al ovinelor:

primele 3-4 zile păşunează bovinele iar în următoarele 2-3 zile
păşunează ovinele.

Se mai poate practica şi păşunatul limitat, 3-4 ore pe zi cu

suplimentarea hranei la jgheab cu nutreţ verde cosit. Această ultimă
variantă se organizează dacă sunt amenajate tabere de vară si se
practică mai ales în cazul tineretului.

In perioada păşunatului, în funcţie de compoziţia floristică şi de

calităţile păşunii pot să rezulte o serie de consecinţe nefavorabile:
timpanismul, modificări organoleptice ale laptelui (culoare, gust),
deprecierea lânei, transmiterea unor boli parazitare (fascioloză,
dicrocelioză), evoluţia unor intoxicaţii cu plante toxice din flora
spontană sau chiar cu plante cultivate.

III.1.1.2.Nutreţul verde cultivat

Nutreţul verde cultivat poate constitui sursa principală de
hrană sau se poate folosi pentru completarea nutreţului verde de
pe păşuni în perioadele critice, respectiv secetoase. In acest scop se
aleg plante leguminoase şi graminee, perene sau anuale care
asigură producţii mari şi sunt bogate în substanţe nutritive.

III.1.1.2.1.Leguminoasele
Leguminoase perene
Lucerna (Medicago sativa) este o plantă valoroasă pentru toate
speciile de animale, are un conţinut ridicat de proteine, săruri
minerale si vitamine.

Componentele nutritive se găsesc în proporţii mai mari în

frunze. Lucerna depăşeşte celelalte nutreţuri verzi nu numai prin
conţinutul în proteină ci şi din punct de vedere al valorii biologice.

Conţinutul în proteină, în celuloză si în Ca creste până la

jumătatea înfloririi, în timp ce conţinutul în P nu este influenţat de
faza de vegetaţie. Prin conţinutul său în substanţe estrogene creste
valoarea biologică a lucernei. Ca nutreţ verde se foloseşte până la
faza de înflorire. După înflorire si mai ales în perioada de formare a
păstăilor produce tulburări digestive datorită conţinutului ridicat de
saponine. Se foloseşte mai ales în hrana vacilor cu lapte, până la 40-
60 kg/animal/zi, în hrana tineretului taurin 15-40 kg, în hrana
cabalinelor 20-25 kg, în hrana ovinelor 58 kg, în hrana porcinelor 4-
5 kg, iar la păsări 25-50 g/cap/zi.

Concomitent cu introducerea lucernei în raţie se vor administra

si furaje bogate în glucide (concentrate, porumb masă verde, paie).

La rumegătoare, lucerna verde poate produce meteorizaţii.

Pentru a preveni acest fenomen, lucerna masă verde se va introduce
treptat în raţie în timp de 7-8 zile, perioadă în care se va administra
după pălire şi în amestec cu furaje fibroase sau după ce animalele
au consumat un tain de fibroase.

Se va evita administrarea lucernei în stare umedă; în cazul

păşunatului acesta se va face după ce s-a ridicat roua sau în cazul
ploilor, după zvântarea plantelor. Adăpatul animalelor se va face
înainte de a se administra lucerna sau la o oră după consumul
acesteia.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) dă producţii mai mari în

regiunile umede si răcoroase. cantităţile de trifoi verde şi regulile ce
trebuie respectate sunt aceleaşi ca si în cazul lucernei.

Sparceta (Onobrychis sativa) este un nutreţ valoros şi dă

producţii ridicate pe terenuri calcarose si uscate. Primăvara
lăstăreşte mai repede decât lucerna şi

trifoiul. Se foloseşte ca masă verde până la începutul înfloririi. Are

gust plăcut si digestibilitatea. Se administrează în aceleaşi . cantităţi
ca trifoiul si lucerna.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) se cultivă în regiunile cu

precipitaţii mai abundente. Este bine consumat si utilizat de
animale. Se administrează în aceleaşi cantităţi ca şi celelalte
leguminoase verzi. In anumite condiţii pedoclimatice conţine un
glicozid cianogenic toxic.

Sulfina albă (Melilothus albus) se cultivă în zonele cu climat

uscat si soluri nisipoase. Conţine cumarina, substanţă toxică, motiv
pentru care se va administra în cantităţi mai mici (aproximativ
jumătate comparativ cu celelalte leguminoase) şi în mod treptat.
 Leguminoase anuale
Mazărea furajeră (Pisum arvense)Se cunosc două varietăţi, una
de toamnă si alta de primăvară. Frecvent se cultivă în amestec cu
graminee: orz, ovăz, secară, sub denumirea de borceag. Se poate
cultiva şi în amestec cu porumbul sau cu iarba de Sudan.

Are un conţinut ridicat de proteină si se foloseşte la fel ca si

celelalte leguminoase.

Valoarea nutritivă este de 0,13 U. N. şi 22 g P. D./kg.

Măzărichea., Se cunosc mai multe specii de cultură; Vicia

villosa, Vicia sativa si . Vicia panonica care se cultivă în amestec cu
gramineele pentru producţia de borceag de toamnă sau de
primăvară. Au valoarea nutritivă apropiată de cea a mazărei (0,15
U. N. şi 22 g P. D./kg).

Lupinul (Lupinus luteus - lupinul galben; Lupinus albus - lupinul

alb; Lupinus angustifolius - lupinul albastru). Se administrează în
cantităţi mici în hrana animalelor deoarece conţin substanţe toxice.
S-a extins în cultură lupinul dulce care nu conţine substanţe toxice.

Soia (Glycine hispida). Ca nutreţ verde, soia se cultivă în

amestec cu porumbul. Recoltarea se face în faza de formare a
păstăilor. Conţinutul de proteine din soia creste odată cu avansarea
în vegetaţie. Este mai bine valorificată de vacile de lapte. Valoarea
nutritivă este de 0,14 U. N. şi 32 g proteină digestibilă/kg. Borceagul
este format dintr-un amestec în care participă o leguminoasă si o
graminee. In cazul borceagului de toamnă din amestec fac parte
măzărichea de toamnă (Vicia villosa sau Vicia panonica) şi secara sau
orzul de toamnă, iar în cazul borceagului de primăvară, mazărea
(Pisum arvense) sau măzărichea (Vicia sativa) si ovăzul sau orzul de
primăvară.

Valoarea nutritivă a borceagului este cuprinsă între 0,14 si

0,17 U. N. si 20-22 g . . P. D./kg.

III,1,1.2.1. Graminee anuale

Porumbul furajer (Zea mays). Semănat des, în etape, porumbul
poate fi utilizat ca nutreţ verde din luna iulie până toamna târziu. Se
poate folosi din momentul în care plantele au înălţimea de 50-60
cm, până la înspicare. Dacă este semănat în rânduri, pentru siloz sau
boabe, poate fi utilizat tocat până în faza de lapte ceară.

Valoarea nutritivă diferă mult în funcţie de lucrările

agrotehnice aplicate si de momentul recoltării. Fiind sărac în
proteină se recomandă suplimentarea raţiei cu nutreţuri proteice.

Se utilizează în hrana vacilor în lactaţie 30-70 kg/animal/zi.

Administrat în cantităţi mari si perioade îndelungate de timp, deşi
influenţează favorabil producţia de lapte, reduce procentul de
grăsime. La taurinele adulte la îngrăşat se poate administra în
cantităţi de 50-80 kg, influenţând favorabil calitatea cărnii. Se poate
administra si la porci 4-5 kg/zilanimal.

Secara (Secale cereale). Asigură primul nutreţ verde în

primăvară. Se poate folosi din momentul în care plantele au
înălţimea de 20 cm până la înspicare.

La vacile în lactaţie se administrează în cantitate de 50-60 kg/zi.

În stare umedă si . în cantitate prea mare poate produce tulburări
digestive. Păşunatul primăvara timpuriu pe terenul îngheţat nu
dăunează culturii. La porci se poate administra în cantităţi de 3-4
kg/zi. La cabaline se introduce treptat în amestec cu furajele
fibroase până la cantitatea de 3o kg/zi.

Ovăzul (Avena sativa). Poate furniza nutreţ verde în cultură

pură. Mai frecvent se seamănă cu măzărichea sau mazărea sub
formă de borceag de primăvară. În hrana bovinelor adulte se
administrează în cantităţi de 40-50 kg, iar la tineret până la 30
kg/animal/zi.

Orzul (Hordeum vulgare). Se utilizează prin păşunare sau după

cosire. Se cultivă ca borceag de toamnă si se administrează mai ales
la bovine.

larba de Sudan (Sorgum exiguum). Se însămânţează în 2-3

etape, putând asigura nutreţ verde în regiunile secetoase. Se
utilizează mai mult ca păşune.

După păşunare rezultă o otavă de bună calitate. În faza tânără

poate produce intoxicaţii, motiv pentru care se dă în hrană numai
de la înălţimea de 25 cm. Comestibilitatea este maximă până la
înspicare. Se administrează în aceleaşi . cantităţi ca si secara verde.

Sorgul zaharat (Sorgum saccharatum). In anii secetoşi plantele

aflate în stadiu tânăr au un conţinut ridicat de nitroglicozizi, care
prin hidroliză duc la intoxicaţii cu acid cianhidric. Se administrează
ca masă verde în aceleaşi condiţii ca si iarba de Sudan.

Meiul (Panicum miliaceum), Dughia (Setaria italica), Ciumiza

(Setaria vulgaris). Se pot utiliza pentru producerea de nutreţ verde.
Dughia se cultivă pe suprafeţe mari în zonele secetoase si mai ales
pentru producţia de fân.

Pentru producerea de nutreţ verde se mai cultivă şi unele

graminee selecţionate din flora spontană cum ar fi: păiuşul (Festuca
pratensis), firuţa (Poa pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata),
ovăsciorul (Arrenaterium elatius) si altele , a căror valoare nutritivă
este cuprinsă între 0,20-Q,22 N. şi 14-18 g

P. D./kg. Valoarea lor nutritiva creste atunci când sunt cultivate

leguminoasele si pot fi folosite sub formă de păşune sau prin cosire.

III.1.1.2.3.Alte plante cultivate ca sursă de nutreţ verde

Rapiţa (Brasica napus oleifera). Poate fi folosită de primăvara
timpuriu şi până toamna târziu. După înflorire creşte conţinutul de
ulei, ceea ce îi imprimă un gust amar şi iute. Se administrează treptat
şi în amestec cu alte nutreţuri. Este bogată în tiocianaţi fiind un
factor guşogen. Are o valoare nutritivă de 0,16 U. N. şi 18 g P. D./kg.
Se administrează de la o înălţime a plantelor de 30-40 cm până la
începutul înfloririi. Favorizează producţia de lapte şi conţinutul
acestuia în proteine. Administrată după stadiul de înflorire imprimă
laptelui un gust neplăcut. În această fază de vegetaţie se
administrează numai la bovinele supuse îngrăşării. Se va începe cu
cantităţi mai mici, de 20-25 kg şi treptat se va ajunge la 60
kglanimallzi. Ovinele pot păşuna până toamna târziu pe culturile de
rapiţă, dar numai pe timp uscat.

Varza furajeră (Brasica oleracea acephala) poate asigura cel

mai târziu nutreţ verde toamna. Conţine un factor inhibitor
antitiroidian - tiooxozalidona - care în anii ploioşi se găseşte în
concentraţii foarte mari, iar în anii secetoşi lipseşte.

Oile care au consumat cantităţi mari de varză au prezentat stări

de anemie, fetuşii s-au dezvoltat anevoios, iar mieii obţinuţi au
prezentat hipertrofia glandei tiroide. Laptele provenit de la vacile
hrănite cu cantităţi mari de varză furajeră a produs tulburări în
activitatea glandei tiroide la consumatorii umani.

Se va administra în hrana vacilor de lapte în cantităţi ce nu vor

depăşi 15-20 kg/animal/zi.

Valoarea nutritivă a verzei furajere, în medie este de 0,14 U. N.

şi 14- g P. D./kg. Se poate administra şi în hrana porcilor în cantitate
de 2-3 kg.

Frunzele de varză trebuie administrate într-un interval scurt de

la recoltare întrucât se alterează uşor. În hrana vacilor se pot utiliza
cantităţi de 10-15 kg iar la bovinele la îngrăşat până la 40 kg/zi.

Frunzele şi coletele de sfeclă se folosesc în stare proaspătă şi

curată (fără pământ pe ele). Sunt bogate în Co necesar sintezei vit.
B 12. Valoarea nutritivă este de 0,12 U. N. şi 14 g P. D./kg. Frunzele
de sfeclă conţin până la 3-4% acid oxalic dăunător organismului.
Sunt mai sensibile animalele monogastrice şi tineretul.
Rumegătoarele pot descompune în rumen până la 35 g oxalat de
calciu, cantitate care se găseşte în 8-10 kg de frunze, rezultând
porţionarea acestora la intervale de 3-4 ore.

Muştarul alb (Sinapis alba). Se utilizează până la înflorire, fază

după care devine toxic. Se va administra în cantităţi mici în hrana
vacilor si oilor. Nu se va administra în hrana tineretului şi a
animalelor gestante.

Hrişca (Fagopyrum sagitattum) se utilizează în amestec cu alte

plante. Se poate administra la toate speciile în cantităţi mici şi cu
precauţie. La animalele cu pielea nepigmentată, în prezenţa
radiaţiei solare produce fagopirismul - o fotodermatoză care uneori
poate să evolueze grav. Prevenirea acestui fenomen se realizează
prin adăpostirea animalelor după consumarea tainului.

Floarea soarelui (Heliathus annuus) se poate folosi în regiunile

secetoase în amestec cu alte plante ca porumb, sorg, soia.

Frunzele de morcov au un gust plăcut si sunt consumate cu

plăcere de bovine.Se pot administra la vacile de lapte în cantitate de
10-15 kg/zi, cantităţi mai mari imprimă laptelui o culoare gălbuie.
Au efect dietetic si conţinut ridicat de Ca.

Frunzele şi tulpinile de topinambur. Recoltate înainte de

înflorire pot fi utilizate ca nutreţ verde mai ales în hrana porcilor. În
hrana ovinelor şi taurinelor se pot utiliza frunzele şi tulpinile fie prin
păşunat, fie administrate la grajd, până la 60 kg/animal/zi (la
taurine).

Frunzele de viţă de vie se pot folosi în anii secetoşi mai ales în

hrana caprelor. Stuful poate constitui o sursă de nutreţ verde, fiind
bogat în săruri minerale. Este valorificat mai ales în faza tânără. În
faza de vegetaţie avansată creşte conţinutul de lignină şi bioxiod de
Si producând tulburări digestive la animale.

Frunzele şi lăstarii arborilor şi arbuştilor reprezintă o sursă

ocazională de nutreţ verde care se foloseşte în anii secetoşi.
Recoltarea lor se face în lunile de vară când pot constitui o
completare a hranei la erbivorele adulte. Se conservă pentru iarnă
prin uscare sau se pot însiloza în amestec cu nutreţurile suculente.
Cetina reprezintă o sursă de vitamine: A, C, B2, E,
microelemente şi substanţe biostimulatoare.
Se poate folosi sub formă de infuzie, în stare tocată sau sub
formă de făină.

Sub formă de infuzie se poate folosi la vaci în tratamentul

sterilităţii câte 2-3 I/zi, iar sub formă de făină 200-500 g/zi. La viţei
se poate administra sub formă de infuzie 0,2-1 I/zi sau 50 g făină/zi.

La porci se poate administra câte 200 g cetină tocată /100 kg

masă corporală sau 50-100 g făină de cetină/zi; la scroafe, 3% din
raţie. La păsări,

1-2 % din raţie. Lintiţa (Lemna minor) constituie nutreţul verde al

lacurilor, fiind consumată cu plăcere de palmipede. Recoltată şi
preparată prin opărire sau fierbere poate fi dată şi în hrana porcilor
în cantitate de 5 kg/zi.
 III.1.1.3.Conveierul verde
Conveierul verde reprezintă sistemul de producere şi utilizare
fără întrerupere a nutreţului verde, de primăvara timpuriu până
toamna târziu.

După componenţă, conveierul verde poate fi:

- natural, alcătuit numai din păşuni naturale, practicate în

zonele de deal;
- cultivat, alcătuit din culturi anuale si perene, practicat mai
ales din regiunile de stepă ale ţării ;
- mixt, în care participă atât păşunile naturale cât şi plantele
de nutreţ cultivat, practicat mai ales în regiunile de
silvostepă.
Conveierul verde se va asigura separat pe grupe şi specii de
animale : rumegătoare şi cabaline, porcine, păsări.
La stabilirea conveierului verde se va avea în vedere
sortimentul de plante, alegându-se speciile mai productive si mai
economice pentru zona respectivă. Mai indicate pentru conveierul
verde sunt: secara de toamnă, borceagul de toamnă, borceagul de
primăvară, lucerna, sparceta, porumbul, iarba de Sudan, rapiţa,
varza furajeră, bostănoasele (pentru porcine) - în zonele de stepă şi
silvostepă si păşune naturală, trifoiul, porumbul semănat des,
borceagul, rapiţa si bostănoasele în zona de pădure.

Plantele anuale din conveier se însămânţează în etape, la

intervale de 10-15 zile, în aşa fel să se asigure nutreţ fără întrerupere
pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Etapele conveierului verde sunt:

- întocmirea planului calendaristic al necesarului de nutreţ

verde si a surselor de asigurare pentru efectivele de animale
si întocmirea schemei de eşalonare a culturilor din
conveier;
- în unităţile care dispun de păşuni naturale se va stabili si
cantitatea de iarbă ce. poate fi păşunată în intervalul mai-
octombrie, pe cicluri de păşunat.
La folosirea nutreţului verde trebuie respectate anumite
reguli:

- trecerea animalelor de la regimul de hrană din timpul

stabulaţiei la nutreţ verde de primăvară, şi invers toamna, trebuie
să se facă treptat, într-un interval de 10-15 zile, iar la început se vor
consuma si nutreţuri fibroase. Trecerile bruşte pot produce
tulburări digestive şi consecutiv şi scăderea producţiei;

- pe păşunile naturale animalele vor fi scoase primăvara după

ce vegetaţia a atins înălţimea optimă;

- nutreţurile verzi din culturile anuale se folosesc până la

înspicare; excepţie face ovăzul care este consumat bine si după
înspicare;

. - lucerna şi trifoiul pot fi folosite prin cosire, dar şi prin păşunat

direct de ovine, porcine si tineretul bovin sub un an. În ultimul an
pot fi păşunate şi de bovinele şi cabalinele adulte;

- pentru porcine şi păsări, folosirea leguminoaselor perene se

va face într-un stadiu de vegetaţie tânăr, iar pentru celelalte specii
din faza de îmbutonare si până la înflorire.

III.1.1.4.Prepararea nutreţurilor verzi

De obicei nutreţurile verzi se administrează animalelor fără o
prealabilă preparare, cu excepţia porcilor şi păsărilor la care se
administrează în stare tocată.

In cazul nutreţurilor verzi parazitate se va recurge la însilozarea

lor. Leguminoasele verzi si în mod deosebit lucerna si trifoiul se vor
administra rumegătoarelor după o prealabilă pălire pentru evitarea
meteorizaţiilor.

Deshidratarea plantelor verzi este operaţiune costisitoare, fiind

energofagă. Din nutreţul verde se poate prepara pasta proteino-
vitaminoasă folosindu-se în acest scop plante recoltate în faza tânără
care vor fi tocate mărunt iar după extragerea sucului celular acesta se
acidulează uşor cu acid clorhidric şi se încălzeşte la 45-90°C, timp
de 45-60 minute. Substanţele proteice coagulează şi se separă la
suprafaţă de unde se recoltează pasta formată care conţine 60%
proteine şi 1000-15000 mg/caroten/kg. Se utilizează în hrana porcilor
şi păsărilor.

III.1.2. NUTREŢURI FIBROASE ŞI GROSIERE

III.1.2. 1.NUTREŢURI FIBROASE

 Nutreţurile fibroase sunt furaje celulozice, respectiv fânurile
recoltate de pe fâneţe (pajişti naturale), sau de pe terenuri cultivate
care sunt conservate prin uscare. Grosierele reprezintă produse
secundare bogate în celuloză, rezultate de la culturile agricole:
paiele, pleava, cocenii de porumb, vrejii de leguminoase, ciocălăii
de porumb. Fânurile reprezintă nutreţul de bază în perioada de iarnă
pentru ierbivore, asigurând până la 40% din necesarul de energie şi
până la 50% din cel de proteină. Ele mai reprezintă o importantă
sursă de vitamine si săruri minerale pentru tineret, animale gestante,
animale producătoare de lapte şi de reproducţie.
Valoarea nutritivă a fânurilor este dependentă de
compoziţia floristică (cea optimă: leguminoase 30%, graminee
60%, alte familii botanice 10%), de condiţiile de climă şi sol, de
faza de recoltare, de condiţiile de uscare şi conservare. Faţă de
nutreţul verde din care provine, fânul este mai sărac în vitamine si
alţi factori biologic activi şi necesită din partea organismului
cheltuieli mai mari de energie pentru activitatea de digestie, în
consecinţă efectul de producţie exprimat la unitatea de S. U. este
mai mic. Recoltarea fânului este important să se realizez
în momentul optim care pentru fâneţele naturale este acela
în care majoritatea plantelor sunt în floare, iar în cazul
leguminoaselor perene cultivate când majoritatea
plantelor sunt la începutul înfloritului. Graminele trebuie să se
găsească la începutul înfloritului iar leguminoasele la îmbutonare;
în cazul lucernei recoltarea se va face când s-a format butonul
floral, trifoiul se va recolta când 50% din plante sunt
înflorite.Întrucât trifoiul preferă clima răcoroasă şi umedă, prima
coasă se va recolta pentru fân iar a doua coasă pentru masă
verde. Sparceta se va recolta în faza de buton floral până la
înflorire, iar ghizdeiul în plină floare. Recoltarea înainte de
faza optimă permite obţinerea unui fân de bună calitate, cu un
conţinut redus de celuloză brută, dar producţiile sunt mult
diminuate. In cazul lucernei recoltarea înainte de perioada optimă
se face numai pentru a produce fân cu valoare mare vitaminică.
Recoltarea mai târzie (după perioada optimă) poate
asigura producţii mai mari de fân însă de calitate mai slabă, cu un
procent mare de celuloză brută. În această situaţie valoarea
nutritivă se reduce cu până la 15%. La aceasta se mai adaugă şi
pierderi mai importante care au loc în timpul uscării şi care se
ridică până la 50% din S. U. astfel:

❑ până la 10% pierderi în procesele de respiraţie (de la cosire

si până la moartea - . fiziologică a plantelor)
❑ până la 40% pierderi ţu prin scuturare (mai mari la fânurile

de leguminoase cuItivate) .
Se mai pot înregistra şi alte pierderi datorită factorilor
atmosferici:

❑ solubilizarea şi levigarea proteinelor, vitaminelor si sărurilor

minerale sub acţiunea ploilor .
❑ distrugerea carotenului sub acţiunea razelor solare si alte

modificări chimice produse prin uscare.

Uscarea, depozitarea şi păstrarea fănurilor
În prezent se practică două sisteme de uscare: naturală si
artificială. Uscarea naturală se aplică în mod curent pentru
producerea fânurilor, deşi pierderile de substanţe nutritive sunt mai
mari. Cu cât timpul de uscare este mai îndelungat si atât si pierderile
sunt mai accentuate.
Uscarea naturală se poate realiza: în brazdă, în valuri, pe
suporturi si în baloţi. . Uscarea in brazdă durează 2-3 zile, până când
umiditatea fânului ajunge la 17%. Se practică în mod frecvent,
pierderile se ridică la 20-30% datorită timpului de uscare (2-3 zile).

Uscarea in valuri este mai eficientă, pierderile de 10-15%,

timpul de uscare este de 1-2 zile. În ambele metode, dacă plantele
nu se usucă în aceeaşi zi, se

recomandă ca seara să se strângă în căpiţe si în ziua următoare,

după ce s-a ridicat roua, se vor răsfira din nou pentru a fi expuse la
soare.

Fânul lăsat pe sol în brazde sau în valuri peste noapte pierde

din substanţele nutritive (mai ales prin levigare). La uscarea pe sol
mai sunt şi pierderi mecanice datorită diferitelor manopere; întorsul
fânului, adunatul, încărcarea, descărcarea, pierzându-se cele mai
valoroase părţi ale furajului (frunzele si florile).

Uscarea pe suporturi se face mai ales în zonele cu precipitaţii

frecvente si în mod deosebit pentru plantele leguminoase. Se
utilizează prepelecii, gardurile sau caprele. Faţă de pierderile
înregistrate la uscarea pe sol în această situaţie se reduc cu 40%.
 Uscarea in baloţi. Balotarea plantelor se va face când umiditatea
materialului cosit a ajuns la 30-35%, după care baloturile se lasă în
grupuri de 6-8, cu suprafaţa mică pe sol până când umiditatea fânului
scade la 16-17%, după care se aşează în stive cu sistem de aerisire
prin canale verticale.
Uscarea artificială sau mecanică. Se realizează prin ventilaţie
cu ajutorul curenţilor de aer rece sau cald, cu instalaţii speciale.
Pierderile în substanţe nutritive se reduc la minim.

Uscarea prin ventilaţie se practică la lucerna pentru fân, în

zonele mai puţin umede. Dacă umiditatea aerului depăşeşte 80%,
metoda nu se mai poate aplica întrucât se introduce în şiră aer
umed.

Pentru înlăturarea acestui neajuns s-au construit instalaţii cu

aer cald. In ambele cazuri, după cosire, plantele se lasă pentru
pălire, până când umiditatea ajunge la 40-45%. Procesul de ofilire
poate fi accelerat prin strivirea prealabilă a plantelor cu utilaje
speciale. După pălire plantele se transportă şi se aşează sub formă
de şiră pe un canal trapezoidal construit din lemn şi amplasat la
suprafaţa solului sau semiîngropat. Pe părţile laterale canalul are
grătare din şipci şi din loc în loc, tuburi verticale din tablă. La un
capăt al canalului trapezoidal se găseşte un ventilator mecanic care
introduce aerul rece sau cald. In cazul încălzirii aerului mai este
necesară o cameră cu sursa de căldură, în care aerul este preîncălzit
si apoi preluat de ventilator şi introdus în canalul trapezoidal, iar
apoi în masa furajului. Concomitent cu încălzirea aerului se reduce
si umiditatea acestuia (5% pentru creşterea temperaturii cu 1 °C),
astfel că acest sistem poate fi aplicat şi la valori foarte mari ale
umidităţii relative ale aerului.

Deshidratarea se face la temperaturi ridicate - 200-800°C cu

înlăturarea rapidă a apei din plante. In acest scop se utilizează
instalaţii fixe sau mobile de mare capacitate. Lucerna deshidratată
conţine aproximativ 160 mg caroten/kg.

Condiţiile de depozitare şi păstrare a fânului influenţează

calitatea acestora. Depozitarea în şoproane deschise sau închise
asigură păstrarea calităţii fânurilor. Frecvent însă fânul se păstrează
în şire sau stogorui amenajate în aer liber, situaţie în care,
amplasarea trebuie să se facă pe un teren cu pantă care să asigure
scurgerea rapidă de precipitaţii Pe sol se va aşeza în prealabil un
strat de paie, coceni, ramuri de copaci sau chiar o instalaţie de
aerisire din lemn.

Coama şirelor se va înveli cu folie de polietilenă sau cu un strat

de paie gros de un metru sau cu coceni de porumb. Şirele se vor
amplasa cu axul longitudinal pe direcţia vânturilor dominante.

Durata de păstrare a fânului influenţează calitatea acestuia. În

general nu trebuie să depăşească 10-12 luni pentru că după această
perioadă pierderile în substanţe nutritive sunt mari. Carotenul este
distrus în totalitate, fânul devine prăfos, îşi pierde culoarea şi
aroma, este degradat de molii şi şoareci.

În primele două luni de la depozitare şi recoltare în fân au loc

procese de fermentare cunoscute sub numele de "asudare" a
fânului. In acest interval nu se va administra animalelor întrucât
poate produce tulburări digestive.

Limitarea pierderilor care se înregistrează în timpul depozitării

fânurilor se poate face prin utilizarea unor substanţe conservante -
antioxidante. După provenienţă, fânurile se împart în două grupe:
fânul obţinut de pe fâneţe naturale şi fânul obţinut de pe fâneţe
cultivate.

Fânul obţinut de pe pajiştile naturale prezintă însuşiri variate

dependente de factorii naturali - pedoclimatici - care condiţionează
încadrarea lor într-un anumit tip si subtip:

Fânul de baltă are un conţinut de până la 80% rogozuri şi o

proporţie redusă de graminee. Este slab comestibil şi are valoare
nutritivă mică (0,4UN şi 38 g P. D./kg ).

Fânul de luncă obţinut de pe fâneţele din zonele inundabile,

care cuprinde 3 subtipuri:

a) fânul de luncă joasă cu însuşiri superioare fânului de baltă;

b) fânul de luncă mijlocie în care predomină gramineele până

la 80% si 10-20% . leguminoase;
 c) fân de luncă înaltă cu valoare nutritivă redusă.

Valoarea nutritivă a acestor fânuri este cuprinsă între 0,5-0,55

U.N. şi 60-65 g P. D./kg.

Fânul de stepă care poate fi: fân de ţelină mărunt (fân de păiuş
stepic, fân de pir, de pelin, de colilie) şi fân de pârloagă care au o
valoare nutritivă mai redusă. Fânul de deal conţine peste 50%
graminee şi o proporţie ridicată de leguminoase valoroase. Se
disting numeroase subtipuri: fânul de pădure, recoltat din poienile
şi coastele însorite, care este cel mai valoros dintre acestea şi
asigură 0,4-5 U. N. şi 38-65 g P. D./kg.

Fânul de munte este mărunt, aromat si este bine consumat de

animale. Asigură 0,4-0,6 U.N. şi 35-70 g P.D./kg.

Fânul de turbărie si sărătură are valoare nutritivă redusă.

Fânurile recoltate de pe pajistile naturale se administrează în

cantitate de 5-12 kg/animal/zi la bovine, 0,5-2 kg/animal/zi la ovine,
5-12 kg/animal/zi la cabaline.

Fănurile obţinute din plante cultivate rezultă din cultivarea unor

graminee sau leguminoase singure sau în amestec.

Fânul de lucernă este cel mai valoros fân si se obţine în

majoritatea regiunilor ţării. Lucerna deţine aproximativ 25% din
suprafaţa destinată culturilor furajere. Fânul de lucernă are un
conţinut ridicat de proteină cu valoare biologică ridicată, este
bogată în săruri minerale, în mod deosebit Ca si vitamine.

Se utilizează în hrana tuturor animalelor, ca atare sau sub

formă de făină de fân. Valoarea nutritivă depinde de faza de
vegetaţie în care a fost recoltat, de condiţiile de uscare, transport şi
depozitare (fiind o plantă leguminoasă) pierderile prin scuturare -
frunze şi flori - sunt mari. Are 0,40-0,53 U.N. şi 96-132 g P.D./kg.

In hrana tineretului bovin este de neînlocuit în perioada de

iarnă. În funcţie de vârstă se administrează până la 6 kg/animal/zi.

In hrana vacilor de lapte asigură necesarul de proteină şi

stimulează producţia de lapte. In cazul hrănirii animalelor cu
porumb siloz sau cu furaje grosiere, fânul de lucernă echilibrează
raţia în proteine. În funcţie de starea fiziologică a vacii se poate
administra între 3-10 kg/zi, la tauri 4-8 kg, la ovine 0,5-1,5 kg, iar la
porci şi păsări sub formă de făină de fân 3 % din raţie.

Fânul de trifoi are aceleaşi caracteristici ca si fânul de lucernă,

respectiv 0,59 -0,62 U. N. si 92-105 g P. D./kg., se administrează în
aceleaşi cantităţi având în vedere aceleaşi considerente ca si în cazul
fânului de lucernă.

Fânul de sparcetă recoltat la începutul înfloririi este la fel de

valoros ca si cel de lucernă. Are gust plăcut şi digestibilitate bună.
Se foloseşte după aceleaşi criterii.

Fânul de borceag are în compoziţia sa 75% graminee şi 25%

leguminoase, are un conţinut echilibrat în proteine si glucide. Se
recoltează când leguminoasele sunt în floare şi gramineele în spic.
Se administrează în aceleaşi cantităţi ca şi fânul de lucernă. Are
valoare nutritivă 0,35-0,45 U.N. şi 70-100 g P.D./kg.

Fânul de iarbă de Sudan se obţine mai ales în zonele de sud ale

ţării. Recoltarea se va face până la înspicare, perioadă după care
fânul devine grosier, greu comestibil. Are o valoare nutritivă°rţ;50-
0,55 U.N. şi 45-58 g P.D./kg. Se foloseşte la bovine si cabaline în
cantitate de 5-8 kg/animal/zi.

Fânul de dughie se produce tot în zonele secetoase din sudul

ţării. Se recoltează până la înspicare. Se administrează în hrana
bovinelor 5-8 kg/zi, în hrana ovinelor 0,5-1,5 kg/zi, si în hrana
cabalinelor 3-4 kg/zi fără a depăşi 50% din raţia de fibroase întrucât
produce tulburări ale aparatului excretor.

Fânurile de orz, ovăz, care se vor recolta pana la apariţia

spicului, cu excepţia ovăzului care poate fi recoltat şi mai târziu fără
ca să-i scadă valoarea nutritivă.

Prepararea fânului
In mod obişnuit fânul se introduce în hrana animalelor ca atare
cu excepţia porcilor şi păsărilor la care se foloseşte sub formă de
făină. Fânul vitaminic se prepară din lucernă, trifoi, sparcetă
recoltate pe timp frumos şi uscat pe suporţi sau artificial. Păstrarea
se va face în şoproane închise, se administrează tineretului şi
animalelor de reproducţie , precum şi sub formă de făină de fân la
porci si păsări.

Făina de fân se prepară din lucernă, trifoi şi alte plante bogate

în proteine, vitamine si săruri minerale.

Etapele de lucru cuprind: recoltarea, tocarea, deshidratarea,

măcinarea, granularea, brichetarea şi ambalarea.

Recoltarea la lucernă şi trifoi se va face în faza de îmbobocire,

respectiv la începutul înfloririi când plantele conţin cele mai mari
cantităţi de proteine, vitamine si săruri minerale.

Tocarea are loc concomitent cu recoltarea. Se realizează cu

agregate speciale la dimensiuni de 10-30 mm, apoi se usucă în
uscător.

Deshidratarea se face la 850-1000°C.

Măcinarea se face la moara cu ciocane iar granularea se face în

granulator, sub presiune, în prezenţa unui liant (abur, melasă,
bentonită de sodiu), apoi are loc răcirea la curent de aer rece.

Depozitarea se poate face în saci sau în vrac. Păstrarea se va

face în încăperi întunecoase iar în cazul granulelor în vrac ; periodic
vor fi supuse lopătării pentru a se evita încingerea. Sistemele mai
moderne permit păstrarea acestora în silozuri metalice cu gaz inert
conservându-se timp îndelungat fără pierderi în substanţe nutritive.

Valoarea nutritivă este de 0,65 U. N. si 150 g P. D./kg. Intră în

raţia porcilor în proporţie de 3-8% si în cea a păsărilor de 3-6%. .

Prin utilizarea făinii de fân se economisesc cantităţi importante

de concentrate şi se influenţează favorabil sănătatea si producţia
animalieră.

Fânul cald se prepară în zonele ploioase. larba cosită se lasă să

se pălească, se adună în căpiţe şi se presează. Temperatura din
căpiţe, prin procesele de fermentaţie, ajunge la 60°C, celulele
plantelor mor, iar fânurile capătă o culoare brună, apoi căpiţele se
desfac până la uscarea fânului care decurge într-un interval scurt de
timp.

Fânul brun se prepară din iarbă cosită şi ofilită până la 50-55%

umiditate, apoi se clădeşte în stocuri bine presate. Temperatura
ajunge la 60-65°C, apoi scade treptat, iar după 5-6 săptămâni se
obţine un fân de culoare brună.

In ambele modalităţi de preparare pierderile de substanţe

nutritive sunt mari, iar digestibilitatea proteinei se reduce la 50%.

III.1.2.2.NUTREŢURILE GROSIERE

Sunt caracterizate printr-un conţinut ridicat de celuloză şi prin

valoarea nutritivă redusă. Din această categorie fac parte paiele,
pleava, cocenii de porumb, ciocălăii, vrejii de leguminoase.

