1.Obiectul biochimiei si importanta in medicina practica.Metodele de studii biochimice.

Biochimia:
- ca termen a fost întrodus pentru prima dat ă in 1903 de c ătre Carl Neiberg.
- Bios (din greacă înseamnă "viaţă").
- este ştiinţa care studiază bazele moleculare ale vie ţii.
- este Ştiinţa despre structura şi transformarea substan ţelor chimice, care într ă în componen ţa materiei vii,
procesele fizico-chimice, care stau la baza activit ăţii vitale.
- este înrudită cu fiziologia, chimia organică dar nu este o simpl ă sintez ă a acestor ştiin ţe.

Rolul biochimiei în practica medicală:

Pe plan teoretic descoperirile biochimiei – îmbogăţesc şi adâncesc cuno ştin ţele despre manifest ările vitale.
În domeniul practicii promovează progresul :
cercetărilor medicale;
diagnosticului clinic de laborator;
al farmacologiei şi farmaceuticii;
al microbiologiei, virusologiei şi imunologiei.
Studiază:
-compoziţia chimică a ţesuturilor şi lichidelor biologice în condi ţii fiziologice şi patologice,
-corelaţiile dintre modificările metabolice ale diferitor organe, ţesuturi şi lichide biologice;
-dinamica indicilor metabolici în diverse stări fiziologice (Îmb ătrânire, efort fizic) şi în patologii.
Metodele de studii biochimice
- Biochimia are de-a face cu obiectele vii, folosind metode extrem de fine de separare a anumitor
substanţe.
- Obiect de studiu poate fi organismul integru pe care se fac concluzii (administrarea unor substan ţe şi
determinarea produselor finale, care se elimin ă),
- organ, ţesut, celulă care mai întîi se supun omogeniz ării (fărîmiţării) folosind omogenizatoare speciale
care le dezintegrează pînă la structuri subcelulare (nuclee, mitocondrii, lizozomi, peroxisomi,
citomembrane), care se separă prin ultracentrifugare, apoi se extrag structuri biomoleculare, care se
reextrag,se purifică prin distilare, evaporare, dializ ă, evaporare, electroforez ă, cromatografie, şi multe alte
metode.
2.Particularitatile materiei vii.Proprietatile generale de biomoleculelor.
Particularităţile materiei vii:
gradul superior de organizare structurală (caracterizat prin structura compus ă şi diversitatea de molecule)
Funcţia strict determinată şi sensul său specific pentru fiecare parte component ă.
Capacitatea de a transforma şi a utiliza energia
Schimbul de substanţe cu mediul înconjurător şi autoreglarea transform ărilor chimice.
Capacitatea de autoreplicare sau transmitere a informa ţiei genetice.
Proprietatile generale de biomoleculelor:Proteinele:
- sunt substanţele organice azotate, alcătuite din AA, legaţi în lanţuri prin leg ături peptidice, care posed ă cel
mai înnalt grad de complexitate, varietate moleculară, şi care prezint ă specificitate de specie, de organ.
-"proteios", din greacă înseamnă "de prim rang", pentru viaţă.
- ca termen folosit pentru prima dată în 1838 de către savantul german Mulder.
-"Majoritatea modificărilor biochimice în organismele vii sînt determinate de proteine.
Structura secundară
reprezintă modul împachetării catenei polipeptidice într-o structur ă ordonat ă, datorit ă form ării leg ăturii de H
între grupele peptidice ale unei catene sau a catenelor învecinate.
După configuraţie structura secundară poate fi sub formă de α-elice, sau s β structură
În spaţiu molecula proteică tinde să ocupe o formă cu cea mai mică energie liber ă.
Particularităţile de baza ale α-spiralei:
orientată spre dreapta
posedă simetrie elicoidală;
legăturile de hidrogen se formează între grupele peptidice ale primului şi ale celui de al patrulea rest de
aminoacid;
radicalii laterali ai aminoacizilor nu particip ă la formarea α-spiralei şi sînt dispuşi în exterior.
regularitatea şi identitatea spirelor: înal ţimea unei spire constituie 0,54 nm (5,4 A) şi cuprinde 3,6 resturi de
aminoacizi (înălţimea unui aminoacid este de 0,15 nm sau 1,5 A).
Periodicitatea regularităţii α-spiralei este egală cu 5 spire sau cu 18 aminoacizi. Lungimea unei perioade este
 de 2,7 nm.
β-structură
are configuraţia curbată, care se formează cu ajutorul leg ăturilor de hidrogen intercatenare în limita unor
sectoare a aceluiaş lanţ polipeptidic sau a lanţurilor al ăturate.
Această structură se mai numeşte structură în straturi pliante.
β-structură poate fi de 2 tipuri:
„cross formă” – participă un singur lanţ
β-structură completă – participă 2 sau mai multe catene, care pot fi:
- paralele (N-terminaţiile catenelor polipeptidice sînt îndreptate în aceea şi direc ţie)
- antiparalele (N-terminaţiile sînt îndreptate în diferite direc ţii).
distanţa între 2 resturi de aminoacizi este de 3,5 A
Structura terţiară
reprezintă modul de împachetare a LP în spaţiu tridimensional.
proteinele se împart în globulare şi fibrilare.
se formează datorită interacţiunii dintre radicalii AA situa ţi la distanta.
Legăturile ce stabilizează structura terţiar ă:
Legăturile covalente:
- disulfidice,
- pseudopeptidice
- esterice
Legăturile polare
- de hidrogen,
- ionice,
- electrostatice
interacţiuni hidrofobe –
-forţele Van der Waals
Structura cuaternară a proteinelor:
este caracteristică pentru proteinele alcătuite din mai multe LP(protomeri sau subunit ăţi).
reprezintă asamblarea protomerilor în spaţiu (oligomer)
Funcţia specifică a unei proteine oligomere se manifest ă numai la nivelul structurii cuaternare, protomeri
separaţi sunt inactivi.
Legături care stabilizează structura cuaternar ă sunt leg ăturile slabe (de hidrogen, saline, for ţe hidrofobe etc.).
3.Rolul biologic al proteinelor.
Rolul biologic al proteinelor:
Structural (colagenul, elastina, keratina);
Catalitic (amilaza, pepsina, LDH);
De recepţie (receptorii hormonali);
contractil şi locomotor (dinamic) –actina, miozina;
transport şi depozitare (Hb transportă oxigenul, iar Mb îl depoziteaz ă în mu şchi; transferina şi feritina
transportă şi depozitează fierul în sănge, ficat);
reglator şi hormonal - reglarea creşterii şi diferen ţierii celulelor (insulina, proteinele- represor);
de protecţie faţă de corpi străini, virusuri, bacterii (imunoglobuline);
homeostatic – menţinerea constantelor sângelui (albuminele determin ă presiunea oncotic ă – cantitatea,
volumul lichidului în vasele sanguine);
de rezervă, trofică – proteinele alimentare.
4.Aminoacizii proteinogeni si neproteinogeni.Clasificarea aminoacizilor dupa structura chimica,
proprietatile fizico-chimice si principiul biologic.
Clasificarea AA :
După structura R lateral (în alifatici – aromatici; tio-; hidroxi; mono- sau di carboxilici)
În funcţie de proprietăţile fizico- chimice (acizi, bazici şi neutri)
după rolul biologic: indespensabili, semi – şi dispensabili

In functie de aminoacizii care intra in compozitia proteinelor se disting:

a) aminoacizi proteinogeni-aminoacizii care intra in compozitia proteinelor;
b) aminoacizi neproteinogeni- aminoacizii care nu intra in compozitia proteinelor:
-alanina – component al CoA
Оrnitina - intermediar al ciclului ureogenetic
Citrulina - intermediar al ciclului ureogenetic
Homocisteina, Homoserina - intermediari în metabolismul AA
GABA - neuromodulator
5.Teoria polipeptidica a structurii proteinelor, esenta ei si dovezile experimentale.Notarea si
citirea aminoacizilor in peptide si proteine.aminoacizii N si C terminali.
Proprietatile leg. Peptidice :
este o legătură covalentă
coplanarea – toţi atomii grupelor peptidice se află într-un singur plan
2 forme de rezonanţă (ceto sau enol)
poziţia trans a substituienţilor
substituienţilor în raport cu leg C-N
capacitatea de a forma legături de hidrogen (fiecare gr. peptidică poate forma 2 legături de hidrogen)

PRINCIPIILE DE DESCIFRARE A SUCCESIUNII AA-ETAPELE:

