O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare

încât nimic — nici măcar particulele și radiația electromagnetică ca lumina — nu

poate scăpa odată intrat în ea. Teoria relativității generale prezice că o masă suficient
de compactă poate deforma spațiul și timpul astfel încât să formeze o gaură neagră.
Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate scăpa este numită orizontul
evenimentelor. Chiar dacă orizontul evenimentelor are un efect enorm asupra sorții
și circumstanțele unui obiect care trece prin aceasta, nicio caracteristică aparentă nu
poate fi observată. În multe moduri o gaură neagră se comportă ca un corp negru
ideal, deoarece nu reflectă lumină deloc. Mai mult, teoria câmpului cuantic în spațiu-
timp curbat prezice un orizont al evenimentelor invers proporțional masei acestuia.
Temperatura este de ordinul miliardelor de grade Celsius în cazul găurilor negre de
masă stelară, făcându-le, esențial, imposibil de observat.
Găurile negre cu o masă stelară sunt așteptate a se forma atunci când o stea foarte
masivă se colapsează la sfârșitul ciclului de viață. După ce o gaură neagră s-a format,
aceasta poate continua să crească prin absorbția continuă de masă din împrejurimi.
Prin absorbția de alte stele și coliziunea cu alte găuri negre, găuri negre supermasive
cu o masă de milioane de sori se pot forma. Există o prezumție generală cum că
aproape fiecare galaxie are o gaură supermasivă la centrul ei.
Ideea existenței unui corp atât de masiv încât nici lumina nu poate scăpa, a fost
propusă inițial de către pionierul astronom și clericul englez John Michell într-o
scrisoare publicată în noiembrie 1784. Calculele simple ale lui Michell au presupus că
un astfel de obiect poate avea aceeași densitate ca soarele nostru, și a concluzionat
că un astfel de obiect s-ar forma când diametrul unei stele îl depășește pe cel al
soarelui nostru la o scară de 500, și viteza cosmică o întrece pe cea a luminii. Michell
a notat corect că astfel de obiecte supermasive dar non-radiante pot fi observate
prin studierea efectelor lor gravitaționale asupra obiectelor din vecinătate. Învățații
vremii au fost încântați în primă fază de ideea că stele gigant pot apărea ca invizibile,
dar entuziasmul s-a stins ușor, odată cu descoperirea în secolul al 19-lea, a faptului
că lumina este o undă.
Dacă lumina era o undă în loc de un „crepuscul”, a devenit neclar dacă și ce influență
poate avea gravitația asupra razelor de lumină. Relativitatea modernă discreditează
noțiunea lui Michell de rază de lumină care se împrăștie direct de pe suprafața unei
stele supermasive, fiind încetinită de gravitația stelei, oprită, și apoi eliberată înapoi
în cădere pe suprafața stelei.
Găurile negre sunt singurele obiecte din Univers care pot captura lumina datorită
forței gravitaționale extreme. Oamenii de știință consideră că sunt formate atunci
când „cadavrul” unei stele masive se prăbușește în sine, devenind atât de dens încât
deformează țesătura spațiului și a timpului.
În ciuda a zeci de ani de cercetare, aceste fenomene cosmologice monstruoase rămân
învăluite în mister.
Iată 10 motive pentru care găurile negre fascinează oamenii de știință:

1. Găurile negre sunt „Aspiratoare cosmice”?

O concepţie extrem de comună despre găurile negre este aceea că acestea atrag spre
ele tot ce se află în jurul lor. Dar, după cum explică cercetătorii, dacă comparăm o gaură
neagră cu alte obiecte cosmice care au o masă similară, atunci putem vedea că acestea
au comportamente similare, diferenţa fiind făcută de câmpul gravitaţional mai puternic.
Concepţia că aceste obiecte „aspiră” totul în jurul lor pleacă de la o serie de cazuri
particulare, în care găurile negre se află într-un sistem binar cu o stea şi o parte din
materialul celei de a doua, purtat în spaţiu de către vânturile solare, este absorbit de
prima.

2. N-au fost descoperite de Albert Einstein

Am putea crede că Albert Einstein şi Teoria sa a Relativităţii Generale sunt responsabili
de descoperirerea găurilor negre în 1915. Totuşi, fizicianul Karl Schwarzschild a fost cel
care a folosit ecuaţiile lui Einstein pentru a descrie formarea unei găuri negre.
În ciuda contribuţiilor făcute de către cei doi cercetători din secolul XX, ideea unui obiect
cu o gravitaţie atât de masivă încât nici lumina nu îi poate scăpa a fost propusă prima
dată de către John Michell (1724-1793), în anul 1783. Acest cercetător a plecat de la
teoriile lui Newton despre natura de particulă a luminii. De asemenea, el a propus şi o
primă metodă de detectare a acestor obiecte, fiind de părere că astronomii ar trebui să
caute stele care se comportă într-un fel asemănător unui sistem binar.