Paiele de cereale se folosesc în mod curent în hrana

ierbivorelor. Conţin până la 50% celuloză brută, din care 15-20%
este reprezentată de substanţe încrustante şi de cantităţi mari ale
săruri ale acidului salicilic.

In ordinea valorii lor: paiele de ovăz, paiele de cereale de

primăvară, paiele de cereale de toamnă şi paiele de secară, ultimele
recomandându-se numai pentru aşternut. Fiind furaje grosiere,
uscate şi aspre şi puţin gustoase, au un grad redus de comestibilitate
(50%), motiv pentru care trebuie preparate sau amestecate cu
suculente de iarnă.

Se administrează în hrană în următoarele cantităţi:

- la bovine adulte 2-5 kg paie nepreparate sau 20 kg paie

preparate/animal/zi;

- tineret bovin - până la 2 kg paie nepreparate sau până la 10

kg paie preparate;
- la ovine - 1-2 kg nepreparate;

- la cabaline 2-3 kg paie nepreparate.

La bovinele puse la îngrăşat se administrează în amestec cu

borhoturile, melasa, ureea etc.
 Valoarea nutritivă este cuprinsă între 0,30-0,37 U. N. şi 3-13 g
P. D./kg. Pleava de cereale este alcătuită din învelişul grăunţelor,
resturi de frunze, de spice şi paie zdrobite. Are o valoare nutritivă
mai mare decât a paielor - 0,34-0,39 U. N. si 17-27 g P. D./kg. Pleava
de ovăz este preferată de animale, pleava

cerealelor de toamnă, conţinând multe ariste, poate să creeze

leziuni pe traiectul digestiv al animalelor reprezentând o cale de
transmitere a actinomicozei şi actinobacilozei. Administrată după
însilozare sau după opărire nu mai prezintă riscurile enumerate.

Se administrează la bovine în cantitate de 2-4 kg/animal/zi, la

ovine 0,5-1,5 kg/animal/zi si la cabaline în jur de 4 kg/animal/zi.

Pleava de leguminoase rezultă din resturile de frunze si teci

după recoltarea seminţelor de leguminoase. Are un conţinut mai
ridicat de proteină si mai scăzut în celuloză. Se poate administra în
hrana bovinelor 2-4 kg/zi si în hrana ovinelor 1-1,5 kg/zi.

Cocenii de porumb se pot utiliza în hrana rumegătoarelor si a

cabalinelor. Părţile mai valoroase - frunzele - se detaşează uşor,
motiv pentru care recoltarea şi transportul se va face dimineaţa pe
rouă sau în timpul nopţii. Dacă se administrează după o prealabilă
preparare se consumă în proporţie de 50-60%. Dacă se prepară prin
tocare, scărmănarea. saramurare, melasare sau în amestec cu
suculentele prin însilozare, pierderile se reduc.

Se pot administra la bovine în cantităţi de 8-10 kg nepreparaţi

sau 20 kg preparaţi. La ovine se administrează în cantitate de 2-3
kg/animal/zi.

Ciocălăii de porumb conţin 3% proteină si 35% celuloză. Se

administrează măcinaţi în amestec cu suculentele, melasa si ureea,
cu nutreţuri combinate la taurinele supuse îngrăşării în proporţie de
35-50% din raţie.

Vrejii de leguminoase rezultaţi după treieratul mazărei, soiei,

fasolei, lucernei şi trifoiului de sămânţă au o valoare nutritivă
diferită în funcţie de specie, dar comparativ cu paiele de cereale
conţin o cantitate mai mare de proteină şi cu un coeficient de
digestibilitate mai ridicat.

Se mai pot utiliza paiele şi capsulele de in, tulpinile şi pălăriile

de floarea soarelui, vrejii de cartof şi tomate, de obicei tocate si
saramurate.

Prepararea furajelor grosiere

Tocarea paielor si cocenilor de porumb la dimensiuni de 2-5 cm
determină

creşterea comestibilităţii si consumabililtăţii până la 50%. Cocenii

de porumb se pot prepara şi prin scărmănare.
Înmuierea în cazul paielor, plevei si cocenilor duce la
îmbunătăţirea însuşirilor gustative şi la creşterea comestibilităţii.
După tocare (cu excepţia plevurilor) furajele se stropesc cu apă, cu
saramură, cu melasă sau cu borhoturi. Umectarea se realizează în
bazine sau butoaie în care se aşează straturi de 30-40 cm grosime
din furajul tocat adăugând 20-30 I de apă sau 25-30 I de saramură
(1-2%) pentru 100 kg nutreţ. Se mai poate umecta cu 25-30 I melasă
1,5% sau cu 25-30 I borhot cald. Timpul de înmuiere este de 24 ore
după care se administrează animalelor.

Prepararea paielor, plevei şi cocenilor tocaţi prin autoîncălzire

se realizează în gropi cu pereţi impermeabili. Nutreţul tocat se
aşează în straturi de 30-40 cm şi se stropeşte cu apă sau soluţie de
saramură (1-2%) 40-50 I/100 kg nutreţ apoi se tasează. Se
administrează în hrană după 48 ore.

Tratarea paielor cu soluţie de var se face în bazine cu două

platforme. Pentru 100 kg paie se folosesc 2-3 kg var nestins sau 6-9
kg var stins şi 0,3-0,5 kg sare de bucătărie care se dizolvă în 250 kg
apă. După dizolvarea şi omogenizarea soluţiei, în bazin, se introduc
paiele si se lasă în contact 15-20 min. pentru a se îmbiba cu soluţia
de var. Apoi sunt scoase, presate, şi lăsate pe platformă timp de
24 de ore după care se dau în hrana animalelor.

III.1.3.NUTREţURILE MURATE – ÎNSILOZATE

 Însilozarea sau murarea reprezintă un procedeu de conservare
a nutreţurilor verzi prin intermediul fermentaţiei acide de tip lactic
şi prin acizii organici în timpul fermentaţiei sau prin adăugarea unor
acizi organici minerali.

Prin însilozarea se pot conserva nutreţuri sau amestecuri de

nutreţuri: rădăcinoase, tuberculi, furaje grosiere, reziduuri
industriale. Mai frecvent se supun procesului de însilozare
porumbul în fază de lapte ceară şi borceagurile.

Furajul murat asigură pe perioada de iarnă o hrană bogată în

substanţe nutritive şi vitamine, suculentă si dietetică.

Procesele biochimice care au loc în nutreţurile murate

Aceste procese sunt cauzate de respiraţia plantelor, de

fermentaţiile bacteriene şi chiar de levuri.

Procesele determinate de respiraţia plantelor.

Respiraţia plantelor continuă un timp variabil, dependent de

cantitatea de oxigen înglobată în masa nutreţului, de modul de
tasare. In cazul unei tasări corespunzătoare respiraţia normală a
plantelor durează 10-12 ore, iar în cazul unei tasări deficitare timpul
de respiraţie se prelungeşte, crescând concomitent pierderile de
substanţe nutritive prin oxidare, mai ales pe seama glucidelor.

C6H1206 + 602 = 6C02 + 6H20 + 674 Cal

In prima etapă a însilozării creşte temperatura în masa silozului,

iar după epuizarea oxigenului procesele de respiraţie celulară
continuă până la instalarea asfixiei ca urmare a acumulării de dioxid
de carbon. Concomitent se desfăşoară şi o hidroliză proteică până la
compuşi mai simpli uşor asimilabili.
Fermentaţiile bacteriene încep după instalarea morţii celulare,
timp în care se desfăşoară şi o serie de procese biochimice în care
intervin bacteriile aerobe saprofite: Pseudomonas herbicoli,
Pseudomonas fluorescens, germeni din grupul Coli aerogenes care
predomină şi de bacterii lactice, bacterii de fermentaţie butirică,
ultimele fiind mai puţin reprezentate (aprox. 5%).

Tasarea energică creează condiţii de anaerobioză, permiţând

dezvoltarea rapidă a bacteriilor lactice si acumularea de acid lactic,
care după 5 zile ajunge la o concentraţie de 1,5%, concentraţie
capabilă să oprească dezvoltarea bacteriilor nedorite.

In cazul în care în mod natural nu se poate realiza în materialul

supus însilozării concentraţia de acid lactic necesară ,se poate
interveni, în momentul însilozării, cu acizi organici sau minerali, prin
care pH se aduce la valori cuprinse între 4-4,2. Principalele tipuri de
fermentaţie care au loc în materialul supus însilozării: fermentaţia
lactică (cea mai importantă), fermentaţia alcoolică, acetică si
butirică.

Fermentaţia lactică este produsă de mai multe specii de

bacterii

Homo-fermentative care aparţin genurilor Streptococcus (S.

lactis), Bacillus (B. mezentericum), care produc peste 80% acid
lactic, 15% acid acetic, 1 % alcool etilic şi 4% C02.
Bacteriile heterofermentative: betacoci, betabacili, care
produc până la 40% acid lactic, 15% acid acetic şi 30% C02, având un
randament mai mic.

Procesul de fermentaţie lactică - anaerobă - transformă

monozaharidele, hezozele, pentozele, dizaharidele, diferiţi acizi şi
chiar proteinele. Alături de fermentaţia lactică are loc si fermentaţia
butirică rezultând acid acetic, C02 şi alcool etilic.

Dacă nu s-au realizat condiţiile corespunzătoare de

anaerobioză, şi temperatura a depăşit 54°C, sunt distruse bacteriile
lactice şi se degradează mare parte din materialul supus însilozării,
iar conservarea acestuia se face numai prin temperatura realizată.

Fermentaţia alcoolică este produsă de drojdii, care fiind specii

aerobe, consumă rapid oxigenul din masa silozului şi împiedică
dezvoltarea bacteriilor dăunătoare. Pe lângă alcool, din această
fermentaţie mai rezultă si acid acetic, acid succinic şi alte substanţe.
În paralel ,drojdiile pot transforma proteinele până la aminoacizi şi
amoniac, ele putându-se dezvolta până la un pH de 2,5-3 şi la
temperatura de 22-33°C. Cantităţile mici de alcool imprimă
nutreţului un gust şi o aromă plăcută, fiind bine consumat de
animale.

Fermentaţia acetică are loc în condiţii de aerobioză sub

acţiunea bacteriilor acetice, în special bacterii coliforme. Crearea
condiţiilor de anaerobioză împiedică dezvoltarea bacteriilor acetice,
limitând şi producţia de acid acetic.

Dacă în cantităţi mici acidul acetic favorizează digestia, în

cantităţi mari, influenţează negativ calităţile gustative şi
digestibilitatea furajelor şi poate conduce la stările de cetonemie.

Fermentaţia butirică este produsă de bacteriile din genul

Clostridium, reprezentantul CI. saccharobutyricum.

Acidul butiric, prezent chiar şi în cantităţi foarte mici, imprimă

silozului un gust şi miros neplăcut iar în concentraţii de 0,3-0,5 este
toxic. Concentraţia mare de acid lactic împiedică dezvoltarea
bacteriilor butirice şi deci producerea de acid butiric. Un nutreţ
murat de bună calitate nu trebuie să conţină acid butiric.

Nutreţul murat poate fi depreciat şi de către mucegaiuri, care

se dezvoltă bine până la un pH de 1,2, dar numai în prezenţa
oxigenului. Dintre genurile de mucegaiuri amintim: Penicillium,
Aspergillus, Fusarium, Cladosporium, Botrytis şi altele.
Mucegaiurile imprimă miros şi gust neplăcut şi pot determina, în
urma consumului, micotoxicoze.

In procesele de fermentaţie rezultă şi produşi secundari care

se acumulează în furaj: amoniac , metan, hidrogen (care alcătuiesc
gazul de siloz). Prin aceste gaze se realizează pierderi de până la 10%
din substanţele nutritive prezente în materialul însilozat. Un nutreţ
murat de calitate bună prezintă un pH de 4-4,2, un conţinut de acizi
de 1,5-2,5% din care 2/3 acid lactic si 1/3 acid acetic.

Factorii care influenţează procesele de fermentaţie

Conţinutul plantelor in glucide uşor fermentescibile.

Glucidele uşor fermentescibile reprezintă substratul pentru

bacteriile lactice. În consecinţă, substratul supus însilozării trebuie
să aibă un conţinut minim de glucide care să permită realizarea unui
pH de 4-4,2.

Capacitatea de murare este dependentă de raportul dintre

minimum necesar în zahăr si conţinutul plantelor în zahăr. După
valoarea acestui raport nutreţurile se grupează în 3 categorii:
- nutreţuri la care minimum de zahăr este mai scăzut decât
conţinutul real de zahăr - acestea se murează uşor:
porumbul, rădăcinoasele, tuberculii şi altele;
- nutreţurile la care minimum de zahăr are valori apropiate
de conţinutul real de zahăr, care se murează greu: lucerna,
trifoiul, borceagurile;
- nutreţurile la care minimum de zahăr este mai ridicat decât
conţinutul lor real care nu se pot mura singure: soia, urzica,
vrejii de tomate, stuful şi altele.
Conţinutul plantelor in apă influenţează direct procesele
fermentative dependent de metoda de murare.

In cazul murării obişnuite, umiditatea optimă este de 65-75%.

Umiditatea peste 85%, în cazul furajelor bogate în proteină
favorizează dizolvarea unor cantităţi ridicate de substanţe azotate şi
consecutiv a acidităţii active, fapt ce conduce la crearea unor
condiţii favorabile pentru fermentaţii nedorite, iar în cazul plantelor
bogate în zahăr, favorizează fermentaţia acetică cu consecinţă
negative asupra însuşirilor de palatabilitate a nutreţurilor.

Umiditatea de 60-75% permite asigurarea unor condiţii bune

pentru eliminarea aerului din siloz şi de menţinerea temperaturii la
valori mai reduse.

Umiditatea mai scăzută frânează activitatea bacteriilor. Pe

această bază s-a elaborat metoda murării plantelor verzi cu
umiditate scăzută, 5055%, după ofilirea prealabilă a plantelor.

Gradul de tocare a plantelor influenţează timpul de eliberare a

sucului celular care reprezintă substratul nutritiv pentru bacteriile
lactice. Trebuie să se realizeze la 3-5 cm în cazul porumbului,
topinamburului, a florii soarelui, şi de 0,5-1 cm la ierburi.

Tasarea plantelor. Tasarea puternică este condiţia de bază

pentru crearea mediului anaerob necesar dezvoltării bacteriilor
lactice şi a reducerii timpului pentru asigurarea valorii pH de 4-4,2.
Cu cât tocarea nutreţurilor se face la dimensiuni mai mici cu atât
timpul de murare este mai scurt si tasarea se poate face în condiţii
mai bune.

Tasarea se va face până la pierderea elasticităţii masei de

nutreţ însilozat, respectiv 500 kg/mc, situaţie în care procesele de
fermentaţie lactică sunt optime iar pierderile sunt minime.

Temperatura din siloz. Bacteriile din siloz se pot dezvolta în

limite largi de temperatură, +5°C-+55°C. Dacă temperatura din siloz
este prea ridicată (peste 50°C), distruge bacteriile lactice şi
determină creşterea pierderilor de substanţe nutritive,
diminuându-se concomitent digestibilitatea proteinei. Această
situaţie se întâlneşte la începutul însilozării sau dacă tasarea nu se
realizează corespunzător.

La nutreţurile însilozate în condiţii bune pierderile în proteine

sunt de 10-30%, iar cele de vitamine de 5-10%.

MURAREA NUTREţURILOR
Se poate face la cald şi la rece, cu sau fără de adaos de
preparate, sau la umiditate scăzută (semisilozul sau semifânul).

Însilozarea la cald, procedeul este mai puţin utilizat, fiind

însoţit de pierderi mari cantitative si calitative. Nutreţul cu
umiditate de 60-70%, tocat, se aşează în straturi de 1,5-2 m
grosime. In 1-2 zile temperatura se ridică la 50-55°C, apoi se tasează
şi se aşează stratul următor. În final se izolează prin acoperire..

Digestibilitatea substanţelor nutritive din siloz este mai

scăzută, iar conţinutul în acizi organici este mai mic. Încărcarea
silozului durează mai mult iar temperatura din masa nutreţului
scade abia după 2-4 luni când poate fi dat în consum. Însilozarea la
rece (obişnuită) este condiţionează de conţinutul în apă al
nutreţului, care trebuie să fie cuprins între 60-70%. În cazul în care
nutreţul are umiditate mai mare se va amesteca cu nutreţuri uscate.
Nutreţul se mărunţeşte cât mai fin, prin tocare şi se aşează în
straturi succesive. După aşezarea fiecărui strat se tasează puternic
pentru eliminarea aerului.

Încărcarea silozului se va face în timp cât mai scurt, 2-3 zile,

după care se continuă tasarea si se face o bună etanşeizare prin
acoperire.

Temperatura se ridică la 25-30°C, iar pierderile sunt de 12-17%,

mai mici decât în murarea la cald. Nutreţul se poate consuma după
3-4 săptămâni.

Murarea cu adaos de preparate. Se aplică în cazul plantelor

sărace în glucide fermentescibile. Tehnologia murării este
asemănătoare cu cea obişnuită, cu precizarea că la nutreţuri de
adaugă acizi pentru a împiedica activitatea bacteriilor care produc
fermentaţiile nedorite. Dintre acizii minerali se pot folosi acidul
sulfuric , acid clorihidric diluaţi (o parte acid şi 7 părţi apă), în doze
de 3-6 litri/100 kg nutreţ, în funcţie de conţinutul plantelor în
glucide solubile (în cazul leguminoaselor doza se măreşte)..

Se pot folosi şi diverse preparate precum şi acizi organici cum

ar fi acidul formic în concentraţie de 3-7% în doză de 4-5 1/100 kg
nutreţ.

Se mai pot folosi şi săruri neutre: metabisulfitul de sodiu,

acetatul halogenat al glicocolului si altele.

De asemenea, se mai pot utiliza diverse culturi bacteriene şi

de levuri sub formă de maiele pentru dirijarea fermentaţiei şi
obţinerea unui siloz cu calităţi gustative şi nutritive deosebite.

Însilozarea cu umiditate scăzută (semifânul). Se reduc

pierderile prin conservare cu 5-7% la S. U. si se realizează un nutreţ
cu un conţinut mic de acizi organici.

Reducerea acidităţii permite creşterea ingestiei şi, deci, a

proporţiei de participare a nutreţului însilozat în raţia zilnică,
comparativ cu silozul obţinut prin metoda clasică.

Silozul obişnuit are o valoare nutritivă de 0,15-0,20 U. N./kg, iar

semifânul de 0,25-0,35 U.N./kg.

In cazul în care umiditatea materialului este de 55-60% se va

obţine semisilozul iar dacă umiditatea este de 45-55% rezultă
semifânul.

Pentru a se realiza această umiditate, după recoltare, nutreţul

se păleşte prin menţinerea în brazde timp de 24-48 ore. Dacă
umiditatea este mai mică de 45% nu se poate realiza tasarea
corespunzătoare şi se creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea
mucegaiurilor.

Nutreţul se toacă, se încarcă în siloz în straturi de 35-40 cm

grosime, tasându-se fiecare strat, apoi întregul siloz, după care se
acoperă pentru a-I izola faţă de factorii de mediu. Şi în acest caz
încărcarea silozului si tasarea sa se va face într- un timp cât mai
scurt. Faza optimă de recoltare coincide cu conţinutul maxim de
substanţe nutritive din plante care diferă de la o specie la alta. De
obicei semisilozul si smeifânul se prepară în perioadele cu
precipitaţii când nu este posibilă obţinerea unui fân de bună
calitate.

III.1.3.1.Tipuri de silozuri
Nutreţurile se însilozează în spaţii amenajate sau în construcţii
speciale denumite silozuri care se pot grupa în 3 categorii cu mai
multe variante:

- silozuri de suprafaţă;

- silozuri semiîngropate;
- silozuri îngropate.
Silozurile de suprafaţă pot fi verticale si orizontale. Silozurile
verticale au formă de turn si pot fi construite din cărămidă, piatră,.
beton, tablă etc. Suprafaţa interioară trebuie să fie netedă pentru a
permite autotasarea.

Silozurile turn au o capacitate cuprinsă între 100 şi 500 t şi de

regulă se amplasează la capătul adăposturilor. În pereţii acestora
sunt construite canale verticale, iar la partea inferioară bazine de
colectare a sucului.

Incărcarea nutreţului în siloz se face cu ajutorul benzilor

transportoare sau cu sisteme pneumatice. Presarea se face prin
greutatea proprie, iar descărcarea, fie manual, începând de la
partea superioară ,fie cu ajutorul unor freze. Există şi

silozuri verticale cu descărcare automată. Administrarea silozului la

animale se face prin benzi transportoare sau prin dispozitive cu
şnec.

Acest tip de silozuri asigură un grad înalt de mecanizare şi

automatizare, dar sunt costisitoare şi necesită mecanici pricepuţi.

Silozurile orizontale sunt mai răspândite întrucât sunt practice

şi economice. Se amenajează o platformă betonată, orizontală,
prevăzută lateral cu pereţi construiţi din beton armat. Un asemenea
siloz se poate improviza si între două sire de baloţi sau în alte
modalităţi.

Dimensiunile unui astfel de siloz sunt dependente de efectivul

de animale deservit, mai frecvent au 8-12 m lăţime, 10-14 m
lungime şi 2-2,5 m înălţime. Lucrările de încărcare si descărcare sunt
mecanizate, iar presarea se realizează cu tractorul cu şenile. După
fiecare strat depus se realizează tasarea, iar la sfârşit se tasează
timp de 2-3 zile de câte 3-4 ori /zi, după care se acoperă. Capacitatea
silozului este cuprinsă între 500-1000 tone.

Silozul semiingropate sunt construite sub formă de tranşee, iar

pereţii sunt din pământ bătut iar la silozul sub formă de celule, din
piatră, cărămidă sclivisită cu ciment. Acoperirea se face cu panouri
din lemn, cu prefabricate, cu baloţi de paie sau alte materiale.

Silozul sub formă de tranşee având o lungime variabilă în

funcţie de numărul de animale deservite, lăţimea de 5 m si înălţimea
de 2-2,5 m.

Silozurile sub formă de celule au capacitate mai mică, 30-50

tone, se construiesc sub şoproane şi se folosesc pentru amestecuri
de furaje suculente şi concentrate care se administrează la suine.

Se amplasează în apropierea adăposturilor şi dispun de sisteme

mecanizate pentru încărcare, descărcare si distribuirea nutreţurilor.

Silozurile îngropate au formă de tranşee sau gropi. Se

construiesc pe terenuri la care apa freatică se găseşte la o adâncime
mai mare de 4 m. Au capacitatea de 50-500 tone si dimensiuni de
10-40 m lungime, 5-6 m lăţime şi 2,5-3 m înălţime .

Pereţii laterali şi fundul silozului se căptuşesc cu piatră,

cărămidă sau alte materiale pentru reducerea pierderilor prin
fermentaţie. La capătul silozului se va amenaja o pantă de 45 grade
pentru uşurarea accesului vehiculelor.

Pregătirea şi umplerea silozurilor

Indiferent de tipul de siloz şi metoda aplicată, silozul trebuie

pregătit în prealabil. Înainte cu 3 săptămâni de începerea perioadei
de însilozat se curăţă de resturile rămase din perioada anterioară,
se repară, se spală şi se dezinfectează spaţiul respectiv. Dezinfecţia
se face prin văruirea cu o suspensie de lapte de var (proaspăt stins)
în concentraţii de 20%. Văruirea se repetă de câteva ori înainte de
încărcarea silozului. Prin văruirea repetată (de 2-3 ori) se distruge
flora dăunătoare fermentaţiei lactice.

Silozurile sub formă de tranşee sau gropi pot fi dezinfectate

prin ardere, fie cu ajutorul unui strat de paie, fie cu lampa de
benzină, scopul fiind acelaşi, de a distruge microflora nedorită.

Se vor planifica utilajele necesare pentru recoltat, transportat,

tasat, şi a personalului necesar.

Tasarea. Cu excepţia silozurilor turn unde are loc autotasarea,

la celelalte tipuri se face cu tractorul cu senile sau cu tractorul U 650
echipat cu pneuri duble pe spate.

Aşezarea furajului în silozurile orizontale, în cele îngropate şi

semiîngropate se va face în aşa fel ca să se depăşească nivelul
pereţilor cu 1-

1,5 m, iar la partea superioară să prezinte o coamă care să

permită scurgerea rapidă a apei din precipitaţii.

Acoperirea se va face cu un strat de paie de 10-15 cm (baloţi

de paie), tăiţei de sfeclă proaspeţi în strat de 30-40 cm, peste care
se însămânţează orz sau secară sau cu un strat de pleavă de 40 cm
grosime peste care se însămânţează cereale de toamnă. Se mai
poate acoperi silozul şi cu folie de polietilenă cu grosime de 0,2 mm
sau cu hârtie gudronată. Folia de polietilenă trebuie să depăşească
marginile silozului cu 25 cm şi să fie fixată cu greutăţi în ambele
părţi.
 La utilizarea silozului acesta se va desface la un capăt, se
înlătură materialuI cu care a fost acoperit pe o lungime de 1-1,5 m,
se înlătură nutreţul degradat si se taie vertical cu hârleţul . După ce
s-a luat nutreţul pentru un tain se va acoperi silozul pentru a-I
proteja de factorii atmosferici.

III.1.3.2.Tehnologia însilozării porumbului

Conţinutul porumbului în glucide uşor fermentescibile face ca
acesta să se preteze cel mai bine pentru însilozare. Condiţiile
pedoclimatice favorabile acestei culturi si producţiile ridicate fac ca
această plantă să fie pe primul loc în producerea de silozuri.

Însilozarea porumbului plantă întreagă. Recoltarea se va face

în faza de lapte ceară pentru porumbul în cultură obişnuită si în faza
de ceară pentru porumbul irigat. Tulpina este încă suculentă iar
frunzele sunt verzi.

Dacă porumbul se cultivă în cultură dublă, după secară sau

borceag, recoltarea se va face în intervalul 10-20 octombrie. Dacă
recoltarea se va face înainte de perioada optimă pierderile se ridică
la 10% din producţia totală. Pe lângă aceste pierderi generate de
excesul de umiditate se adaugă şi pierderile de proteine, săruri
minerale si zaharuri.

Se pretează pentru însilozare singur sau în amestec cu plante

greu însi -lozabile, cărora le corectează deficitul de zaharuri uşor
fermentescibile.

Se recoltează cu combina si se transportă cu remorci speciale,

autobasculante.

Concomitent cu recoltarea are loc si tocarea plantelor la

lungimea de 2-3 cm. După 3 săptămâni de la însilozare poate fi dat
în consum. In 8-9 kg nutreţ însilozat se găseşte aproximativ 1 kg
porumb boabe.

Se mai poate însiloza si cu adaos de uree, în proporţie de 0,5%

aplicată sub formă de soluţie prin pulverizare peste fiecare strat.
Prin aceasta se îmbunătăţeşte conţinutul de azot din nutreţ.

Însilozarea ştiuleţilor de porumb se aplică atunci când în

perioada de recoltare umiditatea ştiuleţilor este mai mare de 27-
30% si este dificilă conservarea lor în alte moduri.

Pentru taurine, ştiuleţii se pot însiloza cu pănuşi, iar pentru

suine şi păsări, fără pănuşi, sub formă de pastă. Ştiuleţii se
transformă în pastă prin măcinare la moara cu ciocane, utilizând site
cu diametrul ochiurilor de peste 0,5 cm la umiditate de până la 35%
şi de 0,7-1 cm la umiditate mai ridicată. Pasta se însilozează prin
metode obişnuite, se tasează fiecare strat, apoi se acoperă.

. Uneori se însilozează cu amestec cu 5-10% făinuri de

concentrate sau făinuri de fân de lucernă pentru corectarea
nivelului proteic. Aceste adaosuri se fac în cazul umidităţii ştiuleţilor
de peste 40%, pentru prevenirea fermentaţiilor nedorite (acetică,
alcoolică).

Însilozarea grăunţelor de porumb. Grăunţele de porumb se pot

însiloza sub formă de crupe (grăunţe sparte) sau grăunţe fulguite
(aduse la umiditate de 20% prin adaos de apă caldă) şi aplatizată
prin presare. Se însilozează prin metoda obişnuită. Gradul de izolare
si tasare faţă de mediu condiţionează calitatea materialului
însilozat.

Însilozarea grăunţelor fulguite are avantajul câ prin

tratamentul la cald o parte din amidon se dextrinizează crescându-i
digestibilitatea.

Grăunţele sub formă de crupe se pot administra după 60-90

zile de fermentare. Se mai poate face şi cu adaos de uree pentru
ridicarea nivelului proteic.

Din siloz se va scoate numai cantitatea necesară pentru fiecare

tain, deoarece prin contact cu aerul grăunţele însilozate îşi pierd
însuşirile gustative după circa 8 ore.

Însilozarea cocenilor de porumb. La hibrizii de porumb tardivi,

după recoltarea ştiuleţilor, cocenii sunt încă verzi cu o umiditate de
50%, caz în care vor fi însilozaţi după tehnologia de însilozare a
porumbului plantă întreagă.

Pentru cocenii de porumb cu o umiditate mai mică, tocarea se

va face la dimensiuni de 1-1,5 cm, iar pentru uşurarea tasării şi
corectarea umidităţii se pot adăuga diferite lichide (soluţii),
nutreţuri verzi, rădăcinoase, tuberculi, pepeni furajeri, dovleci sau
borhoturi până se asigură umiditatea de 65%.

Insilozarea cocenilor cu adaos de saramură. Straturile de

coceni tocaţi se stropesc cu saramură în concentraţie de 5%, 70-90
I soluţie pentru 100 kg nutreţ. Insilozarea cocenilor cu soluţie de
melasă. Se prepară soluţia de melasă în concentraţie de 2%, uneori
adăugându-se şi 1 % NaCI cu care se stropesc straturile de coceni
tocaţi 70-90 I pentru 100 kg.

Insilozarea cocenilor de porumb cu tăiţei de sfeclă sau

borhoturi. Pentru 100 kg coceni tocaţi se adaugă 30-50 kg tăiţei de
sfeclă în straturi alternative, tasarea efectuându-se înainte de
adăugarea stratului de tăiţei. Uneori pot apare pungi de mucegaiuri
care depreciază în mare parte materialul însilozat.

Insilozarea cocenilor in amestec cu nutreţurile verzi sau cu alte

suculente. Se pot folosi în acest scop: floarea soarelui, porumbul
verde semănat în culturi succesive, dovlecii, pepenii furajeri,
frunzele şi coletele de sfeclă. Proporţia va fi de 100-120 kg nutreţuri
verzi sau suculente pentru 100 kg coceni. Cocenii se vor mărunţi prin
tocare la dimensiuni de sub 1,5 cm, iar nutreţul verde cât mai
mărunt. Se aşează în straturi succesive si se tasează fiecare strat.

Insilozarea ciocălăilor de porumb se va face numai în amestec

cu nutreţuri bogate în apă, tăiţei de sfeclă proaspeţi, borhoturi,
melasă. Se mărunţesc ciocălăii în particule cu diametrul sub 0,5 cm
şi apoi se amestecă cu apa melasată în concentraţie de 2-4% în
cantitate de 50-60 I/100 kg ciocălăi sau cu tăiţei de sfeclă sau
borhoturi în părţi egale. Amestecul se asează în straturi de 40-50 cm
si se tasează. Se pot da în consum după 30 zile.

III.1.3.3.Tehnologia însilozării altor plante

Tehnologia insilozării sorgului. Sorgul se poate însiloza ca
plantă întreagă, tulpinile după recoltarea panicolelor pentru
sămânţă, sau sub formă de sămânţă. In cazul în care se prepară siloz
din planta întreagă, recoltarea se va face în faza de lapte ceară si se
poate însiloza singur sau în amestec cu coceni de porumb. .

Seminţele se pot însiloza întregi, sparte sau sub formă de fulgi.

Tehnologia de insilozare a plantelor de floarea-soarelui.

Floarea soarelui este o plantă uşor însilozabilă, care se poate însiloza
singură sau în amestec cu porumbul, sau cu plante greu însilozabile,
prin metoda obisnuită. Se recoltează când cel puţin 50% din plante
sunt în floare, se toacă la dimensiuni de sub 1 cm si se tasează
puternic. Se va corecta umiditatea (la 65%) prin amestecarea cu
plante verzi, apă melasată, borhoturi etc.

Insilozarea topinamburului. Se aplică aceeasi tehnologie ca si

la floarea soarelui, recoltarea se va face când sau uscat primele
frunze bazale. Tehnologia insilozării cerealelor păioase. Se pot
însiloza plantele întregi, grăunţe le, paie le şi plevurile.

Insilozarea orzului, secarei, grăului furajer. Se însilozează

planta întreagă atunci când sunt cultivate în scop furajer sau când
producţiile pentru boabe sunt compromise. Recoltarea se va face cu
utilaje care realizează concomitent cosirea si tocarea când plantele
se găsesc în faza de burduf. Pentru realizarea umidităţii optime se
pot amesteca cu paie sau fân mărunţit. Se respectă aceleaşi reguli
ca şi în însilozarea la rece a celorlalte plante.

Insilozarea grăunţelor de orz cu umiditate ridicată. La o

umiditate de 28-33% a grăunţelor acestea se recoltează si se
însilozează fie ca atare, fie sparte sau fulguite, la fel ca şi în cazul
porumbului.

Insilozarea paielor şi plevurilor de cereale. Se realizează prin

amestecarea cu plante verzi (porumb, floarea soarelui, trifoliene),
suculente, tăiţei de sfeclă umezi ,borhoturi. Se mai poate face
însilozarea prin umezirea acestora cu apă melasată, saramură în
cantitate de 120 I la 100 kg nutreţ grosier. După tocare se amestecă
cu nutreţurile verzi, suculente sau borhoturi. Apoi se aşează în
straturi succesive de 40-45 cm grosime şi se tasează fiecare strat.
Dacă se folosesc diferite soluţii, paiele tocate se aşează în straturi,
apoi se umezesc si se tasează.
 Insilozarea ierburilor cultivate ţi a celor din pajiştile naturale.
Acestea se recomandă să fie însilozate la o umiditate mai scăzută
(40-45%) pentru obţinerea de semisiloz si semifân. Recoltarea se va
face înainte de înflorire cu utilaje care se realizează si strivirea
tulpinilor. La o reducere a umidităţii la 65% se pregăteste semisilozul
iar la 55% semifânul.

Însilozarea leguminoaselor perene. Se aplică numai dacă

condiţiile meteorologice nu permit pregătirea fânului. Sunt furaje
greu însilozabile întrucât nu conţin cantităţi suficiente de glucide
fermentescibile. Insilozarea se poate realiza prin amestecare cu
plante verzi bogate în glucide (porumb, sorg, floarea soarelui), în
raport de 1-2 părţi la o parte leguminoasă. Se pot utiliza şi pentru
producerea de semisiloz sau semifân după tehnologia descrisă mai
sus.

Însilozarea leguminoaselor anuale. În această categorie intră

mazărea, măzărichea, fasolea, bobul, soia, lupinul, sulfina şi
borceagurile care se pot însiloza prin metoda obişnuită în amestec
cu plante verzi bogate în glucide (porumb, sorg, floarea soarelui).
Recoltarea se va face în faza de păstăi pentru mazăre, măzăriche,
fasole şi soia, în faza de îmbobocire pentru sulfină, în faza de lapte
ceară pentru lupin şi pentru borceaguri (graminee). Se va aplica
tehnologia de însilozare la rece.

Insilozarea vrejilor de leguminoase. Vrejii de mazăre, fasole,

soia şi paiele de trifoi au un conţinut important de proteină şi se pot
conserva prin însilozarea obisnuită în amestec cu plante verzi,
bogate în glucide solubile (porumb, ovăz etc.) în proporţie de 20-25
kg vreji la 100 kg plante verzi, aplicând tehnica de însilozare la rece.

Însilozarea vrejilor de cartofi. Având gust neplăcut aceştia nu

sunt consumaţi ca atare de animale, sunt greu însilozabili, motiv
pentru care vor fi amestecaţi cu plante bogate în glucide, porumb
verde, bostănoase, frunze şi colete de sfeclă, adaos de melasă. Vrejii
se recoltează înainte de scoaterea tuberculilor şi proporţia lor în
masa silozului nu trebuie să depăsească 33%.