 Determinarea acidului N și C terminal

 hidroliza selectivă a proteinei (prin metodele enzimatice (tripsina, chimotripsina, pepsina) sau
chimice (cu bromura cianidică))
 identificarea succesiunii AA în fragmentele obţinute prin metoda Edman.
 restabilirea structurii primare a proteinelor prin suprapunerea diferitor segmente de peptide
stablindu-se astfel segmentele de coincidenţă (metoda “amprentelor digitale” sau ” metoda hărţilor
de peptidă”
 7)Nivelirile de organizare a molecule proteice :structura primara ,secundara.tertiara si
cuaternara. Legaturile specific acestor structure.Notiuni despre domenii structural.
 După cum s-a văzut mai sus lanțurile peptidice sunt formate de grupările carboxil și aminice
a aminoacizilor; există de fapt 2 forme pentru fiecare proteină, numite forme de
rezonanță:una datorată dublei legături care asigură rigiditatea și nu permite rotația în jurul
axei sale;a doua formă de rezonanță este dată de unghiul diedru φ(planul atomilor C'-N-Cα-
C'), ψ (planul atomilor N-Cα-C'-N), ω (planul atomilor Cα-C'-N-Cα), unghiurile φ și ψ pot
avea diferite valori fiind responsabile de gradul de libertate a proteinelor, controlînd
structura tridimensională a lanțului proteic.Structura substanțelor proteice este încă
insuficient cunoscută datorită dinamicității structurii proteinelor, deoarece ele sunt în
permanență supuse unor procese de sinteză și de degradare. Pentru evidențierea succesiunii
aminoacizilor în structura proteinelor se folosesc 2 metode:[4]Degradarea EdmanPrin
degradarea Edman se poate identifica o secvenţă de pînă la 30 aminoacizi, cu o eficienţă de
98%/aminoacid. Un alt avantaj ar fi cantitatea de numai 10-100 picomoli de peptidă necesari
pentru determinare.
 Degradarea Edman folosește ca reactiv izotiocianatul de fenil care evidențiază selectiv
aminoacidul. Grupa amino terminală se adiționează la izotiocianat trecînd printr-un derivat
de tiouree. După ce se tratează cu un acid slab, aminoacidul marcat sub formă de
feniltiohidantoină se detașează de restul polipeptidei. Aceasta cu noul său aminoacid
terminal poate fi supusă la un nou ciclu de tratări pentru identificarea următoarei grupe
amino.Degradarea Sanger are la bază tratarea polipetidei cu fluoro-2,4-dinitrobenzen, avind
loc atacul reactivului asupra grupării amino a aminoacidului N-terminal. Metoda Sanger are
dezavantajul degradării complete a polipeptidei.Unghiul legăturii între C1 şi N este aproape
de 1800, similar cu unghiul valenţei din molecula apei.S-a ajuns la concluzia că există 4
niveluri (structuri), care alcătuiesc edificiul proteic.
 Structura primară[modificare | modificare sursă]
 Structura primară este dată de aminoacizii care intră în lantul proteic prin formarea
legăturilor pepetidice.În structura primară se observă lanţul de aminoacizi.În proteinele
naturale legătura peptidică se stabilește între gruparea carboxilică de la C1 și gruparea
aminică de la C2, încît lanțul peptidic va fi format dintr-o succesiune de unități CO-NH-CH,
legate cap-cap.La unul din capetele lanţului peptidic se găseşte o grupare -NH2 liberă, iar la
celălat capăt seaflă o grupare -COOH liberăLegătura peptidică -CO-NH- se găsește în
același plan, iar carbonul -CH- se poate roti, putînd să apară în planuri diferite. Datorită
lungimii relativ mici a catenelor laterale, ele se pot aranja de o parte și de alta a lanțului
proteic, astfel că lanțul proteic nu este ramificat.Datorită deplasării altrenative a unui
electron de la gruparea -NH la C=O se produce oscilarea dublei legături de la atomul de
carbon şi oxigen la atomul de azot, fomrîndu-se astfel cele 2 forme mezomere.Datorită
numărului relativ mic de aminoacizi care intră în structura proteinelor, teoretic ar trebui să se
formeze proteine cu masa moleculară în jur de 4200. Însă în realitate masele moleculare ale
proteinelor au valori de peste 10,000 ceea ce a dus la concluzia că cel puțin o parte de
aminoacizi se repetă de mai multe ori în cadrul unei molecule. Ipoteza că proteinele sunt
formate din lanțuri lineare de aminoacizi a fost fomulată pentru prima dată în anul 1902, la a
74-a reuniune a Societății Oamenilor de Stiință din Germania, ținută în orașul Karlsbad, de
către Franz Hofmeister (ținînd cont de reacția biuretului) și Emil Fischer (care aduce
clarificări asupra scheletului proteic). Ipoteza că în molecula proteinelor există legături
amidice fusese elaborată de chimistul francez E Grimaux încă din anul 1882. În ciuda
evidențelor care demonstrau faptul că proteinele supuse acțiunii proteolitice se scindează în
oligopeptide, ideea că lanțul proteic este liniar, au fost idei greu de "digerat". În perioada
respectivă, numeroși savanți (William Astbury, Hermann Staudinger), punînd la îndoială
acest lucru, prin argumentarea că legăturile amidice nu sunt îndeajuns de puternice pentru a
susține o moleculă proteică lungă.Cu timpul au apărut diverse ipoteze:

 Ipoteza coloidală care susținea ca proteinele sunt ansambluri moleculare coloidal formate
din molecule mai mici - ipoteză contrazisă de măsurarea ultracentrifugării de către Svedberg
care arată faptul că proteinele sunt molecule bine definite, au greutate moleculară, iar prin
electroforeză Arne Tiselius demonstrează că proteinele sunt molecule unice.Ipoteza a 2-a,
numită ipoteza ciclol, avansată de Dorothy Wrinch, are la bază 3 elemente:Ciclol reaction în
care gruparea carbonil și gruparea amino a 2 peptide se incrucișează C=O + HN → C(OH)-
N (așa numita legătură în cruce); aceste legături sunt de tip covalent, similare cu legăturile
covalente de hidrogen propuse de William Astbury, pentru a explica stabilitatea structurii
proteice.Lanțurile beta vecine au la bază o serie de reacții de tip ciclolStructura proteinelor
mici corespund așa numitelor "solid de tip Platon", fără ca să existe colțuri libere.Alte
ipoteze au fost lansate de cătreEmil Abderhalden (modelul dicetopiperazinic),sau
Troesengaard în anul 1942 (modelul pirol/piperidină). Toate aceste modele au fost infirmate
de Frederick Sanger care reușește să identifice secvența aminoacizilor din insulină, dar și de
determinările cristalografice efectuate de Max Perutz și John Kendrew asupra mioglobinei și
hemoglobinei.
 Structura secundară[modificare | modificare sursă]

 Imaginea alfa helixurilor mioglobinei, a cărei structură a fost determinată de către Max
Perutz și Sir John Cowdery Kendrew în 1958 folosind cristalografia cu raze X
 Structura secundară se referă la forma și la lungimea lanțurilor polipeptidice, proprietăți
induse de legăturile de hidrogen. Cele mai întîlnite tipuri de structura secundară sunt alpha
helixul și lanțurile beta.


 Elicea alpha se formează prin rotaţia unui lanţ polipeptidic în jurul propriei axe
 Alte helix-uri cum ar fi helixul 310 și helixul π sunt, din punct de vedere energetic,
favorabile formării legăturilor de hidrogen, dar sunt rareori observat în proteinele naturale
exceptînd părțile terminale ale helixului α în timpul formării scheletului proteic (de obicei
centrul helixului). Aminoacizii au un comportament diferit vis-a-vis de posibilitatea formării
structurii secundare. Prolina și glicina sunt cunoscuți ca așa numiții "helix breakers"
(spărgători de helix), deoarece afectează configurația scheletului proteic; ambii aminoacizi
au abilități conformaționale neobișnuite și de regulă se găsesc în colțurile scheletului
proteic. Aminoacizii care preferă să adopte conformația helixului proteic fac parte din așa
numita serie MALEK (codurile formate din 1 literă a aminoacizilor: metionină, alanină,
leucină, acid glutamic și lizina); prin contrast aminoacizii aromatici (triptofanul, tirosina și
fenilalanina, dar și aminoacizii cu legare prin carbonul beta (izoleucina, valina și treonina,
adoptă configurația β.

