Modele atomice

Modelul atomic este un model științific care încearcă să explice proprietățile, constatate

experimental, ale atomului.
Pot fi împărțite în:

 modele atomice precuantice (Thomson și Rutherford);

 modele cuantice (Bohr, Bohr-Sommerfeld și vectorial).
Primele modele atomice erau simple și reușeau să explice numai un număr mic de proprietăți; ele au
fost înlocuite cu modele din ce în ce mai complexe, care reprezină mai corect realitatea. Astfel prin
1808, John Dalton, luând în considerație lucrările lui Lavoisier, a propus un model atomic care
conțineau o idee de bază de la Democrit: materia este compusă din particule indivizibile. Modelul lui
Dalton avea câteva principii:
- Atomul este o particulă extrem de mică, indivizibilă.
- Toți atomii unui element chimic sunt identici.
- Dacă două elemente chimice sunt diferite atunci și atomii lor sunt diferiți.
- Atomii unor elemente chimice diferite pot forma prin combinare compuși chimici, noi substanțe.
- Prin reacții chimice se pot forma noi substanțe, dar principiul lui Lavoisier rămâne totdeauna valabil.

MODELUL ATOMIC THOMSON

      Modelul Thomson este un model clasic care presupune

că atomul e alcătuit din electroni dispuşi în interiorul unei
sfere cu raza de ordinul 10-10m, încărcate uniform cu o
sarcină pozitivă. Modelul este denumit şi "cozonacul cu
stafide" datorită asemănarii dintre dispunerea particulelor
negative în norul de sarcină pozitivă şi a stafidelor în aluat.
A fost propus de către J.J. Thomson în anul 1906, înainte
de descoperirea nucleului atomic. El presupunea că
electronii oscilează în jurul unei poziţii de echilibru atunci
când li se comunică energie, atomul emiţând radiaţii de diverse frecvenţe.

DEFICIENŢE ALE MODELULUI

      Una dintre deficienţele modelului consta în faptul că frecvenţa radiaţiei emise putea avea orice
valoare, lucru infirmat de seriile spectrale descoperite experimental. În 1909, experimentele
lui Geiger şi Marsden pun în evidenţă împrăştierea particulelor α la trecerea printr-o foiţă metalică,
fenomen ce nu putea fi explicat pe baza modelului Thomson. Ernest Rutherford a intuit că sarcina
pozitivă este concentrată într-un volum mic în interiorul atomului. El a elaborat un model planetar
care considera că atomul este format dintr-un nucleu pozitiv de rază 10-14÷10-15m în jurul căruia se
rotesc electronii, pe orbite circulare.
MODELUL ATOMIC RUTHERFORD

        Modelul atomic Rutherford, elaborat de Ernest Rutherford în 1911,

este primul model planetar al atomului. Conform acestui
model, atomul este format din nucleu, în care este concentrată sarcina
pozitivă, şi electroni care se rotesc în jurul nucleului pe orbite circulare,
asemeni planetelor în Sistemul Solar.

ELABORAREA MODELULUI
        Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de
către Hans Geiger şi Ernest Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest
Rutherford, împrăştierea particulelor α la trecerea printr-o foiţă subţire din aur. Conform modelului
atomic elaborat de Thomson, particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin
metal din cauza forţelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate
cu unghiuri mai mari decât 90° sau chiar cu 180°. Acest fapt a fost explicat prin existenţa unei
neuniformităţi a distribuţiei de sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza observaţiilor
efectuate, Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul
atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia. Noul model introducea noţiunea de nucleu, fără a-l
numi astfel. Rutherford se referea, în lucrarea sa din 1911, la o concentrare a sarcinii electrice
pozitive:"Se consideră trecerea unei particule de mare viteză printr-un atom având o sarcină pozitivă
centrală N e, compensată de sarcina a N electroni." El a estimat, din considerente energetice, că,
pentru atomul de aur, aceasta ar avea o rază de cel mult 3.4 x 10-14 metri (valoarea actuală este
egală cu aproximativ o cincime din aceasta). Mărimea razei atomului de aur era estimată la 10-10
metri, de aproape 3000 de ori mai mare decât cea a nucleului. Rutherford a presupus că mărimea
sarcinii pozitive ar fi proporţională cu masa atomică exprimată în unităţi atomice, având jumătate din
valoarea acesteia. A obţinut pentru aur o masă atomică de 196 (faţă de 197, valoarea actuală). El nu
a făcut corelaţia cu numărul atomic Z, estimând valoarea sarcinii la 98 e, faţă de 79,
unde e reprezintă sarcina electronului. Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie
nici o structură orbitelor electronilor. Totuşi, în lucrare este menţionat modelul saturnian al
lui Hantaro Nagaoka, în care electronii sunt aranjaţi pe inele.