Se mai poate însiloza rapiţa (la începutul înfloririi), varza

furajeră (toamna târziu), vrejii de roşii şi alte plante rezultate din
legumicultură, în amestec de 1 /2 cu plante bogate în zaharuri
solubile (porumb, floarea soarelui), sau în amestec cu melasă în
concentraţie de 3-4%.

Pierderile înregistrate în timpul însilozării

In cazul substanţei uscate acestea sunt cuprinse între 3-10%,
fiind diferite în funcţie de tipul de siloz. In cazul silozurilor de
suprafaţă, aceste pierderi pot să ajungă chiar la 20% şi ele se
datoresc pe de o parte fermentării glucidelor şi eliminării bioxidului
de carbon dar si altor componente, respectiv pierderilor de
proteină, prin levigare, care pot să ajungă până la 12%. In cazul în
care nu se respectă tehnologia, în mod deosebit tocarea şi tasarea,
pierderile pot să ajungă ână la 20-25%. La acestea se mai adaugă şi
pierderile prin degradare care sunt dependente de modul de
acoperire a silozurilor. Cele mai reduse pierderi se produc la
acoperirea cu tăiţei de sfeclă, apoi cu material plastic şi baloţi de
paie, iar cele mai ridicate pierderi se produc la acoperirea cu
pământ.

Calitatea nutreţului murat depinde de următorii factori: specia

de plante însilozate, epoca de recoltare, conţinutul de apă, metoda
de însilozare, gradul de tocare şi tasare, tipul de siloz, modul şi
materialul de acoperire. Nutreţul murat de bună calitate are
culoarea galben-verzui. Culoarea brună, sau brun închis se
întâlneşte în cazul în care fermentaţia s-a desfăşurat la peste 50°C.
Un asemenea nutreţ are o valoare nutritivă redusă si este sărac în
caroten. Mirosul

la un siloz de bună calitate este plăcut, asemănător cu cel al

fructelor uscate, iar după frecarea în palmă, nutreţul nu-şi schimbă
mirosul dar şi-I pierde. Mirosul neplăcut este dat de fermentaţiile
nedorite cu apariţia în masa silozului a acidului butiric, indolului,
hidrogenului sulfurat, amoniacului. Acest miros se întâlneste atunci
când pH silozului este mai mare de 5.

Structura plantelor însilozate trebuie să se menţină şi să se

recunoască cu uşurinţă părţile componente în cazul unui siloz de
bună calitate.
 Conţinutul în acizi la un nutreţ murat de bună calitate trebuie
să fie cuprins între 22,5% acizi liberi din care maxim 0,6% acid acetic
iar restul acid lactic.

Folosirea nutreţului murat în hrana animalelor

Nutreţul murat de bună calitate poate să intre în hrana tuturor
speciilor de animale influenţând favorabil atât starea de sănătate
cât şi producţia. Silozul din porumb la taurine se administrează în
următoarele cantităţi: vaci de lapte 20-35 kg/animal/zi ,tauri 8-15
kg/animal/zi, tineret bovine până la 15 kg/animal/zi si animalele la
îngrăşat 30-40 kg/animal/zi.

La vacile de lapte, folosirea unor cantităţi mai mari determină

reducerea rezervei alcaline din sânge, datorită conţinutului ridicat
de acid lactic si acid acetic. Pe perioada administrării silozului în
hrana animalelor raţia va trebui să fie echilibrată în proteină,
respectiv să se administreze fân de leguminoase şi să fie
suplimentată cu săruri de Ca si P si amestecuri de concentrate din
tărâţe, sroturi si alte furaje..

La vacile gestante, silozul se va scoate din raţie înainte cu 60

zile înainte de parturiţie.

La ovine se vor administra cantităţi de 2-3 kg/animal/zi. Se va

evita administrarea sa la oile gestante, existând riscul transmiterii
listeriozei si apariţia unor tulburări de metabolism. Poate să intre si
în raţia altor specii de animale, porcine şi păsări.

III.1.3.4.Implicaţiile administrării silozului in producerea unor

imbolnăviri la animale

Implicaţiile administrării silozului in producerea unor

imbolnăviri la animale , Administrarea unor cantităţi mari de siloz
,perioadă îndelungată de timp poate determina: intoxicaţii,
micotoxicoze, sterilitate, avorturi, mortalitate la viţei, acidoze,
demineralizare, meteorizaţii, necroze corticocerebrale, panariţii,
mamite etc. Aceste consecinţe pot să apară în condiţiile în care
efectul nutreţului murat asupra producţiei animalelor este
favorabil.

Tulburările produse de consumul silozurilor pot avea etiologie

externă sau etiologie internă (metabolică).

Tulburările generate de etiologia externă. În această categorie

intră intoxicaţiile, care pot fi produse de plante toxice, de conţinutul
de nitraţi, de micotoxine sau de germeni.

Intoxicaţiile produse de plante toxice sunt generate de

prezenţa acestora în materialul supus însilozării iar după tocare şi
omogenizare nu mai pot fi evitate de animale. Astfel de intoxicaţii
pot fi produse de plante din genul Senecio (cruciuliţa) sau specii de
ferigă recoltate în faza tânără.

Toxinele din aceste plante au un efect cumulativ, astfel că

intoxicaţia poate apare la un interval mare de timp de la
administrarea furajelor sau chiar după scoaterea acestora din raţie.

Micotoxicozele apar în condiţiile în care nu s-a realizat o tasare

corespunzătoare sau în cazul în care administrarea acestuia se face
deficitar.

Furajul murat poate reprezenta o sursă de transmitere şi a unor

boli infecţioase cum ar fi: listerioza şi botulismul. Agentul etiologic
al listeriozei se poate dezvolta la un pH de 5,6 în zonele de margine
ale silozului şi se transmite la ovine pe această cale. Poate să
genereze enzootii de avorturi la ovine, motiv pentru care
administrarea silozului se va face numai dacă s-au aplica măsurile
de imunoprofilaxie. Botulismul se poate transmite la cabaline
hrănite cu nutreţ murat în cazul în care în momentul însilozării s-a
produs contaminarea cu spori ţi-uţi ţ Clostridium botulini prin
intermediul solului sau rozătoarelor. In condiţii de anaerobioză
create în masa silozului, sporii germinează iar formele vegetative
produc exotoxina care este responsabilă de semnele clinice si
mortalitatea la cabaline.

Etiologia internă. Îmbolnăvirile se datoresc mai ales

conţinutului ridicat de acid acetic care poate determina stările de
acidoză sau de acid butiric, stările de cetoză.

Prin consumarea unor cantităţi mari de boabe de porumb

(dacă animalele au posibilitatea să aleagă)" pot să apară şi indigestii
şi chiar acidoză ca urmare a cresterii cantităţii de acid lactic în
rumen. Se mai pot produce tulburări si chiar

intoxicaţii prin conţinutul ridicat de azot solubil mai ales în cazul

însilozării plantelor în amestec cu substanţe azotate neproteice.

III.1.4.NUTREţURILE SUCULENTE DE IARNĂ

Din această categorie fac parte rădăcinoasele, tuberculiferele

si bostănoasele si se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă
(70-90%) şi de glucide. Sunt furaje sărace în proteină, din care 50%
sunt amide, dar au un conţinut relativ ridicat de caroten si vitamina
C. Au o digestibilitate bună, sunt dietetice si pot corecta acţiunea
nutreţurilor uscate de iarnă. Fiind bogate în apă şi glucide, pentru
conservarea lor sunt necesare anumite condiţii: temperatura +3°C,
U. R. 85-90%, spaţii întunecoase sau cu lumină difuză si bine aerisite.
Se pot păstra în pivniţe uscate sau în tranşee căptuşite cu paie. Se
pot depozita şi la suprafaţa solului, clădite sub formă de prisme
acoperite cu un strat de 3-4 cm de paie si apoi cu pămînt. Pe fundul
transeelor se amenajează canale de aerisire longitudinale din care
pornesc canale verticale.

In timpul păstrării, pierderile în substanţă uscată, prin

procesele de respiraţie, sunt de 10-12%, iar dacă condiţiile de
conservare sunt deficitare, aceste pierderi pot ajunge până la 25%.

Cartofii se mai pot conserva prin deshidratare, sub formă de

fulgi sau tăiţei, sau prin opărire sau însilozare sub formă terciuită.

Aceste nutreţuri mai pot fi conservate prin însilozare în

amestec cu nutreţuri uscate.

Rădăcinoasele: sfecla furajeră, sfecla de zahăr, morcovul rosu,

napii de miriste, gulia de câmp.

Sfecla furajeră (Beta vulgaris şi sfecla semizaharată). Au o

digestibilitate ridicată si o valoare nutritivă bună: 0,15-0,21 U. N./kg
şi 12-14 g P. D./kg. Se administrează la bovine, ovine si cabaline, în
stare tocată si în amestec cu pleava. La vacile de lapte se pot
administra cantităţi de până la 30 kg/zi, cantităţi mai mari pot
determina scăderea procentului de grăsime din lapte. La tineretul
bovin se administrează 5-15 kg/zi, la bovinele la îngrăşat până la 40
kg/zi, la ovine 2-3 kg, iar la cele supuse îngrăşării până la 5 kg/zi, la
cabaline 5-10 kg/zi. La porcine se poate administra în stare crudă,
sub formă tocată sau fiartă în cantitate de 5-10 kg/zi. După fierbere
trebuie să se administreze în timp cât mai scurt, altfel produce
tulburări digestive. La păsări se administrează sub formă tocată în
cantitate de 40 g/zi la găini şi 200 g/zi la palmipede.

Sfecla pentru zahăr (Beta saccharifera) se utilizează mai mult în

hrana vacilor de lapte (până la 15 kg/zi) şi a porcilor la îngrăşat (5-8
kg/zi). Obişnuirea animalelor se va face treptat pentru a nu declanşa
stări diareice. Tainuri mai mari de 5 kg la taurine pot produce atonia
prestomacelor si stări diareice. Gradul ridicat de fermentescibilitate
a glucidelor din sfecla de zahăr conduce la acumularea de cantităţi
mari de acid lactic în rumen care depăşesc capacitatea de prelucrare
şi transformare în acid propionic, ceea ce conduce la absorbţia
acidului lactic si cresterea concentraţiei acestuia în sânge,
modificând raportul acido-bazic însoţit adeseori de tulburări grave
(paralizia trenului posterior).

La porcine dacă se administrează la intervale de 12 ore de la

fierbere poate să conducă la intoxicaţii cu nitriţii rezultaţi în urma
transformării nitraţilor.

Morcovul roşu (Daucus carota) are un conţinut ridicat de

caroten (50-150 mg/kg) si influenţează favorabil digestia, fiind un
nutreţ dietetic. La vacile în lactaţie se poate administra în cantitate
de până la 10 kg/zi, la tauri 5-6 kglzi, iar la tineret 3-5 kg/zi. La vieri,
scroafe şi tineret suin de reproducţie se administrează în cantitate
de 1-2 kg, la cabaline 2-3 kg. Pentru păsări reprezintă sursa de
caroten pentru perioada de iarnă.

Napii de mirişte (Brasica napa rupifera) se utilizează în hrana

vacilor de lapte până la 20 kg/zi, la oile supuse îngrăşării 3-4 kg/zi, la
caii pentru tracţiune 8-10 kg/zi.

Gulia de câmp (Brasica napus aesculenta) conţine 1,5%

substanţe proteice din care circa 50% aminoacizi neesenţiali. Se
foloseste în hrana vacilor în cantitate de până la 20 kg/zi şi la
bovinele adulte la îngrăşat până la 40 kg/zi. Tuberculiferele

CartofuI (Solanum tuberosum), conţine în medie 26% S. U., din

care 16% amidon. Are un conţinut redus de proteină, grăsime şi
celuloză. Conţine K şi vit. C. Se administrează mai ales după opărire
şi fierbere şi prezintă riscul intoxicaţiei cu solanină. Conţinutul în
solanină creşte la cartofii încolţiţi. Tulburările la animale mai pot fi
produse prin administrarea de cartofi nespălaţi datorită
conţinutului de sol sau de cartofi atacaţi de mucegaiuri.
Digestibilitatea substanţelor nutritive în cazul cartofilor fierţi este în
jur de 95,6%, iar în cazul cartofilor administraţi ca atare de 83,1 %.
Administrarea în hrana animalelor se poate face în stare crudă,
fiartă sau murată. La vacile de lapte se pot administra până la 15
kg/zi, la bovinele la îngrăşat 30 kg/zi, la porci 10-12 kg/zi.
Influenţează favorabil calitatea cărnii şi grăsimii, motiv pentru care
se recomandă în perioada de finisare.

Topinamburul (Heliantus tuberosus). Comparativ cu cartoful,

topinamburul nu conţine amidon, în schimb conţine inulină şi se
utilizează mai mult în hrana porcilor în stare crudă sau fiartă.
Frunzele si tulpinile pot fi administrate ca masă verde sau după
murare.
Bostănoasele. Sunt nutreţuri suculente care se pot folosi în
hrana animalelor în a doua parte a verii până toamna târziu. Se pot
administra în stare crudă sau după murare în amestec cu alte plante
sau după fierbere. Având un conţinut ridicat de apă (95%), nu se pot
conserva timp îndelungat.

Dovleacul (Cucurbita maxima). Se cultivă intercalat în lanurile

de porumb. Suculenţa şi digestibilitatea ridicată fac ca să fie
consumat cu plăcere de către animale. Are o valoare nutritivă de 0,1
U. N. si 9 g P. D./kg. In stare crudă si tocată se administrează în
hrana vacilor de lapte în cantităţi de 10-20 kg/zi, la bovinele adulte
la îngrăşat 30-40 kg/zi, la ovine 1-1,5 kg/zi, la porcinele la îngrăşat 5-
8 kg/zi, la cai 5-6 kg/zi.

Pepenele furajer (Citrulus vulgaris). Are aceeasi valoare

nutritivă cu bostanul.
 Este bine consumat şi utilizat de toate speciile: vaci cu lapte 20-
25 kg/zi, bovine adulte la îngrăşat până la 40 kg/zi, porci adulţi până
la 8 kg/zi şi oile până la 4 kg/zi.

Prepararea nutreţurilor suculente

Principalele operaţiuni de preparare sunt: spălarea, tocarea si
fierberea. . Spălarea are drept scop înlăturarea solului care poate să
reprezinte 5-15% din greutatea nutreţului. Odată cu solul se înlătură
şi microorganismele conţinute, în special bacteriile sporulate, fungii
şi elementele parazitare.

Tocarea are drept scop uşurarea masticaţiei şi uneori se face şi

pentru amestecarea cu alte nutreţuri. Pentru bovine, ovine şi
cabaline tocarea se va face sub formă de bucăţi de aşa manieră încât
să se prevină obstrucţiile esofagiene. Pentru porcine si păsări se
recomandă răzuirea acestora.

Opărirea ţi fierberea

La bovine si cabaline rădăcinoasele si tuberculiferele se

administrează în stare crudă.

La porci şi păsări rădăcinoasele se pot administra în stare

crudă, opărite sau fierte iar cartofii se recomandă numai după
fierbere. Fierberea se poate realiza în cazane obişnuite sau în
instalaţii obişnuite, sub presiune. În amestec cu furajele fibroase şi
grosiere se pot administra după o prealabilă dospire,
îmbunătăţindu-se calităţile gustative. După fierbere si zdrobire,
cartofii si rădăcinoasele sub formă de terci în proporţie de 1 /3-1 /4
(la o parte cartofi 3-4 părţi apă) se administrează la suine.

Suculentele îngheţate se vor dezgheţa prin introducerea lor în

apă rece numai în cantităţi ce vor fi consumate în aceeasi zi. Nu se
vor administra în hrana. animalelor suculentele mucegăite, atacate de
putregai, alterate sau îngheţate.

III.1.5.NUTREţURILE CONCENTRATE PROVENITE DIN PLANTE

CULTIVATE

In această categorie sunt cuprinse: grăunţele de cereale,

seminţele de leguminoase, seminţele de oleaginoase, seminţele
altor specii.

Grăunţele de cereale. Sunt furaje cu o digestibilitate mare, au

valoare biologică redusă si o valoare energetică mare datorită
conţinutului ridicat de amidon (peste 70%). Unele din ele au un
conţinut ridicat de grăsimi în embrioni (porumb, ovăz), si de vit. E.
Substanţele azotate în marea lor majoritate constituite din proteine
pure sunt repartizate mai ales în înveliş, unde sunt prezente şi
vitaminele din complexul B si sărurile minerale. Sunt sărace în

vit. A, vit. D si vit. E.

Grăunţele de porumb ocupă un loc important în hrana

animalelor datorită producţiilor mari la ha comparativ cu celelalte
specii si a valorii nutritive ridicată.

Conţinutul de glucide şi grăsimi şi conţinutul redus în celuloză

fac ca porumbul să reprezinte o importantă sursă de energie pentru
organism.

In proteina din porumb conţinutul în lizină, triptofan şi cistină

este scăzut, şi în consecinţă, proteina are o valoare biologică redusă.
In urma procesului de mucegăire în anii ploioşi sau la hibrizii tardivi,
valoarea nutritivă se reduce cu până la 10% si apare riscul
transmiterii unor micotoxicoze la animale.

Administrarea porumbului se face sub formă de uruieli şi făină

la rumegătoare, porci şi păsări şi sub formă de grăunţe întregi la
cabaline, uneori la porcine si ca supliment la păsări.

Compoziţia chimică si valoarea nutritivă oscilează în limite largi

de la un hibrid la altul şi este cuprinsă între 1,19-1,34 U. N. şi 74-98
g P. D./kg. Se utilizează în hrana animalelor în următoarele proporţii:

- la vaci de lapte, până la 30% din amestecul de concentrate;

- la tineretul bovin, până la 25%;

- la boii de tracţiune şi la bovinele supuse îngrăşării

- 70-80% din amestecul de concentrate;
- la oile de prăsilă până la 30%, iar la cele supuse îngrăşării
până la 70% din amestec;
 - la scroafele în gestaţie şi la cele lactante până la 60-65% din
raţie;
- la porcii la îngrăşat până la 80% din raţie;
- la cai până la 50% din amestecul de concentrate;
- la păsări ouătoare până la 70% din raţie;

- la tineretul de înlocuire până la 30% din raţie;

- la puii de carne până la 30% în prima perioadă de creştere si

până la 65% în perioada de finisare, din raţie.
La vacile în lactaţie si la animalele de muncă se pot folosi si
uruielile din porumb cu ştiuleţi care au valoare nutritivă de 1 U. N.
si 60 g P. D./kg.

Grăunţele de orz constituie un nutreţ excelent pentru

îngrăşarea animalelor

influenţând favorabil calitatea cărnii şi grăsimii. Pot participa în

amestecul de concentrate destinat bovinelor si ovinelor în proporţie
de 25-30%.

Pentru îngrăşarea porcilor, sau cel puţin pentru finisare orzul

este cel mai indicat nutreţ. Poate participa în constituirea raţiei în
proporţie de 50%. În hrana scroafelor, vierilor şi tineretului porcin
poate participa în raţie până la 30% iar la cai poate substitui 50% din
ovăz. Are 1,13 U. N. si 93 g P. D./kg.
Grăunţele de secară se folosesc în mai mică măsură în hrana
animalelor. Se utilizează numai grăunţele ajunse la maturitate, la
coacere, în caz contrar produc tulburări la animale: tulburări
digestive şi transpiraţii la cai, diaree la bovine si păsări, inapetenţă la
porci. Aceleaşi fenomene apar si în cazul consumului unor cantităţi
mari de secară, perioade îndelungate de timp. Se vor verifica
grăunţele de secară pentru a nu conţine cornul secarei (Claviceps
purpureea) care produce intoxicaţii grave. În hrana vacilor de lapte
pot participa în proporţie de până la 30% din amestecul de
concentrate, la tineret bovin până la 20% din amestecul de
concentrate, la porcii la îngrăşat până la 40% din raţie, la tineretul
porcin până la 15% din raţie, la cai până la 30% din amestecul de
concentrate, la tineretul aviar până la 15% din raţie, iar la găini până
la 20% din raţie.
Grăunţele de ovăz reprezintă un nutreţ energetic valoros
pentru toate animalele. Au un conţinut ridicat de celuloză cuprins
între 9,5-15% si de grăsime, 5-6%.
 Proteina din ovăz - avenina - are o valoare biologică mai
ridicată comparativ cu proteina din celelalte cereale. Se poate
administra în hrana vacilor în lactaţie în cantitate de 30% din
amestecul de concentrate, a taurilor până la 50% din amestecul de
concentrate si a tineretului taurin - 25-30%, la ovine - 30%, iar la
berbeci în perioada de pregătire de montă şi de montă până la 50%
din amestecul de concentrate.

In raţia scroafelor şi porcilor la îngrăşat poate participa în

proporţie de 30%, a vierilor 50-70% si a tineretului - 30%.

In amestecul de concentrate destinat armăsarilor participă în

proporţie de până la 80%, tineretului cabalin 40-60%, iar cel pentru
iepe şi cai de tracţiune - până la 60%.

In raţia păsărilor participă în proporţie de 10-15%.

Grăunţele de grâu se folosesc mai mult în alimentaţia păsărilor.
La animalele puse la îngrăşat influenţează calitatea cărnii şi a
grăsimii. Nu se vor administra imediat după recoltare întrucât
produc indigestii. Pot participa în hrana animalelor în aceleaşi
proporţii ca si secara.

Grăunţele de mei au un conţinut ridicat de grăsimi şi de

caroten, motiv pentru care se recomandă în hrana reproducătorilor
masculi. Constituie un nutreţ valoros şi pentru păsări şi porci. Sub
formă uruită pot să intre în raţia tuturor speciilor si categoriilor de
animale în proporţie de 20-30%.

Grăunţele de sorg au un conţinut de substanţe nutritive

apropiat de cel al porumbului. Valoarea nutritivă este 1,15 U. N. si
70 g P. D./kg. Se pot administra în hrana porcilor si păsărilor sub
formă uruită în proporţie de 25-50% în amestecul de concentrate.

Grăunţele de dughie se utilizează mai rar şi numai sub formă

uruită, la porci si . păsări în proporţie de 15-25% din amestecul de
concentrate. Au valoare nutritivă de 0,97 U. N. şi 1 14 g P. D./kg.

Grăunţele de orez. Se utilizează numai grăunţele sparte şi

resturile de la decorticare în hrana porcilor la îngrăşat.

Seminţele de hrişcă. Se administrează numai în hrana

animalelor de muncă si a celor supuse îngrăşării în proporţie de
până la 30% din amestecul de concentrate.

Seminţele de leguminoase
Comparativ cu grăunţele de cereale, seminţele de leguminoase
au un conţinut mai ridicat de proteine, conţin o cantitate mai mare
de vit. E si sunt mai sărace în vit. C . si D.

Majoritatea conţin substanţe inhibitoare pentru creştere

(soia, fasole, bob etc.), iar altele conţin substanţe cu gust amar sau
sunt toxice.

Dintre factorii care acţionează nefavorabil asupra

organismului, amintim în general tripsininhibitorii, hemaglutininele,
saponinele, factorii goitrogeni şi alţii. Diminuarea concentraţiei
acestor factori sau se poate realiza prin diverse tratamente fizice,
chimice şi biologice, mai frecvent se aplică opărirea, fierberea si
autoclavarea.

Se administrează în hrana animalelor numai în cantităţile

necesare pentru echilibrarea raţiei în proteină, în cantităţi mari
produc tulburări digestive. Seminţele de mazăre au un conţinut
ridicat de proteină, dar cu valoare biologică mai redusă (1,09 U. N.
şi 198 g P. D./kg). Se utilizează în hrana animalelor în următoarele
proporţii: pentru vacile de lapte până la 30% din amestecul de
concentrate, pentru tauri si tineret taurin până la 15% din amestecul
de concentrate. In hrana oilor gestante şi a mieilor se administrează
până la 100 g/zi în amestec cu alte concentrate. La porcine până la
25% din raţie şi influenţează favorabil calitatea cărnii si grăsimii. La
caii pentru tracţiune până la 20% din amestecul de concentrate si
la tineretul cabalin până la 10%. In hrana păsărilor .

Intră în proporţie de 10-15% din raţie, poate să înlocuiască

până la 25% din furajele proteice de origine animală.

Bobul. Se cultivă mai multe variante (Vicia faba maior, equina

şi minor). Are o valoare nutritivă de 1 U. N. si 100 g P. D./kg. Se poate
administra la vacile de lapte şi tineret bovin până la 30% din
amestecul de concentrate, la porci şi păsări poate să participe în
raţie în aceeaşi proporţie ca şi mazărea. Prin tratarea termică a
seminţelor creşte valoarea biologică.

Seminţele de lupin. Se cultivă 3 varietăţi: lupinul alb, galben si

albastru. Au un conţinut ridicat de proteină, la unele varietăţi până
la 40% şi conţin 5-10% grăsime. Glucidele sunt reprezentate prin
pentoze. Conţin unele substanţe toxice. Prin extinderea lupinului
dulce în cultură sunt înlăturate inconvenientele întâlnite la celelalte
varietăţi. Valoarea nutritivă este de 1,26 U. N. şi 228 g P. D./kg. Se
administrează la bovine în proporţie de 15% din amestecul de
concentrate, la porcine poate substitui până la 25% din proteina de
origine animală, la caii pentru tracţiune poate participa în proporţie
de 30% din amestecul de concentrate, iar la păsări până la 15% din
raţie.

Seminţele de soia - ca atare se utilizează mai rar în hrana

animalelor. Se folosesc seminţele rezultate de la condiţionarea soiei
pentru sămânţă si cel mai frecvent şroturile rezultate de la
producerea uleiurilor. Conţin cantităţi mari de proteină 32-35%, si
grăsimi 16-25%. Digestibilitatea substanţelor organice din soia este
de85%. Prin tratarea termică creste valoarea biologică a proteinei.
Are un conţinut mai redus de metionină si reprezintă principala
sursă de proteină vegetală pentru porcine şi păsări.

Valoarea nutritivă este de 1,38 U. N. şi 288 g P. D./kg.

Se administrează numai după tratarea termică si în stare

măcinată.

In hrana bovinelor participă în proporţie de 15% din amestecul

de concentrate, în hrana porcinelor până la 10% din raţie, iar la
păsări poate substitui în proporţie de 50-70% proteina animală.

Seminţele de fasole - zoana şi seminţele sparte se pot folosi în

aceleaşi condiţii ca si mazărea. Sunt unele varietăţi toxice
(Phaseoles vulgaris şi Ph. lunatus). Au o valoare nutritivă de 1,04 U.
N. si 157 g P. D./kg. . Seminţele de măzăriche - conţin amigdalină şi
se utilizează mai rar în alimentaţia animalelor. In hrana vacilor de
lapte se pot administra până la un kg/animal/zi.

Seminţele de linte. Se administrează zoana si în cantităţi

moderate.

Seminţele de latir. Nu se vor administra la cabaline, la gestante

si tineret, iar la celelalte specii se administrează în cantităţi mici şi
cu precauţie. Pot să producă boala denumită latirism.

Seminţele de oleaginoase. Au un conţinut ridicat de grăsime

(27-40%), si de . proteine (10-25%), având o valoare nutritivă mare.
Au un conţinut ridicat de Ca si P si într-o proporţie favorabilă
organismului.

Seminţele de in. Au în compoziţia lor multe substanţe pectice,

formând, cu apa, mucilagii ce protejează mucoasa tubului digestiv,
fiind utilizate ca preparate dietetice în combaterea unor boli ale
tubului digestiv. Conţinutul mare de grăsimi le imprimă proprietăţi
laxative. Conţin însă şi glicozizi şi trebuie folosite în hrană cu mare
atenţie. Au o valoare nutritivă de 1, 89 U. N. si 194 g P. D./kg.

La viţei se prepară supe şi înlocuitori din lapte din 30 g seminţe

de in fierte care se adaugă în 0,5 I lapte constituind un bun
înlocuitor. În amestecul de concentrate pot să participe până la 30%.
La vacile slăbite se pot administra 0,5 kg seminţe de in/zi. La caii
obosiţi se administrează 0,5 kg / zi, la mânji, 1,5-2 I supă/zi, iar în
hrana păsărilor se utilizează pentru reducerea perioadei de
năpârlire. În hrana animalelor si păsărilor de expoziţie influenţează
aspectul animalului imprimând un luciu plăcut părului şi penelor.

Seminţele de cânepă. Se administrează mai frecvent în hrana

păsărilor, pentru reducerea perioadei de năpârlire şi în hrana
animalelor pentru expoziţie. Valorea nutritivă este de 1,70 U. N. si
138 g P. D./kg.

Se mai pot folosi în alimentaţia animalelor şi seminţele de

rapiţă, seminţele de floarea soarelui, cele de rapiţă conţin glicozizi,
au un gust amar, sunt consumate greu de animale şi pot produce
intoxicaţii.
Seminţele de provenienţă diferită
Se mai pot utiliza în hrana animalelor seminţe sparte, provenite
de la diverse plante cultivate sau de la buruienile care infestează
culturile. Acestea rezultă în urma treieratului sau a condiţionatului
seminţelor (de selectarea sau decuscutarea seminţelor de
trifoliene) şi de la mori, cunoscute sub numele de zoana, codină sau
gozuri.

Zoana, codina sau gozurile conţin grăunţe şi seminţe seci,

seminţe de buruieni, pleavă şi alte impurităţi. Aceste produse pot să
aibă şi o acţiune toxică (când conţin anumite substanţe toxice) sau
pot să influenţeze negativ calitatea produselor de origine animală.
In astfel de situaţii ele trebuie recondiţionate si vor. intra numai în
hrana animalelor pentru muncă sau a celor supuse îngrăşării. Zoana
care conţine neghină se va administra după opărire si măcinare. La
taurinele adulte cantităţile nu vor depăşi 1,5-2 kg/zi, la porci maxim
1 kg/zi si cu introducerea treptată în raţie pentru obişnuirea
animalelor.

Deşeurile de la decuscutarea seminţelor de trifoliene conţin

seminţe de lucernă sau trifoi în proporţie de 72,8%, seminţe de
cuscută 3,66%, seminţe de patlagină 3,76%, seminţe de mohor
4,38%, seminţe de cicoare 2,83, alte specii de buruieni si impurităţi.
Se vor administra numai după măcinare (seminţele de cuscută ). Au
valoarea nutritivă de 0,90 U.N. si 210 g P. D./kg. Se pot administra
în hrana tuturor speciilor de animale în proporţie de 10% la păsări,
15% la suine si 30-50% din amestecul de concentrate la ovine si
bovine. In urma autoclavării creste valoarea biologică a furajului.

III.1.6.Fructele arborilor
Dintre acestea prezintă importanţă jirul, ghinda şi castanele
care pot fi administrate în stare crudă sau uscate si măcinate.

Jirul este bogat în grăsime şi proteină dar şi în celuloză. Are

valoare nutritivă 1,44 U.N. şi 1OţP.D./kg. Se administrează la vacile
de lapte până la 1 kg/animal/zi. Peste această cantitate influenţează
negativ calitatea untului. La porcii la îngrăsat se administrează 1
kg/animal/zi.

Conţine fagina ca substanţă toxică ce dispare prin fierbere.

Grăsimea rezultată în urma hrănirii porcilor cu jir este gustoasă dar
este de tip oleic, motiv pentru care în hrana porcilor concomitent se
va administra orz, mazăre, cartofi, furaje care corectează această
deficienţă. Se poate administra şi la păsări, măcinat şi fiert,
influenţând favorabil producţia de ouă.
Ghinda. Se utilizează mai frecvent în hrana animalelor în zonele
cu păduri de stejar. Se foloseşte mai ales la animalele la îngrăşat.
Are conţinut mai ridicat de tanin care îi limitează utilizarea. Taninii
pot fi extraşi prin menţinerea în apă. Ghinda cojită şi uscată are un
1,25 U. N. şi 52 g P. D./kg, iar ghinda proaspătă, necojită are 0,67 U.
N. şi 26 g P. D./kg. Se poate administra în hrana vacilor de lapte după
extragerea taninilor în cantitate de 2-3 kg ghindă proaspătă şi 0,5-1
kg ghindă uscată, în hrana bovinelor la îngrăşat până la 3 kg/zi. Nu
se administrează la animalele gestante şi la tineret. In hrana ovinelor
poate să se administreze până la 0,3 kg/zi, iar la porcinele la îngrăşat
2-3 kg ghindă proaspătă 1-1,5 kg ghindă uscată. In cantităţi mai mari
imprimă o culoare mai închisă grăsimii.

Efectele negative sunt generate de substanţele tanante (până

la 8%), conţinutul în coercitină - un glicozid toxic care determină
intoxicaţii la animale si de consumul de ghindă încolţită sau
mucegăită.

Castanele sălbatice conţin cantităţi mari de saponine (până la

13% din substanţa uscată), au gust amar şi sunt greu consumate de
animale.

Saponinele se pot extrage prin menţinerea castanelor zdrobite,

timp de 2-3 zile, în sol. de bicarbonat de sodiu 0, 5-1 %. Reducerea
cantităţii de saponine se mai poate realiza si prin menţinerea în apă
timp de câteva zile sau prin fierbere. Se utilizează sub formă
zdrobită sau uruită în hrana animalelor la îngrăsat în cantitate de 4-
5 kg/animal/zi la bovine, şi până la 3 kg/zi la porcii adulţi. Se mai pot
administra si în hrana ovinelor şi a cailor pentru muncă. La păsări
poate să participe în proporţie de 5% din raţie.

Prepararea grăunţelor şi semin$elor furajere

Principalele procedee sunt: mărunţirea, înmuierea, opărirea,
încolţirea, dospirea etc.

Mărunţirea favorizează contactul cu sucurile digestive şi se

realizează prin măcinare la morile obişnuite sau la morile cu ciocane.
Gradul de mărunţire depinde de specia şi categoria la care se
administrează:

- la cabaline si ovine care au o bună masticaţie grăunţele se

 pot administra ca atare sau zdrobite sub formă de uruială
mare;
- bovinele folosesc mai bine uruiala mijlocie;
- tineretul tuturor speciilor şi suinele valorifică mai bine
grăunţele măcinate mai fin ( făina).

La cabaline, porci şi păsări grăunţele se pot administra şi

întregi, iar la purceii în perioada de înţărcare se administrează
grăunţe prăjite.

Înmuierea se realizează în cazul grăunţelor întregi sau a

uruielilor favorizându-se masticaţia. Grăunţele întregi se lasă la
înmuiat 1-2 zile iar uruielile, 1-2 ore.

Opărirea se aplică mai ales în cazul nureţurilor mucegăite sau

alterate. Se face cu vapori de apă sub presiune sau cu apă fierbinte.
Mai frecvent se utilizează pentru prepararea nutreţurilor destinate
porcilor în perioada de iarnă.

Prăjirea grăunţelor se face pentru obişnuirea purceilor cu

consum de furaje concentrate începând de la vârsta de o
săptămână. Prin prăjire amidonul se transformă în dextrină,
grăunţele devin mai crocante şi mai gustoase si sunt mai

uşor consumate şi digerate de purcei.

Expandarea este operaţiunea de tratare termică uscată a

grăunţelor. Sub acţiunea căldurii, umiditatea interioară a grăunţelor
determină ruperea învelişului , gelatinizarea amidonului şi creşterea
volumului grăunţelor. În continuare, în instalaţii speciale grăunţele
pot fi aplatizate şi transformate în fulgi. Se administrează mai ales la
taurinele la îngrăşat.

Extrudarea grăunţelor constituie un procedeu de preparare a

nutreţurilor amidice. Se aplică pentru grăunţele de cereale: porumb,
sorg, orz la care se poate adăuga si uree si un liant (bentonită sau
melasă). Amestecul se supune unei presiuni de 12 .atmosfere si
160°C căldură umedă în instalaţii speciale. Amidonul gelatinizat
înglobează ureea, după care amestecul se va introduce în matrice si
se va diviza în extrudate adecvate speciei la care se administrează.
Prin acest procedeu se limitează descompunerea ureei.
 Încolţirea grăunţelor are drept scop creşterea conţinutului de
vitamine şi seminţe din grăunţe. Prin încolţire scade valoarea
energetică a furajului si creşte valoarea biologică. Mai frecvent se
pun la încolţit boabe de orz sau ovăz care se întind în tăvi metalice
în strat subţire, se acoperă cu un tifon umezit si se lasă la. 18°C timp
de 3 zile după care se ridică tifonul şi se pot da în consum de la o
lungime a colţilor de 3-4 cm până la 12-15 cm. Se folosesc mai
frecvent în hrana păsărilor în perioada de iarnă.