 Structura secundară cunoaște cîteva ipoteze privind formarea ei:Teoria polipeptidică
formulată de către E. Hoffmeister în 1902 și dezvoltată ulterioe de către E.Fischer, are la
bază conceptul conform căruia moleculele proteice sunt formate din lanțuri polipeptidice
foarte lungi. Teoria are cîteva dezavantaje:nu explica diferențierea biologică a anumitor
proteineunele proteine sunt rezistente la acțiunea enzimelor proteolitice (deși datorită
lungimii lanțului nu ar trebui)Teoria plierii și răsucirii lanțului polipeptidice a fost elaborată
de către Corey și Pauling în 1943 și a fost confirmată prin spectrele de difracție cu raze X,
microscopului electronic , prin măsurarea unghiurilor de valență, a distanțelor interatomice,
au confirmat faptul că lanțul polipeptidic se găsește sub formă pliată.Structura în foaie
pliantă. Plierea catenei are loc prin formarea legăturilor de hidrogen între gruparea
 carboxilică a unui aminoacid și gruparea aminică a aminoacidului vecin. Lanțul polipetidic
pliat se prezintză ca o panglică îndoită alternativ la dreapta și la stînga, plierea avînd loc în
dreptul carbonilor metinici. Mai multe lanțuri pliate polipeptidice pliate dau naștere unei
rețele, între aceste lanțuri pliate putîndu-se de asemenea forma legături de hidrogen, acestea
fiind în număr mai mare cînd grupările terminale a 2 lanțuri sunt aranjate diferit (-NH2 și
COOH, sau HOOC-și -NH2). Catenele polipeptidice pliate predomină în proteinele fibrilare
și mai puțin în cele globulare. După valoarea perioadei de identitate se cunosc mai multe
tipuri de proteine cu structură pliată. Prin perioada de identitate se înțelege distanța cea mai
mică la care se repetă aminoacizii identici din moleculă.Structura α elicoidală, ipoteză
lansată de Corey și Pauling, ipoteză conform căreia lanțul polipeptidic se poate prezenta și
înfășurat sub formă de spirală. În acest model, fiecare spiră conține de obicei 27 aminoacizi,
iar distanța între spire este de 5,44 A0. Fiecare aminoacid mărește spira cu 1,47 A0. În fața
fiecărei grupări -CO- va apare la o distanță de 2,8A0. o grupare NH de la al treilea
aminoacid. Între aceste grupări se stabilesc punțile de hidrogen care asigură stabilitatea α
helix-ului. În acest model lanțul polipeptidic se prezintă sub forma unui surub cu pasul fie
spre dreapta, fie spre stînga. În cazul proteinelor naturale, acestea datorită conținutului în L-
aminoacizi, pasul helixului va fi spre dreapta, catenele laterale ies în afara corpului propriu-
zis putînd reacționa fie cu moleculele solventului fie cu alte catene polipeptidice. Canalul
format în interiorul helixului este foarte îngust, în el nu poate pătrunde molecula solventului.
Legăturile peptidice sunt plane, iar 2 planuri consecutive -CO-NH- formează un unghi de
1800, rotirea lanțului se face la carbonul α(metinic).
 Structura terțiară[modificare | modificare sursă]
 Prin intermediul cristalografiei cu raze X s-a dovedit faptul că macromoleculele proteice au
o conformație tridrimensională, realizată de obicei prin intermediul cuplării mai multor
lanțuri polipeptidice scurte între ele, cuplare care duce la formarea fibrelor
proteice;legăturile intercatenare pot fi principale sau secundare:Legături de hidrogen, sunt
legături coordinativ heteropolare care se stabilesc cu ușurință între gruparea carbonil C=O
(electronegativă) și gruparea NH- (electropozitivă), din 2 lanțuri polipeptidice alăturate, sau
în cazul formelor lactam-lactimă între gruparea -OH și azotul iminic =NHLegăturile de
hidrogen au lungimea cuprinsă între 2,7-3,1A şi energia de 3-7Kcal/mol la peptide, iar la apă
2-3Kcal/mol.Legăturile de hidrogen se pot stabili și între catenele lateralecare au grupări
carboxil, hidroxil, amino sau tiolice. Din punct de vedere energetic legătura de hidrogen nu
este puternică dar datorită răspîndirii relativ uniforme de-a lungul scheletului proteic oferă
proteinei stabilitatea necesară.Legături disulfidice Legătura disulfidică este foarte puternică ,
50-100kcal/mol şi are un rol foarte importantîn stabilizarea arhitecturii spaţiale a moleculei
proteice. Legătura este rezistentă la hidroliză, însă se poate desface iar prin reducere
formează tioli(SH), iar prin oxidare formează acizi. În general legătura sulfidică se întîlnește
la proteinele transformate, care au o rezistență mecanică mare.În afară de aceste legături se
mai pot stabili alte tipuri de legături: legături ionice (stabilite de obicei între grupările
aminice și cele carboxilice ionizate), legături de tip van der Waals (legături electrostatice
slabe care se stabilesc între radicalii hidrofobi), legături fosfodiesterice (între 2 resturi de
serină și acid fosforic), legături eterice (stabilite la nivelul aminoacizilor cu grupări
hidroxilice).
 Structura cuaternară[modificare | modificare sursă]
 Structura cuaternară se referă la modul în care se unesc subunitățile proteice. Enzimele care
catalizează asamblarea acestor subunități poartă denumirea de holoenzime, în care o parte
poartă denumirea de subunități reglatoare și subunități catalitice.Vedere 3 D a hemoglobinei
cele 4 subunități roșu și galben, iar unitatea hemică verde.numele de hemoglobină vine este
formată din hem și globină, denumire ce denotă faptul că hemoglobina are la bază proteine
globulare cuplate cu o grupare hem Proteine care au structura cuaternară :hemoglobina,
ADN polimeraza și canalele ionice, dar și nucleozomi și nanotubuli, care sunt complexe
 multiproteice.Fragmentele proteice pot suferi transformări în structura cuaternară,
transformări care se reflectă fie în structurile individuale fie în reorientările fiecărei
subunități proteice. Numărulsubunităților din oligomerice sunt denumite prin adăugarea
sufix-ului -mer (grecescul pentru subunitate), precedat de numele subunității.
 Unitatea fundamentală a structurii terţiare este domeniul. Există proteine constituite dintr-un
singur domeniu sau altele formate din câtevazeci. Adesea diferitele domenii ale unei
proteine sunt asociate cu diversefuncţii.Exemplu: catenele polipeptidice lungi ale
dehidrogenazelor se pliază în douădomenii clar separate,având funcţii diferite- un domeniu
leagă NAD
 +
 (este format din 6 secvenţe cu structuri α-helix la capete) şi este constituit din partea N-
terminală a catenei polipeptidice sau C-terminală.- un domeniu care recunoaşte şi leagă
substratul.Situsul catalitic activ se găseşte într-o fantă, poziţionată între cele 2domenii.
 8.Clasificarea proteinelor:
 *Dupa pozitia si prezenta α-spiralei si β-structurilor au fost divizate in 5
grupe :
 1.Proteine ce contn 100% α-spirala,formind o structura globulara.
 2.Proteine ce contin β-structura,de regula sunt alcatuite din 2 straturi
antiparalele sau situate sub forma de » butuiose ».
 3.Proteine ce includ atit α cit β componente segregate in structura tertiara.
 4.Proteine ce inglobeaza α / β segmente alterate in structura secundara,formind
structura tertiara cu centrul β si incercuite de α spirala.
 5.Proteine neorganizate cu structura secundara evidentiata semnificativ.Acestea
sunt proteinele mici.

 *Dupa dinamica domeniilor structurale :
 1.Proteine cu domenii rigide,imobile,dure unite prin segmente mari,flexibile ce
le permit acestora fluctuatii de diapazon larg reciproc.
 2.Proteine cu domenii rigide,dure unite prin portiuni mici,denumite
« balama »,cu o circulatie mai redusa.
 3.Proteine in care domeniile au roluri diverse-folosec flexibiliatea pentru
asigurarea unor functii de legare ;interactioneaza cu grupari legate de antigen.

 *Dupa atitudinea fata de hidroliza- se disting proteine simple si proteine
conjugate.Proteinele simple(homoproteine) la hidroliza elimina numai
aminoacizi,iar cele conjugate(heteroproteine) mai contin si un component
neproteic.(fosfo proteine,cromoproteine,glico-,lipo-,metaloproteine...)

 9.Proteinele simple,proprietati,particularitati
structurale.

 Proteinele simple au o masa moleculara mica si un caracter
alcalin,determinat de prezenta argininei si lizinei,fiindu-le caracteristic punctul
izoelectric ce se afla in mediul alcalin si la fierbere se coaguleaza la adaosul
bazei in solutie.Sunt solubile in apa, se dizolva in solutie de NH4,solutii diluate
de acizi si baze.
 Histonele:
 localizate în nucleu,
 conţin AA bazici pînă la 30% (Arg, Lys).
 au sarcina pozitivă,
 sunt legate electrostatic cu AN.
 Rolul: reglarea metabolică a activităţii genomului, funcţie structurală .

 ALBUMINELE:
 – principalele P plasmatice.
 masă moleculară mică,
 PI 4,7,
 sarcină negativă,
 solubile în apă.
 Rolul: determină presiunea oncotică, participă la transportul
substanţelor,prezinta o fractie omogena.
 Glutelinele si prolaminele:
 Sunt proteine de natura vegetala,se depoziteaza in semintele
cerealelor.Reprezinta masa principala a glutenului.Sunt solubile in sol.apoasa
de alcool etilic.Reprezentantii prolaminelor
sunt:gliadina(griu),zeina(porumb),orzeina,horedeina(orz).
10.Proteinele
conjugate :nucleoproteinele,fosfoproteinele,lipoproteinele,glicoproteinele,metalopr
oteinele,cromoproteinele.Caracteristica lor generala ..
NUCLEOPROTEINELE-compuse din proteine şi acizi nucleici.
Ex.: cromatina; ribosomul
Componenţa proteică o alcătuiesc histonele, bogate în Arg şi Lys.
Rol: stocarea, transmiterea şi exprimarea informaţiei genetice, biosinteza proteinelor, diviziunea
celulară.
CROMOPROTEINELE – compuse din proteina si partea neproteica colorata !!! Reprezentanţii:
hemoproteidele (Mb; Hb), sistemul de citocromi, catalaza, peroxidaza, clorofila.
 Rolul:
1. participă în fotosinteză
2. transportul oxigenului şi CO2
3. reacţiile de oxido-reducere
4. senzaţiile de lumină şi culoare
MIOGLOBINA(Mb)
STRUCTURĂ:
 Mb - alcătuită dintr-un singur lanţ polipeptidic (153 AA) de care este legat hemul prin
legături necovalente.
 Are formă globulară (77%- alfa helix înfăşurat spre dreapta; 23%- structură nehelicoidală,
unde predomină Pro).
 Rolul: fixează în mod reversibil O2 din muşchi (îl preia de la Hb şi îl cedează MC
musculare)
HEMOGLOBINA(Hb)
STRUCTURĂ:
 Hb: formată din 4 lanţuri polipeptidice: 2 alfa formate fiecare din 141 AA şi 2 beta formate
fiecare din 146 AA. Fiecare lanţ polipeptidic este legat de un hem.
 Rolul:
 Transportul oxigenului
 ca sistem tampon
 Mb proteină monomerică
 Hb heterotetramer (a2b2)
 O moleculă de Hb acceptă 4 molecule de O2 după mecanismul cooperativ (ce înseamnă că
alipirea primei molecule de O2 este mai lentă decît a celorlalte şi adiţionarea ei măreşte
gradul de fixare a celorlalte molecule de O2.
 Locul fixării este fierul hemoglobinei (în locul histidinei distale); fierul în oxihemoglobină
rămîne cu gradul de oxidare +2.

FOSFOPROTEINELE: Proteina + Acidul fosforic (legate prin legaturi esterice- de hidroxiaminoacizi

SER, TRE ) : Glicogen fosforilaza

 Reprezentanţi: glicogen fosforilaza; cazeinogenul (proteina laptelui), vitelina, vitelenina (din

gălbenuşul de ou), ihtulina (din icre de peşte).
 Rolul:
- servesc ca material energetic, plastic în porocesul de embriogeneză şi creştere postnatală
- alimentar

LIPOPROTEINE - Proteine + lipide(fosfolipide, acizi grasi liberi,colesterolul)

 Rolul:
1. Reprezintă constituienţi structurali ai celulelor
2. intervin în permeabilitatea biomembranelor
3. participă la transportul prin sânge şi limfă a unor substanţe liposolubile (vitaminelor
 liposolubile A, D, E, K, unor hormoni, medicamente)
4. furnizează energia
 în plasma sanguină lipoproteinele se diferenţiază în 4 fracţiuni pe baza densităţii lor:
1. - chilomicronii (d mai mică ca 0,95)
2. - cu densitate foarte mică (VLDL) (d mai mică ca 1,006)
3. - cu densitate mică (LDL) (d mai mică ca 1,065)
4. - cu densitate mare (HDL) (d mai mică ca 1,2)
GLICOPROTEINELE – Proteina+Glucide(Glucozamina, galactozamina,acid
hialuronic,,glucozaminglicani)
 Rolul:
1. Receptori
2. sunt constituienţi plastici ai celulei, intră în componenţa membranelor biologice
3. au rol de protecţie a mucoaselor gastrointestinale, ale aparatului respirator şi urogenital faţă
de acţiunea enzimelor proteolitice, a unor compuşi chimici sau agenţi mecanici
4. sunt componente specifice de grup sanguin
5. participă în reacţiile imunologice

METALOPROTEINE: PROTEINĂ +METAL (FE, CU, ZN, )

 Feritina – conţine Fe, localizată în ficat, constituie rezerva, depozitul de Fe din organism
 Transferina – conţine Fe, Cu şi Zn, se află în plasma sanguină, transportă Fe în oprganism
 Ceruloplasmina – conţine Cu, se află în plasma sanguină, transportor al Cu în organism şi
acţiune oxidazică asupra vitaminei C.