3. Spaghetificarea
„Spaghetificarea” sau „efectul tăiţei” descrie condiţiile extrem de dure ale atracţiei
gravitaţionale care cresc exponenţial cu cât un corp se apropie de un astfel de obiect.
Pentru a înţelege modul în care funcţionează acest fenomen ar trebuie să plecăm de la
un fenomen pe care îl înțelegem mai ușor: atracţia gravitaţională a Pământului. Astfel,
dată fiind diferenţa de masă dintre noi şi planetă, corpurile noastre vor fi orientate către
nucleul acesteia dar fără a suferi daune din această cauză.
În cazul unei găuri negre, atracţia gravitaţională a centrului acesteia „întinde” orice corp
cu care intră în contact, efectul fiind acclerat cu cât scade distanţa.

4. Găurile negre ar putea naște noi universuri

În mod obişnuit, găurile negre sunt asociate cu distrugerea, totuşi unele teorii sugerează
că, în anumite condiţii, singularitatea din mijloc ar putea să dea naştere unui nou
univers.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că Universul nostru şi faptul că a apărut viaţa sunt
produsul unei pleiade de forţe extrem de specifice şi dacă acestea nu ar fi îndeplinite noi
nu am fi putut exista. Singularitatea din mijlocul unei găuri negre poate funcţiona după o
serie de legi fizice care sunt diferite de cele care guvernează restul Universului, ceea ce
înseamnă că din acest punct aprope infinit de mic ar putea să se nască un nou Univers.

Poză cu gaura neagră supermasivă M87* din centrul galaxiei Messier 87, obținută de către cercetătorii de la Event
Horizon Telescope

5. Deformarea spaţiului
Una dintre clee mai cunoscute concepţii despre găurile negre spune că masa lor este
atât de masivă încât deformează spaţiul din jurul acestora. După cum explică oamenii de
ştiinţă asta e adevărat, în fapt, orice obiect deformează spaţiu şi timpul din jurul său,
diferenţa fiind făcută de masa acestuia.
Astfel, dat fiind faptul că găurile negre sunt unele dintre cele mai mari şi mai dense
obiecte din Univers, „gaura” pe care acestea o fac este printre cele mai uşor de
identificat.

6. Găurile negre sunt „fabrici de energie”

Cercetătorii explică faptul că găurile negre sunt unele dintre cele mai mari surse de
energie din întreg Universul şi asta din cauza materialului superîncălzit din discul de
acreţie, care este accelerat până în punctul în care masa devine energie.
Pentru Pământ, Soarele este sursa de energie, reacţiile de fuziune nucleară ale acestuia
ransformând doar 0,7% din masă în energie, în comparaţie, oamenii de ştiinţă explică
faptul că o gaură neagră converteşte aproximativ 10% din masa discului său de acreţie în
energie.

7. Sagittarius A*, gaura neagră supermasivă din mijlocul

galaxiei noastre
Oamenii de ştiinţă sunt de părere, pe baza observaţiilor, teoriilor şi a modelelor
gravitaţionale că marea parte dintre galaxii au în mijlocul lor o gaură neagră supermasivă
a cărei atracţie gravitaţională este îndeajuns de mare pentru a ţine la un loc câteva
miliarde de stele şi planetele din jurul lor.
În cazul galaxiei noastre, Calea Lactee, astrofizicienii au ajuns la concluzia că în mijlocul
acesteia se află o gaură neagră supermasivă care cântăreşte peste patru milioane de
mase solare. Această gaură neagră se află la aproximativ 30.000 de ani-lumină şi, din
fericire, este destul de calmă; totuşi, în urmă cu două miliarde de ani ar fi avut loc o
explozie care a putut fi văzută şi de pe Pământ.

8. Găurile negre încetinesc timpul

Acest experiment de gândire, născut din Teoria Relativităţii Restrânse, spune că dacă am
lua o pereche de gemeni, dintre care unul ar călători în spaţiu şi celălalt ar rămâne pe
Pământ, la întoarcere, geamănul rămas pe planetă ar fi mai bătrân. Această diferenţă
devine tot mai mare odată cu creşterea vitezei de delasare a geamănului din spaţiu.
Astfel, în cazul unei găuri negre, cu cât viteza este mai mare din cauza atracţiei
gravitaţionale, cu atât timpul se va mişca mai încet.

9. Găurile negre se evaporează

În 1974, Stephen Hawking făcea un anunţ surpinzător: găurile negre se evaporă. Mai
exact, fizicianul teoretiza că, în timp, o gaură neagră îşi dispersează masa în spaţiu până
dispare, acest fenomen poartă numele de radiaţie Hawking.