Dospirea uruielilor se face cu maia. La 20 kg uruieli se adaugă

20-40 I de apă încălzită la 30-40°C. Se amestecă si se lasă pentru
fermentat 24 ore la 18°C.

Maiaua astfel pregătită are un gust acrişor, plăcut. La această

maia se adaugă 50 kg uruieli şi 80-100 I apă caldă, la temperatura
de 30-40°C. Se amestecă din oră în oră, după 6 ore se mai adaugă
50 kg uruieli. Prin dospire se îmbunătăţesc calităţile gustative ala
nutreţurilor. Se pot folosi şi drojdii, nutreţurile drojduite,
îmbogăţindu-se în vitamine din complexul B, enzime si proteine.
 APRECIEREA VALORII NUTRITIVE
A NUTREŢURILOR PE BAZA DIGESTIBILITĂŢII
SUBSTANŢELOR NUTRITIVE

Comparativ cu compoziţia chimică brută a nutreţurilor, cunoaşterea cantităţii

substanţelor digestibile din aceste nutreţuri constituie un mijloc superior de apreciere a
valorii nutritive.
Pentru stabilirea cantităţii de substanţe digestibile, trebuie să se cunoască:
- cantităţile de substanţe nutritive ingerate de animal (Ingesta);
- cantităţile de substanţe nutritive eliminate prin fecale (Egesta). I-E =
D (substanţe nutritive digestibile)
Se calculează separat pentru fiecare principiu nutritiv. Pe baza acestor valori. se
calculează apoi coeficientul de digestibilitate (CD.).
CD. = (D/I) x 100
Coeficientul de digestibilitate reprezintă procentul de substanţă nutritivă digerată
de organism din cantitatea ingeratâ.
Cunoscând coeficienţii de digestibilitate şi compoziţia chimică brută a unui
nutreţ, se obţine cantitatea de substanţe nutritive digerate, pentru fiecare principiu
nutritiv. Din însumarea principiilor nutritive, după înmulţirea grăsimii digestibile cu
2,25 (valoarea calorică a grăsimii este de 2,25 ori mai mare decât a celorlalte substanţe
nutritive), rezultă total substanţe nutritive digestibile (T.S.N.D. sau T.D.N.).
Se consideră, din acest punct de vedere, că un furaj are o valoare nutritivă cu atât
mai mare cu cât are un conţinut mai ridicat de T.S.N.D.

Determinarea digestibilităţii substanţelor nutritive prin

experimente directe

Pentru experimentele de digestibilitate se va ţine seama de: nutreţul experimentat,

specia de animale, utilaje, culegerea şi interpretarea datelor.
Materialele necesare. Aceste experimente se execută pe 3-4 masculi castraţi.
Organizarea corectă a experimentului de digestibilitate trebuie să permită sta-
bilirea corectă a cantităţii de nutreţ administrat, stabilirea corectă a resturilor rămase,
după consum, şi stabilirea cantităţii de materii fecale, rezultate zilnic.
 De la început se va calcula necesarul de furaje pentru întreaga perioadă expe-
rimentală, pornind de la consumul zilnic, care se înmulţeşte cu numărul de zile şi. în
plus, se va asigura 10%, care reprezintă eventualele pierderi.
Se vor mai asigura cuşti individuale pentru animalele care se testează sau încăperi
special amenajate, harnaşamente pentru fixarea pungilor în care se recoltează materiile
fecale, iesle individuale şi traiste sau alte adaptări pentru administrarea hranei, saci
pentru păstrarea hranei şi a resturilor neconsumate, substanţe consumabile, cântare şi
alte utilaje.
Tehnica de lucru este dependentă de specia pe care se experimentează şi de tipul
nutreţului.
în cazul în care nutreţul respectiv poate alcătui singur raţia, se va organiza un
experiment de digestibilitate simplă (cu o singură perioadă de control).
în cazul în care nutreţul nu poate alcătui singur raţia, se organizează experimente
de digestibilitate dublă (cu două perioade de control).
Experimentele de digestibilitate simplă se realizează în două perioade: o perioadă
pregătitoare, de 5 până la 10 zile, în cazul suinelor şi păsărilor, şi de 10-15 zile, în cazul
taurinelor, ovinelor şi cabalinelor şi o perioadă de control de 5-10 zile pentru suine şi
de 10-15 zile pentru taurine, ovine şi cabaline.
în perioada de pregătire se realizează următoarele etape:
- se deparazitează şi dehelmetizează animalele şi se aduc într-o stare bună de
întreţinere;
- se obişnuiesc animalele cu noile condiţii de mediu şi cu nutreţul;
- se evacuează tubul digestiv de conţinutul rezultat din hrana consumată anterior;
- se stabileşte, prin tatonare, raţia pe care animalul o va consuma în perioada de
control.
în perioada de control:
- se administrează, zilnic, raţia cântărită cu exactitate;
- se recoltează şi înregistrează, zilnic, cantităţile de resturi de furaje neconsumate
şi cantităţile de materii fecale şi se recoltează probe care vor fi examinate ulterior.
Experimentele duble de digestibilitate cuprind 4 perioade: perioada de pregătire,
o primă perioadă de control, perioada de tranziţie şi a doua perioadă de control. Primele
două perioade sunt asemănătoare cu cele din experimentele cu o singură perioadă de
control.
Perioada de tranziţie are o durată mai scurtă şi pe parcursul ei se modifică
progresiv structura raţiei, sporind proporţia de participare a nutreţului de cercetat.
în această perioadă se vor evacua din tubul digestiv resturile provenite din furajele
consumate în perioada anterioară. Nu se vor face înregistrări în perioada de tranziţie.
în a doua perioadă de control, cu aceeaşi durată ca şi prima, se execută aceleaşi
înregistrări.
Pe baza datelor obţinute se va calcula CD. pentru fiecare componentă.

Metodele indirecte de determinare a digestibilităţii

Unele substanţe, prezente în mod natural în hrană (bioxid de siliciu, lignina) sau
altele, care pot fi adăugate în hrană (oxizi de crom sau de fier), sunt inerte din punct de
vedere digestiv şi nu suferă modificări în tubul digestiv comparativ cu substanţele
nutritive din hrană care sunt digerate într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie
de principiul nutritiv şi de specie.
Pe acest fapt se bazează metodele indirecte în care se stabileşte proporţia în care
se găsesc în hrană şi în materiile fecale substanţa inertă şi o substanţă nutritivă, a cărei
digestibilitate dorim să o determinăm.
în urma procesului de digestie, substanţa nutritivă din hrană este eliminată prin
fecale, parţial, în timp ce substanţa inertă se elimină integral. Se stabileşte ■ porţia
dintre substanţa nutritivă şi substanţa inertă din fecale.
Coeficientul de digestibilitate se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
/ S.N.F. x S.I.H. x 100 x
CD.» 100-( -------------^TTJ—«Te ------------ ) x 10°
v
S.N.H. x S.I.F. '

S.N.F. = substanţa nutritivă din fecale;

S.I.H. = substanţa inertă din hrană; S.N.H.
= substanţa nutritivă din hrană: S.I.F. =
substanţa inertă din fecale.

Stabilirea digestibilităţii furajelor prin digestia artificială

Digestia artificială se realizează „in vitro", folosind sucul ruminal sau un amestec
de acid clorhidric şi pepsină pentru determinarea conţinutului de celuloză sau a
conţinutului de proteină din nutreţuri.
 Sucul ruminal se obţine prin metoda rumenului artificial.
Proba de furaj, după măcinare, se introduce într-un recipient din care s-a scos
aerul şi în care s-a introdus sucul ruminal. Se termostatează timp de 48 de ore, la +39
°C, după care se tratează cu pepsină. Diferenţa dintre greutatea iniţială a probei şi cea
finală reprezintă „substanţa uscată digerată".
In cazul utilizării acidului clorhidric şi pepsinei pentru determinarea conţinutului
în proteină, proba fin pulverizată se tratează cu un amestec de acid clorhidric şi pepsină
şi se incubează la temperatura de 37-38 °C, timp de 5-8 ore, după care proba se filtrează.
De pe filtru se determină conţinutul de azot reţinut, iar din diferenţa totală din furaj şi
proteina reţinută pe filtru va rezulta proteina solubilizată (proteina digerată).

Unităţi de măsură ale valorii nutritive a nutreţurilor pe

baza digestibilităţii

Unitatea de măsură a valorii nutritive a nutreţurilor este T.S.D. sau T.S.N.D.,

rezultată din însumarea tuturor substanţelor organice digestibile. înainte de însumarea
acestor valori, substanţele nutritive se vor aduce la aceeaşi valoare calorică, prin
înmulţirea cantităţii de grăsime cu factorul 2,25 (caloricitatea grăsimii este de 9 Kcal/g,
iar celelalte substanţe au, în medie, 4 Kcal/g).
în mod concret, pentru un furaj, calculul T.S.N.D.-ului se face pornind de la
compoziţia chimică brută şi de la coeficienţii de digcstibilitate, pe baza cărora se
calculează substanţa digestibilâ pentru fiecare categorie (proteină, grăsime, S.E.N.,
celuloză).
Experimentele de digestibilitate au şi anumite limite. Prin aceste experimente se
consideră că din diferenţa dintre substanţa ingerată şi cea eliminată prin fecale rezultă
cantitatea digerată. Aceasta, însă. nu este valabil în toate situaţiile.
în cazul proteinelor, în fecale se regăseşte şi o parte din „azotul endogen" sau de
metabolism rezultat din microorganismele biofite ale tubului digestiv şi din celulele
descuamate. Pentru stabilirea digestibilităţii reale a proteinelor din azotul din fecale va
trebui să se scadă azotul metabolic.
Acelaşi fenomen se poate petrece şi în cazul unor săruri minerale care sunt
eliminate la nivelul intestinului gros, deşi nu au fost prezente în furaje, caz în care
coeficientul de digestibilitate va fi mai mic decât cel real.

Un aspect aparte ii reprezintă hidraţii de carbon care, în tubul digestiv, suferă procese
de fermentaţie, rezultând gaze care încorporează 10-30% din energia acestora şi care
nu se regăsesc în materiile fecale. Deci, diferenţa dintre cantitatea inge-rată şi cea
eliminată prin fecale. în cazul hidraţilor de carbon, nu reflectă fidel cantitatea digerată
din aceste substanţe. Aceasta face ca, în cazul hidraţilor de carbon. coeficienţii de
digestibilitate să apară mai mari decât cei din realitate.

Experimentele de digestibilitate, efectuate pe animale, conduc la stabilirea

„digestibilităţii relative" a substanţelor nutritive şi nu la digestibilitatea reală.

Factorii care influenţează digestibilitatea nutreţurilor

Aceşti factori se grupează în trei categorii: 1) factori dependenţi de animal (specia,
rasa, individul, vârsta, producţia, sănătatea şi condiţia); 2) factori dependenţi de
natura nutreţurilor sau raţiilor; 3) factori dependenţi de condiţiile de hrănire şi
îngrijire ale animalelor.

A. Factorii dependenţi de animal

Specia. Digestibilitatea nutreţurilor diferă în funcţie de particularităţile tubului digestiv

ale fiecărei specii sau grup de specii. Rumegătoarele digeră mai bine celuloza din
furajele celulozice, datorită biocenozelor din tubul digestiv. Dintre acestea, taurinele
digeră mai bine decât ovinele substanţa uscată din furajele celulozice cu 10% şi cu
14% în cazul celulozei.

Porcinele utilizează în mai mică măsură furajele celulozice, dar mai bine decât alte
specii, furajele bogate în S.E.N.

Păsările utilizează, într-o măsură redusă, furajele celulozice, dar. mai bine decât alte
specii, furajele bogate în S.E.N., grăsimi şi proteine.

Rasa. Există diferenţe şi în ceea ce priveşte diferitele rase, în funcţie de tipul

constituţional. Metişii digeră mai bine principiile nutritive din hrană decât rasele din
care provin.

Individualitate. între indivizii aceleiaşi rase şi tipuri apar diferenţe intre digestibilitatea
substanţelor nutritive, respectiv în asimilarea diferitelor principii nutritive; înjur de 3%
în cazul nutreţurilor concentrate, 6% în cazul amestecurilor echilibrate în nutreţuri
voluminoase şi concentrare şi 14% în cazul nutreţurilor celulozice.
Vârsta. Dependent de dezvoltarea tubului digestiv şi de consolidarea dentiţiei diferă
şi digestibilitatea substanţelor nutritive din furaje. Animalele adulte digeră mai bine
principiile nutritive din hrană, comparativ cu cele foarte tinere sau bătrâne. Tineretul
taurin la vârsta de 10 luni are rumenul complet dezvoltat şi poate să digere mai bine
furajele celulozice.

Producţia. La animalele cu producţii mari, tranzitul intestinal este mai accentuat şi în

raţii trebuie să crească ponderea substanţelor uşor digestibile.

Sănătatea şi condiţia animalelor. Animalele bolnave şi, mai ales, cele cu afecţiuni
digestive asimilează mai greu principiile nutritive din hrană. Animalele parazitate cu
diverşi helminţi sunt spoliate de o parte din substanţele nutritive, cele cu boli
infectioase (salmoneloze, coiibaciloze), precum şi cele cu tulburări digestive
asimilează numai o mică parte din substanţele nutritive din hrană.

La începutul îngrăşării, asimilarea hranei se face în condiţii mai bune comparativ cu

perioada avansată de îngrăşare.

Regimul de repaus sau efort. Animalele obosite digeră principiile nutritive din hrană
în mai mică măsură decât cele în repaus. După efort trebuie acordat repausul pentru
digestie, iar la rumegătoare, după fiecare tain trebuie acordat repausul pentru
rumegare.

B. Factorii dependenţi de natura nutreţului sau raţiei

Din această categorie fac parte volumul raţiei, natura nutreţului, structura raţiei şi
compoziţia chimică a raţiei.

Volumul raţiei se stabileşte în funcţie de capacitatea tubului digestiv. Volumul prea

mare sau prea mic influenţează negativ digestibilitatea. Volumul prea mic întreţine pe
cale reflexă senzaţia de foame.

Natura nutreţului influenţează digestibilitatea substanţelor nutritive conţinute. De

exemplu, proteinele din lapte se digeră în proporţie de 90%, cele din fânuri, în
proporţie de 75%, iar cele din nutreţurile grosiere, 35%.

Structura raţiei. Gradul de participare a diferitelor nutreţuri din raţie influenţează

digestibilitatea substanţelor nutritive.

Compoziţia chimică a hranei. Conţinutul raţiei în celuloză brută, în mod deosebit în

lignină, influenţează digestibilitatea, existând o corelaţie invers proporţională.
Celuloza are o acţiune iritantă asupra tubului digestiv, mărind peristal-tismul
intestinal şi reducând digestia substanţelor nutritive. Fiecare procent de celuloză
brută în plus reduce digestibilitatea substanţelor organice cu 0.88% la bovine,
cu 1,26% la cabaline, cu 1.68% la porcine şi cu 2,33% la păsări. De altfel, celuloza din
raţie este un factor limitativ pentru porcine şi păsări.

Conţinutul crescut al grăsimii din raţie cu peste lg/kg greutate vie determină creşterea
peristaltismului intestinal, diminuând timpul de digestie.

Conţinutul în substanţe azotate influenţează, şi el, digestibilitatea. Digestia

substanţelor nutritive se desfăşoară în condiţii bune atunci când raportul proteic
(raportul dintre substanţele azotate şi neazotate) este cuprins intre 1/8-1/10.

Conţinutul raţiei în vitamine influenţează digestia. Carenţa acestora (mai ales carenţa
în caroten şi vit. E) duce la tulburări şi disfuncţii ale epiteiiului mucoasei digestive,
reducând digestia substanţelor nutritive.

Conţinutul raţiei în sare de bucătărie şi acid lactic în limite normale influenţează

favorabil digestia. Depăşirea acestor limite scade digestibilitatea.

Conţinutul raţiei în substanţe care imprimă gust şi miros plăcut furajelor din raţie, prin
stimularea secreţiei glandelor digestive determină creşterea digestibilităţii.

C. Factorii dependenţi de condiţiile de hrănire şi îngrijire

în această categorie intră: prepararea hranei, numărul de tainuri, ora de administrare,

asigurarea frontului de furajare, temperatura ambiantă, altitudinea şi regimul de
întreţinere, nivelul alimentaţiei.

Prepararea hranei duce la îmbunătăţirea însuşirilor gustative şi uşurează masticaţia,

activează digestia conducând la creşterea digestibilităţii.

Numărul de tainuri. Tainurile mai mici, administrate la intervale mai scurte.

influenţează favorabil digestia, prin asigurarea contactului mai intim între furaj şi
sucurile digestive.

Ora de administrare. Respectarea acesteia influenţează favorabil digestia. prin

formarea reflexelor condiţionate care duc la corelarea secreţiei glandelor digestive cu
momentul administrării.

Frontul de furajare. Asigurarea acestuia şi chiar individualizarea sa duce la folosirea

mai eficientă a substanţelor nutritive din furaje.

Temperatura ambiantă. întreţinerea animalelor în zona de confort termic favorizează

utilizarea mai eficientă a principiilor nutritive din furaje.

Altitudinea. Trecerea animalelor din zonele de şes la altitudinile de peste 2.000 m

conduce - în cazul taurinelor - la diminuarea digestibilităţii substanţelor organice cu
13%.

Regimul de întreţinere. întreţinerea în stabulaţie fixă are drept consecinţă o utilizare

mai bună a principiilor nutritive din hrană, comparativ cu întreţinerea în stabulaţie
liberă.
Nivelul de alimentaţie. Cu cât este mai ridicat, cu atât este influenţată mai mult

digestibiUtatea.

Metoda stabilirii digestibilităţii substanţelor nutritive are anumite limite, dar se

utilizează curent, întrucât, cunoscând şi aplicând coeficientul de digestibilitate, se
poate exprima valoarea nutritiva a nutreţurilor în diferite forme de energie.

Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor, pe baza digestibilităţii substanţelor

nutritive, reprezintă o etapă superioară, comparativ cu compoziţia chimică brută.

APRECIEREA NUTRITIVĂ A FURAJELOR PE BAZA EFECTULUI PRODUCTIV

în evoluţia metodelor de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor, efectul acestora

asupra producţiilor animaliere reprezintă o etapă superioară, după compoziţia chimică
brută şi digestibiUtatea substanţelor nutritive. Un furaj are o valoare nutritivă cu atât
mai mare cu cât determină obţinerea unei producţii mai ridicate.

Efectul productiv al nutreţurilor şi raţiilor s-a stabilit prin metode directe şi prin metode
indirecte.

Metodele de determinare directe cuprind în evoluţia lor metode simple, metoda

animalelor de control, metoda grupelor şi metoda perioadelor. întrucât aceste metode
sunt mai laborioase, în mod curent se aplică metodele indirecte.

Metodele indirecte

Cuprind bilanţul material sau bilanţul azotului şi carbonului şi bilanţul energetic.

Bilanţul material al azotului şi carbonului permite, în mod indirect, determinarea

cantităţii de carne şi grăsime depuse în organism prin utilizarea unui nutreţ sau a unei
raţii. Această determinare este posibilă datorită prezenţei azotului în compoziţia
miozinei (proteina din carne) şi a carbonului atât în compoziţia miozinei, cât şi în
compoziţia grăsimii în proporţii relativ constante.

Cantitatea de carne şi grăsime se poate calcula cunoscând cantitatea de azot şi carbon

reţinută de organism, precum şi proporţia în care aceste elemente intră în compoziţia
cărnii şi a grăsimii.
Prin bilanţul azotului se poate stabili cantitatea de carne depusă sau pierdută de
organism. Se porneşte de la căile de intrare şi ieşire (eliminare) ale azotului în şi din
organism. Intrarea azotului în organism se realizează numai prin hrană, iar eliminarea
acestuia din organism se face prin materii fecale şi urină. Făcând diferenţa între inges-
tia de azot şi egesta de azot va rezulta azotul de bilanţ care poate fi: pozitiv, negativ
sau de echilibru.

Pentru interpretarea datelor se cunoaşte că azotul intră în compoziţia miozinei în

proporţie de 16,67%, iar miozina intră în componenţa cărnii proaspete în proporţie de
23%. Pe baza acestor date, în funcţie de bilanţul azotului se calculează cantitatea de
carne formată în corp sau pierdută de acesta.

Prin bilanţul carbonului se va lua în seamă intrarea carbonului în organism prin hrană
şi aer, şi eliminarea acestuia din organism prin fecale, urină şi gaze.

Pentru interpretarea datelor se porneşte de la faptul că în compoziţia miozinei

carbonul intră în proporţie de 55,5%, iar în componenţa grăsimii în proporţie de
76,5%.

Calculând cantitatea de miozina formată pe seama azotului, se va stabili cantitatea de

carbon care intră în componenţa miozinei, iar pe baza diferenţei de carbon se va
calcula cantitatea de grăsime formată în organism.

Unităţile de măsură ale valorii nutritive a nutreţurilor stabilite pe baza efectului

productiv

Principalele unităţi de măsură pe baza acestui efect sunt următoarele:

- unitatea nutritivă scandinavă U.N.sc;

- echivalentul amidon E.A.;

- unitatea nutritivă ovăz U.N.;

- unitatea energetică de îngrăşare N.E.F.

Unitatea nutritivă scandinavă, denumită şi unitate orz, are drept echivalent faptul că
1 kg orz de bună calitate determină obţinerea unei producţii de 3 1 lapte . cu 3,4%
grăsime. U.N.Sc. este definită prin cantitatea de orz care are acelaşi efect în producţia
de lapte ca şi 1kg furaj de referinţă Valoare energetica 1650 Kcal.

Echivalentul amidon (E.A.). Prin echivalent amidon se înţelege cantitatea de amidon

pur digestibil care are acelaşi efect în producţia de grăsime ca şi 1kg din furajul de
referinţă. Valoare energetica 2360 Kcal.

Prin această unitate de măsură s-au echivalat în amidon toate substanţele nutritive pe
baza depunerii de grăsime în organism. Experimentele s-au efectuat pe boi adulţi
supuşi îngrăşării, cărora li s-au administrat substanţe nutritive sub formă pur
digestibilă şi prin experimente de bilanţ s-a stabilit cantitatea de grăsime ce s-a format
în corp, pe baza fiecărui principiu nutritiv în parte. Astfel, s-a stabilit că pe seama unui
kg de substanţe nutritive digestibile s-au depus în organism următoarele cantităţi de
grăsime: 0,235 kg în cazul pro-
tcinelor, 0,253 kg în cazul celulozei, 0,248 kg în cazul S.E.N.-ului, 0,474 kg pentru
grăsimile din nutreţurile voluminoase, 0,526 kg în cazul grăsimilor din nutreţurile
concentrate şi 0,598 kg în cazul grăsimilor din nutreţurile oleaginoase.

Pe baza acestor date s-au echivalat toate principiile nutritive în amidon. stabilindu-se
factorii de echivalare în amidon: pentru proteine 0,94, pentru S.E.N. 1, pentru
celuloză digestibilă 1, pentru grăsime digestibilă 1,91; 2,12; 2,41,

Experimental s-a determinat cantitatea de grăsime care s-a depus în corpul animal pe
seama substanţelor nutritive din diferite nutreţuri. Cu această ocazie s-a constatat că
între cantitatea de grăsime care s-a format în corp şi cantitatea care ar fi trebuit să se
formeze pe baza substanţelor nutritive (rezultată din calcul) sunt diferenţe, mai ales
în cazul furajelor fibroase şi grosiere.

Din aceste motive, s-au introdus în studiul alimentaţiei următoarele noţiuni:

- nutreţul integral valorificat sau cu valoare plină;

- nutreţul parţial valorificat sau cu valoare incompletă;

- coeficientul valorii pline sau echivalentul valorii pline;

- deficitul celulozic.

Nutreţul integral valorificat (cu valoare plină) este acel furaj care determină formarea
în organism a aceleiaşi cantităţi de grăsime ca şi cea produsă de aceiaşi componenţi
în stare pur digestibilă.

Nutreţul parţial valorificat (cu valoare incompletă) este nutreţul pe seama căruia se
produce mai puţină grăsime în corp decât s-ar produce pe seama aceloraşi
componente administrate în stare digestibilă.

Coeficientul valorii pline este dat de proporţia în care se depune grăsime în corp pe
seama unui nutreţ, faţă de cât ar fi trebuit să se depună conform calculelor.

Deficitul celulozic defineşte cantitatea de grăsime ce nu se formează în corp, datorită

cheltuielilor de energie efectuate pentru digestia unui kilogram de celuloză brută.
Acest deficit celulozic este, pentru rumegătoare, de 0,58 E.A. în cazul nutreţurilor cu
peste 16% celuloză brută.

Calculul echivalentului amidon. Cunoscând compoziţia chimică a unui furaj şi C.D., se

vor calcula substanţele nutritive digestibile (S.N.D.) care se vor înmulţi cu factorii de
echivalare în amidon, rezultând E.A. parţiali (pentru fiecare substanţă). Prin
însumarea E.A. parţiali, rezultă E.A. brut al furajului respectiv din care se scade
deficitul celulozic şi se obţine echivalentul amidon real sau net.
Echivalentul amidon exprimă cate kilograme de amidon pur digestibil, administrate în
hrana bovinelor adulte, la îngrăşat, pot determina depunerea aceleiaşi cantităţi de
grăsime care sunt determinate de 100 kg nutreţ de referinţă.

Avantajele aplicării echivalentului amidon în alimentaţie sunt:

- permite o comparaţie uşoară între nutreţuri, din punctul de vedere al valorii

nutritive;

- permite substituirea izodinamică între nutreţuri.

Dezavantajele sunt următoarele:

- foloseşte ca etalon o substanţă pur digestibilă, care nu se utilizează în practica

curentă a alimentaţiei animalelor;

- experimentele fiind efectuate pe boii adulţi, supuşi îngrăşării, rezultatele nu pot fi

uşor extrapolate la alte specii, categorii de producţie sau forme de producţie.

Unitatea nutritivă ovăz (U.N.). Această unitate este stabilită tot pe bovine la
îngrăşat şi corespunde la 0,150 g grăsime, echivalând cu 1414 Kcal energie netă sau cu
efectul de producţie de grăsime al unui kilogram de ovăz de calitate mijlocie. UNs este
reprezentată prin cantitatea de ovăz de calitate mijlocie care are acelaşi efect în
producţia de grăsime ca şi un kilogram din furajul de referinţă.

Cunoscând S.N.D. stabilite pe baza compoziţiei chimice brute şi a coeficientului de

digestibilitate, cu ajutorul valorilor care indică depunerile de grăsime se va calcula, în
kilograme, cantitatea de grăsime depusă din fiecare principiu nutritiv şi apoi,
cantitatea totală din care se scade deficitul celulozic, rezultând cantitatea de grăsime
netă. Această cantitate se împarte la 0,150 şi rezultă numărul de unităţi nutritive.

Faţă de echivalentul amidon, unitatea nutritivă are avantajul că etalonul utilizat este
un furaj frecvent utilizat în hrana animalelor.

/ Unitatea energetică de îngrăşare (N.E.F.) semnifică exprimarea valorii nutritive a

unui nutreţ, prin caloricitatea sporului în greutate realizat de animalele adulte. Cu
alte cuvinte, un nutreţ are o valoare energetică egală cu 1000 Kcal N.E.F. (energie
netă de îngrăşare), atunci când la animalele adulte se obţine un spor de creştere, a
cărui caloricitate este egală cu 1000 Kcal.

Se consideră că mărimea unităţii energetice de îngrăşare pentru taurine este de 2500

Kcal, respectiv, pentru porci şi păsări, de 3500 Kcal.

Calculul unităţii energetice de îngrăşare se face folosind coeficienţii de convertire,

apelând, pentru fiecare specie în parte, la ecuaţiile de regresie, după care se
însumează datele obţinute.
în cazul porcilor şi păsărilor, ale căror raţii sunt bogate în zaharuri, precum şi pentru
proteina şi grăsimea din lapte, se aplică următoarele corecţii pentru fiecare gram:
dizaharide 0,15 Kcal, monozaharide 0,30 Kcal, proteina din lapte 1 Kcal. grăsimea de
lapte 1 Kcal. După aplicarea corecţiilor, suma rezultată se împarte la 2500 în cazul
bovinelor, şi la 3500 în cazul porcinelor şi păsărilor şi va rezulta valoarea nutritivă
exprimată în unităţi energetice de îngrăşare (N.E.F.) pentru fiecare specie în parte.

Aceste unităţi de măsură pot fi echivalate între ele.

Tabel 6. Echivalarea unităţilor de măsură ale valorii nutritive

Unitatea de măsură Ternii Kcal E.A. U.N. U.N. orz

Echivalent amidon 2.360 1 1,66 1,43

Unitate nutritivă 1414 0.60 1 0.S6
Unitate
ovăz nutritivă orz 1650 0.70 1,16 1

APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA ENERGIEI

Organismele vii funcţionează ca un consumator, transformator şi producător de

energie. Energia este utilizată de organism pentru desfăşurarea funcţiilor vitale şi
pentru realizarea producţiilor. Sursa de energie pentru organism este constituită din
substanţele nutritive din hrană, care, în urma transformărilor în organism, pun la
dispoziţia acestuia energia necesară. Energia produsă în urma metabolizării sub-
stanţelor nutritive se regăseşte în produsele de secreţie şi excreţie eliminate din
organism (fecale, urină, gaze), în energia radiată din corp (termoproducţia animală) şi
în produsele animaliere acumulate în corp sau eliminate din acesta.

Energia din hrană este egală cu energia eliminărilor din corp, plus energia
acumulărilor din corp.

în organism au loc reacţii exergonice (cu eliberare de energie) şi reacţii endergonice

(cu acumulare de energie).

în reacţiile exergonice, substanţele cu potenţial energetic ridicat sunt degradate în

substanţe cu potenţial energetic mai scăzut, diferenţa de energie fiind utilizată în
procesele fiziologice consumatoare de energie. Energia eliberată în urma acestor
procese se compune din două fracţiuni:
- energie liberă sau dinamică- utilizată de organism pentru diferite producţii;

- energie calorică - se utilizează pentru menţinerea constantă a temperaturii

corporale şi, parţial, pentm asigurarea desfăşurării anumitor reacţii biochimice în
organism.

Nutreţurile concentrate pun la dispoziţia organismului o cantitate mai marc de

energie dinamică, comparativ cu cele fibroase şi grosiere şi. deci, au valoare nutritivă
mai mare.

In reacţiile endergonice au loc procese de biosinteză; formarea proteinelor şi

grăsimilor proprii organismului.
Energia din organism se poate găsi sub următoarele forme:

- chimic potenţială, existentă în substanţele nutritive (componentele din

organism);

- energia din substanţele formate şi depuse în corp;

- energia compuşilor A.T.P. şi A.D.P.

întrucât toate formele de energie pot fi transformate în energie calorică, s-a stabilit ca
toate schimburile energetice din organism, precum şi valoarea energetică a
nutreţurilor să se exprime în energie calorică, aceasta fiind forma comună.

Unitatea de măsură pentru energia calorică este caloria gram sau caloria mică (cal) şi
kilocaloria (Kcal) sau caloria mare (Cal). Energia calorică se mai exprimă în joule,
conversia dintre calorie se face astfel:

1 Kcal (Cal) = 4,184 joule (J)

1000 Kcal = 4.184 J

1 Joule = 0,239 Kcal

1000 Joule (1MJ) = 239 Kcal

Se apelează la noţiuni energetice convenţionale, specifice pentru nutriţia animalelor.

Schema transformărilor energetice propusă de ARMSBY este următoarea:

E.B.-E.F.=E.D.; E.D.-(E.U.+E.G.)=E.M. E.M.-Et=E.N.

Unde:

E.B. = energie brută, totală sau ingerată

E.F. = energie eliminată prin fecale

E.D. = energia substanţelor nutritive digestibile, sau energie digestibilă

E.U. = energia eliminată prin urină

E.G. = energia eliminată prin gazele de digestie

Et = energie termică sau calorică, eliminată prin radiere, rezultată din

metabolismul substanţelor nutritive

E.N. = energie netă, rămasă la dispoziţia animalelor pentru asigurarea

homeostaziei termice şi pentru elaborarea produselor specifice.

Energia brută E.B. este energia prezentă într-un nutreţ sau într-o raţie.

Energia digestibilă E.D. reprezintă energia existentă în substanţele nutritive digerate.

E.D. = E.B. - E. din fecale.

Energia digestibilă se mai poate calcula şi prin însumarea energiei din fiecare
component nutritiv digerat.

Energia metabolizabilă E.M. se obţine pornind de la energia brută (E.B.) din care se
scade energia din fecale, urină şi gaze. Această energie este utilizată de organism
pentru furnizarea de căldură, în scopul menţinerii temperaturii corporale constante şi
pentru obţinerea diferitelor produse.

Energia netă E.N. este egală cu energia metabolizată din care se scade energia
termică. Se utilizează de către organism pentru asigurarea funcţiilor vitale şi a
producţiilor.

Energia pentru producţie E.P. se obţine prin scăderea din energia netă a energiei
necesare pentru asigurarea funcţiilor vitale. Această energie se regăseşte în produsele
obţinute de la animale.
Randamentele energetice: randamentul Q şi randamentul K

Randamentul Q sau randamentul digestie-eliminare este exprimat prin raportul

dintre energia metabolizabilă şi energia brută. Acest randament, asemănător cu
digestibilitatea. dar puţin mai mic, ţine cont de eliminarea energiei prin urină. El va-
riază între 40% şi 70%.

Randamentul K este raportul dintre energia netă şi energia metabolizabilă. Se mai

numeşte şi UTILIZARE METABOLICĂ şi este variabil:

- în funcţie de randamentul Q al alimentului: cu cât randamentul Q este mai ridicat,

cu atât utilizarea metabolică K este mai bună. Dacă digestibilitatea este slabă,
utilizarea metabolică este redusă;

- în funcţie de producţie: aceeaşi cantitate de energie eliberată de un aliment, în

general sub forma acizilor graşi volatili, nu va avea acelaşi randament metabolic
pentru întreţinere, pentru lactaţie şi pentru îngrăşare. Exemplu: un fân care are coe-
ficientul Q de 50% (corespunzător unei digestibilităţi de 62%) va fi utilizai de celulele
unei vaci cu randament de 69% pentru întreţinere, de 58% pentru producţia de lapte
şi de 39% pentru creştere şi îngrăşare.

Această distincţie a diferitelor randamente K este bine definită: la bază stă unitatea
furajeră UF, cu două expresii diferite unitate furajeră lapte UFL şi unitate furajeră
carne UFC.

Unităţile de măsură ale energiei furajelor

Energia brută EB este măsurată fie prin combustia în bomba calorimetrică, fie prin
calculul pornind de la analiza chimică, compoziţia chimică brută şi coeficienţi calorici,
folosind formula:

EB (kcal/kg SU) = 5,72 SAT + 9.50 SG + 4,79 CB + 4,17 SEN + F

unde:

SAT - substanţe azotate totale

CB - celuloză brută

SG - substanţe grase SEN - substanţe extractive neazotate

F - factor de corecţie specific fiecărui furaj

Energia digestibilă ED este obţinută prin scăderea din energia brută EB a celei
eliminate prin materiile fecale EF:

ED = EB - EF

sau

ED = EB x dE

unde:

dE - digestibilitatea energiei.

Energia metabolizabilă EM este o măsură fundamentală şi reprezintă baza de calcul

pentru valoarea nutritivă a furajelor. Se poate calcula prin mai multe metode:

a. Energia metabolizabilă, după Hill şi Anderson care se foloseşte în alimen

taţia păsărilor şi necesită determinarea suplimentară pe animal după utilizarea unei
cantităţi date de furaje

EM (cal) = EBalim - Eexcrcmeme - Azot reţinut de animal x 8,22

b. Energia metabolizabilă, după Leroy - se obţine pornind de la analiza ali

mentelor, dar depinde de specie

EM = [SAD + CBD + SEND + (SGD x 2,25)] x K sau EM (calorii metabolizabile) = [SOD +

(SGD x 1,25)] x K

unde:

SAD - substanţe azotate digestibile (g) CBD - celuloză brută digestibilă (g) SEND -
substanţe extractibile neazotate (g) SGD - substanţe grase digestibile (g) SOD -
substanţe organice digestibile (g)

SOD = SAD + CBD + SEND + SGD

K - are valoarea 4,1 pentru monogastrice şi 3,65 pentru rumegătoare.