11. Colagenul : particularitatile componentei aminoacidice si structurale.

COLAGENUL
 cea mai răspândita proteină din organism (30-35% din cantitatea totală de proteine).
 este o proteină extracelulară, fibrilară, componenta majoră a ţesutului conjuctiv şi
osos.
 Rolul:
în ţesutul conjuctiv ea oferă rezistenţă,
în cel osos constituie carcasa organică a mineralizării.

PARTICULARITĂŢI STRUCTURALE
Fiecare al treilea AA din catenă este prezentat prin glicină (30%)
2. Fiecare al patrulea - prin Pro şi hidroxiPro (25%)
3. Conţine 10% Ala
4. Conţine hidroxilizină
5. Conţinut redus de Tyr, absenţa Trp şi Cys

 Se deosebesc 3 tipuri de lanţuri peptidice: a1, a2, a3. a1 prezintă 5 subtipuri:: a1I, a1II,
a1III, a1IV, aV. Prin combinarea lor se formează diverse tipuri de colagen.

I)PARTICULARITĂŢILE STRUCTURII PRIMARE:

 prezintă o catenă polipeptidică curbată alcătuită din circa 1000 AA.
• succesiune repetitivă – (Gly-X-Y)n, unde X şi Y sunt în majoritatea
cazurilor Pro şi Hyp
 un număr mare de legături peptidice atipice, formate de grupa imino a Pro şi hidroxi
Pro
PARTICULARITĂŢILE STRUCTURII SECUNDARE:
 α-spirala colagenică (alfa spirală cu simetrie elicoidală nu se poate forma din cauza
Pro, OH-Pro şi Gly)
 stabilizată de interacţiuni sterice între inelele Pro şi Hyp
 răsucită spre stânga
 mai laxă decât α-spirala clasică: 1 spiră – 3,3 resturi de AA
PARTICULARITĂŢILE STRUCTURII COLAGENULUI (III)
 nu posedă structură terţiară tipică
 3 alfa catene spiralate, răsucite împreună sub forma unei spirale comune formează
tropocolagenul
 Tropocolagenul - unitatea structurală a colagenului
 este stabilizat de legături de hidrogen între grupele peptidice din diferite catene

 Structura cuaternară: aşezarea subunităţilor de tropocolagen sub formă de trepte, fiecare

moleculă fiind deplasată cu ¼ din lungime faţă de moleculele vecine.
 Monomerii sunt legaţi stabil prin legături covalente încrucişate inter şi intramoleculare, care
le conferă microfibrilelor rezistenţă mecanică.
 Prin asocierea microfibrilelor se formează fibrilele, iar din ele - fibra de colagen.
 Colagenul este proteina care activ fixează ionii de Ca2+.

12.Proteinele fixatoare de Ca.Particularitatile structurale ce determina fixarea

calciului.Rolul acestor proteine in organism.

 sunt proteine ce posedă afinitate majoră de legare a ionilor de Ca.

 conţin resturi de γ carboxiglutamat de care se fixează ionii de Ca.
 γ carboxiglutamatul se formează din Glu sub acţiunea enzimei, care ca coenzimă are
vitamina K.
Exemple:
1. calmodulina – o proteină mică ce posedă patru locusuri de fixare pentru ionii de Ca
2. factorii coagulării sângelui(II,VII,IX, X)
3. fosfolipaza C
4. Colagenul
5. Ca-ATP-aza
13. Masa moleculara a proteinelor…
Masă moleculară a proteinelor
proteinelor
este comparativ cu alte substanţe mare: intre 10.000 şi 40.000.000 Daltoni.
se determină prin diferite metode:
prin calcul cu ajutorul compoziţiei chimice cunoscute: Ex:
Prin analiza de sedimentare
Prin studierea presiunii osmotice
Prin difuzia luminii
Prin cromatografia de excludere moleculară
Masa moleculară a diferitelor proteine. Solubilitatea
Solubilitatea proteinelor
Variază în limite mari:
- Proteinele globulare prezintă grade diferite de solubilitate,
- cele fibrilare sunt insolubile în apă.
Cromatografie

- este identificarea şi separarea aminoacizilor.

Principiul: Metoda este bazată pe diferenţa coeficientului de repartiţie a aminoacizilor în apă şi solvent
organic (butanol), care nu se amestecă cu apa. Viteza migrării aminoacizilor pe hîrtie este direct
proporţională cu gradul de dizolvare în butanol.
Salifierea
- este metoda de precipitare a proteinelor din soluţie la acţiunea conentraţiilor mari de săruri neutre
(sulfatul de amoniu, clorura de sodiu şi al.)
este un proces reversibil.
Mecanismul salifierii se reduce la dehidratare macromoleculelor proteice şi înlăturarea sarcinii electrice.
Asupra vitezei de precipitare a proteinelor prin salifiere acţionează un şir de factori ca hidrofilitatea
proteinei, masa moleculară, sarcina electrică; de aceea salifiere diferitelor proteine are loc în concentraţii
diferite de săruri.
De exemplu, albuminele se precipită în soluţie saturată de sulfat de amoniu, pe când globulinele - în soluţie
semisaturată de aceeaşi sare.
Electroforeza
- este metoda de separare a particulelor ce posedă sarcină (proteine) într-un cîmp electric
Direcţia migrării Pr depinde de pH-ul mediului; Pr fiind electroliţi amfoteri — în mediul acid ele posedă
sarcină pozitivă şi se mişcă spre catod, în mediul bazic posedâ sarcină negativă migrează spre anod.
Separarea Pr din serul sanguin La pH-ul 8,6 -8,9 în câmpul electric continuu Pr serului posedă sarcina
negativă şi vor migra spre anod cu o viteză care depinde în aceeaşi măsură de mărimea sarcinii electrice şi
de masa moleculară a particulelor. În rezultat se separă
Albumine(care agung primele),apoi globulinele care se separă în fracţii: 1, 2;  şi în final -globulinele.

14. Proprietatile amfotere ..

Sarcina electrică este determinată de componenţa AA:
dacă predomină AA acizi (glu,asp) sarcina sumară a proteinei va fi negativă

2. dacă predomină AA bazici (Liz,Arg) sarcina sumară a proteinei va fi pozitivă

Sarcina electrică este influenţată de pH mediului:

În apă aminoacizii se comportă ca ţvetiriioni
În mediu acid sarcina sumară va fi pozitivă
În mediu bazic sarcina sumară va fi negativă

Datorită acestui fapt la trecerea unui curent electric în soluţie, AA vor migra în mediu acid spre catod(-), iar
în mediu alcalin spre anod(+).

Punct izoelectric
- E ste o valoare a pH-ului la care suma sarcinilor pozitive este egală cu suma sarcinilor negative (migrarea
proteinelor sau a AA într-un cîmp electric este nulă)
se notează pHi şi este diferit pentru fiecare aminoacid sau proteină.
În această formă se exercită forţe de atracţie reciproce între grupările – COO- şi - NH3+; are loc o
 aglomerare a moleculelor din soluţie şi solubilitatea devine minimă.

pHi
Pentrui AA neutri se află între pH 6-7
Pentrui AA bazici se află în mediu bazic
Pentrui AA acizi se află în mediu acid

Sarcina proteinei
La un pH mai acid ca valoarea pHi proteina capătă o sarcină pozitivă (cation) şi migrează spre catod(-);
la PH mai mare ca pHi proteina capătă o sarcină negativă şi migrează spre anod(+)
 15
Protenele sint macromolecule cu proprietati hidrofile,deci sint solubile.Aceasta proprietate se
datoreaza repartizarii resturilor de aminoacizi pe suprafata molecule si a grupelor polare(NH2 si
COOH).Aceasta proprietate este determinata de mai multi factori:
1-Componenta aminoacizilor
*In dependent de predominarea aminoacizilor hidrofili sau hidrofobi se determina si modul de
interactiune a proteonei cu dipolul de apa.
2-Forma molecule
*Luind in considratie modul de impachetare a proteinelor in structure cuaternare
Fibrilare-insolubile
Globulare-grade diferite de solubilitate
3-Sarcina proteinei
*la fel determinate de modul de aranjare a aminoacizilor,mai concret a grupelor polare pe partea
externa a molecule proteice.Daca proteina va avea sarcina(+sau-)ea va avea grad de solubilitate iar
daca sarcina va fi zero-proteina va sedimenta la fundul vasului.
4-Natura solventului
*Este cea ce tine de mediul in care este introdusa proteina(temperatura,pH,presiune etc…)
5-Temperatura solventului
*La o temperature inalta proteina poate sa difuzeze mai rapir in solvent sau sa denaturize cu
consecinta de sedimentare
6-pH solventului
*In dependenta de sarcina proteinei se stabileste si mediul in care proteina este solubila
Acida-va fi solubila in mediul bazic si neutru avint sarcina +/- si insoluvila in mediul acid fiind in
pHi
Bazica-solubila in mediul acid si neuru,insolubila in mediul bazic
Neutral-solubila in mediul bazic si acid
Solubilitatea este influentata de urmatorii factori:
1-Prezenta sarurilor metalelor usoare-NaCl,MgCl2,Na2SO4…
*in concentratie mica-maresc solubilitatea
*in concentratii mari-scad solubilitatea si ele precipita,metoda numita salifiere(depinde de sarcina
enzimei in legatura cu sarsina mediului in care este introdusa)

Stabilitatea proteinelor este influentata de 2 factori majori:

1-sarcina electrica
*determina respingerea moleculelor proteice pozitive si negative
2-membrana apoasa=hidrica
*contine apa fixate=structural
*indeparteaza moleculele una fata de alta si impiedica contopirea si precipitarea lor.
*se formeaza la interactiunea grupelor ionogene ce fixeaza dipolii de apa(COO fixeaza 4
mol.apa,NH2-3,OH si NH-2)
*proprietatile membrane apoase:
^moleculele se dispun mai aprope ceia ce o apropie ca structura de un corp solid
^proprietatile de solvent se reduc
^Ingheta la t=-40C(joase)
^constatna dielectrica este mai mica
!Daca inlaturam in factor din ei are loc sedimentarea.
Solutiile in apa a proteinelor au caracter de colloid deoarece particulele dizolvate sint
mari(macromolecule)
Coloidul are urmatoarele proprietati:
* optice
*efectul Tindal –la iluminarea laterala a soluriei raza de lumina devine vizibila=conul de
lumina.Acest effect se datoreaza difractiei cauzate de particulele din solutie.Aceasta proprietate
se foloseste la determinarea cantitatii de protein prin metoda nefelometrica si la studierea
microscopica a structurilor celulare.
2-viteza de difuzie mica
*depinde de forma molecule proteice
3-viscozitate mare
*depinde de masa si forma molecule si de temperatura.Proteinele fibrilare sint mai viscoase ca
cele globulare.La t mare-viscozitatea scade.Prezenta electrolitilor maresc vincozitatea prin
formarea puntilor de Ca2+
4-osmotice
*dializa-fiind macromolecule proteinele nu trec prin membrane semipermiabila.Aceasta si
provoaca fenomenul de osmoza-trecerea apei prin membrane spre solutiile proteice.Presiunea
necesara pentru ca apa sa fie transportate-presiune osmotica.In cazul proteinelor-presiune
oncotica.
5-formarea gelurilor
*datorita ca moleculele proteinei interactioneaza intre ele si formeaza retele structurale ce contin
in interior apa.Mai usor gelatinizeaza proteinele fibrilare.Aceasta proprietate depinde de
^concentratia solutiilor(la crestere)
^temperature(la scadere)
^concentratia ionilor de H(in pHi-viteza maxima)
^prezenta electrolitilor
In dependent de compozitie gelatinizarea poate finisa cu formarea de:
1-sol (solutie lichida cu anumita fluiditate
2-gel (solutie ce isi pierde fluiditatea din cauza formarii de retea interna cu fixarea apei)
3-xerogel (gel uscat-lipsit de apa ce se capata prin secarea loifola-indepartarea apei in vid din
Solutia inghetata.Se pastraza un timp mai indelungat-rol in industria de preparare a
medicamentelor de origine proteica.Ex:albimina,gama globulinele…)
16
Denaturarea proteinelor- modificarea conformatiei native unice cauzate de agentii
denaturanti.In procesul denaturarii se rup legaturile necovalente,deci structura primera nu se
afecteaza.In dependent de urmari,denaturarea poare fi:
1-reversibila
*cind agentul denaturant se inlatura dupa o perioada scurta de timp
2-ireversibila
*cind se rup legaturile chimice, in special cele disulfidice inter- si intracatenara
Agentii denaturanti pot fi:
1-fizici (temperature, presiunea,radiatiile UV, radiatiile X)
2-chimici(acizi, baze, solventi organici, urea, metale grele, amide)
Substantele ce impiedica denaturarea: solutia de glucide simpla saturate, alcoolii multiatomi,
unii anioni organici.Pentru a impiedica denaturarea,proteinele sint pastrate la rece, in solutii
concentrate de saruri si la un pH anumit.
Modificarile produse dupa denaturare:
* pierderea proprietatilor fizico-chimice si biologice
* micsorarea solubilitatii
* schimbarea formei si marimii moleculare
* cresterea reactibilitatii unor grupe
* pierderea capacitatii de a se cristaliza
* modificarea dispersiunii razelor Roentghen
* aparitia unor grupe functionale
* scaderea capacitatii de rezistenta la hidroliza
* capacitatea marita de a da reactii de culoare
* micsorarea mobilitatii electrice
16.denaturarea proteinilor.agentii ce provoaca denaturarea.Modificarile structurale ale
proteinilor modificate.
Denaturarea proteinelor
este distrugerea nivelurilor superioare de organizare ale moleculei proteice (secundar, terţiar, cuaternar) în
afară de structura primară cu pierderea proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale proteinei.
Agenţii denaturanţi se împart în fizici şi chimici.
1. factorii fizici: mperatura, presiunea, radiaţiile ultraviolete şi ionizante.
2. factorii chimici : acizi, bazele, solvenţii organici, detergenţii, amidele, sărurile metalelor grele.

Trăsăturile proteinei denaturate:

pierderea activităţii biologice

micşorarea solubilităţii

schimbarea formei şi mărimii moleculelor

creşterea reactibilităţii unor grupe

pierderea capacităţii de a se cristaliza

Substanţele ce pot împedica denaturarea

soluţii de glucide
glicerina
a. graşi
Pentru a evita denaturarea proteina se păstrează la rece, în soluţii concentrate de săruri la un pH anumit

Renaturare (renativare).
(renativare).
- este restabilirea structurii şi activităţii biologice a proteinei la înlăturarea agentului denaturant.
17 calitative si cantitative a
proteinelor
Cromatografie-este identificarea şi separarea aminoacizilor.
* Principiul: Metoda este bazată pe diferenţa coeficientului de repartiţie a
aminoacizilor în apă şi solvent organic (butanol), care nu se amestecă cu
apa.
* Apa se absoarbe pe hîrtia cromatografică, constituind faza staţionară, iar
solventul organic, migrează pe ea. Concomitent cu ultimul se mişcă şi
aminoacizii.
* Viteza migrării aminoacizilor pe banda cromatografică este direct
proporţională cu gradul de solubilitate în butanol.
Electroforeza -este metoda de separare a particulelor ce
posedă sarcină (proteine) într-un cîmp electric.
* Direcţia migrării Pr depinde de pH-ul mediului; Pr fiind electroliţi amfoteri — în
mediul acid ele posedă sarcină + şi se mişcă spre C, în mediul bazic posedâ sarcină
“-”migrează spre A.
Separarea Pr din serul sanguin
La pH-ul 8,6 -8,9 în câmpul electric continuu Pr serului posedă sarcina negativă şi vor migra
spre A cu o viteză care depinde în aceeaşi măsură de mărimea sarcinii electrice şi de masa
moleculară a particulelor. În rezultat se separă
Albumine(care agung primele),apoi globulinele care se separă în fracţii: a1, a2; b şi în final
g-globulinele.

Salifierea-este metoda de precipitare a P din soluţie la acţiunea c %mari de

săruri neutre (sulfatul de amoniu, clorura de sodiu şi al.)
este un proces reversibil.
Mecanismul salifierii se reduce la dehidratare macromoleculelor proteice şi
înlăturarea sarcinii electrice.
Asupra vitezei de precipitare a proteinelor prin salifiere acţionează un şir de
factori ca: hidrofilitatea proteinei, masa moleculară, sarcina electrică; de aceea
salifiere diferitelor proteine are loc în concentraţii diferite de săruri.
De exemplu, albuminele se precipită în soluţie saturată de sulfat de amoniu, pe
când globulinele - în soluţie semisaturată
Dializa proteinelor-Dializa (din greceşte dialisis - separare) – metoda
de separare şi purificare a substanţelor macromoleculare şi soluţiilor coloidale
 de substanţe micromoleculare cu ajutorul membranelor semipermeabile
(celofan,pergament etc.).
Prin porii acestor membrane pot trece numai substanţele micromoleculare, ce
au masă moleculară şi dimensiuni mici.
Membrana nu poate fi traversată de proteine şi alte macromolecule.

* Gel filtrare-Sitele moleculare sunt formate din granule de gel

polizaharidic inert hidratat. Granulele posedă pori de diferit diametru.
* Micromoleculele cu dimensiuni mici pătrund prin aceşti pori,macromoleculele-
nu.
* V migrării micromol. prin coloană este mai mică decît a macromol. - fapt ce
permite purificarea proteinelor de subst micromoleculare.
* Viteza migrării proteinelor prin coloană este în funcţie de masa şi dimensiunile
lor – se mişcă mai repede cele ce au m şi d mai mari.
18.NOTIUNE DESPRE ENZIME SI ROLUL LOR
BIOLOGIC.ASEMANARILE SI DEOSEBIRILE DINTRE
ENZIME SI CATALIZATORII NEBIOLOGICI.
ENZIMĂ – de la grecescul“EN ZYME”- în drojdii.
* Enzime – catalizatori biologici de natură proteică, ce măresc viteza reacţiilor
chimice
* E- acţionează strict într-o anumită consecutivitate şi cu o anumită specificitate.