10. Orice obiect poate deveni o gaură neagră

Cercetătorii explică faptul că singura diferenţă dintre Soare şi o gaură neagră este cea
legată de densitatea acestora, de unde rezultă şi câmpurile gravitaţionale cu intensităţi
diferite. Astfel, dacă Soarele ar putea fi redus la un diametru de şase kilometri, acesta ar
deveni, în teorie, o gaură neagră. În această situaţie chiar şi noi am putea să devenim o
gaură neagră, totul ţine de masă şi de densitatea acesteia.
În realitate, în afara ipotezelor şi teoriilor a fost identificată o singură situaţie care duce
la formarea unei găuri negre: colapsul gravitaţional al unei stele care cântăreşte între 20
şi 30 de mase solare.
https://youtu.be/hu6hIhW00Fk
(putem să descărcăm videoul și să îl punem în prezentare, dacă
îți place)
Proprietăți și structură
Conjunctura fără-păr postulează că, odată ce aceasta atinge o condiție stabilă după
formare, o gaură neagră are doar trei caracteristici fizice independente: masă,
încărcătură și impuls unghiular: altfel, gaura neagră este lipsită de caracteristici. Dacă
conjunctura este adevărată, oricare două găuri negre care servesc aceleași
proprietăți, sau parametri, sunt imperceptibile una de cealaltă. Scara la care
conjunctura este adevărată pentru găurile negre reale sub legile moderne ale fizicii,
este momentan o problemă nerezolvată.
Aceste proprietăți sunt speciale deoarece sunt vizibile din exteriorul unei găuri negre.
Spre exemplu, o gaură neagră încărcată respinge alte încărcături asemănătoare la fel
ca orice alt obiect încărcat. Similar, masa totală din interiorul unei sfere care conține
o gaură neagră poate fi găsită folosind analogia gravitațională a Legii lui Gauss, masa
ADM, departe de o gaură neagră. De asemenea, impulsul unghiular poate fi măsurat
departe e o gaură neagră folosind tragerea de cadre din câmpul gravitațional.
Atunci când un obiect cade într-o gaură neagră, orice informație despre forma
obiectului sau distribuția încărcăturii de pe acesta este distribuită egal de-a lungul
orizontului unei găuri negre, și este pierdută pentru observatorii din afară.
Comportamentul orizontului este, în această situație, un sistem disipativ care este
aproape analog cu acela al unei membrane conductivă cu frecare și rezistență
electrică--paradigma membranei. Acest lucru este diferit de celelalte teorii ale
câmpului cum ar fi electromagnetismul, care nu au nicio frecare sau rezistență la un
nivel microscopic, deoarece sunt reversibile în timp. Deoarece o gaură neagră atinge,
eventual, o stare stabilă cu doar trei parametrii, nu există o cale de a evita pierderea
de informații despre condițiile inițiale: câmpurile gravitaționale și de încărcătură ale
unei găuri negre dau foarte puține informații despre ce a intrat înăuntru. Informația
care este pierdută include orice cantitate care nu poate fi măsurată departe de
orizontul unei găuri negre, incluzând numerele conservate cuantic cum ar fi numărul
baryon total și numărul lepton. Acest comportament este atât de încurcat încât a fost
numit paradoxul informațiilor pierdute al unei găuri negre.
Etimologia
Prima folosire a termenului de „gaură neagră” a fost publicată de jurnalistul ștințific
Ann Ewing în articolul ei intitulat „Găuri negre” în spațiu”, datat la 18 ianuarie 1964,
care a fost un reportaj la întâlnirea Asociației Americane pentru Avansarea Științei
ținută în Cleveland, Ohio.
În decembrie 1967, un student a sugerat fraza „gaură neagră” la o lectură de John
Wheeler; Wheeler a adoptat termenul pentru propria sa concizie, și a fost prins
rapid, lăsându-i pe unii cu acordarea creditului lui Wheeler pentru frază.

Istoria
Ideea existenței unui corp atât de masiv încât nici lumina nu poate scăpa, a fost
propusă inițial de către pionierul astronom și clericul englez John Michell într-o
scrisoare publicată în noiembrie 1784. Calculele simple ale lui Michell au presupus că
un astfel de obiect poate avea aceeași densitate ca soarele nostru, și a concluzionat
că un astfel de obiect s-ar forma când diametrul unei stele îl depășește pe cel al
soarelui nostru la o scară de 500, și viteza cosmică o întrece pe cea a luminii. Michell
a notat corect că astfel de obiecte supermasive dar non-radiante pot fi observate
prin studierea efectelor lor gravitaționale asupra obiectelor din vecinătate. Învățații
vremii au fost încântați în primă fază de ideea că stele gigant pot apărea ca invizibile,
dar entuziasmul s-a stins ușor, odată cu descoperirea în secolul al 19-lea, a faptului
că lumina este o undă.
Dacă lumina era o undă în loc de un „crepuscul”, a devenit neclar dacă și ce influență
poate avea gravitația asupra razelor de lumină. Relativitatea modernă discreditează
noțiunea lui Michell de rază de lumină care se împrăștie direct de pe suprafața unei
stele supermasive, fiind încetinită de gravitația stelei, oprită, și apoi eliberată înapoi
în cădere pe suprafața stelei.