Aceşti coeficienţi exprimă valoarea în calorii metabolizabile a gramelor de substanţe
digestibile: 1 gram de glucide dă 4,1 calorii, 1 gram de proteine dă 4,1 calorii (5,65
calorii din care se scade 1,55 calorii eliminate cu ureea) şi 1 gram de lipide dă 9,3
calorii (4,1 x 2,25). Pentru rumegătoare, coeficientul de 3,65 1-a înlocuit pe 4,1 pentru
a ţine cont de pierderile de gaze.

c. Energia metabolizabilă în noul sistem UFL-UFC este calculată în moduri diferite, dar
dă valori apropiate de cele obţinute de Leroy (diferenţa dintre ele variază între -3% şi
3%). Se obţin, pornind de la valorile energiei brute şi de la digestibilitatea energiei:

EM = EB x dE x (EM/ED) = ED + (EM/ED)

Raportul EM/ED este un procent destul de mare, dacă pierderile prin gazele eructate
şi uree sunt mai mici. El depinde, deci, de procentul de SAD (care cresc pierderile sub
formă de uree) şi de CB (care creşte cu pierderile gazoase):

EM/ED = 0,868 - (1,74 X 10 - 4(SAT + CB/2))

Conţinutul în EM al alimentelor variază între 3600 la 3700 Kcal/kg de substanţă

organică pentru fân, silozuri de porumb, graminee verzi, 3800-3900 pentru lucerna
verde şi turte. Dar acelaşi aliment nu are acelaşi conţinut în energie metabolizabilă,
dacă este asociat sau nu cu alte furaje, şi variază cu cantitatea ingerală.

Creşterea procentelor de concentrate în raţia rumegătoarelor şi al nivelului de

ingestie scade conţinutul raţiei în energie metabolizabilă.

Energia netă EN se obţine din scăderea din energia metabolizabilă EM a energiei

pierdute prin căldură şi mişcări digestive (extracăldura).

a. în sistemul Leroy, extracăldura se exprimă în calorii, corespunzătoare conţinutului

său în grame substanţă uscată dintr-un furaj (exemplu, pentru fân care conţine 850 g
SU/ kg, extracăldura are valoarea de 850 Kcal/kg). Se calculează cu următoarea
formulă:

EN (cal. Nete) = EM (cal. Metabolizabile) - Conţinut SU (g)

Această valoare a furajului, în energie netă, fiind aceeaşi pentru oricare ar fi destinaţia
alimentului, de întreţinere, pentru producţia de lapte, creştere şi îngrăşare.
b. în noul sistem UFL - UFC, o valoare diferită este dată pentru extracăldură.

atunci când alimentul se foloseşte pentru producţia de lapte sau producţia de carne:

Energia netă lapte ENL sau energia netă pentru lactaţie este dată de formula:

ENL = EM x Kl

unde Kl este coeficientul de randament metabolic de lapte şi este funcţie de ran-

dametul Q, conform ecuaţiei:

Kl = 0,60 + 24(q - 0.57) sau Kl = 0,463 + 0,24 q

unde: q = EM/EB

Energia netă carne ENC (întreţinere + producţie de carne) se calculează cu formula:

ENC = EM x kmf

unde km şi kf sunt coeficienţi de randament metabolic de întreţinere şi de îngrăşare,

care depind de nivelul producţiei NP şi de coeficientul q:

km = 0,287q + 0,554 kf = 0,78 q + 0,006

kmf = (km X kf X NP)/(kf + km(NP -1))

q = EM / EB

NP = (Energ. de întreţinere + Energ. prod. Carne)/ Energ. de întreţinere

Unitate furajeră

1. Energia adusă de 1 kg de orz

Unitatea furajeră reprezintă cantitatea de energie adusă de 1 kg de orz de referinţă

(tabelul 7):
Tabel 7. Compoziţia unui kg de orz de referinţă Leroy

Compoz. 1000 g SU SO SM SAT SPD SG SEIN CB

Compoz. brută 872 846 26 89 25 676 56
Subsl. digestibilc 726 62 58 23 622 19
unde:

SM - substanţe minerale SPD - substanţe proteice digestibile

Aceste unităţi furajere sunt pentru bovine, ovine şi porci. Pentru păsări se foloseşte
cel mai des energia metabolizabilă.

a. UF de Leroy: a fost pusă la punct de Pr. Leroy, în 1954, corespunzând

valorilor calculate pentru energia metabolizabilă şi energia netă de Leroy aplicata
pentru orzul de referinţă:

EM = [SAT + CBD + SEND +(SGD x 2,25)] x 4,1 (pentru porci)

EM = [SAT + CBD - SEND -(SGD x 2,25)] x 3,65 (pentru rumegătoare)

înlocuind valorile corespunzătoare din tabel, se obţine:

EM = [62 + 19 + 622 + (23 x 2,25)] x 4,1 = 3095 calorii metabolizabile (pentru porci)

EM = [62 + 19 + 622 + (23 x 2,25)] x 3,65 = 2755 calorii metabolizabile (pentru

rumegătoare) EN = EM - SU

EN = 3095 - 872 = 2223 calorii nete (pentru porci) EN = 2755 - 872 = 1883 calorii nete
( pentru rumegătoare) în sistemul Leroy se utilizează echivalentul furajer, adică
cantitatea de aliment care carespundc unei unităţi furajere. Este raportul 1/valoarea
furajeră. Nu prezintă interes practic. Singura Valoarea Furajeră este folosită în
calculul raţiilor.

b. Noua Unitate Furajeră Lapte UFL corespunde valorii energetice nete pen
tru lactaţie, folosind 1 kg de orz de referinţă (tabelul 8):

Tabel 8. Compoziţia unui kg de orz de referinţă (Metoda INRA)

Conţinut SU SAT SG 1 CB SEN SM SAT SG CB SEN SM

859 100,5 18,2 46.1 671.7 22.7 116.9 21.2 53.6 781,7 26,4
Dif. Leroy -1.5 + -27,2 -17.7 - -12,7 + -26.1 -15.8 ^- -11,4
12.9 0,006 14.5 0,008
EB (kcal/kg SU) = 5,72 SAT + 9,5 SG + 4,79 CB +4,17 SEN + 31 =

= 5,72 x 116,9 + 9,5 x 21,2 + 4,79 x 53,6 + 4,17 x 781,7 + 31=

= 4420 kcal/kg SU

ED = EB x dE = 4420 x 0,827 = 3744 kcal digestibile/kg SU

EM = ED x (EM/ED) = 3744 x 0,845 = 3164 kcal metabolizabile/kg SU

ENL= EM x Kl = 3164 x 0,636 = 2010 kcal nete/kg SU

= 1730 kcal/kg orz INRA

(2010 kcal nete/kg SU 1000 g SU

x kcal nete 860 g SU

x = (2010 x 860)/1000 = 1730 kcal/ kg orz

EB (kcal/kg orz) = 5,72 x 100,5 + 9,5 x 18,2 + 4,79 x 46,1 + 4,17 x 671,7+ 31 =

= 3800 kcal/ kg orz

ED = EB x dE = 3800 x 0,827 = 3220 kcal digestibile/ kg orz

EM = ED x (EM/ED) = 3220 x 0,845 = 2720 kcal metabolizabile/kg orz

ENL = EM x Kl = 2720 x 0,636 = 1730 kcal / kg orz

Deci 1 UFL are 1730 kcal ENL.

c. Noua Unitate Furajeră Carne UFC corespunzătoare la valoarea energiei nete a unui
kg de orz de referinţă pentru întreţinere şi producţie a unui rumegător la îngrăşare cu
un nivel de producţie de 1,5 (1 pentru întreţinere şi 0,5 pentru producţie). Valoarea
energetică a unei Unităţi Furajere Carne UFC este următoarea:

ENC = EM x kmf = 3164 X 0,681=2155 kcal nete carne/ kg SU =

= 1855 kcal/kg orz INRA

(2155 kcal nete carne lOOOgSU

x kcal 860 g SU

x = (2155 x 860)/1000 = 1855 kcal / kg orz

ENC = EM x kmf = 2720 x 0,681 = 1855 kcal nete carne/kg orz

Deci 1 UFC are 1855 kcal ENC.

2. Valoarea furajeră a unui aliment (furaj)

Este numărul de unităţi furajere aduse de 1 kg din acest furaj.

a. în sistemul vechi de UF se poate calcula în două moduri:

- pornind de Ia digestibilitatea substanţelor organice ale furajelor sau a unuia

sau mai multor componenţi: Două formule sunt înlocuite azi:

Formula lui Leroy

UF/kg = Energie netă a 1 kg de furaj/ 1,883 (pentru rumegătoare) sau 2,223 (pentru
porci).

Energia netă a unui furaj este calculată după formula de mai sus. Valoarea în UF a
unui furaj poate fi calculată pentru 1 kg de furaj sau pentru 1 kg de SU a acestui furaj.

Formula lui Breirem

UF / kg SU = (SOD x 2,36 - SON x 1,20)/ 1650 unde:

SON - substanţe organice nedigestibile;

SOD - substanţe organice digestibile.

Cifra 1650 reprezintă numărul de calorii nete de îngrăşare conţinute într-o UF.

- pornind de la conţinutul în celuloză al furajului: la fel ca şi digestibilitatea.

care este legată de conţinutul în celuloză, se poate deduce valoarea furajeră direct
din acest conţinut. Tabelele permit convertirea directă.

Pentru furajele simple se utilizează trei metode:

1. Pornind de la coeficienţii de digestibilitate (Formulele lui Leroy). Valoarea UF este

determinată pornind de la energia netă a alimentului, calculată cu formula redată la
noua unitate UFL:

EM = (SAD + (SGD x 2,25) + SEND + CBD) x 3,65 (pentru rumegătoare) EM = (SAD +

(SGD x 2,25) + SEND + CBD) x 4,10 (pentru porci) EN = EM - SU (g) a alimentului

UF = EN a alimentului / 1883 (pentru rumegătoare) UF = EN a alimentului / 2223

(pentru porci)
Pentru porumb boabe se folosesc următoarele date:

Tabel 9. Principalele caracteristici ale porumbului

Conţinut (g) CUD (%)

Substanţă uscată 883

Substanţe minerale SM 29
Substanţe azotate SA 92 71,8
Substanţe grase SG 45 89,7
Substanţe extractive neazotate SEN 692 94,5
Celuloză brută CB 25 57,8
CUD - coeficient de utilizare digestivă

Elementele digestive se calculează:

SAD = 92 x 71,8 = 66 g

SGD = 45 x 89,7 = 40,2 g

SEND = 692 x 94,5 = 654 g

CBD = 25 x 57.8 = 14,4 G

EM = (66 + 40,2 x 2,25 + 654 + 14,4) x 3,65 = 3010 cal (pentru rumegătoare)

EN = 3010-883 = 2127 cal

UF = 2127/1883 = 1,13UF/Kg

EM = (66 + 40,2 x 2,25 + 654 + 14,4) x 4,10 = 3382 cal (pentru porci)

EN = 3382 - 883 = 2499 cal

UF = 2499/ 2223 = 1,12 UF/kg.

b. în noul sistem UFL - UFV: se calculează valoarea furajeră a alimentului pornind de la

conţinutul în energie brută EB, de la coeficientul de digestibilitate dE, de la raportul
EM/ED şi de la randamentul utilizării metabolice k (kl pentru producţia de lapte, kmf
pentru întreţinere şi producţie de carne):

EN = EB x dE x (EM/ED) x k

UFL = ENL (kcal/kg) / 1730 UFC = ENC (kcal/kg)/1855

Noile tabele de valori ale furajelor, date de INRA, dau precis valorile pentru EN, EM,
dE care sunt folosite la calculul UFL şi UFC. c. Avantajele noului sistem UFL - UFC: - nu
ţin cont de destinaţia alimentului (întreţinere, lactaţie sau îngrăşare);
- alimentele celulozice au valoarea energetică mai mică, au un coeficient de
digestibiiitate slab, mai ales pentru întreţinere şi lactaţie. Astfel, pentru un fân
mediocru cu digestibiiitate 50% (coeficientul Q are valoarea 40%) şi o utilizare
metabolică K de 32% pentru îngrăşare, fiind de 56% pentru lactaţie şi 67% pentru
întreţinere.

Noul sistem UFL - UFC revalorifică furajele celulozice, care sunt baza alimentaţiei
rumegătoarelor, prin raportare la furajele concentrate şi mai ales acelea pentru
producţia de lapte. Această reevaluare a fost confirmată: în timpul secetei din 1976,
producţia de lapte s-a menţinut bine, cu toate că alimentaţia vacilor a avut la bază
paie, care, după normele actuale, produc scăderea producţiei de lapte.

Alte unităţi de măsură ale energiei

1. Sistemul TDN sau Elemente digestibile totale EDT este mai des utilizat în
ţările anglofone.

EDT = SAD + (SGD x 2,25) + SEND + CBD = SOD + (SGD x 1,25) 1 gram de EDT reprezintă
3,65 calori metabolizabile pentru bovine şi ovine. iar 1 gram de EDT reprezintă 4,1
calorii metabolizabile pentru porci.

2. Sistemul de echivalenţi - amidon: foarte utilizat în multe ţări europene.

fiind bazat pe calculul energiei nete de îngrăşare (ENI)

EN - (2,24 SAD + (4,5 - 5,7) SGD + 2,36 CBD + 2,36 SEND) x W

unde W este coeficientul de valorificare care are valori diferite pentru diferite
alimente. 1 Echivalent - amidon (EA) este egal cu EN în kcal/kg/ 2360. 1 Unitate ami-
don (UA) este egală cu 1,43 UF Leroy. Tabelul permite transformarea UF in unităţi de
amidon.

Tabel 10. Echivalenţa în calorii a UF si UA

Unitate furajeră UF Unitate amidon UA

Unitate amidon UA 0,70 1,00

Unitate furajeră UF 1,00 1,43
ENT pentru rumegătoare 1650 2360
ENI pentru porci 2440 3490
EN Lerov pentru rumegătoare 1883 2692
EM Leroy pentru rumegătoare 2755 3939
EM Leroy pentru porci 3095 4425
APRECIEREA NUTREŢURILOR DUPĂ CONŢINUTUL ÎN PROTEINĂ

Nutreţurile cu valoare nutritivă apropiată pot avea efecte diferite asupra creşterii,
sănătăţii şi producţiei animaliere, şi chiar a funcţiei de reproducţie. Aceste efecte sunt
generate atât de cantitatea, cât şi calitatea substanţelor nutritive, conţinute în diferite
furaje, dintre care un rol important revine substanţelor proteice. Concomitent cu
aprecierea valorii nutritive globale a unui furaj, se va preciza şi valoarea proteică. în
toate situaţiile, în care se stabilesc normele de hrană pentru animale, se va specifica şi
necesarul de proteină. Pe lângă cunoaşterea cantităţii de proteină este necesară şi
precizarea calităţii acesteia, respectiv proporţia anumitor aminoacizi.

Valoarea biologică a proteinelor

Valoarea biologică a proteinelor este definită de modul în care acestea influenţează

sănătatea şi producţia animalelor. Nevoile organismului, faţă de o anumită valoare
biologică a proteinelor, sunt dependente de specie, vârstă, stare fiziologică şi alţi
factori.

Stabilirea valorii biologice a proteinelor se realizează prin mai multe categorii de

metode: biologice, chimice, microbiologice şi indirecte.

Metodele biologice stabilesc măsura în care proteinele pot interveni în funcţia

plastică în organism, cu alte cuvinte, ce cantitate de proteină se formează în organism
pe seama proteinei dintr-un anumit nutreţ. Proteinele formate într-un organism sunt
specifice acestuia, specificitate dată de felul aminoacizilor şi de modul în care aceştia
sunt grupaţi.

în formarea de ţesuturi noi, unii aminoacizi au un rol mai important, alţii mai puţin
important. După importanţa pe care o au în organism, aminoacizii se grupează în trei
categorii:

- aminoacizi esenţiali sau indispensabili care sunt: lizina, metionina, tripto-fanul,

fenilalanina, histidina, izoleucina. leucina, treonina şi valina. Ei nu pot fi sintetizaţi în
organism decât pe baza aceloraşi aminoacizi din nutreţuri. Absenţa sau carenţa
acestor aminoacizi se resimte mai ales la animalele tinere şi în mod deosebit la păsări
şi porci;
- aminoacizi neesenţiali - sunt acei aminoacizi pe care organismul îi poate sintetiza
din alte substanţe, în condiţiile în care, în raţii, este prezent azotul necesar;

- aminoacizi semiesenţiali - pot fi sintetizaţi numai dacă organismul dispune de

aminoacizii esenţiali. Astfel, cistina se poate sintetiza pe baza metioninei, argi-nina pe
baza Uzinei, tirozina pe baza fenilalaninei. Prezenţa acestor aminoacizi în raţie duce la
micşorarea necesarului de aminoacizi esenţiali.

încadrarea aminoacizilor în una din cele trei grupe este dependentă de o serie de
factori: specie, vârstă, forma de producţie etc. Glicerolul este aminoacid neesenţial la
majoritatea speciilor, dar este esenţial pentru păsări. Cistina este esenţială pentru
creşterea lânii şi a producţiei piloase.

După provenienţa lor, aminoacizii pot fi exogeni, proveniţi din hrană, şi endogeni,
sintetizaţi în organism de către bacterii sau proveniţi din celule descuamate sau cei
rezultaţi din transaminare şi pe alte căi. Aminoacizii care conţin sulf (metionina şi
cistina) au o valoare biologică mai mare.

Metodele biologice de apreciere a valorii proteinelor se referă la varianta masei

corporale şi la bilanţul azotului.

Metodele prin varianta masei corporale - nivelul de eficienţă al proteinei (P.E.R.) -

protein efficiency ration, N.P.R. (net protein efficiency ration), G.P.V. - valoarea
proteinei brute, T.P.E. - eficienţa proteinei totale.

P.E.R. reprezintă, pentru animalele în creştere, raportul între sporul de masă

corporală într-o anumită perioadă de timp şi proteina consumată.

P.E.R. = (g spor realizat/g proteină ingerată) x 100.

N.P.R. - permite calcularea coeficientului de eficienţă proteică netă, care ţine seama
de cerinţele pentru asigurarea funcţiilor vitale ale animalelor în creştere, de pro-
teinele ingerate şi de relaţia între sporul de creştere şi reţinerea de azot în organism.

Pentru stabilirea acestui coeficient, se vor face experimente pe două loturi de

animale: A şi B. Lotul A va fi hrănit cu o raţie completă în substanţe nutritive, cu
excepţia azotului (nu va avea azot). Lotul B va fi hrănit cu o raţie cu 10% proteină de
testat timp de 7-10 zile.

N.P.R. = diferenţa dintre masa corporală a celor două loturi (g)/proteina ingerată de
lotul B (g) x 100.

G.P.V. - la această metodă, valoarea biologică a proteinei se exprimă în valori relative,

în funcţie de o proteină luată ca etalon, mai frecvent cazeina.

G.P.V. = (At/Ac) x 100;

At = g spor/g proteină ingerată;

Ac = g spor/g cazeină ingerată.

T.P.E. - este o variantă a PE.R. care se aplică la pui.

Metode care au la bază bilanţul azotului

Determinarea bilanţului azotului se va face în două perioade de 7 zile sau 4 zile. In

prima perioadă se administrează un regim de 4% proteină din ou sau regim lipsit de
proteină. In cea de-a doua perioadă se introduce în hrană un regim cu 10% din
proteina de testat. în ambele cazuri, regimurile nutritive sunt echilibrate în celelalte
substanţe nutritive. între cele două perioade se va respecta un interval de 4 zile
pentru eliminarea conţinutului digestiv de resturile anterioare.

_ NB + Nfm + Nue Ni-NF-Nfm

N.B. = valoarea bilanţului azotului; N.B. = Ni - (NF + Nue).

Valoarea productivă a proteinelor (V.I.P.) reprezintă raportul procentual între

cantitatea de azot reţinută în organism şi cantitatea ingerată.

V.P.P. = (azot reţinut/azot ingerat) x 100.

Metodele chimice de apreciere a valorii biologice a proteinei din nutreţuri

Aceste metode constau în determinarea conţinutului de aminoacizi esenţiali din

proteine. în acest sens, proteinele din hrană trebuie să conţină aceiaşi aminoacizi
esenţiali şi în aceleaşi proporţii cu cele din organism. S-a luat drept etalon o proteină
cu valoare biologică ridicată, proteina din ou.

V.B.= (% aminoacizi din proteina studiată/% aminoacizi din proteina din ou) x 100

Indicele obţinut din acest raport exprimă calitatea proteinei în funcţie de conţinutul
acesteia în aminoacizi raportat la procentele din proteina oului.

S-a calculat, pentru diferite nutreţuri, conţinutul proteinei în aminoacizi şi s-a

comparat cu proteina din ou.

S-a propus ca aprecierea valorii biologice a proteinei să se facă şi pe baza

aminoacidului limitant (deficitar) din proteina cercetată. Acest indice se numeşte
indice timic şi se poate calcula pentru toţi aminoacizii conţinuţi în proteina studiată. In
cazul porcilor şi păsărilor se apreciază valoarea biologică a proteinelor din raţie prin
compararea conţinutului acestora în aminoacizi esenţiali cu cerinţele animalelor în
aminoacizi.

Metodele chimice permit evaluarea calităţii proteinelor mai simplu decât prin
experimente directe pe animal.
în practica, aminoacizii limitativi (care limitează valoarea biologică a proteinelor) sunt:
metionină pentru nutreţurile de origine animală şi lizina pentru grăunţele de cereale.

Există şi alte metode de apreciere a valorii biologice a proteinelor: metode

microbiologice în care se apelează la diverse suşe de microorganisme, precum şi
metode indirecte care se bazează pe viteza de refacere a ţesuturilor lezionate, viteza
de refacere a proteinelor din plasma sangvină, din ficat, după o perioadă de hrănire cu
raţii sărace în proteină.

Prezenţa aminoacizilor esenţiali în hrană este extrem de importantă pentru că aceştia

îndeplinesc atât funcţii generale, cât şi funcţii specifice.

Importanţa aminoacizilor esenţiali pentru nutriţia animală

Lizina intervine în metabolismul substanţelor proteice, în formarea ţesutului osos, în

desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie a animalelor. Lipsa sau carenţa
acesteia din raţie influenţează nefavorabil atât creşterea tineretului (în mod deosebit
la păsări şi porci), cât şi funcţia de reproducţie la masculi şi la femele. Sunt sărace în
lizina proteinele din grăunţe şi cele din şroturile din floarea-soarelui. Se găseşte în
cantităţi mai mari în nutreţurile de origine animală în drojdiile furajere, şroturile de
soia, boabele de leguminoase şi in nutreţurile verzi şi fânuri. Deficitul de lizina din raţii
are drept consecinţă creşterea consumului specific şi reducerea producţiilor.

Metionină şi cistina intervin în creşterea organismului, în funcţionarea unor glande

endocrine (tiroida), metabolismul intermediar al proteinelor. în metabolismul
lipidelor, în creşterea lânii şi a penelor, şi sunt un bun protector al ficatului.

Aportul insuficient reduce sporul de creştere la tineret (mai ales la păsări şi porci) şi
concomitent creşte consumul specific. Sunt sărace în metionină şroturile de soia,
drojdiile furajere, târâtele de grâu. Sursele furajere pentru metionină şi cistină sunt
constituite din făina de peşte de bună calitate, nutreţurile de origine animală, şroturile
de floarea-soarelui, grăunţele de porumb.

Triptofanul intervine în funcţia de reproducţie a animalului, în sinteza hemoglobinei,

în metabolismul proteinelor, în producţia de lapte şi ouă şi în sinteza acidului nicotinic.
Carenţe ale triptofanului din raţie determină diminuarea sporului de creştere,
scăderea producţiei de lapte şi ouă, scăderea gradului de utilizare a hranei,
ducând până la apariţia de afecţiuni oculare, atrofii testiculare. necrospermie şi
sterilitate. Sunt sărace în triptofan grăunţele de cereale, mai ales cele de porumb.
Sursele sunt reprezentate de şroturi, tărâţe de grâu, boabe de leguminoase.

Histidina intervine în metabolismul proteinelor, fiind un factor esenţial pentru

creştere. Mai intervine şi în metabolismul acizilor nucleici, în sinteza unor componenţi
ai sângelui şi în sinteza acidului folie; carenţe ale histidinei din raţie perturbă
metabolismul proteinelor şi determină creşterea consumului specific. Este prezentă în
nutreţuri în cantităţi suficiente şi relativ constante.

Leucina şi izoleucina au rol important în sinteza proteinelor din plasma sangvină, în

funcţionarea glandelor cu secreţie internă şi în funcţionarea ficatului. Carenţa în aceşti
aminoacizi sporeşte eliminările de azot din organism şi duce la diminuarea masei
corporale a animalelor. Aceşti aminoacizi se găsesc în toate nutreţurile, în cantităţi
suficiente.

Treonina are un rol asemănător cu cel al leucinei.

Valina intervine în buna funcţionare a sistemului nervos central şi în menţinerea

tonusului muscular.

Arginina, la animalele adulte, se sintetizează în organism, la pui are un rol important

în creştere, fiind un aminoacid limitant.

Glicina (glicocolul) este necesară în hrana păsărilor pentru dezvoltarea muşchilor şi a

penajului.

In tabelul 11 este redat conţinutul în aminoacizi al furajelor.

Unităţi de apreciere ale substanţelor azotate

Pentru rumegătoare s-au propus noi unităţi de apreciere ale substanţelor azotate -
P.D.I.

Prin acest sistem se are în vedere faptul că valoarea azotată a unui furaj sau raţii este
dată de cantitatea de aminoacizi reali absorbiţi la nivelul intestinului care depinde de
următorii factori:

- conţinutul furajelor în proteină, care nu este degradată la nivelul porţiunii

stomacale şi care este absorbită în intestinul subţire;

- conţinutul furajelor în substanţe azotate fermentescibile, respectiv a

substanţelor azotate neproteice, degradate în prestomace, în amoniac care, apoi, este
utilizat de către biocenoze pentru sinteza componentelor proprii;

- cantitatea de energie disponibilă în prestomace pentru sinteza microbiană.

Propunerea acestui sistem s-a făcut în urma constatării faptului că nivelul

energetic al raţiilor influenţează, într-o măsură foarte mare, cantitatea de aminoacizi

care ajunge şi se absoarbe la nivelul intestinului subţire. Din aceste motive trebuie
realizat un echilibru al raţiilor între conţiutul de energie şi conţinutul de azot.
SUBSTANŢELE AZOTATE.

MATERIALE DE CONSTRUCŢIE ALE ORGANISMULUI

Şl DE SINTEZĂ A PRODUCŢIILOR SALE

Nevoile azotate ale animalelor

A. Substanţele azotate. Elemente plastice

Principalul lor rol îl au în sinteza de proteine. Pornind de la glucide, produse prin

fotosinteză şi din substanţele azotate din sol, planta elaborează aminoacizi apoi
proteinele vegetale. Aminoacizii se folosesc la sinteza proteinelor animale. Aceste
substanţe care modelează organismul, sunt elemente plastice.

Rolul secundar al substanţelor azotate este furnizarea de energie. Atunci când

cantitatea de aminoacizi absorbiţi depăşeşte posibilităţile de sinteză ale proteinelor
de către organism, excesul este degradat la energie sau transformat în grăsime.
Azotul provenit din acest catabolism este eliminat sub formă de uree prin urină.
Deoarece substanţele azotate sunt întotdeauna mai scumpe decât glucidele, această
degradare este neeconomică şi pune în pericol sănătatea animalului (enterotoxiemie,
mamite, congestii).

Cele două aspecte ale alimentaţiei azotate, cantitate şi calitate, raţia administrată
animalului trebuie să asigure:

- o cantitate suficientă de substanţe azotate în raport cu energia redată de raportul

substanţe azotate / energie sau SAD/UF;

- o anumită proporţie din fiecare aminoacid; în cazul carenţei unuia sau mai multor
aminoacizi, ceilalţi vor fi reutilizaţi şi degradaţi până la energie cu producerea de
grăsimi.

B. Nevoile cantitative de substanţe azotate pentru întreţinere şi producţie

Proteinele sintetizate, pornind de la aminoacizii rezultaţi din digestie, au multiple

destinaţii:

- unele reînnoiesc sau repară celulele organismului, la care uzura este permanentă,
asigurând sinteza vitaminelor, a diastazelor, a hormonilor şi anticorpilor şi asigură
nevoile azotate de întreţinere;

- altele asigură înmulţirea şi creşterea noilor celule şi reprezintă nevoile de creştere;

- o altă parte participă la mecanismele de reproducţie şi asigură dezvoltarea fetusului
şi satisfac nevoile azotate ale reproducţie şi gestaţiei;

- altele sunt întrebuinţate la sinteza producţiilor bogate în proteine: laptele, ouăle,

lâna şi constituie nevoile azotate de producţie.

C. Nevoile calitative

Aminoacizii se clasifică în: esenţiali sau neesenţiali. Cei 21 de aminoacizi sunt clasificaţi
după gradul mai mare sau mai mic al organismului de a fi înlocuit în cazul în care
lipseşte din alimentaţie.

Aminoacizi esenţiali a căror sinteză este imposibilă sau foarte dificilă pentru organism,
trebuie să se găsească în raţie. Carenţa atrage întârzieri de creştere.

AMINOACIZI NEESENŢIALI AMINOACIZI ESENŢIALI

Aminoacizi monocarboxilici şi monoaminafi

Glicocol Treonina
A lan i na Valina
Serina Leucina
lzolcucina
Aminoacizi cu sulf
Cistina Metionina
Cisteina
Aminoacizi dicarboxilici şi monoaminafi
Acidul aspartic
Acidul glutamic
Aminoacizi şi diaminaţi
Ornitina
monocarboxilici Lizina
Arginina
Citrulina
Aminoacizi ciclici
Tirozina Fenilalanina
Prolina Histidina
Triptofanul
Aminoacizi neesenţiali a căror sinteză este uşor de realizat în organism sau din contră
pot fi uşor elaboraţi pornind de la alţi aminoacizi.

La monogastrice este necesar să fie toţi aminoacizii esenţiali şi cea mai mare parte din
cei neesenţiali. La porci, la păsări şi la viţeii sugari, randamentul sintezei de proteine
destinate formării muşchilor şi ouălor, depinde de proporţia optimă a
fiecărui aminoacid necesar la sinteza acestor proteine. Dacă prezenţa în raţie a
aminoacizilor esenţiali este obligatorie, este valabil şi pentru cea mai mare parte a
aminoacizilor neesenţiali. Viteza sintezei aminoacizilor importanţi, la animalele cu
producţii mari, poate fi mai mică decât ritmul utilizării lor. Problema alimentaţiei
azotate a monogastricelor începe prin determinarea destul de precisă a necesarului
de aminoacizi pentru creştere şi mai ales conţinutul fiecăruia dintre aminoacizi.

Rumegătoarele, care au o bogată floră microbiană, sunt mai puţin expuse la carenţe
în aminoacizi esenţiali. Rumegătoarele şi într-o măsură mai mică alte erbi-vore
primesc cantitatea necesară de substanţe azotate reprezentate de aminoacizi
esenţiali sau neesenţiali: flora lor microbiană Ie dau în mod continuu, sintetizân-du-i
din amoniacul ieşit de la degradare, în rumen, a substanţelor azotate proteice sau
neproteice. Nu trebuie să subapreciem această activitate a florei microbiene a
rumenului, de a transforma substanţele azotate neproteice (cum ar fi ureea) în pro-
teine cu mare valoare biologică. Această activitate este limitată, mai ales la animalele
cu producţii mari şi nu trebuie neglijat aspectul calitativ al alimentaţiei azotate pentru
bovine: o alimentaţie care are furaje diferite, completată cu cereale, turte sau
leguminoase, ajută la sănătatea şi producţiile rumegătoarelor.

Aporturile azotate ale raţiei

A. Aportul cantitativ al substanţelor azotate în echilibru cu energia 1. Unităţile

clasice de măsură pentru substanţele azotate. Ca şi pentru energie, unităţile de
măsură pentru substanţele azotate se impun pentru a putea aprecia nevoile
animalelor şi valoarea alimentelor. Unitatea de măsură este Gramul sau se mai poate
folosi procentul din aliment, raportate la o valoare:

- Substanţe Azotate Totale SAT: se obţin înmulţind conţinutul în azot orga

nic al alimentului, determinat prin metoda Kjeldal, cu coeficientul 6,25. Se admite
deci că toate substanţele azotate, dozate în acest mod, conţin 16% azot. Conţinutul
în azot al proteinelor, nu este foarte exact, dar este uşor de lucrat.

SAT = N total x 6,25

Prin substanţe azotate totale se înţelege: substanţe proteice (proteine, polipep-tide,

aminoacizi liberi) şi substanţe azotate neproteice (amide, săruri amoniacale).

- Substanţe proteice brute SPB: sunt reprezentate de proteine, polipeptide,

aminoacizi liberi din care se exclud substanţele azotate neproteice

SPB = SAT - SA neproteice

Pentru dozarea lor se cere o muncă laborioasă şi deci se face mai rar. Conţinutul în
substanţe azotate ale alimentelor din comerţ este scris pe etichetă şi adesea exprimat
în substanţe proteice brute. Această denumire este improprie, deoarece este vorba
despre substanţe azotate totale. Dar această confuzie este de mică importanţă,
deoarece alimentele concentrate pe bază de cereale, turte şi de produse de origine
animală, conţin 90% azot sub formă proteică. Pentru făina de carne se deduce azotul
amoniacal din azotul total înainte de calculul proteinelor brute (PB). Se înlocuieşte
adesea pentru păsări una din aceste unităţi (SAT sau SPB). deoarece măsurile
digestibilităţii sunt greu de determinat pentru aceste animale, pentru care nevoile
calitative sunt mult mai importante decât cantitatea de substanţe azotate digestibile
SAD.

- Substanţele Azotate Totale Digestibile sau Substanţe Azotate Digestibile

SAD: Reprezintă partea digestibilă a substanţelor azotate totale SAT:

SAD = SAT x CUD a substanţelor azotate a alimentului

unde CUD este coeficientul de utilizare digestivă.

CUD este diferit pentru bovine şi pentru porci, valoarea în SAD a unui aliment este
puţin diferită pentru bovine şi pentru porci.

- Substanţe Proteice Digestibile SPB: Reprezintă partea digestibilă a sub

stanţelor proteice brute SPB

SPB = SPB x CUD a substanţelor proteice din aliment.

Această măsură, frecvent scrisă pe etichetele alimentelor concentrate, este practic

egală pentru aceste alimente cu valoarea exprimată în SAD, deoarece cea mai mare
parte a substanţelor azotate sunt proteice. Se folosesc unităţile următoare:

- pentru păsări - g de SAT sau de SPB;

- pentru porci - g de SAD;

- pentru bovine - g de SAD.

Pentru porci şi bovine, cele două valori sunt diferite pentru acelaşi aliment. Pentru
alimentele concentrate şi pentru toate animalele se utilizează, de asemenea, g de
SPD, ştiindu-se că pentru aceste alimente SAD este diferit de SPD.

2. Raportul substanţe azotate/ energie şi evoluţia sa

a. Raportul SAD/UF pentru rumegătoare şi porci este o valoare folosită continuu în

calculul raţiilor pentru bovine, porci şi ovine:

- serveşte la caracterizarea nevoilor animalelor: este suficient să examinăm

tabelele pentru cerinţele nutritive, pentru a observa că raportul SAD/UF pentru
nevoile unui animal este din ce în ce mai ridicat;
- dacă animalul este tânăr, creşterea osoasă şi musculară necesită multe substanţe
azotate. Dacă animalul îmbătrâneşte îngrăşarea, necesită mai multă energie şi mai
puţine substanţe azotate;

- dacă producţia de lapte este mare: raportul SAD/UF al nevoilor de întreţinere este
mic (aproximativ 80) raportul SAD/UF al nevoilor de producţie este ridicat (150). Este
evident că pentru o vacă care produce lapte raportul SAD/UF al nevoilor sale trebuie
să se apropie de 150;

- serveşte, de asemenea, pentru a caracteriza alimentele şi raţiile; comparând

raportul SAD/UF pentru un aliment cu raportul SAD/UF al nevoilor unui animal, se
observă imediat dacă alimentul singur poate acoperi nevoile unui animal, dacă
necesită completare sau prin raportul SAD/UF particular mai mic sau mai mare
serveşte ca şi complement pentru o raţie neechilibrată.

b. Raportul Calorii/ Proteine (C/P), utilizat în calcularea raţiilor pentru păsări, respectă
echilibrul energie/ substanţe azotate. Acest raport C/P are următoarea formulă:

C/P = (Calorii metabolizabile/kg aliment)/ % din SAT în aliment

Serveşte pentru caracterizarea nevoilor animalelor dacă alimentele sau raţia

destinată le satiface.