* Natura chimică a E- sunt proteine şi posedă toate proprietăţile

fizico-chimice specifice acestor molecule (solubilitate, proprietăţi osmotice,
sarcină electrică netă, denaturare termică)
 * Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezintă macromolecule
3. În apă formează sol. coloidale cu propriet. sale specifice
4. Prezintă electroliţi amfoliţi
5. Se supun denaturării
6. Au fost sintetizate în condiţii de laborator din AA (ribonucleaza, lizozima)
Asemănările E cu catalizatorii neorganici-
catalizează numai reacţiile posibile din punct de vedere energetic
nu modifică echilibrul reacţiilor reversibile
nu modifică direcţia reacţiei
nu se consumă în procesul reacţiilor.
Deosebirile E de catalizatorii neorganici-
1. Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai mare decât a celei nebiologice (1 mg de Fe în
componenţa catalazei poate înlocui o tonă de Fe metalic).
2. E posedă specificitate înaltă.
3. E catalizează reacţiile chimice în condiţii blânde (presiunea obişnuită, temperatura 37C, pH
aproape neutru).
4. E catalizează reacţiile fără formarea produselor intermediare – randamentul este de 100%
5. Activitatea E, de aici şi reacţiile enzimatice se reglează.
6. Viteza reacţiilor este direct proporţională cu cantitatea E.
19. Natura chimica a enzimelor. Dovezile naturii proteice a enzimelor. Structura enzimelor. Centrul
activ si centrul alosteric al enzimelor.
 Enzime – biocatalizatori de natură proteică
 Măresc V reacţiilor chimice, termodinamic posibile
 E- acţionează strict într-o anumită consecutivitate şi cu o anumită specificitate
 E- sunt proteine şi posedă toate proprietăţile fizico-chimice specifice acestor molecule
(solubilitate, proprietăţi osmotice, sarcină electrică netă, denaturare termică)
 Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezintă macromolecule
3. În apă formează sol. coloidale cu propriet. sale specifice
4. Prezintă electroliţi amfoliţi
5. Se supun denaturării
6. Au fost sintetizate în condiţii de laborator din AA (ribonucleaza, lizozima)
Structura chimica
Masa moleculară a E e de mii de ori mai mare decât masa moleculară a substratului (S)
S – sau ligandul, substanţa asupra căreia acţionează E
E acţionează nu cu toată molecula dar cu un anumit sector – denumit centrul activ (CA)
CA - locul care asigură interacţiunea E cu S şi transformarea ulterioară a acestuia în P
Proprietatile centrului activ:
1. este o structură tridimensională unicală, formată din radicali ai aminoacizilor distanţaţi în
catena primară proteică;
2. Posedă grupări funcţionale active (-OH, -SH, -NH2, -COOH, etc.)
3. Are formă de adâncitură sau cavitate, căptuşită cu AA hidrofobi,unde nu-i acces de apă (ex.
când apa este un reagent al reacţiei). CA conţine AA polari.
4. Ocupă o parte relativ mică din volumul E şi majoritatea resturilor de AA în molecula E nu
contactează cu S
5. S relativ slab se leagă cu E
6. CA este alcătuit din 2 sectoare:
Sectorul de contact (de legare)
Sectorul catalitic
20. Enzimele simple si conjugate. Notiune de holoenzima, apoenzima, cofactor, coenzima si grupa
prostética. Functiile de coenzime ale vitaminelor si microelementelor. Stuctura vitaminelor B1 B2
B6 PP si rolul lor ca coenzime.

 Din punct de vedere structural deosebim:

1. E simple – alcătuite numai din AA (proteazele, lipazele, ribonucleaza)
2. E conjugate - formate din:
a. partea proteică – apoenzimă
b. partea neproteică
HOLOENZIMĂ – partea neproteică+apoenzima cu activitate catalitică
 A: Cînd componenta neproteică este un ion metalic – este denumită cofactor
În calitate de cofactori apar frecvent cationii unor metale (Fe2+, Mg, Mn sau Zn2 şi, foarte rar,
unii anioni –
 B: Cînd componenta neproteică este o moleculă organică de mici dimensiuni – este
denumită coenzimă
 Coenzima strâns legată în structura E – grupare prostetică (FMN; FAD, biotina, acidul
lipoic)
 Coenzima slab legat, uşor disociabilă – cosubstrat (NAD; NADP, coenzima A)
 Sunt parte componentă a centrului activ
 Contribuie la stabilizarea conformaţiei enzimei
 Contribuie la fixarea substratului
  Participă nemijlocit la actul catalitic
Coenzimele Taiaminice
Sunt derivati ai vitaminei B1
 Derivaţii vitaminei B1
 TMP, TDP (TPP)-
cocarboxilaza, TTP
 Rolul:
1. Decarboxilarea oxidativă a piruvatului
2. Decarboxilarea oxidativă a α cetoglutaratului
3. Reacţii de transcetolare

FLAVINA:
 Derivaţi ai vitaminei B2
 FMN şi FAD
 Rolul:
1. Participă în reacţiile de oxido-reducere:
2. Dezaminarea AA
3. Degradarea aldehidelor (aldehidDH)
4. Degradarea purinelor (xantinoxidaza)
5. Ciclul Krebs (succinatDH)
6. Oxidarea AG
7. DOP (dihidrolipoilDH)
NIcotinamidice:
• Sunt derivaţi ai vitaminei PP –niacina, niacinamida, B5
• se include în structura a 2 Co- NAD şi NADP
• Rolul
• Participă în reacţiile de oxido-reducere (dehidrogenarea S –transferul unui hibrid ion (H+ şi
2 e). Alt proton rămâne în soluţie H+
21. Exemple de reactii in care participa coenzimele vitaminelor B1, B2, B6, PP
1. Reacţia sumară a decarboxilării oxidative a piruvatului cu participarea TPP (deriv. Vit.
B1)

2. Reacţia de dehidrogenare a succinatului cu participarea FAD – derivatul vit. B2

3. Reacţia de dehidrogenare a malatului cu participarea NAD – derivatul vit. PP

4. Reacţia de transaminare a aminoacizilor cu participarea PALP şi PAMP – derivaţii vit. B6

22. Mecanismul de actiune a enzimelor. Centrul active al enzimelor si rolul lor in formarea si
transformarea complexelor intermediare dintre enyima si substrat. Rolul modificarilor
conformationale reciproce ale molecule enzimei si substratului in procesul de cataliza
* Mecanismul de acţiune al E
* Pentru decurgerea unei reacţii este necesar ca molecula de S şi E să contacteze între ele,
pentru aceasta e necesar de conştientizarea unei noţiuni ca:
* Energia de activare – este energia necesară tuturor moleculelor unui mol de S, care la o
anumită t pot să atingă starea de tranziţie (corespunzătoare apixului barierii energetice)
(KJ/mol; kcal/mol)
* E - micşorează energia de activare ale reacţiilor chimice.
* Cu cît mai mult scade energie de activare, cu atît mai eficient acţionează catalizatorul, şi cu
atît mai mult se accelerează reacţia.
* Enzimele reduc energia de activare fara sa afecteze energia libera a reactiei (DG). Astfel,
enzimele cresc viteza de reactie.
Etapele acţiunii enzimatice sint:
* I et. – formarea complexului enzimă-substrat (E-S)
* II et. – cataliza – transformarea S în produsul reacţiei (P) de către enzimă
* III et. - eliberarea P de la E

Prima etapă:
Difuzia S spre E şi legarea cu CA al E - formarea complexului ES
* de scurtă durată
* depinde de concentraţia substratului şi de viteza lui de difuzie spre centrul activ al enzimei.

2. Transformarea complexului primar ES în unul sau cîteva complexe activate - ES*, ES**
(este cea mai lentă). Are loc dereglarea legăturilor S, ruperea lor sau formarea noilor legături în
urma interacţiunii grupelor catalitice ale E.
3. Despărţirea produselor reacţiei de CA al E şi difuzia lor în mediul ambiant (complexul EP
disociază în E şi P).
 Ipoteza “lacăt-cheie” (Fischer) şi “coincidenţa forţată” (Koshland)
* Modelul clasic (Emil Fischer) consideră că potrivirea S cu CA al E este analog cu
potrivirea “lacăt-cheie”. Acest model presupune o rigiditate a structurii enzimei în zona CA.
* modelul Koshland, numit “centrul activ indus”- potrivire indusă , presupune că CA nu
este rigid, că forma acestuia se modifică în momentul legării S.

Mecanismul de acţiune al E
7. La nivel molecular acţiunea E poate fi lămurită prin următoarele efecte:
1. Efectul de orientare a substratelor (CA al E fixează S şi le orientează într-un mod
convenabil pentru acţiunea gr. catalitice)
2. Efectul de deformare a S (după unirea în CA molecula S se întinde, se deformează –
favorizând scindarea ei)
3. Cataliza acido-bazică (în procesul fixării S în CA asupra lui acţionează grupele electrofile
ale sectorului catalitic, are loc redistribuirea densităţii electronice în S şi ruperea legăturilor
din S
4. Cataliza covalentă – formarea legăturilor covalente între CA şi S, complexul ES e foarte
instabil, uşor disociază eliberând P reacţiei
23. Specificitatea.
 Este capacitatea unei E de a selecta dintr-un numar de compusi S particular
 Este o proprietate a E, care institue eficienta si ordine de metabolism, prevenind
desfasurarea lui haotica.
 Este conditionata de comlimentaritatea conformationala si electrostatica intre CA al E si S.
 Este capacitatea unei enzime de a selecta dintr-un numar mare de S unul particular,
 Este conditionata de complimentaritatea conformationala si electrostatica intre CA al E si S .
Tipurile de specificitate :
Specificitatea de reactie : E- catalizeaza un anumit tip de reactie ce sta la baza clasificarii
enzimelor: ohidroliza, o reactie redox, formarea unei legaturi , etc.
Specificitatea de substrat: stereochimica , absoluta si relativa:
Stereochimica: E catalizeaza transformarea numai a unui din stereoizomerii posibili. Ex:
Amilaza scindeaza legaturile α 1-4 glucozidice din amidon sau glicogen si nu influenteaza asupra
legaturilor β di celuloza.
Specificitatea de S absoluta – E cataliza transformarea doar a unui S ( anhidraza carbonica,
ureaza ) .
Specificitatea de S relativa –
E actioneaza nu asupra unor grupe de mol S ci asupra anumitor legaturi si anumitei grupe de S
(protezele : chimotripsina – legatura peptidica, formata de legatura COOH a Phe, Tyr, Trp; tripsina
– de COOH a Lyz si Agr)
E catalizeaza transfomarea grupei de substante asemanatoare (alcoolDH)
E catalizeaza transformarea substantelor care apartin diferitor grupe de compusi organici ( cit.
P450)
24. CLASIFICAREA ENZIMELOR
Pricipiul cardinal ce sta la baza clasificarii si denumirea enzimelor e determinat de tipul reactiei
catalizate si mecanismul ei .Criteriile acestei sistemizari constau in urmatoarele:
Reactiile si enzimele respective sunt aranjate in sase clase, in fiecare clasa se diferentiaza citeva
subclase ( de la 4 la 13 )
Denumirea enzimei e compusa din doua parti: prima- denumirea substratului (sau a substraturilor),a
doua – tipul reactiei catalizate si finalizieaza cu –aza.
Fiecare ferment are codul sau dupa clasificarea data : prima cifra reprezinta clasa de reactii , a doua
–subclasa , si a treia – subclasa (acceptorul), ultima cifra indica numarul de ordine .
Enzimele, in afara de denumirea lor sistemica, mai poseda si o denumire trivala. Mai jos sunt redate
cele 6 clase de enzime si numele exemple
1.oxidoreductazele
Enzimele date catalizeaza reactiile de oxidoreducere, transferul electronilor cu participarea a doua
substraturi. Sunt catalizate reactiile cu participarea grupelor CH-OH(1) ,C-OH, C=O(2), CH-CH (3)
,CH-NH2 (4) siCH-NH (5).
Unele exemple de subclase :
enzimele ce actioneaza asupra grupei CH-OH ca donatoare (NAD+)
enzimele ce actioneaza asupra grupelor C-OH sau C=Oca donatoare (NAD+)
enzimele ce actioneaza asupra grupei CH-CH ca donatoare (NADP+)
enzimele ce actioneaza asupra grupei CH-NH2 ca donatoare (NAD(P)+)
enzimele ce actioneaza asupra grupei C-N ca donatoare (NAD(P)+)
enzimele ce actioneaza asupra grupelorNADH sau NADPH ca donatoare 1.8
enzimelece actioneaza asupra grupelor ce contin sulf ca donator
1.11 enzimele ce actioneaza asupra H2O2 ca acceptor
1.99. altele enzime ce utilizeaza O2 ca oxidant- lipooxigenaza, oxigenaza etc.
2.Transferazele
Sunt enzime ce catalizeaza transferul grupelor functionale (G) (diferite deautomul de hidrogen) de
la unsubstrat la altul: S-G
Catalizeaza aceste enzime transferul grupelor : monocarbonice (1)cetonice sau aldehidice (2) aci(3)
glicozil(4) azotice (6) ce contin fosfor (7) si sulf(8). Unele exemple :
2.1 Transferul grupelor monocarbonice
2.2 Transferul grupelor aldehidice si cetonice
2.3 transferul grupelor acil
2.6 Transferul grupelor azotice
2.7 Transferul grupelor ce contin fosfor
2.8 transferul grupelorce contin sulf.