3. Noile unităţi de măsură a substanţelor azotate

a. Sistemului SAD

- sistemul SAD nu ţine cont de solubilitatea substanţelor azotate. Pentru

rumegătoare, conţinutul unui aliment în SAD măsoară cantitatea de azot x 6,25 care
dispare în tubul digestiv. Este diferenţa dintre SAT şi SA nedigestibile solide. Dar
această cifră este falsă în măsura în care o parte importantă din SAT, după degradare
la amoniac în rumen, trece în sânge şi este eliminat prin urină. Aceasta se întâmplă în
cazul raţiilor bogate în azot fermentabil (azot solubil) şi prea sărace în energie:
sintezele microbiene sunt insuficiente pentru a transforma tot acest azot în amino-
acizi. Adevărata valoare azotată a unei raţii este reprezentată de cantitatea reală de
aminoacizi absorbiţi în intestin şi care depinde de:

- conţinutul alimentului în proteine care traversează stomacul fără a fi degradate şi

absorbite de intestinul subţire;

- conţinutul alimentului în substanţe azotate fermentabiie (substanţe azotate

neproteice degradate la amoniac în rumen şi care servesc la sinteza microbilor, Ia
care se adaugă partea din proteine care se transformă până la acelaşi produs);

- de cantitatea de energie disponibilă în rumen pentru sintezele microbiene.

Această deficienţă a SAD apare bine în exemplul următor: conţinutul în SAD a
gramineelor este cuprinsă între 7,6-14%. Dar ele provoacă formarea unei cantităţi
mari de amoniac insuficient utilizat în rumen (este cazul animalelor care consumă
iarbă fără a avea completare energetică), cantitatea de substanţe azotate absorbite în
intestin este mai mică în cazul ierbii foarte fertilizate decât în cazul ierbii puţin
fertilizate.

- sistemul SAD nu ţine cont de raportul energetic al raţiei: dacă se dă amidon

alături de regimul de bază, nu se modifică aşa de evident conţinutul în SAD, dar se
creşte considerabil sinteza aminoacizilor în intestin. De unde interesul pentru un
bun echilibru Energie/azot, dar este necesar de a elabora noi norme azotate care ţin
cont de cantitatea de energie disponibilă în aliment sau în raţie.

b. Principiul sistemului PDI: Aporturile alimentare şi nevoile azotate ale

rumegătoarelor sunt exprimate în grame de proteine real digestibile de intestinul
subţire, PDI. care sunt suma a două fracţiuni:

- proteinele alimentare digestibile în intestinul subţire, PDIA. fracţiune din proteinele

alimentare care au scăpat de degradarea microbiană din rumen;

- proteinele microbiene digestibile în intestinul subţire, PDIM, sintetizate pornind de

la amoniac şi de la aminoacizii proveniţi din degradarea componentelor azotate
fermentabile.

Fiecare aliment este caracterizat de o valoare PDIA şi de două valori pentru PDIM:

- PDIME: valoare PDIM care exprimă conţinutul în energie fermentabilă în rumen,

conţinut proporţional cu procentul SOD;

- PDIMN: valoare PDIM care exprimă conţinutul în substanţe azotate fermentabile în

rumen.

în noile tabele INRA PDIME şi PDIMN nu figurează: la aceste două valori se adaugă
valoarea PDIA. Valoarea azotată a alimentului este definită prin două valori (şi, în plus,
este dată şi SAD) PDIE şi PDIN

PDIE = PDIA + PDIME PDIN = PDIA + PDIMN

c. Modul de calcul al valorilor PDI a alimentelor. Mai multe formule permit

obţinerea valorilor PDIE şi PDIM pornind de la următoarele analize:

- conţinutul în azot;

- conţinutul în substanţe organice şi digestibilitatea care dau SOD;

- solubilitatea substanţelor azotate (S) şi digestibilitatea reală (dr).

Se calculează cu formulele:

SAT = N (g/kg SU) x 6,25

PD1A (g/kg SU) = SAT (g/kg SU) x (1-S) x 0,65 x dr

unde 0,65 reprezintă procentul 65% de substanţe azotate insolubile care nu pot fi
degradate în rumen.

PDIME (g/kg SU) = 135 x 0,80 x 0,70 x SOD (kg) = 75,6 SOD (kg/ kg SU)

(cantitatea de proteine sintetizate de un kg de SOD este estimată Ia 135 g, din care

80% se găsesc sub formă de proteine adevărate, coeficientul de digestibilitate 70%).

PDIMN (g/ kg SU) = (SAT (g) - SAT(g) x (1-S) x 0,65) x 0,80 x 0.70 « = SAT (g)
(0,196 + 0,364 S)

Valorile PDIE şi PDIN derivă din aceste calcule şi anume:

PDIE = PDIA + PDIME PDIN =

PDIA + PDIMN

B. Aportul calitativ. Raţiile pentru monogastrice şi raţiile pentru rumegătoare

1. Valoarea biologică, caracteristică a substanţelor azotate alimentare, se

numeşte valoare biologică VB a unei substanţe azotate alimentare raportul dintre
azotul reţinut şi azotul absorbit

VB = (N reţinut/ N absorbit) x 100

Azotul absorbit este o parte a azotului digestibil al raţiei, iar azotul reţinut este
diferenţa dintre azotul absorbit şi azotul eliminat prin urină. Azotul eliminat este acel
azot care a servit la sinteza proteinelor şi a fost degradat la energie, cu formarea de
uree. Un aliment azotat are o valoare biologică cu atât mai mare cu cât proporţia de
aminoacizi pe care o conţine corespunde celei care necesită sinteză de proteine în
organism.
 2. Pentru monogastrice, valoarea biologică este de mare importanţă. Cunos
când nevoile animalelor pentru fiecare aminoacid, fabricanţii de furaje pentru ani
male pot realiza alimente ..complete" sau „complementare furajelor fermierilor"
care răspund cu precizie acestor nevoi. Trebuie reţinute trei reguli simple care se
aplică la alimentaţia azotată a monogastricelor:

- alimentele de origine animală (făină de carne, de peşte, produse lactate)

conţin substanţe azotate de mare valoare biologică;
- varietatea mare a compoziţiei alimentelor permite evitarea carenţelor în
aminoacizi. De aceea se observă interesul utilizării amestecurilor de cereale decât
numai una dintre ele. Este valabil pentru turte şi şroturi;
- depăşirea cantităţii de substanţe azotate ale raţiei în raport cu nevoile
constituie adesea o siguranţă, cu toate că nu mai este acelaşi echilibru al raţiei în
aminoacizi.
3. Pentru rumegătoare, din contră, valoarea biologică a substanţelor azotate
este în general mai puţin esenţială. Deoarece flora microbiană a rumegătoarelor,
care este mai eficace la bovine decât la ovine, începe să degradeze o parte din sub
stanţele azotate proteice sau neproteice, dozarea precisă a aminoacizilor este mai
puţin importantă. Se poate administra până la o treime din raţia azotată sub formă
de uree. Exigenţele bovinelor, în ce priveşte cantitatea de azot, se apropie de cele
ale monogastricelor:

- pentru viţei, mai ales înainte de înţărcare. Laptele şi concentratele le aduc

substanţe azotate variate, cu o bună valoare biologică;
- pentru vacile cu producţie mare. Concentratele pe bază de turte şi de cereale
în amestec le aduc aminoacizii disponibili rapid.
Deci, pentru aceste animale se caută:

- să se ridice la maxim sinteza de proteine microbiene prin raţii variate, bine

echilibrate în energie şi în azot;
- să se utilizeze alimente complementare bogate în substanţe azotate nefer-
mentabile, deci mai puţin solubile. Se observă interesul pentru turtele de soia care
conţin 70-80% substanţe azotate insolubile. în comparaţie cu turtele de arahide care
conţin 15-20%. în acelaşi scop, se caută tratamente industriale care să facă substanţele
azotate mai puţin solubile, crescând valoarea PDIA la 40-50%.
în acest sistem, cerinţele azotate ale rumegătoarelor sunt exprimate în g pro-
teină real digestibilă în intestinul subţire P.D.I. (proteină digestibilă în intestin), care
rezultă din însumarea a două componente.
 Valorile P.D.I. se obţin pornind de la 4 caracteristici, proprii fiecărui nutreţ (INRA,
1987):

- conţinutul în proteină brută (PB);

- degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen (DT);
- conţinutul ruminal în substanţă organică fermentescibilă (SOF);
- digestibilitatea reală a aminoacizilor de origine alimentară în intestinul
subţire (dr).

Conţinutul în PB se determină prin metoda Kjeldahl sau se extrage din tabele.

Degradabilitatea teoretică a proteinei din rumen a fost stabilită, pentru

principalele nutreţuri, folosind metoda săculeţilor ruminali şi este prezentată în tabelul
12 (alături de digestibilitatea reală a aminoacizilor de origine alimentară în intestinul
subţire).

Conţinutul ruminal în substanţă organică fermentescibilă se stabileşte conform

următoarei relaţii:

SOF (g/kg SU) - SOD - PB (1-DT) - GB - PF

unde: SOD = substanţă organică digestibilă; GB = grăsimea

brută; PF = produşii de fermentaţie din silozuri (tabelul
13).

Tabel 12. Degradabilitatea teoretică (DT) a proteinei din rumen

si digestibilitatea reală (dr) a proteinei alimentare în

intestinul subţire (după INRA, 1998)

Nutreţuri DT Dr Nutreţuri DT Dr

1 2 3 1 2 3
Ovăz 0.78 0.95 Şrot de floarea-soarelui 0,77 0,85
Grâu 0,74 0,95 Şrot de germeni porumb 0,52 0,85
Porumb 0,42 0,95 Coji soia 0.54 0,70
Orz 0.74 0,85 Pulpă uscată citrice 0.66 0,80
Triticale 0,76 0,95 Pulpă struguri 0,15 0,25
Tărâţe grâu 0,76 0,95 Pulpă tomate 0,55 0,80
Borhot porumb 0,50 0,85 Făină peşte 0,45 0,85
Gluten porumb 0,69 0.85 Făină carne 0,50 0.80
Rapiţă 0.90 0,60 Făină pene 0,20 0.70
 continuare tabel 12

1 2 3 1 2 3
Bob 0,86 0,60 Pulpă sfeclă 0.48 0,70
In 0,80 0,60 Lucerna deshidratată
deshidratată 0.60 0.70
Lupin 0.95 0.60 Nutreţuri verzi 0.73 0.75
Mazăre 0,90 0,80 Fân graminee 0.66 0.70
Soia 0.90 0.85 Fân lucerna 0,66 0.75
Soia extrudată 0.49 0.85 Siloz graminee 0,78 0.60
Floarea-soarelui 0,90 0,90 Siloz lucerna 0.78 0,60
Şrot arahide 0.73 0.85 Semisiloz graminee 0,75 0.60
Şrot rapiţă 0.71 0.80 Semisiloz lucerna 0,75 0.55
Şrot in 0,62 0.85 Siloz porumb 0,72 0,70
Şrot soia 0,62 0,90 Silozuri cu conservanţi 0,70 0.60
Şrot bumbac 0,58 0,60 Paie, plevuri 0.60 0,70

Tabel 13. Valorile reţinute pentru produsii de fermentaţie (PF) din silozuri,

in vederea calculării SOF (g/kg SU)

(după INRA, 1998)

Specificare Silozuri fără Silozuri cu Semisilozuri

conservanţi conservanţ
Dactylis glomerata 115 i 95 80
Pajişti naturale 140 85 80
Raigras englez 155 100 80
Raigras italian 165 95 80
Lucerna 155 80 80
Trifoi roşu 140 85 80
Alte graminee 150 90 80
Porumb: 25% SU 125 X X
30% SU 100 X X
X X
> 30% SU 80

Determinarea valorii PDIN

PDIN (g/kg SU) = PDIA + PDIMN

unde

PDIA = proteina digestibilă în intestin de origine alimentară

PDIMN = proteina digestibilă în intestin de origine microbiană, permisă de

conţinutul în azot

PDIA (g/kg SU) = PB x (1-DT) x 1,11 x dr (1.11 reprezintă proporţia substanţelor

nedegradate în rumen, faţă de cea calculată pornind de la DT)
 PDIMN (g/kg SU) = PB x [1-1,11 (1-DT)] x 0,9 x 0,8 x 0.8 (se consideră că
substanţele azotate, degradate în rumen, sunt captate în proporţie de cea 90%,
servind la fabricarea de substanţe azotate microbiene, conţinând 80% proteine (AA)
cu o digestibilitate de 80%).

Determinarea valorii PDIE

PDIE (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8

(se consideră că microorganismele sintetizează, în medie, 145 g substanţe proteice

pe kg de SOF, cu 80% AA şi cu 80% digestibilitatea acestora).

Complementar celor prezentate mai sus, în figura 8, este redată schema deter-
minării valorilor PDIN şi PDIE (după INRA, 1987).

SUBSTANŢE ENERGIE
AZOTATE
Degradare
Substanţe
1
Substanţe
Substanţe
azotate organice
azotate
degradate0,9 1
fermentare
Captare SOF *0,145 Eficacitate
nedegradate
1
Substanţe
1
Substanţe
a sintezei

azotate azotate
Conţinut în degradate microbiene
N amin ic 0,8 1,0 0.8
Digestibilitate
reală în dr 0,5-0,9 0,8
subţire
1 \ IA PDIM
E
P
PDIM
D
N

PDIN PDIE

Fig. 8. Schema determinării valorilor PDIN si PDIE

 Posibilităţi de îmbunătăţire a valorii biologice a proteinei
din nutreţuri

Cunoscând importanţa deosebită a valorii biologice a proteinelor pentru nutriţia

animală, se poate recurge la diferite mijloace de îmbunătăţire a acesteia.

A. Alcătuirea de amestecuri în proporţii variate

Amestecurile de nutreţuri cu un conţinut de proteine cu valoare biologică

ridicată şi nutreţuri cu proteină cu valoare biologică mai scăzută conduc la creşterea
valorii biologice a proteinei mai mult decât media celor două nutreţuri. Astfel, un
amestec de 3 părţi porumb, cu valoare biologică de 61, şi o parte lapte, cu valoare
biologică de 88, va avea valoarea biologică de 76, deci superioară mediei 67. Acest efect
favorabil este atribuit unui factor proteic animal (A.P.F.) pe care-1 conţin proteinele
animale şi care ridică valoarea biologică a proteinelor vegetale. Acelaşi efect favorabil
îl are şi vitamina B 12 , care este un factor activ al A.P.F.

B. Adăugarea de aminoacizi sintetici în amestecurile de

nutreţuri vegetale

Introducerea inetioninei sintetice în proporţie de 6% în raţia porcilor, a deter-

minat creşterea valorii biologice a proteinelor vegetale de la 75,6 la 92,6.

C. Prepararea nutreţurilor prin diferite procedee

Tratarea termică. In cazul boabelor de leguminoase, aceasta determină

creşterea valorii biologice a proteinei până la dublarea acesteia. Astfel, în cazul boa-
belor de soia, tratamentul termic a înlăturat inconvenientele înregistrate în cazul
administrării făinii de soia netratate.

Efectele nefavorabile ale proteinei din făina de soia netratată sunt explicate în
mai multe moduri:

- incapacitatea fermenţilor digestivi de a elibera din complexul proteic toţi

aminoacizii esenţiali;
- proteina din soia are un conţinut mai scăzut în metionină (adăugarea de
metionină sintetică în amestecurile cu soia netratată asigură creşterea normală a
tineretului);
- metionină şi cistina din soia nu pot fi utilizate decât în mică măsură (după
tratamentul termic se asigură o utilizare mai bună a celor doi aminoacizi).
 în făina de soia crudă şi în alte leguminoase sunt prezenţi şi inhibitori ai tripsinei
şi hemaglutinine.

Soia crudă administrată animalelor, pe lângă scăderea secreţiei de tripsină în

primul interval de timp şi creşterea acesteia la valori de peste 3 ori după 6 ore. deter-
mină o hipertrofie a pancreasului şi creşterea activităţii secretorii a acestuia. Este puţin
probabil că efectul negativ al soiei crude asupra creşterii s-ar datora unei pro-teolize
insuficiente.

Există şi ipoteza conform căreia influenţa nefavorabilă a inhibitorilor de tipsină

s-ar datora unei eliminări masive de aminoacizi endogeni prin materiile fecale, ca
urmare a unei secreţii excesive de enzime generată de stimularea pancreasului de către
inhibitori.

Din soia crudă s-a izolat şi o fracţiune proteică care are proprietatea de a aglutina
globulele roşii, denumită soină sau hemaglutinină. Se pare că efectul nefavorabil al
soiei crude asupra creşterii şi dezvoltării s-ar datora reducerii apetitului animalelor şi
nu acţiunii toxice ale acestor fracţiuni. Efectele nefavorabile ale soiei asupra
organismului pot să fie diminuate prin tratamente fizice (opărire. căldură uscată,
autoclavare, toastare), tratamente chimice (acizi minerali, bicarbonat de sodiu) şi
tratamente biologice.

Drojduirea nutreţurilor face parte din procedeele biologice şi conduce la

creşterea valorii biologice a proteinelor din grăunţe, şi, deci, la îmbunătăţirea calităţii
acesteia.

In cazul rumegătoarelor, ridicarea valorii biologice a nutreţurilor se realizează

prin fiziologia digestiei simbionţilor de la nivelul prestomacurilor care pun la dispoziţia
organismului o cantitate importantă de proteină cu valoare biologică ridicată.
 IMPORTANŢA VITAMINELOR ÎN NUTRIŢIA ANIMALELOR
Vitaminele au un rol deosebit de important în toate procesele de metabolism,
influenţând în mod deosebit creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi producţia
animalelor.

In organism, participă la formarea unor enzime şi hormoni.

Cerinţele de vitamine sunt dependente de: specie, vârstă, stare fiziologică,

condiţii de creştere, producţie. Insuficienţa lor în organism sau prezenţa lor într-o
cantitate prea mare poate să genereze vitaminozele: avitaminozele, hipovita-minozele
şi hipervitaminozele. Frecvent se întâlnesc stările de hipovitaminoze, generate de
diferite cauze exogene (aport insuficient de vitamină din raţii) sau endogenă, diferite
stări patologice (boli febrile, stări diareice). Se mai cunosc şi alte cauze cum ar fi
prezenţa în raţia animalelor a unor antivitaminc.

Clasificarea vitaminelor în funcţie de modul (de substratul) în care se dizolvă:

- vitamine liposolubile (solubile în grăsimi şi solvenţi organici), categorie în care

intră vitaminele A, D, E, K, F;
- vitamine hidrosolubile, care se dizolvă în apă, în care intră complexul vita-
minelor B şi vitamina C.
Metabolismul vitaminelor comportă aceleaşi etape generale ca şi celelalte
principii nutritive. Prin digestie, vitaminele sunt eliberate din combinaţiile în care se
găsesc în nutreţuri sau sunt transformate din precursori.

Mecanismul de absorbţie al vitaminelor este dependent de proprietăţile lor:

- vitamina A, datorită labilităţii sale în mediu, poate fi distrusă în stomac;

- tiamina este uşor insolubilizată prin absorbţia pe precipitate în tubul
digestiv;
- vitaminele din grupa B pot fi utilizate de microorganisme şi în mod deosebit
de levuri, fiind astfel sustrase resorbţiei intestinale;
- tiamina este dedublată în fracţiuni inactive de tiaminazele conţinute în unele
specii de peşti.
Flora intestinală sintetizează unele vitamine: vitaminele din grupa B, K, care sunt
utilizate de către organismul gazdă.

Vitaminele oxidabile (vitamina A) sunt protejate de alte vitamine, care prezintă

aceleaşi proprietăţi antioxidante (tocoferolii).

Absorbţia vitaminelor se face în funcţie de proprietăţile lor:

- vitaminele liposolubile se absorb concomitent cu lipidele;

- vitaminele hidrosolubile se absorb la fel ca şi glucidele şi aminoacizii;
- tiamina este, probabil, fosforilată:
- provitaminele A - carotenoizii - sunt, în mare parte, transformaţi în vitamina
A la nivelul mucoasei intestinale.
Vitaminele liposolubile sunt depozitate în ficat şi ţesutul adipos, vitaminele
hidrosolubile nu sunt, în general, stocate de organism şi ele trebuie asigurate în
pennanenţă în raţie. Eliminarea vitaminelor din organism: cele liposolubile prin bilă,
lapte şi foarte rar prin urină; cele hidrosolubile, în mod frecvent prin urină şi uneori
prin lapte.

Conţinutul nutreţurilor în vitaminele B este redat în tabelul 14.

 Vitamina A
Vitamina A se găseşte sub mai multe forme:

- vitamina A,, prezentă în cantitate mare în corpul animalelor marine, dar care
se poale obţine şi prin sinteză;
- vitamina A2. prezentă în corpul peştilor de apă dulce, este mai puţin activă
decât vitamina A,.
în funcţie de acţiunea sa în organism, vitamina A se mai numeşte axeroftol.
vitamina anticheratomalacică. antiinfecţioasă şi antixeroftalmică.

Un rol important în nutriţia animalelor îl au precursorii vitaminei A, respectiv

carotenii: alfa, beta şi gamma. Dintre aceştia, mai important este beta carotenul, care
se găseşte în cantităţi mai mari şi care prin scindare dă naştere la două molecule de
vitamina A.

Rezervele de vitamina A se realizează în ficat, de unde sunt mobilizate în funcţie

de aportul alimentar.

H3C CH,

\ /

H2C C — CH=CH — C=CH — CI1=CI1 — C=CII - CI l2OII

II2C C-CH3 CH3 CH,

GH2
vitamina A

CH, CU.

H2C C — CH=CH=0

H2C C CH,

C CH3

P-iononă

Din punct de vedere chimic este vorba de un alcool. C20I I,(lO. având un ciclu de
biononă şi un lanţ lateral format din resturi de izopren terminat cu o grupare hidroxil
primară.
 CH2=C-CH=CH2 =CH-C=CH-CH=

CH3 CH3

izopropen (p-metilbutadien) rest de izopropen

Vitamina A intervine în majoritatea proceselor fiziologice din organism:

- în mecanismul vederii: retina conţine de 35 de ori mai multă vitamina A decât

ficatul. Se găseşte sub formă de retinină, care prin combinaţia cu o proteină - opsina -
formează rodopsina, reacţia fiind reversibilă. Sub influenţa luminii, rodopsina este dis
trusă, fiind necesar un aport permanent de vitamina A. Din aceste motive, un prim efect
al carenţei în vitamina A îl constituie diminuarea acuităţii vizuale în ambianţa cu lumi
nozitatea mai redusă - ambliopia crepusculară - nectalpia - hemeralopia.

în hipovitaminoza mai severă sau în avitaminoză sunt afectate şi epiteliile

conjunctivale, conducând la xeroftalmie, motiv pentru care vitamina A se mai numeşte
şi vitamină antixeroftalmică.

Determină cheratinizarea la nivelul ochiului, denumindu-se vitamina

anticheratomalacică. în lipsa vitaminei A, leziunile oculare se instalează primele.

- în protecţia epiteliilor - este numită şi vitamina menţinerii integrităţii

epiteliilor. Carenţa sau absenţa sa determină tulburări şi leziuni la nivelul epiteliilor
interesate; hipercheratoza foliculară, xeroftalmie şi cheratomalacie, blefarită, bron-
hopneumonie, calculi vezicali, avorturi, calpokeratoză, hipercheratinizarea epider-
mului etc.

Vitamina A stimulează dezvoltarea, regenerarea şi multiplicarea epiteliilor,

inclusiv activitatea secretorie a acestora. Intervine şi în dezvoltarea epiteliului gin-gival
şi al hrănirii dinţilor.

- este un important factor antiinfecţios, fiind denumită şi vitamină antiin-

fecţioasă.

Hipo- şi avitaminoza A intervin în acest sens, prin scăderea rezistenţei locale la

nivelul epiteliilor, crearea de porţi de intrare şi prin reducerea secreţiei de lizo-zim,
care este un factor chimic cu afecţiune antimicrobiană nespecificâ.

Carenţa de vitamina A favorizează apariţia şi evoluţia bolilor infecţioase ai căror

agenţi etiologice au tropism faţă de mucoase: colibaciloze, salmoneloze, enterite
virotice şi altele.

- intervine în creştere şi dezvoltare, atât în perioada intrauterină, cât şi în cea

extrauterină.

In carenţa de vitamină A se produc modificări ale oaselor şi cârtilagiilor, iar

remedierea acestora se face prin suplimentarea raţiei cu vitamina A (caroten) sau pe
cale medicamentoasă.

- intervine în procesul restituţional, respectiv de refacere a ţesuturilor dis

truse: plăgi, arsuri şi alte leziuni a căror vindecare este grăbită de prezenţa
vitaminei A.
 - are un rol important în procesul de hematopoeză. Carenţa de vitamina A
conduce ia scăderea numărului de hematii/mm3 de sânge, precum şi la scăderea
încărcăturii în hemoglobina a acestuia. în paralel, se produce şi limfocitoza, influen
ţând, şi pe această cale, rezistenţa generală şi specifică a organismului.

Vitamina A intervine şi în calcificarea scheletului şi a organismului,

condiţionează metabolismul tuturor substanţelor nutritive şi influenţează funcţia de
reproducţie atât la reproducătorii masculi, cât şi la femele. La reproducătorii masculi,
carenţa determină modificări în structura tubilor seminiferi, sistarea spermato-
genezei şi diminuarea instinctului sexual. La femele, reduce procentul de fecunditate
şi determină resorbţia fetuşilor, avorturi, obţinerea de produşi neviabili.

Vitamina A influenţează şi dezvoltarea sistemului nervos. Carenţa sa conduce la

tulburări de echilibru (ovine, bovine, porcine), generate de leziuni labirintice şi
cohleare, degenerări medulare, precum şi compresiuni pe nervul optic şi nervii
cranieni.

Prin aceste consecinţe multiple şi complexe asupra organismului animal.

carenţa de vitamina A influenţează negativ producţiile animaliere şi mai ales pe cele
dependente direct de funcţionarea epiteliilor, lapte, ouă.

Unele simptome generate de hipovitaminoza A sunt caracteristice pentru toate

speciile de animale, altele sunt specifice.

Vitamina A intervine şi în funcţionarea glandelor endocrine şi în sinteza de

hormoni. Transformarea carotenului în vitamina A este dependentă şi direct pro-
porţională de activitatea tiroidei.

Un rol important îl joacă vitamina A şi în funcţiile sexuale. Fertilitatea, puterea

sexuală, motilitatea spermatozoizilor, desfăşurarea normală a gestaţici sunt
dependente de nivelul vitaminei A din sânge şi din ficat. Vitamina A participă la sinteza
progesteronului şi a hormonilor corticosuprarenali.

Hipervitaminoza A nu se întâlneşte la animalele de fermă. Excesul de carotenoizi

din nutreţuri poate conduce la colorarea în roşu-oranj a mucoaselor.

La copii se poate întâlni numai dacă se administrează doze zilnice de 50.000-

30.000 UI vitamina A sau ca urmare a consumului de ficat de urs polar sau focă, care
conţin concentraţii de 13-18.000 Ui/g ţesut proaspăt.

Hipervitaminoza A determină, ca efect secundar, carenţa în vitamina C.

Surse nutritive de vitamina A:

- nutreţuri de origine animală: uleiul de peşte, colostrul, laptele, ouăle şi ficatul;

 - surse de provitamina A: morcovi, nutreţuri verzi. Plantele leguminoase au
un conţinut mai ridicat de caroten. Conţinutul în caroten din plantele verzi creşte
până la înflorire, după care scade cu înaintarea în vegetaţie.

Provitaminele A şi vitamina A se distrug uşor sub acţiunea factorilor de mediu:

temperatura, umiditatea pH, factorii biologici.

Vitamina A se produce şi pe cale sintetică, şi se introduce în furajele combinate,

unde poate fi protejată în mai multe moduri:

- adăugarea de substanţe antioxidante naturale; tocoferoli, lecitină, xantofilă etc;

- încorporarea vitaminelor într-o peliculă de gelatină sau pectină - materiale
hidrosolubile.
Conţinutul furajelor în caroten este redat în tabelul 15.

Vitamina D

Este denumită şi vitamina antirahitică. în organismul animal se găseşte sub două

forme: vitamina D2, care ia naştere din precursorul său, ergosterolul. şi vitamina D3,
care ia naştere din 7-8-dehidrocolesterol.

Nutreţurile conţin cantităţi foarte mici de vitamina D.

Vitaminele D sunt substanţe cu schelet de ciclopentanoperhidrofenantren, deci

din grupul sterolilor, care prin activate capătă proprietăţi de vitamină D.
"•C C CH / CH-
CH=CH-Crl-CH :H3 .CH3
\ 3

CH

H0 \ /% S

CH2 CH

colesterol (C27H45OH)
 CH, CH,

CH I3 | 3
/CH3
CH2
CH CH-CH=CH-CH-CH
\.
CH,

H2C C CH2

CH3 | I I
C
\\ CH
.CH CH — CH2
-
H2C C
HO'
■c

CH, CH

ergosterol (provitamina D2)

c28H43OH

CH, CH,

CH-CH2-CH2-CH2-CH
CH,
\
y CH, CH,

H2C C CH

CH3 | CH,
CH2 I "CH
CH — CH,

H,C C C
HO'
"I I I
C C CH

\/% /

CH, CH
7-dehidro-colesterol-provitamina D,
 II HO- CH3 CH3 CH3

CH-CH2-CH2-CH-CH

CH I I
CII3

CH-, CH/
H,C \

: CH2

H2C

CH3 | CH2 I
CH
CH — CH,

' x!/ \ .
c c

■C C CH

CH2 CH

22-dihidro-crgosterol (provitamină D4)

Provitaminele D se caracterizează prin prezenţa grupei -OH în poziţia 3 în

nucleul A şi un sistem de duble legături în nucleul B în poziţiile 5-6 şi 7-8. Ceea ce le
diferenţiază este lanţul alifatic lateral care variază de la o provitamină la alta.

3 CH-,
CH-, CH CH3 -CH-CH2-CH2-CH2- .CH,
/
CH
-CH-CH=CH-CH-CH CH,

TH, colesterol

ergosterol

CH, CH2n5 XH,

CH, CH5 \
-CH-CH2-CH2-CH-CH s
CH3
I I /
t
-CH-CH=CH-CH-CH
sitosterol i
 CH3
gmasterol

CH,
 Pielea animalelor este bogată în provitamina D, care sub acţiunea radiaţiilor
solare (U.V.) se transformă în vitamina D, care se absoarbe în ţesuturi. Din aceste
motive, animalele întreţinute pe păşune în perioada de vară, nu suferă de hipo- sau
avitaminoza D.

Depozitarea vitaminei D are loc în ficat, rinichi, pulmoni, într-o perioadă de 1-14
săptămâni. La păsări, mecanismul de producere a vitaminei D este diferit. în sensul că,
precursorii acesteia sunt secretaţi de glanda uropigenă. iar pasărea îi împrăştie cu
ciocul pe suprafaţa penelor. După expunerea la radiaţia solară, se sintetizează vitamina
D, care, fie că se absoarbe prin piele, fie că este preluată de pe pene pe cale digestivă
(cu ciocul).

Laptele şi ouăle sunt sărace în vitamina D, concentraţia acesteia în aceste pro-

duse este dependentă de nivelul de expunere la radiaţii U.V. a animalelor şi păsărilor.

Eliminarea vitaminei D din organism are loc pe cale biliară.

Rolul biologic al vitaminei D

Vitamina D este un reglator al metabolismului Ca/P prin intermediul resorbţiei

intestinale, direct sau prin intermediul hormonilor paratiroidieni.

Carenţa de vitamina D este mai severă la tineret la care determină rahitism, iar
la animalele adulte, ostcomalacie. Aceste efecte sunt frecvent întâlnite la animalele
întreţinute permanent în spaţii acoperite.

Vitamina D reglează fixarea calciului în organism, dependent de concentraţia

acestuia în hrană, mărind sau diminuând absorbţia intestinală. Este o relaţie directă
între valoarea pH intestinal şi rahitism. Vitamina D determină scăderea pH conţinutului
intestinal şi favorizează absorbţia Ca şi P. Intervine şi în transformarea fosforului
organic în fosfor anorganic şi în formarea complexului fosfocalcic în serul sangvin,
asigurând materialul necesar pentru mineralizarea oaselor. Influenţează procesele de
fosforilare la nivelul mucoasei intestinului subţire şi absorbţia fosforului. Stimulează
glanda paratiroidă în producţia de parathormon. Carenţa în vitamina D conduce la
hipertrofia şi hiperfuncţia glandei tiroide.

Hipervitaminoza D. Doze masive de calciferoli pot genera o hipercalcemie care

este însoţită adesea de calcifierea pereţilor arteriali.

Vitamina D2 este mai eficientă la mamifere decât la păsări, iar vitamina D3 este
mai eficientă la păsări.
 Cerinţele de vitamina D ale animalelor sunt dependente de:

- conţinutul de Ca şi P din raţie;

- raportul Ca/P;
- specie, vârstă etc.
Cu cât conţinutul de P şi Ca din raţie este mai mare şi raportul dintre cele două
elemente mai necorespunzător, cerinţele de vitamina D sunt mai mari. Dacă o anumită
concentraţie de vitamina D este suficientă pentru purcel, aceeaşi concentraţie în raţia
puilor duce în timp scurt la rahitism. Animalele tinere au cerinţe sporite faţă de
vitamina D, comparativ cu animalele adulte. PH acid al hranei impune un necesar mai
mic de vitamina D comparativ cu pH alcalin. Animalele expuse la radiaţiile solare sau
U.V. artificiale au nevoie de o cantitate mai mică de vitamina D comparativ cu animalele
întreţinute în adăposturi închise.

Surse de vitamina D:

- furaje de origine animală: untura de peşte, făina de peşte;

- furaje de origine microorganică: drojdiile furajere şi în special cele iradiate;
- în mai mică măsură, furajele de origine vegetală.

Vitamina E

Este cunoscută şi sub denumirea de vitamina antisterilică sau vitamina

fecundităţii.

Provitaminele E sunt reprezentate de tocoferoli, a, p\ y, 0. Cel mai activ este a-

tocoferolul, mai puţini activi (de 2-3 ori) sunt P şi y tocoferolii. Atât vitamina E, cât şi
tocoferolii, pe lângă activitatea vitaminică, prezintă şi efecte antioxidante.

H2

CH2 CH3

C-CH2-CH2-CH2-CH-CH2-CH2-CH2-CH-CH3-CH2-CH2-CH
./
H3° ÎH3° CH3 CH
3 CH3 \H3

a-tocoferolul C29H50O2
 CH3 H,
HQ CH, CH,

CH, O
s C-CH2-CH2-CH2-CH-CH2-CH2-CH2-CH-CH2-CH2-CH2-CH
CH,
TH,

CH3 CH3

P-tocoferolul C28H4g02

CH3 H2
HO. Si '4\ 13'

6 3CH2 CH,

I' 2' 3' 4' 5' 6' T 8' 9" 10' IV 12/
H3C
CH, i 2C-CH2-CH2-CH2-CH-CH2-CH2-CH2-CH-CH2-CH2-CH2-CH
CH3 CH, CH, CH

y-tocoferolul C28H4802

Depozitarea vitaminei E în organism are loc în grăsimea de rezervă şi în mai mică

măsură în musculatură, schelet, ficat, rinichi şi alte organe.

O mare parte din vitamina E este distrusă şi eliminată la nivelul intestinului.

Rolul biologic al vitaminei E este de vitamină şi antioxidant.

Rolul vitaminic se manifestă în funcţia de reproducere, diferit în seria animală.