3.Hidrolazele
Catalizeaza reactiile de hidroliza, cu utilizarea moleculelor de apa
Actioneaza asupra legaturilor esterice
Actioneaza asupra compusilor glicozilici
Actioneaza asupra legaturlor eterice
Actioneaza asupra legaturilor peptidice
Actioneaza asupra legaturilor C-N
Actioneaza asupra legaturilor anhidrice

4.Liazelecatalizeaza aditia la legaturile duble si reactiile inverse .

4.1 C-C liazele
4.2 C-O liazele
5. Izomerazele determina transferul grupelor in interiorul moleculei, cu formarea izomerilor
5.1 Recemazele si epimerazele
5.3 Oxidoreductazele intramoleculare
5.4 Transferazele intramoleculare
6.Ligazele catalizeaza reactiile, formind legaturi covalente cu utilizarea ATP
6.1 Formarea legaturilor C-O
6.2 Formarea legaturilor C-S
6.3 Formarea legaturilor C-N
6.4 Formarea legaturilor C-C
27.Inhibitia activitatii enzimelor(specifica si nespecifica,reversibila si
ireversibila,competitiva si necompetitiva si noncompetitive).
Deosebim: inhibiţie specifică
inhibiţie nespecifică (T, pH, agenisii denaturării )
Inhibiiţia stă la baza aciţiunii substaniţelor medicamentoase, agenţilor toxici.

Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.

La inhibiiţia ireversibilă inhibitorul covalent se fixează de enzimă sau se leagă atît de puternic
încît disociaţia are loc foarte incet.
Exemple: Diizopropilfluorfosfatul (toxina neuroparalitica) se fixează de OH-serinei în CA a
acetilholinesterazei (scindează acetilcolina) cu formarea enzimei neactive. În rezultat se menţine
efectul acetilcolinei în permanenţă ce duce la paralicii musculare şi moarte..
La o inhibiiţie reversibilă - inhibitori se fixeaza slab, necovalent de E
Inhibitia reversibila poate fi competitiva,uncocompetitiva si necompetitiva.
Inhibitia competitiva,produsa de inhibitori care se leaga la nivelul centrului aktiv al enzimei,dar prin
legaturi slabe.In cazul prezentei simultane in mediu a S si I,intre acestea are loc o competitie pentru
fixarea pe enzima.La o capacitate egala de legare la nivelul centrului activ a si I,enzima va fixa
acesti competitori in raport cu concentratia lor.I sunt compusi asemanatori dupa structura cu
S.Evenimentele care au loc pot fi reprezentate simplificat:E----+S=ES-----E+P:E+I-----EI.Inhibitia
competitiva diminuiaza V catalizei,nu modifica Vmax,dar creste mult Km,cu micsorarea afinitatii
pentru S.
Prin numeroase inhibitii competitive cunoscute sunt urmatoarele:Succinat dehidrogenaza,enzima ce
catalizeaza transformarea a.succinic in acid fumaric,este inhibata de acizii dicarbozilici,malic si
a.oxalic.

Inhibitia necompetitiva.In acest caz inhibitorul,a carui structura poate sa difere mult se structura
substratului,se leaga prin legaturi slabe in alt loc decat centrul aktiv al enzimei.Afinitatea pentru
substrat a enzimei pare a nu fi modificata.Exista posibilitatea ca o parte din ES si EI sa formeze
ESI:transformarea lui S din acest complex in produs este scazuta ,deci v0 cat si Vmax sunt mai
mici.Inhibitia necompetitiva depinde numai de concentratia inhibitorului,deoarece substratul in
exces nu il poate deplasa pe acesta.Exemple sunt unele enzime care contin SH libere in alte pozitii
decat centrul activ.Acestea rindul lor pot fixa prin legaturi slabe ioni ai unor metale grele Ag si
Hg,care inhiba transformarea substantele in produsi.
Inhibitia uncocompetitiva: 1Inhibitorul nu se combina cu enzima libera si nu afecteaza relatia ei cu
substratul.2Inhibitorul se combina cu complexul ES,formind un complex ESI ce nu poate genera
produsul dorit.Contribue la micsorarea si Km si Vmax.
Inhibitie prin modificarea covalenta a moleculei E-prin fosforilarea pe baza ATP-ului.Unele E
fosforilate pierd activitatea de exemplu enzima glicogensintaza.
Inhibitia prin exces de S—in CA se fixeaza simultan surplus de S ce nu poate fi transformat.Este o
inhibitie reversibila cu inlaturarea S.
28.Reglarea activitatii enzimelor (proteoloza partiala,reglarea alosterica
,autostructurarea cuaternara ,reglarea covalenta).
Sunt : 1. nespecifice: temperatura , iradierea
2. specifice
- Se activează la majorarea concentraţiei S cînd este insuficient
- La majorarea cantităţii E (creşte numărul de molecule de produs, în-tr-o unitate de timp)
La introducerea coenzimelor cînd sunt insuficiente
Introducerea ionilor metalelor Fe, Cu.
Se cunosc urmatoarele tipuri de reglare a activitatii enzimatice:
Reglare covalenta-proteoliza limitata /fosforilare si defosforilare
Autostructurarea cuaternara
Alosterica
Reactivare.
* Unele enzime (proteine) se sintetizează în forma neactivă de precursor – proenzime
(zimogeni)
Exemplu:
1) enzimele digestiei: pepsinogenul, chimotripsinogenul, tripsinogenul, proelastaza,
procarboxipeptidaza - scindeaza proteinele in stomac şi duoden.
2) coagularea singelui e determinată de cascada de reacţii cu activitate proteolitică;
3) hormonii proteici (insulina);
4) proteinele fibrilare (colagenul).
* Mecanismele de activare a proenzimelor este proteoliza limitata - este scindarea unui sector
al catenei în rezultat E se restructurează şi se formează CA.
H+
Pepsinogen ------→pepsină
-42AA
Transformarile acestea sunt uniderectionale ,nu exista posibilitatea refacerii zimogenului din
enzimele active.
Importanta biologica a prezentei formelor neactive:
1. Protejază de proteoliză proteinele celulelor producătoare de E.
2. Este o forma de rezervă a E, care rapid pot fi activate şi intervin în reacţie.
Unele enzime sunt active in forma fosforilata sau defosforilata.
Exzemplu:glicigen fosfataza-activa in forma fosforilata/glicogen sintaza –este active in forma
defosforilata.Fosforilarea se face de catre ATP care transfera un singur rest de acid fosforic;acestea
esterifica grupari hidrxil ale unor resturi de serina,mai rar tirozina sau treonina,ce nu fac parte din
central aktiv.Reactiile de fosforilare sunt catalizate de kinaze specific e,reactiile de fosforilare sunt
ireversibile.Transformarea inversa,forma defosforilata-forma fosforilata,se face hidrolitic in
prezenta unor fosfataze specifice ,fiind reactii ireversibiele E-OP----------E-OH +H3PO4.
Autostructurarea cuaternara.
Este caracteristică E ce posedă structură cuaternară
Fiecare protomer în parte nu posedă activitate enzimatică
La asamblarea lor – se modifică conformaţia fiecărui protomer şi corespunzător se modifică şi
conformaţia CA, devenind astfel favorabil pentru fixarea şi transformarea S
Reglarea alosterica:
* La fixarea modulatorului, E alos îşi modifică conformaţia. Modulatorii accelerează sau
inhibă utilizarea S de enzima respectivă.Aktivitatea enzimelor alosterice creste in prezenta
unor compusi care au fost numiti modulatori pozitivi,asemenea modulatori poate fi
substratul .
* Din punct de vedere stuctural aproape toate enzimele alosterice sunt oligomeri cu un numar
par de monomeri
* Reactiile catalizate de aceste enzime au G0 negativ,sunt deci exergonice si ireversibile;ele
imprima sensul unic al cailor metabolice din care fac parte;situarea chear la inceputul caii
 metabolice a acestor reactii asigura nu numai un control al intensitatii caii,dar si
imposibilitatea parcurgerii ei in sens invers,ceea ce se traduce printr-o economie maxima.
* Compusii chimici cu rol reglator a enzimelor alosterice sunt prezenti permanent la locul de
actiune al acestor enzime;variaza doar concentratia lor.
29.Organizarea enzimelor in celula. Reglarea activitatii enzimelor in celula. Importanta
principiului de retroinhibitie?
Tipurile de organizare a sistemelor polienzimatice:
Organizarea funcţională - enzimele sunt asociate în sisteme polienzimatice, care îndeplinesc o anumită
funcţie. Produsul reacţiei prirmei enzime a lanţului serveşte drept substrat pentru enzima următoare etc.
Ex.de organizare funcţională - enzimele glicolizei, unde toate E participante se găsesc în stare
solubilă; Fiecare reacţie este catalizată de enzime aparte. Drept verigă de legătura aici servesc metaboliţii.
Organizarea structural-funcţională consta în faptul ca enzimele formează sisteme structurale cu o
anumită funcţie.
Ex.- complexul polienzimatic piruvatdehidrogenazic, constituit din cîteva enzime, care participă la
oxidarea acidului piruvic, sau sintetaza acizilor graşi constituită din şapte enzime legate structural, care în
ansamblu îndeplinesc funcţia de sinteza a acizilor grasi.
Afară de complexele multienzimatice e posibila şi o altă varianta de organizare structural-funcţională.
Astfel enzimele se pot aranja în lanţ, fixindu-se de membrana biologică. Ex.enzimele lanţului respirator
mitocondrial, care participă la transferul de electroni şi protoni şi la generarea de energie.
Tipul mixt de organizare a sistemelor polienzimatice reprezintă o îmbinare a ambelor tipuri de
organizare, adică o parte din sistemul polienzimatic are organizare structurala, iar cealaltă parte -
organizare funcţională.
Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime sunt asociate în complex structural (complexul 2-
oxoglutaratdehidrogenazic), îar altă parte se leagă funcţional prin metaboliţii de legătură.
Retroinhibiţie
Sistemele polienzimatice
Fiecare celulă a organismului conţine setul său specific de enzime. Unele se găsesc în toate celulele, altele
sunt prezente doar în anumite celule sau anumite compartimente celulare. Funcţia fiecărei enzime, nu este
izolată, ci strins legată de funcţia altor enzime. Astiel din enzime aparte se formeaza sisteme
polienzimatice sau conveiere.
Funcţtia sistemelor polienzimatice depinde de particularitatile de organizare a lor in celule.
Se cunosc urmatoarele tipuri de organizare a sistemelor polienzimatice:
- funcţională,
- structural-funcţională şi
- mixtă.
Reglarea activitatii enzimelor in celula
Deosebim:
inhibiţie specifică
inhibiţie nespecifică (T, pH, agenisii denaturării )
Inhibiiţia stă la baza aciţiunii substaniţelor medicamentoase, agenţilor toxici.

Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.

La inhibiiţia ireversibilă inhibitorul covalent se fixează de enzimă sau se leagă atît de puternic încît
disociaţia are loc foarte incet.
Exemple: Diizopropilfluorfosfatul (toxina neuroparalitica) se fixează de OH-serinei în CA a
acetilholinesterazei (scindează acetilcolina) cu formarea enzimei neactive. În rezultat se menţine efectul
acetilcolinei în permanenţă ce duce la paralicii musculare şi moarte..
La o inhibiiţie reversibilă - inhibitori se fixeaza slab, necovalent de E
30-Izoenzimele-particularitatile structurale si functionale,valoarea
lor biomedicala.
-forme moleculare multime ale Enzimei,ce se deosebesc prin structura chimica si proprietatile
cinetice,dar care catalizeaza aceeasi reactive.
-Sunt Enzime cu structura cuaternara ,alcatuite din cel putin 2 protomeri diferiti .
Ex:LDH-(lactat-piruvat)
-prezinta un tetramer alcatuit din 2 tipuri de subunitati (H-inima;M-muschi) in diferite
raporturi;codificate de gene diferite.
-HHHH-inima;HHHM;HHMM;HMMM-MUSCHI;
-IzoEnzimele difera intre ele prin viteza maxima de cataliza,prin sensibilitatea fata de modulatorii
alosterici,prin sarcina electrica,pH-ul optim de actiune,termolabilitate,auafinitate diferita fata de
Substrat !
-Raportul dintre aceste catene diferit in fiecare IzoEnzima.La electroforeza se separa 5 izoenzime :
HHHH-inima;HHHM;HHMM;HMMM-MUSCHI;
Rolul acestor E consta in aceia ca ele faciliteaza adaptarea metabolismului in diferite tesuturi.
Ex: in miocard predomina HHHH aceasta izoenzima este inhibata de catre piruvat de aceea
orienteaza oxidarea piruvatului pe cale aeroba . Pe cand fractia M4 este activate de catre piruvat si
orienteaza transformarea piruvatului pe cale anaeroba spre lactat.
Specificitatea tisulara deriva din faptul ca in anumite tesuturi exista sinteza specifica de diferite subunitati in
raporturi bine definite. Astfel celulele cardiace, eritrocitele si rinichii sintetizeaza preferential subunitati H
(LDH-1 -H4), in timp ce hepatocitele sintetizeaza aproape exclusiv subunitati M. Musculatura striata
scheletala produce, de asemenea, in mare masura, subunitati M, astfel incat LDH-5 creste atat in afectiuni
hepatice cat si musculare. LDH-1 si LDH-5 sunt cel mai adesea utilizate pentru a indica patologie cardiaca sau
hepatica. LDH-2 se gaseste in eritrocite, inima, rinichi, sistemul reticuloendotelial, LDH-3 se intalneste
preferential in plamani, limfocite si pancreas, iar LDH-4 in musculatura striata, ficat, rinichi sau pancreas 2;3.
 31. Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor. Enzimele organospecifice.
Modificarea activităţii enzimatice în diferite afecţiuni (enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate intracelular: în citoplasmă (lactatdehidrogenaza, aldolaza), în

mitocondrii glutamatdehidrogenaza), în lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza alcalină). Acestea enzime
în normă în plasmă se găsesc în concentraţii foarte mici. La afecţiunile celulare activitatea acestor
enzime în plasmă este brusc mărită.

Unităţile de activitate ale enzimelor.

Unitatea Internaţională (U.I.) – cantitatea de E care catalizează transformarea 1μmol de S într-un minut în
condiţii standard
Katal (kat) – cantitatea de E care asigură transformarea unui mol de S într-o secundă în condiţii standard
(1U.I.=16,67 nkat)
Terapia cu enzime
Enzimele sunt agenţi terapeutici unici ce produc efecte importante şi specifice.
Motivele care au limitat folosirea largă a enzimelor ca medicaţie sunt legate de natura proteică:
- distribuţie redusă în organism dependenţa de dimensiuni, sarcina şi de fenomenele de glicozilare (prin
glicozilare proteinele sunt recunoscute de receptori şi fixate în anumite locuri
- posibilitate mică de dirijare extrahepatică, ficatul avînd tendinţă de a căptăta şi reţine proteinele străine;
- inactivarea lor sub acţiunea proteazelor digestive în cazul administrarii orale, iar proteazele tisulare le
scurteaza de asemeni actiunea;
- potentialul lor antigenic, anticorpii formati pot genera reacţii de hipersensibilizare adesea grave şi pot
inactiva enzima.

Tehnici propuse pentru optimizarea proprietăţilor terapeutice ale enzimelor.

- prin N-acilare a fost crescută semiviata asparaginazei, folosită în leucemie
- S-au incercat de asemeni metode de obţinere a enzimelor imobilizate.
De ex. prin reticularea enzimei, ce conduce la agregate insolubile, prin adsorbţie pe polimeri sintetici ori
prin ataşare covalentă, sau prin incorporare într-un gel in cursul polimerizarii.
Aceste preparate caştiga rezistenţa la enzimele proteolitice şi sunt mai putin imunoactive dar pot fi
alterate proprietaisile farmacocinetice. Asemenea avantaje au dovedit conjugatii cu polietilenglicol (PEG)
ai arginazei, ai glutaminasparaginazei sau ribonucleaza supusa reticularii, enzime cu efect antitumoral. Un
succes în terapia defectelor genetice a fost imobilizarea enzimelor din ciclul ureogenetic pe un suport de
fibrina.
S-au propus noi forme farmaceutice prin incapsularea enzimelor in lipozomi - microsfere cu
membrana bistratificata lipido proteica, in hematii umane, in fantome eritrocitare sau in alti transportori
celulari. Noile forme obţinute prezintă un potenţial de ţîntire tisulară. De ex. in cazul unor boli genetice
cauzate de deficitul unor enzime lizozomale se impune o terape de substitutie, enzima trebuind tintita
direct in lizozomi.

33 Utilizarea enzimelor in practica medicala.Intrebuintarea Enzimelor

imobilizate in medicina.
-enzimele sunt agenti terapeuti unici ce produc efecte importante si specific.
-prin N-acilare a fost crescuta semiata asparaginei,folosita in leucemie
-S-au incercat de asemenea metode de obtinere a enzimelor imobilizate;de ex prin reticularea
enzimei,ce conduce la aggregate insolubile,prin adsorbtie pe polimeri sintetici ori prin atasarea
covalenta sau prin incorporare intr-un gel in cursul polimerizarii.
Aceste preparate castiga rezistenta la enzimele proteolitice si sunt mai putin imunoactive dar pot fi
alterate proprietatile farmacocinetice.Asemenea avantaje au dovedit conjucatii cu polietilenglicol ai
arginazei,ai glutaminasparaginazei sau ribonucleaza supusa reticularii,enzyme cu effect ureogenetic
pe un support de fibrin.
S-au propus noi forme farmaceutice prin incorporarea enzimelor in lipozomi-microsfere cu membrane
bistratificata lipido proteica,in hematii umane,in fantome eritrocitare sau in alti transportori celulari.Noile
forme obtinute prezinta un potential de tintire tisulara. E ex in cazul unor boli genetice cauzate de
deficitul unor enzyme lizozomale se impune o terapie de substitutie,enzima trebuie tintita direct in
lizozomi !