Dacă la şobolan influenţează pozitiv funcţia de reproducţie, la speciile de animale
domestice nu are nici o influenţă, cu excepţia porcinelor, la care determină o
prolificitate mai scăzută şi o mortalitate mai mare a purceilor în perioada imediat după
parturiţie.

Vitamina E influenţează şi alte funcţii ale organismului: sinteza cromatinei, şi,

deci, constituirea cromozomilor, dezvoltarea ţesutului muscular (necesarul de
vitamina E fiind cu atât mai mare cu cât diviziunea celulară este mai activă), intervine
în procesul restituţional ca şi vitamina A, favorizează sinteza de triptofan,
intervine favorabil în metabolismul substanţelor nutritive, al apei şi al sărurilor
minerale, protejează organismul contra infecţiilor şi condiţionează activitatea unor
glande endocrine.

Dintre consecinţele carenţei de vitamina E subliniem: hemoliza, distrofiile

musculare (miodistrofii la pui, viţei şi miei), encefalomalacia exsudativă la pui,
diminuarea nivelului de gonadostimuline hipofizare.

Se apreciază că cerinţele de vitamina E sunt în medie de 8-12 mg/kg S.U., la

tineret şi înjur de 15 mg/kg S.U. la animalele de reproducţie.

Sursele de vitamina E: untura de peşte, germenii de porumb, grăunţele,

nutreţurile verzi, fânurile, gălbenuşul de ou.

Vitamina K

Vitamina K mai este denumită şi fitochinonă, vitamină antihemoragică, vitamină

de coagulare.

Vitaminele K sunt derivaţi ai naftochinonei. Cea mai importantă este vitamina

K3, denumită şi menadion. Are rol important în sinteza protrombinei, precursor al
trombinei, necesară în coagularea sângelui.

Carenţa de vitamina K are consecinţe mai ales la pui şi la porcinele crescute in

sistem intensiv.

La pui, carenţa se manifestă prin hemoragii în ţesuturile profunde (muşchii pec-

torali şi pipotă) sau la muşchii aripilor. Procentul de mortalitate poate ajunge la 75.

La porcinele crescute în sistem intensiv apare simptomul hemoragie caracterizat

prin hemoragii ombilicare, subcutanate, hematoame, reducerea vitezei de coagulare,
inflamaţii articulare, şchiopături.

Surse de vitamina K: nutreţuri verzi, fânuri (mai ales cele de leguminoase),

morcovi, făinuri de origine animală.

în condiţii normale de creşterea mamiferelor nu se produc carenţe de vitamina

K, aceasta fiind sintetizată de microorganismele din biocenozele intestinale i vitamina
K2).
 Vitamina F

în această vitamină sunt cuprinşi compuşii: acidul linoleic, linolenic şi arahi-

donic, care nu pot fi sintetizaţi de organism şi trebuie asiguraţi prin raţie. Intervine în
sinteza ţesuturilor moi, având rol important în creşterea şi menţinerea stării de
sănătate.

Carenţa acestor acizi graşi, la şobolani, determină aşa-numitul semn al

ochelarilor, subţierea şi rărirea părului din jurul ochilor şi botului. Mai determină
descuamări la suprafaţa pielii, iar la femele, ovulaţia devine neregulată sau dispare
complet, gestaţia se prelungeşte, iar în timpul parturiţiei au Ioc hemoragii.

Sursele de acizi graşi sunt constituite din toate grăsimile.

VITAMINELE HIDROSOLUBILE

în această categorie intră complexul vitaminelor B şi vitamina C.

Vitaminele complexului B, prin coenzimele lor. reprezintă biocatalizatori

importanţi pentru funcţiile vitale şi pentru formarea celulelor şi ţesuturilor. Din
complexul vitaminelor B mai importante sunt vitamina B,, B2. B6 şi B12, acidul pan-
totenic, acidul nicotinic. acidul folie, biotina şi colina.

Vitamina B,

Vitamina B, se mai cunoaşte şi sub denumirea de tiamină. aneurină, antiberi-

berică, antinevritică.

A
N = C — NH, HC C — CH2 — CH^OH

II I I
H3C-C C-CH2 --------- N_ C-CH,

I I |
N ------ C ci

vitamina B,
 în organism se găseşte şi sub formă liberă şi ester pirofosforic, fosforilarea are loc
în ficat şi rinichi.

Rezervele de tiamină în organism sunt reduse, acest aspect fiind valabil pentru
toate vitaminele din complexul B.

Intervine în metabolismul acidului piruvic, în sinteza de glicogen, sinteza lipidelor

din glucide, sinteza de acetilcolină. Mai intervine şi în metabolismul energetic şi în
respiraţia celulară.

Simptomele specifice în carenţa de vitamina Bt sunt generate de acumularea de

acid piruvic şi acid lactic în ţesuturi, ceea ce conduce la disfuncţiuni nervoase şi
neuromusculare. Vitamina B, intervine în transmiterea influxului nervos la nivelul
terminaţiunilor colinergice. In consecinţă apare atrofia musculară, caracterizată prin
tulburări în mişcare şi în tulburări de echilibru.

Carenţa în vitamina B, se găseşte mai frecvent la porci şi păsări şi se caracte-

rizează prin următoarele simptome şi leziuni. La porc: bradicardie, atrofie cardiacă.
scăderea temperaturii corporale.

La păsări: polinevrite, inapetenţă, tulburări digestive, slăbire generală şi convulsii.

Carenţa de vitamina B, mai generează şi tulburări ale ciclului estral şi hiper-

tiroidism.

Sursele de tiamină sunt: drojdiile, târâtele, grăunţele, fânurile (mai ales cel de
leguminoase), nutreţurile verzi, laptele.

Vitamina B2

Vitamina B2 mai este numită şi riboflavină sau lactoflavină şi se găseşte în

organism sub formă liberă sau combinată. Procesele de fosforilare au loc în ficat,
globulele roşii şi muşchi.

La mamifere, vitamina B2 este mai concentrată în globulele roşii, iar la păsări,

acţiunea plasmatică.

Rezervele de vitamina B2 în ficat şi ţesuturi sunt mici. Eliminarea vitaminei B; din

organism se face mai ales prin urină.

OH OH OH OH
 vitamina B2

Rolul cel mai important al riboflavinei este de coenzimă a flavoproteinelor. care

asigură transportul de hidrogen.

Hipovitaminoza B2 se concretizează prin simptome diferite in funcţie de specie:

paralizia picioarelor la pui, oftaimia la cal, cataracta la porc, dermatoza la curcan. De

asemenea, carenţa de vitamina B2 este la originea unei anemii microcitare hipocrome.

Riboflavina intervine şi în mecanismul vederii prin transformarea radiaţiei

luminoase cu lungime de undă scurtă în radiaţie cu lungime de undă mai mare, precum
şi în asigurarea protecţiei endoteliului vascular.

Simptomeie în avitaminoza B2 la diferite specii de animale:

- Bovine şi ovine - nu s-au semnalat cazuri de avitaminoză spontană;

- Cabaline: oftalmie periodică - hemeralopie;
- Porc: înţepenirea membrelor, exsudat sebaceu pe regiunea dorsală şi pe
flancuri, cataractă, degenerarea nervilor, icter.
- Păsări: diaree, întârzierea în creştere, paralizia membrelor (mersul pe
metatarsiene), scăderea considerabilă a procentului de ecloziune, prezenţa de puf
buclat.

Sursele de riboflavina sunt: drojdiile, laptele, fânul, nutreţurile verzi şi, în

cantităţi mici, în grăunţe.

Carenţa se manifestă mai ales la păsările şi porcii hrăniţi exclusiv cu grăunţe.

Hipervitaminoza B2 nu este importantă, întrucât doze foarte mari sunt inofen-

sive pentru animale.
 Vitamina B6

Vitamina B6 mai poartă denumirea de piridoxină, adermină, factorul acro-diniac

al şobolanilor.

în organism se găseşte sub trei forme: piridoxină, piridoxamina şi piridoxal, a

căror concentraţie diferă atât de la un organ la altul, cât şi de la o specie la alta.

Se elimină prin urină.

Participă în metabolismul intermediar prin fosfatul de piridoxal, în sinteza de

amine şi de aminoacizi - în special în sinteza tnptofanului - şi în transformarea acestuia
în acid nicotinic şi în K-acid nicotinamidic. Joacă un rol important în clivajul enzimatic
al cistotiaminei, în hemocisteină şi serină. Intervine în formarea hemoglobinei,
potenţând acţiunea acidului folie. Participă în metabolismul acizilor graşi, favorizând
fonnarea de grăsimi de rezervă. Determină creşterea acţiunii specifice a aminoacizilor.

CH2OH

CH2OH

H,C N'

piridoxină piridoxal

CH2NH2
HO J. CH2OH

piridoxamina

formele vitaminei B6

Vitamina B6 are un rol metabolic polivalent şi intervine în reacţii biochimice

foarte diferite.

Este antagonică cu vitamina B,, excesul de tiamină antrenează un deficit de

piridoxină.
 La şobolani, carenţa de vitamina B6 determină o dermatită tipică - acrodinia -
însoţită de semne nervoase: convulsii epileptoforme.

La porc, produce tulburări ataxice, ca o consecinţă a unor leziuni degenerative

ale sistemului nervos.

La câine, maimuţă şi porc se constată anemie hipocromă microcitară.

La puii tineri, apare hiperexcitabilitatea şi convulsia.

La păsările adulte, determină anorexie, pierderea din greutatea corporală şi

chiar moartea, scăderea producţiei de ouă şi a procentului de ecloziune.

Avitaminoza B6 favorizează infecţiile experimentale.

Hipervitaminoza B6 nu este importantă, doza toxică fiind foarte mare.

Sursele de vitamina B6 sunt: nutreţurile de origine animală, drojdiile, taratele,

germenii grăunţelor.

Vitamina B12

Vitamina B,2 se mai numeşte şi ciancobalamină sau factorul antipernicios al

ficatului. Intervine în numeroase procese de metabolism; în sinteza de metionină,
controlează catabolismul tiroxinei, are o acţiune lipotropă prin participarea la reacţiile
de transmetilare şi sinteza de colină, fiind un component principal al APF.

Cel mai important rol al vitaminei B12 este în hematopoeză, în prevenirea ane-
miei, precum şi în proteinogeneză şi, deci, în creşterea animalelor prin implicarea sa
în sinteza metioninei.

In avitaminoza B,2 principalele simptome şi leziuni sunt:

La taurine şi ovine: anorexie, slăbire, păr aspru, pielea scuamoasă, întârzierea

maturităţii sexuale şi anemia. Aceste simptome sunt prezente şi în carenţa de cobalt.

La porcine: inapetenţă, incoordonarea mişcărilor, hiperplazia ficatului, anemie,

limfopenie.

La păsări: scăderea procentului de ecloziune, creşterea mortalităţii embrionare,

tulburări renale cu depunerea de uraţi, hemoragii musculare şi cartilaginoase, lipsa de
viabilitate după ecloziune.
 Vitamina B12

Vitamina B12 protejează organismul de efectul toxic al tiroxinei şi al complexelor

iodo-proteice, reducând pierderile de azot generate de aceste substanţe.

Hipervitaminoza B12 este puţin importantă.

Sursele de vitamina Bi2 sunt: ficatul, făina de peşte, conţinutul ruminal, făina de
pene, frunzele de lucerna, reziduurile de la fabricile de antibiotice.

Vitamina B3

Mai este denumită şi acid pantotenic. Se găseşte în organism în stare liberă sau
combinată. Este componentul principal al coenzimei A. Se stochează în ficat, rinichi şi
inimă.
 CH3

HOCH2 — C — CH — CO — NH — CH2 — CH2— COOH

CH3 OH

acid pantotenic

Rolul cel mai important al acidului pantotenic este de coenzimă A. Carenţa de

acid pantotenic la câine şi vulpe determină decolorarea părului, tulburări digestive şi
renale. La porc, determină oprirea în dezvoltare, incoordonarea mişcărilor, der-matită
scuamoasa, anemie normocitară, ulceraţii ale tubului digestiv, degenerescente ale
sistemului nervos. La pui determină o dermatoză particulară şi degenerescentă
medulară.

La toate speciile, carenţa de acid pantotenic determină reducerea fagocitozei şi

a sintezei de anticorpi.

Sursele de acid pantotenic sunt: drojdiile, târâtele, fânurile, melasa şi altele.

Fiind prezentă în diverse nutreţuri, carenţa este rar întâlnită.

Vitamina B5

Mai este denumită acid nicotinic, vitamină PP sau vitamină antipelagroasă.

Intră în componenţa a două coenzime: codehidraza 1 şi codehidraza 2. Se
depozitează în toate ţesuturile.

Intervine în toate procesele de metabolism, glucidic, lipidic şi proteinic. Este

sintetizată în organism din triptofan.

CONH, >^v COOH

Nicotinamida Acid nicotinic

 Carenţa de acid nicotinic se întâlneşte numai la speciile la care nevoile depăşesc
posibilităţile de sinteză, sau când regimul de hrană este lipsit de niacină şi de triptofan.

Simptomele generate de carenţa de acid nicotinic sunt variate:

- la câine: tulburări gastrointestinale, însoţite de tulburări cutanate, cu leziuni

bucale - stomatita ulceroasă;
- la porc: vomismente, diaree, leziuni cutanate;
- la păsări: încetinirea creşterii, leziuni ale limbii şi alteraţii ale penajului.
Principalele surse de acid nicotinic: nutreţurile de origine animală, drojdiile.

târâtele, fânurile şi altele.

Acidul folie

Este numit şi acidul pteroilglutamic sau factorul citrovorum.

Reprezintă factorul de creştere pentru un număr mare de microorganisme.

în organismul animal are rol însemnat în maturarea hematiilor şi în sinteza

nucleotidelor. Carenţa de acid folie determină anemie macrocitară, leucopenie şi stări
diareice.

între acidul folie, vitamina B2 şi vitamina C există interrelaţii.

Cu excepţia puilor, la celelalte specii şi categorii de animale nu se întâlneşte

carenţa de acid folie.

H,N
— CO — NH — CH — CH2 — CH2

COOH COOH
"N

Acid folie
 Vitamina B7

Vitamina B7 (biotina) mai este denumită şi vitamina H sau acidul

paraaminobenzonic.

Este importantă mai ales în metabolismul păsărilor şi al microorganismelor.

Având proprietăţi bacteriostatice, se utilizează în terapia unor boli infecţioase.

La porcii şi păsările crescute în sisteme industriale se poate întâlni carenţa de

biotină care se manifestă prin dennatite, tulburări ale funcţiei de reproducţie, redu-
cerea apetitului.

Se găseşte în cantităţi mari în: făinurile animale, drojdii, lapte, melasă, lucerna
şi altele.

NH

=0

Biotina

. y COOH

Vitamina B4 (colina)

Se găseşte în ţesuturi sub formă liberă şi combinată cu fosfolipide şi sub formă

de acetilcoiina.

Intervine în metabolism prin eliberarea grupului metil utilizat în procesele de

transmetilare. Are o acţiune lipotropă importantă, prevenind degenerescenta grasă a
ficatului. Are un ro! important în funcţionarea sistemului nervos - acetilcoiina fiind
mediatorul chimic pentru sistemul nervos parasimpatic.

Se găseşte în cantităţi suficiente în furaje.

 Vitamina C

Este acidul ascorbic sau vitamina antiscorbutică.

în interiorul celulelor se acumulează în citoplasmă, în mitocondrii şi cantităţi

foarte mici în nucleu. Se găseşte în cantităţi foarte mari în suprarenale, în ovare, mai ales
în faza luteinică şi în materialul seminal. Rezerva de vitamina C se realizează în ficat.

HO — C ===== C — OH

H,C —CH —CH C=0

I I ^o/
OH OH

Acid ascorbic (vitamina C)

în organism participă la catalizarea reacţiilor de oxidare şi reducere. Participă, de

asemenea, la sinteza de proteine pentru ţesutul osos, dinţi şi cartilaje şi intervine în
sinteza mucopolizaharidelor şi a substanţelor interfibrilare.

Asigură rezistenţa organismului faţă de infecţii, potenţând atât fagocitoza, cât şi

producţia de anticorpi şi influenţează funcţionarea glandelor cu secreţie internă
(hipofiza, suprarenalele).

Există interrelaţii între vitamina C şi vitaminele A şi D. Există un sinergism între

vitamina C şi vitamina E, vitamina C protejează tocoferolul contra oxidării. Sunt, de
asemenea, relaţii strânse şi sinergice între vitamina C şi vitaminele complexului B.

Asigură protecţia organismului faţă de factorii de mediu şi îri special faţă de

temperatura scăzută, prin intervenţia în oxidările celulare.

Se găseşte în cantităţi mari în citrice şi în cantităţi mici în furaje verzi şi în fructe.

Suplimentarea vitaminei C în raţie este importantă la animalele cu producţii mari

şi în perioadele de stres.

Nu poate fi sintetizată de om, maimuţă şi cobai.

 Tabel 14. Conţinutul nutreţurilor în vitam

Specificare li amină Riboflavină Niacină Acid Biotinâ Colină

pantoteni
0 1 2 3 c 4 5 6
Fân de lucerna: 2,86 13,64 38.28 17,82 0,18 -
3,08 16,94 39,60 19,80
- calitate medie
Făină de 6,82 15,40 38.06 40.70 - 1124.2
- calitate foarte bună
lucerna 3,30 13,42 19,14 27.06 1016,4
deshidratată cu:

-Făină
20%deproteină
lucerna 2,42 11,00 35,42 27,94
uscată la soare,
-cu 17% proteină
Fân de trifoi 1.98 15,62 37,18 9,90 0,10
roşu - calitate
medie
Cereale tinere 5,50 16,28 65,78 10,78 0.29 —
Fân de timoftică
deshidratate 1,32 9,02 34,10 0,07
- calitate medie
Lucerna verde 1,54 4.62 18,04 — — —
Trifoi roşu verde 3,70 — 20,02 - —
Cartofi 11,54 0,22 11,00 6,38 — -
Morcovi 0,66 0,66 14,74 1,98 — 948,2
Varză 0,66 0,44 2,86 - — 2505,8
Porumb galben 3,30 1.10 20,68 5.50 — -
Dinte de cal 3,74 1.32 22.00 6.60 0,07 440,0
Porumb alb dinte de cal 4.84 1.32 15,62 3,74 0.07 -
Porumb alb germinat 1.54 0,66 10,34 3,08 -
Porumb galben degerminat 0.66 0,44 — — — —
Orz 5,72 1,32 59,40 6,60 0,13 990
Ovăz 6,16 1.10 13,86 13,20 -
 0 1 2 3 4 5 6
Grâu 5,06 1,10 53,02 13,86 0,09 100,8
Secară 4,40 1,54 15,62 9,24 —
Soia 11,00 2,64 22,00 15,62 0,37 2860,0
Târâte de grâu 7.92 3,08 209,22 29,04 — 1080,2
Târâte de porumb 4,84 1.54 42.02 5.28 0.10 -
Şrot de soia 6.60 3,30 26,84 14.52 — 2827,0
Şrot de floarea soarelui - 3,30 291,28 40,92 - -
Şrot de bumbac 8,14 4,62 45,54 17.82 - 2862,2
Şrot de in 9,46 2,86 30,14 — 1225,4
Borhot de bere uscat 0,66 1,54 43,34 8,58 0,97 1584,0
Malţ 3,96 2,86 56,54 1»2 — 893,2
Colţi de malţ 9.24 10,34 57.64 - - -
Lapte de vacă proaspăt 0,44 1.76 1.76 2.86 - -
Lapte praf 3,74 19,58 8,36 22.66 — —
Lapte smântânit 0,44 1,98 1,10 3,52 - -
Zer proaspăt — 0,22 0,80 5,28 - —
Zer praf 3,96 34,98 9,68 40,04 - 1353,0
Zară 0.44 1,54 1,32 4,62 —
Făină de sânge - 1,54 31,46 1,10 756,8
Făină de carne 0,22 5.28 56,76 4,84
CU 55% proteină
Făină de cadavre 1,10 4,40 47,74 3,74 1998,8
cu 50% proteină
Făină de ficat 0,22 46,20 204,38 45,10 0.02 111337
Făină de peşte 1,32 6,28 63.36 9,01 - 3658,6
IX,(M
Făină de ficat de peşte 33,22 131,78 45,98
Drojdie de bere uscată 91,74 34,98 447,48 109,78 0.97 3885,2
Drojdie torula uscată (>.U) 11,1) 500,28 82.84
 Tabel 14 a. Conţinutul nutreţurilor în vitaminele D şi E la 1 kg nutreţ

Specificare Vitamina D (UI) Vitamina E (mg)

Fânuri de lucerna, media 1991,0 25.96
Frunze de lucemă uscate la soare 10428,0 382.40
Fân de trifoi roşu uscat la soare 1909,0 -
Fân de trifoi roşu uscat la umbră 429,0 -
Fân de soia cu păstaia în formare - 26.64
Fân leguminoase şi graminee uscat la soare 1150.6 -
Fân de leguminoase şi graminee uscat la 985.6 -
Fân
umbrăde leguminoase şi graminee deshidratat 860,2 -
Fân de timoftică uscat la soare 1577,4 12.98
Lucerna verde — 151.8
Trifoi roşu verde - 111-169
Siloz de lucerna (ofilită) 288,2
Siloz de porumb (dinte de cal) 118.2 -
Grăunţe de porumb galben (dinte de cal) — 24,2
Grăunţe de ovăz — 11,0
Grăunţe de grâu — 34,1
Seminţe de soia - 36.52
Lapte de vacă proaspăt 11-37,4 -
Lapte smântânit praf 418,0 —
Făină de peşte — 209.0
Făină de ficat de peşte 39930.0 -

Tabel 15. Conţinutul nutreţurilor în caroten (mg/kg)

Nutreţuri Caroten
1 2
Nutreţuri concentrate şi de origine animală:
Porumb galben (dinte de cal) 2,86
Idem, depozitat de 2 ani 2,42
Orz 0,44
Ovăz 0.11
Secară 0.10
Soia 0,88
Târâte de grâu 2,64
Şrot de soia 0,22
Lapte de vacă proaspăt 0.88
Lapte praf integral 7,04
Fibroase (fânuri):
Fân de lucerna, media 18.06
Fân uscat pe timp ploios 5.94
 continuare tabel /

1 2
1 Făină din frunze de lucemă deshidratată 138.38
Făină de lucemă deshidratată cu: 20% 120,56
proteină 17% proteină 92,40
15% proteină 63.36
Făină de lucerna uscată la soare cu: 17% 52.80
proteină 15% proteină 20.90
Fân de trifoi roşu: - media 16,06
- uscat pe timp ploios 3,96
t Fân de porumb furajer 3.96
- Fân de cereale tinere deshidratate 299.00
- Fân de lucemă + graminee: - foarte bun 44,22
-mijlociu 26,18
- Fân trifoi + graminee: - coasa I 13.42
- coasa a Ii-a 29.70
- Fân de graminee: - coasa 1 13.68
IT
25.52
- Fân natural: - media — coasa a 11-a 9,68
- uscat la umbră 41,80
Nutreţuri verzi:
Lucemă 62,6
Trifoi 45.98
Porumb furajer 19,50
Lucemă + graminee 48.84
Trifoi + graminee în stadiu de recoltare pentru 42.24
Ovăz
fân 59.40
Orz 45.98
Iarbă de Sudan 47.30
Timofticâ 53.24
Grâu furajer 44,44
Morcovi 105,82
Varză 0,44
Nutreţuri însilozate:
Lucemă neofilită 32.33
Lucemă ofilită 25,08
Soia 32.12
Timoftică 31,02
Fninze de sfeclă 11.22
Ierburi (% redus de leguminoase) neofilite 45.54
Ierburi ofilite 13.64
Ierburi (% mare de leguminoase) 37,62
 ROLUL ELEMENTELOR MINERALE
ÎN NUTRIŢIA ANIMALĂ

Consideraţii generale

Atât organismul animal, cât şi nutreţurile conţin o serie de elemente minerale

care se grupează în două categorii: macroelemente şi microelemente sau oligoele-
mente. Din grupa macroelementelor fac parte Ca, P, Na, CI, K, Mg, S, Fe. Din grupa
microelementelor fac parte Cu, Zn, Mn, I, F, Co şi altele.

în organismul animal, elementele minerale se pot găsi sub 3 forme: săruri ale
acizilor organici şi minerali, combinaţii organice şi ioni.

Limitele de oscilaţie ale conţinutului nutreţurilor în substanţe minerale sunt

mari; în nutreţurile verzi 1,2-5% şi în nutreţurile uscate 5-14%.

In organismul animal, substanţele minerale se găsesc în aceleaşi forme ca şi în

plante, dar concentraţia lor oscilează în limite mai restrânse 3-4,5%.

Cele mai bine reprezentate sunt sărurile de Ca şi P, dintre acestea, în compoziţia

oaselor, sărurile de Ca se găsesc în proporţie de 99% faţă de Ca total din organism, iar
cele de P de 80%.

Funcţiile îndeplinite de sărurile minerale în organism sunt:

- rol plastic, intrând în alcătuirea tuturor celulelor organismului; unele elemente

intră în compoziţia unor compuşi organici complecşi, esenţiali pentru organism. P intră
în compoziţia acizilor nucleici, S în compoziţia unor aminoacizi, Fe în compoziţia
hemoglobinei etc;
- participă la sinteza unor enzime şi hormoni;
- reglează presiunea osmotică la nivelul celulelor şi ţesuturilor;
- asigură concentraţia ionilor şi pH-ul necesar funcţionării schimburilor celulare;
- intervine în digestia, absorbţia substanţelor nutritive şi metabolizarea
acestora:
- participă la metabolismul apei.
De nivelul la care se asigură aceste elemente în organism, prin aportul alimentar
şi apa de băut, depinde creşterea, sănătatea, producţia şi funcţia de reproducţie a
animalelor.

In unele specii de plante se găsesc substanţe cu efect antimineralizant; acidul

fitic, acidul oxalic, substanţe antitiroidiene, care acţionează diferit asupra animalelor.
Ex. P. fitic poate fi utilizat de rumegătoare datorită intervenţiei fitazei eliberate de sim-
bionţii ruminali, dar în foarte mică măsură poate fi utilizat de animalele monogastrice.
 MACROELEMENTELE

Calciul şi fosforul. Peste 70% din cenuşa organismului este alcătuită din Ca
şi P, dovedind rolul acestora ca substanţe de construcţie. Majoritatea Ca (99%) şi P
(80-85%) se află în schelet şi în dinţi.

Un rol deosebit de important îl au cantităţile infime de P şi Ca care se găsesc în

lichidul interstiţial, în interiorul celulelor sau în circulaţie.

Rolul biochimic al Ca extrascheletic se exercită în mod complex:

- transmiterea impulsurilor nervoase şi neuromusculare;

- contracţia musculară normală;
- permeabilitatea capilară;
- coagularea normală a sângelui;
- funcţionarea muşchiului cardiac.
Rolul biochimic al P:
- intră în structura unor celule - celulele nervoase;
- intervine în echilibrul acido-bazic sub formă de fosfaţi.
Absorbţia Ca şi P este influenţată de mai mulţi factori. Dacă aportul este
adecvat, ambele elemente se absorb în proporţie aproximativ identică. In cazul unui
deficit nutriţional sau a unor nevoi sporite ale organismului (producţia de lapte,
ouatul), are loc o creştere importantă a absorbţiei intestinale. Cu înaintarea în vârstă,
este diminuată absorbţia intestinală a Ca şi P.

Compoziţia conţinutului intestinal influenţează, de asemenea, absorbţia celor

două elemente. Excesul de anioni de P, CI, S04, creşte absorbţia intestinală a Ca, iar
excesul de cationi o inhibă. pH-ul scăzut al conţinutului intestinal favorizează absorbţia
Ca, iar pH-ul alcalin diminuează absorbţia acestuia. Raportul Ca/P în cazul animalelor
monogastrice, este optim de 2/1, iar în cazul rumegătoarelor de 3 1, dar suportă şi
valori de 7/1.

Absorbţia Ca are loc în intestinul subţire anterior. Absorbţia P are loc în intestinul
subţire la rumegătoare, porci şi câine şi colonul terminal la cal.

Excreţia Ca şi P are loc mai ales prin fecale (Ca neabsorbit şi parţial Ca endro-
gen), la nivel renal, jucând un rol important la cabaline pentru menţinerea homeo-
staziei. In stările de acidoză se accentuează eliminarea renală de Ca şi se diminuează
în alcaloză.
 Eliminarea de Ca şi P se face masiv şi prin lapte, prin ouă şi prin piele (ultima
cale fiind importantă numai pentru cal).

Carenţa în Ca şi P determină tulburări de tipul rahitismului, osteomalaciei şi

osteofibrozei.

Rahitismul se întâlneşte la tineretul animalelor domestice şi constă într-o

mineralizare insuficientă a oaselor. Este urmarea frecventă a carenţei de Ca, a unei
proporţii inadecvate între Ca şi P, sau a carenţei de vitamină D prin neexpunerea
animalelor la radiaţiilor solare sau UV.

Măsurile de prevenire şi combatere constau în asigurarea necesarului de Ca,

corectarea raportului Ca/P din raţii, tratamente cu vitamina D, expunerea Ia radiaţia
solară, corectarea raţiilor sub raportul pH-ului şi a altor factori care pot limita absorbţia
Ca la nivelul intestinului.

Osteomalacia apare la animalele adulte ca urmare a carenţei de Ca sau a limitării

absorbţiei acestuia, situaţie în care se mobilizează Ca şi Pdin ţesutul osos. Mai frecvent
se întâlneşte la vacile gestante şi la cele în lactaţie.

Măsurile de profilaxie şi combatere se aplică la fel ca şi în cazul rahitismului.

Osteofibroza constă în depunerea de Ca în alte ţesuturi decât cel osos şi este

întâlnită mai frecvent la cal, capră şi porc.

Alte tulburări generate de metabolismul de Ca şi P sunt: sedimentoza şi litiaza

urinară, febra vituleră şi altele.

în etiologia sedimentozei şi litiazei, pe lângă o gamă largă de factori care

intervin, sunt şi factorii legaţi de metabolismul Ca şi P, aportul excesiv de P, raportul
concentrate/fibroase (odată cu creşterea proporţiei de concentrate din raţie se reduce
volumul de urină şi creşte eliminarea de Ca şi P prin urină); creşterea concentraţiei Mg
din raţie, carenţa vitaminei A, excesul vitaminei D, utilizarea de estro-geni sintetici cu
rol metabolizant.

In cadrul măsurilor de profilaxie şi combatere, un rol major îl are corectarea

raportului Ca/P la 2,5/1 şi introducerea în hrană a clorurii de sodiu în proporţie de 2-
4%. Aceste afecţiuni se întâlnesc la toate speciile de animale.

Sodiul şi clorul se găsesc în organism în concentraţii mici, dar intervin într-o serie
de funcţii fiziologice importante:

- menţin echilibrul acido-bazic şi presiunea osmotică;

- intră în componenţa unor enzime;
- CI participă în sinteza HC1 în stomac, intervin în metabolismul apei;
- stimulează pofta de mâncare a animalelor.
 Sunt prezente in concentraţii mici in furaje, motiv pentru care raţia trebuie
suplimentată cu NaCl.

Na este mai bine reprezentat în plasma sangvină şi ţesuturi, iar CI în sucul gastric.

Carenţa acestor elemente are drept consecinţă, la toate speciile, diminuarea

apetitului şi, implicit, scăderea producţiilor.

La tineret, carenţa severă în aceste elemente poate determina ulceraţii ale

corneei, iar la păsări reprezintă una din cauzele care generează sindromul de pică.

Orientativ, necesarul de supliment NaCl se apreciază a fi următorul: la taurine 5

g/100 kg masă corporală pentru întreţinere la care se adaugă 2 g/l lapte în cazul vacilor
de lapte, la ovine şi porcine 10 g/100 kg masă corporală, iar la păsări 0,5% din S.U. a
raţiei.

Excesul de NaCl din raţie, în mod deosebit la păsări şi porci, poate determina
intoxicaţii, gravitatea lor fiind determinată de consumul insuficient de apă.

Potasiu! îndeplineşte în organism o serie de funcţii:

- participă în procesul de osmoză şi la activitatea muşchilor, inclusiv a muşchiului

cardiac;
- intervine în metabolismul apei prin acţiunea sa diuretică.
Excesul de K asociat cu carenţa de P determină sindromul de pică. Excesul de K.
limitează absorbţia Mg ducând la hipomagneziemie şi la tetania hipomagnezică.
Manifestă antagonism faţă de Na.

Carenţa de K poate fi întâlnită la viţeii hrăniţi cu înlocuitori din lapte care au un

conţinut redus de K şi poate determina paralizii.

Magneziul se găseşte în toate organele şi ţesuturile, dar în concentraţia cea mai

mare este prezent în oase, de unde poate fi mobilizat şi utilizat.

Mg are următoarele funcţii mai importante în organism:

- condiţionează depunerea de P în oase;

- intervine în metabolismul glucidelor;
- manifestă acţiune antagonică faţă de Ca şi reglează metabolismul acestuia.
Carenţa de Mg este mai frecvent întâlnită la vaci în perioada de primăvara,

boala fiind cunoscută ca tetanie de iarbă, tetanie de păşune sau boala de primăvară.
Prevenirea tetaniei de iarbă se realizează prin administrarea unui tain de furaje fibroase
înainte de scoaterea animalelor la păşune, timp de două săptămâni şi prin
suplimentarea sărurilor de Mg adăugate în tainul de furaje concentrate.

Sulful este prezent în toate organele şi intră în compoziţia unor aminoacizi

(metionină. cistină). Se găseşte în cantităţi mari în fibra de lână (4%) şi în pro-
ducţiile piloase, precum şi în compoziţia unor vitamine, enzime şi hormoni. în cantităţi
mici, sub formă anorganică, este depozitat în ţesutul osos.

Carenţa în S poate fi întâlnită la rumegătoarele a căror raţie este suplimentată

cu surse de azot neproteic, care împiedică sinteza tioaminoacizilor de către sim-bionţii
ruminali.

Nutreţurile care intră în raţia obişnuită a animalelor asigură necesarul de S.

Fierul se găseşte în organism în cantitate de 0,04% din greutatea animalelor, în

cea mai mare parte în combinaţii organice complexe şi foarte puţin sub formă
anorganică,

Absorbţia Fe are loc după reducerea sa Ia nivelul intestinului subţire proximal şi

în mai mică măsură în celelalte segmente.

Absorbţia Fe este stimulată de aminoacizii din hrană şi de vitamina C (acidul

ascorbic) şi este inhibată de anticolinergice, fitaţi şi kelatori, fosfaţi, antibiotice, chiar
şi de excesul de Fe, dar şi de Cu, Zn, Co, Cd, Mn.

în sânge, Fe se găseşte sub formă de hemoglobina în eritrocite, transferină -

metaloproteine în ţesuturi şi sub formă de mioglobină, feritină şi hemosiderină -
proteine de depozit a Fe, care se găsesc abundent în ficat, splină şi măduva osoasă
(25% din totalul Fe din organism).

După absorbţie, Fe este excretat în cantităţi foarte mici, fiind în permanenţă

reutilizat, mai ales Fe hemoglobinic.

Excreţia de Fe din lapte este foarte redusă la toate speciile de animale, motiv
pentru care carenţa de Fe se resimte mai ales la animalele care se hrănesc exclusiv cu
lapte.

Carenţa de Fe este extrem de severă la purcel, cu toate că, la naştere, rezerva

hepatică este destul de mare, dar purcelul nu dispune de enzimele necesare pentru o
mobilizare rapidă a Fe, ceea ce conduce la anemia feripivă care constă într-o insu-
ficientă sinteză a hemoglobinei. Ca o consecinţă a acestei deficienţe este inhibat sporul
de creştere şi animalele anemice cad uşor pradă infecţiilor perioadei neona-tale:
gastroenteritele. Prevenirea anemiei feripive se realizează prin administrarea în prima
sau a doua zi de viaţă a unei doze de 150-200 mg Fe i.m., utilizând preparate cu Fe,
mai frecvent ferdextranul.

Anemia feripivă mai poate fi întâlnită şi la viţei şt la tineretul taurin din sistemele
intensive de creştere. Prevenirea acesteia se realizează tot cu preparate de Fe
injectate i.m. o dată sau cu repetare după 14 zile.

La vulpi şi nurci, anemia feripivă influenţează culoarea şi calitatea blănii.

 Principala cauză a anemiei feripive a acestei specii este consumul excesiv şi
unilateral de peşte oceanic nefiert, care conţine trimetilaminoxid care în combinaţie
cu Fe dă compuşi insolubili. Prevenirea efectelor acestei carenţe se realizează prin
fierberea peştelui oceanic şi completarea raţiei cu produse bogate în Fe: ficat, sânge,
splină, gălbenuş de ou.

Administrarea de preparate cu Fe la miei în primele zile de viaţă previne anemia

subclinică.

Carenţa de Fe la găinile ouătoare se manifestă prin paliditatea crestei şi băr-

biţelor, iar penele şi puful sunt uscate, puii eclozează greu şi au viabilitatea redusă.

Prevenirea acestor consecinţe se face prin administrare de preparate cu

conţinutul de Fe în apa de băut: sulfat de Fe 2%.

Consideraţii generale asupra oligoelementelor

Oligoelementele sunt elemente chimice, în special metale sub formă de săruri,

care sunt prezente în organismele vii şi intervin în funcţiile vitale în cantităţi
infinitezimale.

Din marele număr de oligoelemente existente în mediu, numai unui număr

limitat i s-a recunoscut „esenţialitatea", adică faptul că în organism îndeplinesc funcţii
bine definite, în cantităţi constante.

Lista oligoelementelor esenţiale cuprinde: I, Cu, Mn, Zn, Co, Mo, Se, Cr, St, V, F,
Si, Ni, As. La această listă, probabil, va trebui adăugat şi Pb, existând date care
dovedesc că organismul are nevoie şi de Pb în cantităţi infime.

Sursa de oligoelemente din sol este reprezentată de rocile mamă, din care, în
mod neuniform, elementele chimice sunt cedate sub formă de săruri solubile. Există
diferenţe foarte mari de la o zonă la alta şi, uneori, chiar pe terenuri învecinate privind
prezenţa şi concentraţia unor oligoelemente în sol.

Captarea oligoelementelor în plante este condiţionată de solubilitatea sărurilor

din sol şi este un proces pasiv.

Determinarea concentraţiei unor oligoelemente din sol reprezintă un mijloc de

a aprecia gradul de acoperire al necesarului de oligoelemente în plante, în organismul
animalelor şi al omului. Acest lucru este şi mai concludent dacă se determină
conţinutul de oligoelemente în plantele care intră uzual în hrana omului şi animalelor.
Pe baza acestor determinări, în multe ţări s-au întocmit hărţi cu distribuţia
oligoelementelor, de care se ţine seama în aplicarea unor suplimente minerale pe sol
şi plante sau în hrana animalelor.

Nu este suficientă numai prezenţa acestor oligoelemente în sol şi se pune

problema dacă ele pot fi biodisponibilizate. Astfel, fertilizarea solului cu îngrăşăminte
pe bază de N reduce captarea unor oligominerale în plante (Cu, Co, Mo, Mn, I), în timp
ce superfosfaţii sunt surse de Mo şi F.

Cu înaintarea în vegetaţiei a plantelor se reduce posibilitatea de captare a

oligoelementelor. Acelaşi fenomen se întâmplă şi pe solurile drenate excesiv.

Există unele specii de plante care pot realiza concentraţii mai mari de oligo-
elemente, chiar atingând pragul toxic pentru animale (trifoiul cumulează Cu,
Astragalus cumulează Se). Aceste plante sunt numite „indicatoare" pentru oligoele-
mentele respective.

Disponibilizarea oligoelementelor pentru animale din furaje este dependentă

de calitatea şi modul de condiţionare a furajelor prezente în hrana animalelor. Astfel,
Cu şi Zn sunt mai puţin disponibilizare din fân decât din iarbă, adică din masa verde,
furajele concentrate sunt o sursă mai bună de oligoelemente, comparativ cu fânurile.
Tratarea boabelor de cereale cu umiditate mare cu acizi organici reduce
disponibilizarea Se şi scade considerabil conţinutul în vitamina E.

Fertilizarea solului cu îngrăşăminte organice, provenite de la taurine şi ovine,

duce la acumularea unor oligoelemente şi în special Cu.

Preluarea oligoelementelor de către animale se face diferit în funcţie de natura

furajului: erbivorele preiau oligoelementele din plante, de pe plante dar şi direct din
sol, prin geofagie. Contaminarea industrială poate duce, în unele zone, la acumularea
unor oligoelemente, pe plante şi în ţesuturile acestora, potenţial dăunătoare pentru
animale şi om.

Dacă la om, principala cale de preluare a oligoelementelor toxice o constituie

calea respiratorie - prin inhalare - la animale, calea digestivă este cea mai importantă.

în cazul omnivorelor şi carnivorelor, preluarea oligoelementelor se face prin

consumul ţesuturilor vegetale, respectiv animale, caz în care acestea se găsesc sub
formă de compuşi organici, biologic activi, nemaifiind necesară „organificarea" lor.

Organificarea oligoelementelor se face în ţesuturile vegetale sau în organismul

animal; organificarea sărurilor de Se are loc în prestomacele rumegătoarelor.

La om, prin ţesuturile vegetale şi animale consumate se pune la dispoziţia

organismului aproape întreaga gamă de oligoelemente corespunzătoare necesarului.
Apar unele diferenţe regionale care sunt legate nu numai de distribuţia oligoele-
mentelor, ci şi de obiceiurile alimentare. Ţesuturile animale reprezintă o sursă exce-
lentă de oligoelemente, în timp ce ţesuturile vegetale conţin mai puţine oligoelemente.

Organismul animal dispune de mijloace atât pentru transformarea unor compuşi

inactivi din punct de vedere biologic în alţi compuşi care pot fi utilizaţi în metabolism,
precum şi de posibilităţi de a neutraliza efecail dăunător al unor compuşi naturali, în
anumite limite.

Reglarea homeostazei oligoelementelor se realizează prin rata de absorbţie. de

excreţie şi de depozitare tisulară.

Rata de absorbţie scade atunci când concentraţia oligoelementelor din tractul

digestiv creşte şi se accentuează în caz de deficit. Acest sistem de modulare este foarte
eficient pentru Fe, Zn, Cu, Mn. în acest context, un rol important revine
metaloproteinelor sintetizate de peretele intestinal.

Excreţia se realizează pe cale digestivă şi urinară, şi într-o măsură redusă, prin

lapte, ouă, piele şi respiraţie.

Pe cale digestivă se elimină majoritatea oligoelementelor (până la 80% sau mai

mult) din cele ingerate, la care se adaugă şi cele secretate pe cale endogenă.

Calea urinară este majoră pentru 1, Se, F.

Prin lapte, cu excepţia I, se elimină cantităţi foarte mici de oligoelemente.

Depozitarea tisulară este limitată pentru toate oligoelementele:

- Cu, I, Mo, Pb, Cd, Zn se depun preponderent în ţesuturile moi şi mai ales în
ficat;
- F, Pb se depun şi în ţesuturile mineralizate;
- Zn, As se depozitează în fanere.
Unele oligoelemente traversează placenta (Fe).

Rolul oligoelementelor în organism

Majoritatea oligoelementelor acţionează în organism ca metaloenzime. coen-

zime. Excepţie fac Co şi I, primul fiind esenţial pentru sinteza vitaminei B(2, iar cel de-al
doilea intră în sinteza hormonilor tiroidieni.

Numărul metaloenzimelor este imens; superoxid-dismutazele care conţin Cu şi

Zn. glutatinoperoxidaza care conţine Se. Unele oligominerale sunt implicate în
transportul O (Fe în hemoglobina, mioglobinâ, hemeritrină. Cu în hemocianină).
Citocromoxidaza conţine Fe şi Cu şi are rol în transferul de electroni.
 Oligoelementele intervin în două manifestări vitale: creştere şi reproducţie.
Deficitul în unele oligoelemente. cum ar fi: Cu, Zn, Mn, I, determină întârzierea sau
chiar oprirea creşterii. Cuprul administrat în exces în raţia tineretului porcin înţărcat
stimulează intens creşterea. Alte oligoelemente sunt implicate în dezvoltarea
scheletului: Cu, Mn, Zn. Carenţa de Cu determină leziuni de tip osteoporotic, carenţa
de Zn determină leziuni de tip rahitic. In ambele cazuri, consecinţa o constituie
tulburările locomotorii.

Oligomineralele intervin şi în fertilitate: carenţa de Cu este responsabilă de o

reproducţie deficitară, mai ales la taurine, carenţa de Zn induce alterări ale gonade-
lor, la masculi, asemănătoare cu cele induse de excesul de Cd. Carenţa de Mn deter-
mină scăderea fertilităţii la ambele sexe. Asigurarea necesarului de Se influenţează
favorabil fertilitatea la animale şi împreună cu vitamina E previne retenţiile placentare.

Oligomineralele sunt implicate şi în diferite stări de boală:

- în stările inflamatorii în care Fe şi Zn sunt retrase din circulaţie pentru

accentuarea sintezei de ceruloplasmă;
- unele oligominerale, Cd, Pb, Hg, au efect imunosupresor şi sunt de temut în
carcinogeneză, faţă de Cu care are efect imunostimulator, realizând o bună protecţie
faţă de unele cancere experimentale.

Măsurile de prevenire ale consecinţelor

carenţelor de oligominerale

Dacă nu sunt prea severe, se vor introduce în raţie furaje cunoscute ca surse de
oligoelemente, iar pentru sistemele cu exploatare intensivă se vor adăuga în raţie
premixuri cu conţinut de oligominerale.

Oligomineralele mai pot fi administrate şi în brichete de sare, apă, sub fonnă de

pelete sau cartuşe şi în cazuri extreme se recurge la administrarea lor parenterală.

în toate situaţiile se va stabili iminenţa stării de carenţă, pentru a preîntâmpina

supradozările responsabile de intoxicaţii în masă.

Cupru. Din totalul de Cu ingerat din furaje, numai 10% se absoarbe, restul fiind
eliminat, mai ales prin fecale.
 Absorbţia Cu este dependentă de concentraţia de Mo şi raportul Cu/Mo, acesta
din urmă fiind cel mai puternic antagonist al Cu. Absorbţia Cu mai este inhibată şi de
excesul de Ca, Zn, Fe, Pb, Cd, de cianuri şi tiocianaţi. De asemenea, consumul unor
specii de plante influenţează absorbţia Ca: Festuca arundinaceae, păiuşu înalt reduc
atât Cu hepatic, cât şi pe cel plasmatic, în timp ce consumul de Agropyron repens îl
menţine la niveluri constante.

Cea mai mare cantitate a Cu se stochează în ficat. Poate traversa bariera pla-
ccntară, justificând administrarea sa la oile gestante, pentru a preveni ataxia enzootică
congenitală la miei.

Excreţia Cu se realizează pe cale digestivă şi biliară, celelalte căi fiind

neînsemnate, cu excepţia căii urinare la rumegătoare, în cursul crizei hemolitice.

In reglarea homeostaziei Cu intervine controlul hormonal, STH, hormoni

supracorticoizi, tiroidieni şi mediatorul leucocitar endogen, precum şi unele vitamine:
vitamina A, care creşte depozitul hepatic de Cu, şi vitamina D, care determină
mobilizarea Cu hepatic. Vitamina C inhibă absorbţia intestinală a Cu.

Funcţiile Cu în organism sunt:

- este implicat în utilizarea 02 şi chiar în respiraţia celulară, acţionând sub forma

a numeroase metaloproteine: hemocuprina, hepatocuprina, cerebrocuprina,
citocuprina;
- intră în constituirea unor enzime oxidative;
- intervine în hematopoeză, iar carenţa duce la anemie;
- stimulează imunitatea umorală (în carenţa de Cu, efectul bactericid al leu-
cocitelor este diminuat dramatic);
- are rol important în stabilizarea proteinelor din ţesutul conjunctiv;
- are rol în osificare şi este esenţial pentru formarea punţilor de legătură ale
colagenului;
- este esenţial în sinteza fosfolipidelor şi mielinizarea sistemului nervos;
- are rol important în fertilitate (la păsări scade procentul de ouat şi cel de
ecloziune până la zero);
- are rol important în creştere la tineretul porcin (în doză de 250 ppm Cu,
aceeaşi doză care, la poligastrice, produce sigur intoxicaţie);
- este implicat în pigmentarea părului şi a lânii;
- asigură integritatea miocardului (carenţa de Cu determină hipertrofia mio-
cardului, iar la taurine chiar fibroza);
 - la porcine influenţează calitatea grăsimii (scade punctul de topire prin
creşterea proporţiei de acizi graşi nesaturaţi);

- deficitul de Cu mai determină şi atrofia vilozităţilor intestinale, diminuarea

transmiterii influxului nervos şi evoluţia proceselor inflamatorii.

Carenţa naturală de Cu la rumegătoare se poate întâlni in următoarele situaţii:

- când Mo din furaje depăşeşte 100 ppm/S.U.;

- când raportul Cu/Mo este de 2/1 sau mai mic;
- când concentraţia de Cu este mai mică de 5 ppm.
La ovine determină ataxia enzooticâ generată de carenţa primară de Cu şi de
poluarea industrială a mediului. La taurine, administrarea S04Zn pentru prevenirea şi
tratarea afecţiunilor podale a determinat depleţia de Cu şi apariţia de hipocuproză.

La diferite specii de animale se pot întâlni şi diverse forme de intoxicaţie cu Cu

(hipercuproză), produse de: supradozarea Cu din furaje şi apă, tratamente anti-
helmintice, preparate medicamentoase pe bază de Cu, repetate sau unice cu doze
mari, introducerea în alimentaţia ovinelor şi taurinelor a premixurilor şi furajelor
destinate pentru alimentaţia suinelor, păşunatul sau recoltarea fânului de pe
terenurile tratate cu S04Cu sau fertilizate cu dejecţii de la suine.

în producerea hipercuprozei intervin şi factori favorizând: scăderea rezistenţei

organismului din alte cauze, trecerea de la un regim de furajare la altul, frigul sau căl-
dura excesivă, stresul de transport sau alţi factori de stres, precum şi concentraţia
scăzută de Mo şi S din raţie. Animalele cu hipercuproză prezintă următoarele simp-
tome clinice: vomitări, colici, diaree, edem pulmonar, moartea prin oprirea cordului.

Profilaxia şi combaterea constau în supravegherea concentraţiei de Cu din raţie

şi a raportului Cu/Mo/S, dozarea corectă a substanţelor antiparazitare (S04Cu şi
Carbonatul bazic de Cu), fânurile provenite de pe terenurile tratate cu S04Cu vor fi
utilizate în hrană numai după o perioadă de peste 2 săptămâni de la recoltare.

Terapeutic, conduita este următoarea: se vor scoate din raţie furajele incrimi-
nate, se vor administra medicamente cu efect purgativ, pentru evacuarea tubului
digestiv, şi se vor mai administra săruri de Mo (molibdatul de amoniu).

Zinc. îndeplineşte funcţii multiple în organism:

- participă la sistemul enzimatic (peste 30 enzime sunt dependente de Zn);

- fosfataza alcalină cu rol în metabolismul osos, în hidraza carbonică implicată
în creşterea şi în excreţia Na, deshidrogenazele care participă în metabolismul
glucidelor, fitaza care disponibilizează P şi alte minerale din plante;
 - este esenţial pentru creştere (carenţa de Zn determină diminuarea apetitului
animalelor, scăderea sporului în greutate, cu instalarea unui bilanţ negativ de azot,
deprimarea sintezei de colagen muscular şi cutanat, încetinirea creşterii în lungime a
oaselor):
- este important pentru funcţia imună (carenţa de Zn determină involuţia
timusului, scăderea numărului de limfocite T şi diminuarea activităţii complementului);

- intervine în osificare, în caz de carenţă, la taurine se produc tulburări, devierea

oaselor lungi ale trenului posterior, tumefacţii articulare şi o predispoziţie crescută faţă
de pododermatite;
- intervine în integritatea epiteliilor şi în vindecarea rănilor;
- este implicat în reproducţie la ambele sexe (la masculi, carenţa determină
hipogonadism, iar la femele, perturbări ale ciclului estral, subdezvoltarea şi mortali-
tatea embrionară şi chiar efecte teratogene. La fetuşi, induce subdezvoltarea creierului
şi diminua activitatea nervoasă superioară la noii născuţi);
- este esenţial în sinteza insulinei şi intervine în metabolismul glucidic;
- are numeroase relaţii cu diferiţi hormoni.
Principala afecţiune la taurine şi suine, determinată de carenţa de Zn, o con-
stituie paracheratoza generată de carenţa primară a Zn, sau de carenţa secundară
produsă de excesul de Ca, fosfaţi, acid fitic, Cd, Cu, Mo, Fe. Un aport de 1,3% Ca în raţie
poate să reproducă la porc paracheratoza.

La găini, carenţa de Zn determină scăderea producţiei de ouă şi a procentului de

ecloziune şi are efect teratogen. Embrionii rezultaţi prezintă anomalii ale scheletului.
La pui, pe lângă afectarea scheletului, penele au aspect de „pene arse" şi se mai
constată leziuni de paracheratoza la nivelul dermului podal, lingual, în sinusuri, guşă şi
esofag.

La mânji, carenţa de Zn produce şchiopături şi tumefacţii epifizare.

Excesul de Zn determină creşterea greutăţii suprarenalelor, a timusului şi a

colesterolilor şi scăderea nivelului steroizilor. El poate fi întâlnit şi în urma poluării
mediului ambiant cu erbicide, raticide (Fosfură de Zn), fungicide şi altele.

Simptomele intoxicaţiilor cu preparate de Zn sunt: vomă, diaree, uneori

hemoragică, colici puternice, pareze şi paralizii, hemoglobinurie, icter, anemie.
Contaminarea cu pulberi de Zn, prin inhalare, generează următoarele simptome: tuse,
dureri toracice, febră, transpiraţii, emfizem pulmonar şi emfizem subcutanat.

Prevenirea carenţei de Zn se realizează prin asigurarea necesarului, evitarea

excesului de antagonişti şi a deficitului de aminoacizi, în mod deosebit de arginină.

Sursele suplimentare de Zn sunt: S04Zn, C03Zn, ZnO.

 Iod. Este conţinut in cea mai mare parte în tiroidă. Se absoarbe în intestinul
subţire şi apoi este captat masiv de tiroidă. Eliminarea sa din organism se face în
principal prin urină, mai puţin prin fecale, prin salivă, iar la vacile de lapte (în proporţie
de 8-10%) se elimină prin acest produs.

Funcţiile I în organism sunt legate de hormonul tiroidian care intervine în

procesele de metabolism, în creştere (carenţa determină nanism hipofizar), în
mielinizarea sistemului nervos central. în reproducţie, în trofismul pielii şi fanerelor.

Carenţa de I determină hipotiroidismul care poate fi indus fie datorită carenţei I

din sol, fie datorită prezenţei unor factori guşogeni în raţie. Aceşti factori pot să fie de
tip tiocianat care inhibă captarea tiroidiană a I sau de tip tiouracid care inhibă legarea
organică a I în tiroidă. Aceşti factori sunt conţinuţi în rapiţă, varză, soia, seminţe de in,
mazăre, linte, trifoi uscat, făina de seminţe de bumbac etc. Carenţa de 1 determină:

- la vacile gestante: avorturi, viţei neviabili, uneori glabrii cu guşă hipo-

tiroidiană;
- la animalele adulte, la tauri inhibă spermatogeneza iar la vaci creşte frecvenţa
retenţiilor placentare, a endometritelor şi scade producţia de lapte;
- Ia ovine poate îmbrăca forma enzootică în cazul prezenţei unor factori
guşogeni în raţii şi mieii prezintă guşă, sunt glabri şi neviabili;
- la porcine, carenţa maternă duce la creşterea mortalităţii la purceii nou-născuţi
(9-10%), purceii supravieţuitori sunt neviabili şi prezintă poliartrite. La purceii de 3-6
săptămâni, gâtul este gros (mixedem), membrele deviate, alopecie, nanism disarmo-
nic, afonie, respiraţie asmatiformă şi moartea, după 2-5 zile, în procent de până la 30%.
Prevenirea carenţei de I se realizează prin evitarea sortimentelor de furaje
bogate în factori guşogeni şi administrarea, pe cale orală sau parenterală, de preparate
pe bază de I.

Pentru organism, sursele de 1 sunt apa. iodura de potasiu şi sarea cu adaos de

iod.

Mangan. Este implicat în funcţia de reproducţie, în dezvoltarea scheletului şi

creştere. în metabolismul nervos, metabolismul lipidic şi glucidic.

Se absoarbe în cantitate mică, la nivelul segmentului anterior al intestinului

subţire. Absorbţia sa este stimulată de lactoză şi chelatori şi este inhibată de sorbitol,
glucoza, acid oxalic, fitaţi, tetracicline. excesul de Fe, Ca şi P.
 Majoritatea Mn se acumulează în ficat şi ţesutul osos şi mai puţin în celelalte
ţesuturi şi organe.

Eliminarea Mn are loc prin materiile fecale.

Funcţiile Mn sunt: activarea unor enzime, dezvoltarea scheletului, în repro-

ducţie, în funcţionarea sistemului nervos, în metabolismul glucidic şi în metabolismul
lipidelor.

Carenţa de Mn determină:

- la păsări: condrodistrofia şi pcrozisul;

- la porci: arcarea membrelor anterioare, tumefacţii articulare, rarefacţia

osoasă, schiopături, decubit prelungit sau permanent la purcei şi tulburări de fertilitate
şi agalaxie la scroafe;
- la rumegătoare: osteopatii la animalele în creştere, mers rigid, membrele
încurbate, iar la vaci, infertilitate.
Influenţează sinteza vitaminei complexului B, metabolismul Ca şi P, şi arc
raporturi strânse cu Fe.

Sursele suplimentare de Mn sunt: S04Mn, C03Mn şi MnO.

Fluor. Se găseşte în cantitate mare în oase şi dinţi, dar este prezent în cantităţi
mici în toate ţesuuirile.

în organism îndeplineşte funcţii importante:

- intervine în procesul de osificare, favorizând depunerea P în oase şi este

antagonist al Ca pe care îl mobilizează din oase, determinând decalcifieri, de aseme-
nea, este antagonist al I, accentuând stările de hipotiroidism;
- influenţează gradul de utilizare al hranei, precum şi dezvoltarea organismului
animal;
- influenţează dezvoltarea dinţilor, prevenind cariile dentare.
în concentraţii mari, determină fluoroza dentară sau dinţii pătaţi, cu deformarea
acestora şi crăparea smalţului dentar.

Ionii de F au efect cumulativ şi ingerat perioade îndelungate de timp determină

intoxicaţii.

Cobalt Se absoarbe în intestinul subţire, se depozitează în ficat şi rinichi, se

găseşte în cantităţi mai mici în pancreas, măduvă osoasă şi sânge.
 îndeplineşte următoarele funcţii:

- intervine în procesele de oxidare, activând unele enzime: peptidaza, dis-

peptidaza, catalaza;
- intră în componenţa vitaminei B12 şi stimulează sinteza acesteia de către
microflora din prestomacuri;
- are rol important în formarea sângelui;
- determină creşterea procentului de grăsime din lapte, precum şi a conţinu-
tului de Ca;
- stimulează sinteza vitaminelor din complexul B;
- influenţează funcţia de reproducţie.
Carenţa sau insuficienţa de Co provoacă la rumegătoare boala denumită
marasmul enzootic sau boala de coastă.

La ovine, lipsa de Co duce la depigmentarea lânii şi la dispariţia ondulaţiilor

fibrelor de lână şi la scăderea rezistenţei acestora.

Suplimentarea Co se poate face numai per os (nu parenteral).

Co se găseşte în cantităţi mari în melasă, în frunzar, rapiţă, trifoi etc. Surse

minerale suplimentare sunt: C03Co, CoCl2 şi S04Co.

Molibden. Este constituentul unor enzime (xandinoxidaza) şi are rol important

în creştere şi în mod deosebit pentru pui şi viţei. Este antagonist faţă de Cu. Excesul
de Mo este mult mai periculos decât carenţa acestuia, putând să determine intoxicaţii.
Se poate întâlni la vacile în lactaţie şi la viţei şi se manifestă prin anemie, diaree
violentă, scăderea producţiei de lapte, diminuarea creşterii şi decolorarea părului.

In creşterea obişnuită nu se întâlneşte carenţa de Mo.

Seleniu. Se absoarbe în duoden şi în jejunul mijlociu în proporţie de 35% la miei

şi 85% la purcei. După absorbţie, există numeroşi antagonişti care-i reduc concentraţia
în ţesuturi: Ag, Cd, Hg, As, Co, Pb, S, vitamina E şi antioxidanţii au efect protector
asupra Se.

Excreţia Se la poligastrice se face prin fecale, iar la monogastrice prin urină.

Principalele funcţii ale Se în organism:

- protejează membranele celulare şi subcelulare de alterările oxidative;

- împreună cu vitamina E asigură protecţia faţă de miodistrofii, de necroza
hepatică, de necroza pancreatică, de leziuni vasculare, de infertilitate, şi probabil, de
retenţii placentare, de fragilizarea eritrocitelor şi de imunosupresie.
Principalele consecinţe ale carenţei de Se sunt constituite de miodistrofiile
nutriţionale întâlnite la taurine, ovine, porcine, păsări şi cai, şi hepatoza dietetică la
porcine, boala cordului muriform, diateza exsudativă, atrofii şi necroze ale
pancreasului.

Prevenirea afecţiunilor generate de carenţa în Se se realizează prin inoculări

periodice cu preparate pe bază de Se. prin suplimentarea hranei sau prin administrarea
intraruminală de pelete pe bază de Se. Se mai poate suplimenta Se şi în apa de băut,
prin aplicarea sărurilor de Se pe soluri sau prin utilizarea în hrana animalelor a unor
sortimente de furaje bogate în Se şi vitamina E.

Intoxicaţiile cu Se pot avea loc în condiţii naturale la erbivore, datorită con-

sumului unor plante care acumulează Se din sol. Aceste plante se mai numesc şi
selenifere şi sunt grupate în 3 categorii:

- gmpa plantelor indicatoare de Se, care conţin cantităţi mari (1000-100000

ppm) ce pot determina intoxicaţii acute:
- grupa plantelor absorbante secondate de Se care conţin câteva sute de ppm
de Se care, prin consum, pot determina intoxicaţii acute sau cronice (Aster, Atriplex,
Nutalii, Grindelia, Neptunia);
- grupa plantelor care acumulează maxim 30 ppm Se şi pot determina
selenoza cronică.

Plantele acumulatoare de Se sporesc conţinutul de Se şi în plantele din

vecinătatea lor.

Carenţa de Co reduce toleranţa la excesul de Se. As combate parţial efectele

toxice ale Se, fiind antagonist al acestuia. Creşterea concentraţiei de proteine din raţie
asigură o oarecare protecţie faţă de intoxicaţiile cu Se. Stările de stres pot declanşa
intoxicaţiile cu Se. Se are efect detoxifiant asupra Hg.

Dozele toxice de Se au influenţă asupra fecundităţii şi reproducţiei.

Animalele intoxicate prezintă anorexie, timpanism, diaree apoasă, crampe

abdominale. Aceste semne diferă ca intensitate de la o specie la alta. Se mai poate
întâlni poliuria, mucoase palide sau cianotice şi pupile dilatate.

Arsenul este toxic, dar în doze mici constituie un element biostimulator,

favorizând creşterea şi îngrăşarea animalelor.

Nichel. Carenţa naturală nu a fost semnalată, dar toxicitatea sa a fost sesizată

de multă vreme şi s-a accentuat odată cu creşterea poluării chimice a mediului.

Numai 1-10% din Ni ingerat se absoarbe.

 Carenţa experimentală la pui a determinat nedezvoltarea în lungime a oaselor
lungi, pigmentarea anormală (portocalie-brună) a pielii picioarelor, dermatite, ficatul
cu aspect brun noroios friabil.

Ni este implicat în păstrarea integrităţii membranelor celulare şi mai ales

mitocondriale. La poligastrice este indispensabil activităţii ureazei ruminale. Se pare că
boala „hienei" la taurine este produse de carenţa de Ni, dar în apariţia acesteia mai
intervin şi alţi factori. Această maladie constă în subdezvoltarea trenului posterior şi
mai ales a femurului, dând animalului o poziţie caracteristică (de hienă). Masa
corporală a animalelor cu această afecţiune este cu 30% mai mică decât a celorlalte
animale, iar conţinutul oaselor în Ni este de 15 ori mai scăzut, dar şi conţinutul de Cu şi
Mn sunt mai reduse, iar conţinutul de Fe este cu 77% mai mare, de K cu 130% mai
ridicat. Nu se cunoaşte profilaxia şi combaterea acestei boli.

în tabelul 16 sunt redate principalele surse de elemente minerale din alimentaţia

animalelor.

Tabel 16. Sursele de elemente minerale folosite in alimentarea animalelor

Denumirea Fomiula Elementele chimice

sursei (sarea) chimică (%în sursă)
1 2 3
CALCIU

Carbonat de calciu pur CO.Ca 40 Ca

Lactat de calciu Ca(OOC-CHOH-CH3)5H20 13 Ca
Făină de oase 30.00 Ca 1500 P
Făină coji de ou 38,00 Ca 15,00 P
Sulfat de calciu anhidru CaS04-2H20 23 Ca 18S
Sulfat de calciu dihidrat CaSO4-2H20 23 Ca 18S
Clorură de calciu CaCL 36 Ca
anhidratată
Clorură de calciu CaCl.lH.O 27 Ca
Gluconat de calciu
dihidratată Ca(OOC-H)-, 30 Ca
Formiat de calciu CafOOC-CjHuOs^HjO 9 Ca
Cretă, calcar (CaC03) 35-38 Ca 0,05 Na lMg
natural, rocă 500 ppm Fe
măcinată
Cochilii marine (CaCO,) 34-36 Ca 1 Mg 200 ppm Fe
FOSFOR

Acid ortofosforic H-.P04 31.6P

Fosfat monocalcic (POiH2)2Ca H20 20 P 20 Ca
 1 2 3
Tripolifosfat amonic (NH4)5P30K, 27,0 P 20 N
Pirofosfat amonic (NH„)4P207 25.0 P 22 N
Fosfat triplu de Na, Ca, Mg - 17 P 12 Na 9 Ca 5 Mg
Fosfat dicalcic anhidru CallP04 20-22 P 95-1 OOP 28 Ca
Fosfat dublu de Ca şi Na - 21 P 12 Ca 7 Na
Fosfat calco- - 18 P 85-95 P 33 Ca 5 Na
sodic defluorurat
Fosfat tricalcic de os Ca5(0H)(P04)., 13-17 P 85 P 27-33 Ca
Fosfat tricalcic natural Ca5F(P04)3 10-17 P20-34 Ca
Metafosfat de calciu Ca„(P03)2„ 20 P 13 Ca
Pirofosfat de calciu Ca:P:0? 24 P 20 P 31 Ca
Fosfat alumino-calcic - 1 5 P 7 C a 6 F e 19 Al
MAGNEZIU

Carbonat de magneziu MgCO, 28,84 Mg 71,16 CO,

Sulfat de magneziu MgS04 20,19 Mg 79,81 S04
Sulfat de MgS04 ■ 7 H20 10 Mg 13 S
magneziu
Clorură de
heptahidratat Mg(l2 6H20 12 Mg
magneziu
hexahidratată
Sulfat de MgS04H20 17 Mg 22 S
magneziu
monohidratat
Hidroxicarbonat MgCOj ■ Mg(OH)2 30 Mg
de magneziu
Oxid de magneziu MgO 60 (55-59) Mg
Hidroxid de magneziu Mg'OHh 40 (38-39) Mg
CLOR

Clorură de sodiu NaCl 60,65 CI 39.95 Na

Clorură de potasiu KC! 47,56 CI 52,44 K
SODIU

Clorură de sodiu pur NaCl 39 Na

Bicarbonat de sodiu NaTICOj 27 Na
Sulfat de sodiu Na,S04 32,39 Na 67,71 S04 22 S
Sare de bucătărie NaCl 35 Na
Carbonat de sodiu Na:C03 43 Na
POTASIU

Clorură de sodiu K.CI 52 K

Carbonat de potasiu K,COj 56,58 K 43.42 C03
Bicarbonat de potasiu KIICOj 39 K
Acetat de potasiu KCM-I,02 39,84 K 60,16 Acetat
Sulfat de potasiu K,S04 44,87 K 55,13 S04
 1 2 3
FIER

Sulfat feros heptahidratat FeS04'7H-0 20,09 Pe 34.59 S04

Acetat feros tetrahidratat Fe(C2H,I2)2 • 4HU0 —
Fumarat feros FeC4H202 -
Carbonat feros FeCO, 47 Fe
Oxid feric Fe203 69 Fe
Clorură ferică hexahidratată FeClj ■ 6H20 20 Fe
Clorură feroasă FcCI2 • 4H20 28 Fe
tetrahidratată
Sulfat feros monohidratat FcS04 • H20 33 Fe
Sulfat feros heptahidratat FeS04 • 7H20 20 Fc
Citrat feros amoniacal — 17 Fe
Oxid feros FeO 77 Fe
CUPRU

Sulfat de cupru CuS04 39.81 Cu 60.19 S04

Sulfat de cupru CuS04' 5 H20 25.46 Cu 38.49 S04
pentahidratat
Clorură cupricâ CuC1^2H,0 47,27 Cu 52.73 CI
Acetat cupric Cu(CH,COO)2H20 -
Carbonat bazic de cupru CuCO, Cu(OH)j 57 Cu
monohidratat
Oxid cupric CuO 80 Cu
MANGAN

Dioxid de manaan MnO^ 63.19 Mn

Carbonat de mangan MnC03' H20 47.79 Mn 52.21 CO,
Clorură de mangan MnCl2' 4H20 27 Mn
tetrahidratată
Sulfat de mangan MnS04 36,36 Mn 35,86 CI
Sulfat de manşan hidratat MnS04- H20 32.49 Mn 56,86 S04
Sulfat de mangan MnS04-411:0 24,63 Mn 43,10 S04
tetrahidratat
Fosfat acid de mangan MnHP043H20 —
Oxid de mangan MnO 77 Mn
Oxid manganic Mn20, -
Clorură manganică MnCl2 ' 2H20 34 Mn
dihidratată
Sulfat manganic MnS045H20 22 Mn
pentahidratat
FLUOR

Fluorură de potasiu KF2H20 20,17 F41.54K.

dihidratat
Fluorură de sodiu NaF -
 1 2 3
ZINC

Carbonat de zinc ZnCO, 52 Zn

Clorură de zinc ZnCl2 48 Zn
Oxid de zinc ZnO 80 Zn
Sulfat de zinc ZnS04 40.47 Zn 59.33 S04
Sulfat hidratat de zinc ZnS04HiO 36.42 Zn 53.55 S04
Lactat de zinc Zn(CjHsOj) • 3HaO —
Acetat de zinc Zn(CH,COOV 2H20 -
Clorură de zinc ZnClî'HîO -
monohidraiat
Sulfat de zinc heptahidratat ZnS04'7H;0 22 Zn
Sulfat de zinc monohidratat ZnSO.'HîO 36 Zn
SELENIU

Selenit de sodiu Na.ScO, 45 Se

Selenat de sodiu Na:SeO< 41 Se
Dioxid de seleniu ScO- 70 Se
Diselenit de sodiu NaHSeO,
COBALT

Clorură de cobalt CoCl:- 5H20 26,80 Co 32,28 CI

pentahidratat
Clorură de cobalt CoClv 6H20 24 Co
hexahidratal
Acetat de cobalt Co(CHCOO)2H20 -
Carbonat bazic de cobalt CoC03,Co(OH);H;0 -
Clorură de cobalt CoCT.-6H:0 -
hexahidratată
Sulfat de cobalt CoS04-7 H20 22 Co
heptahidratat
Sulfat de cobalt CoSOj H20 -
monohidratat
Nitrat de cobalt hexahidratat Co(NOj)'6H:0 20 Co
Carbonat de cobalt anhidru CoCO-, 49 Co
Azotat de cobalt Co(NOs)3-6H:0 -
IOD

lodat de calciu anhidru Ca(IO,)2 65 1

Iodură de sodiu iNa 84 1
lodat de potasiu KIO, 59 1
lodat de sodiu NalO, 64 1
lodat de calciu hexahidratat Ca(i03)2-6H:O 51 I
Ortoperiodat pcntacalcic Ca5(106)2 38 1
Etilen diamin dihidroiodiiră - 80 1
Iodură de potasiu KJ 761