DEFICIENTE ALE MODELULUI

       Principalul neajuns al modelului consta în faptul că acesta nu explica stabilitatea atomului. Fiind
elaborat în concordanţă cu teoriile clasice, presupunea că electronii aflaţi în mişcare circulară, deci
accelerată, emit constant radiaţie electromagnetică pierzând energie. Prin urmare, în timp, electronii
nu ar mai avea suficientă energie pentru a se menţine pe orbită şi ar "cădea" pe nucleu. De
asemenea, frecvenţa radiaţiei emise ar fi trebuit să ia orice valoare, în funcţie de frecvenţa
electronilor din atom, fapt infirmat de studiile experimentale asupra seriilor spectrale.

IMPORTANTA
      Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului şi a existenţei unor particule
componente, precum şi posibilitatea separării acestora. Reprezentând punctul de plecare
al modelului Bohr, a dus la separarea a două domenii, fizica nucleară, ce studiază nucleul, şi fizica
atomului, ce studiază structura electronică a atomului.
           În ciuda deficienţelor, caracterul descriptiv al modelului a permis utilizarea ca simbol al
atomului şi energiei atomice.
MODELUL ATOMIC BOHR

       Modelul atomic Bohr este primul model de natură cuantică al atomului

şi a fost introdus în anul 1913 de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest
model preia modelul planetar al lui Ernest Rutherford şi îi aplică teoria
cuantelor. Deşi ipotezele introduse de către Bohr sunt de natură cuantică,
calculele efective ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice, modelul
fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor
hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în
câmpul de sarcină efectivă a nucleului).

POSTULATELE LUI BOHR

Primul postulat al lui Bohr

       Este legat de orbitele atomice şi presupune că electronul se roteşte în jurul nucleului numai pe
anumite orbite circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se numesc
staţionare şi au un timp de viaţă infinit şi energie constantă, electronul trecând pe alte nivele
energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se menţine pe o orbită staţionară
datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.

      Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilităţii atomului. El este în contradicţie
cu fizica clasică. Conform teoriilor acesteia, o sarcină electrică în mişcare accelerată emite radiaţie
electromagnetică. Aceasta ar duce la scăderea energiei sistemului, iar traiectoria circulară a
electronului ar avea raza din ce în ce mai mică, până când acesta ar "cădea" pe nucleu. Experimental
se constată, însă, că atomul este stabil şi are anumite stări în care energia sa se menţina constantă.

Al doilea postulat al lui Bohr

       Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică doar la trecerea dintr-o
stare staţionară în alta. Energia pe care o primeşte sau o cedează este egală cu diferenţa dintre
energiile celor două nivele între care are loc tranziţia. Radiaţia emisă sau absorbită are frecvenţa dată
de relaţia obţinută în cadrul teoriei lui Max Planck.
hνmn=Em-En
unde
h=6, 626 0693(11) x pow(10,-34)  J x s reprezintă constanta lui Planck;
vmn frecvenţa radiaţiei emisie/absorbite;
Em,En energiile stărilor staţionare între care are loc tranziţia.
       Atomul trece dintr-o stare staţionară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o
cuantă de energie corespunzătoare diferenţei dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul inferior
se emite o radiaţie de aceeaşi frecvenţă ca şi la absorbţie. Acest fapt exprimă natura discontinuă a
materiei şi energiei la nivel microscopic. De asemenea, frecvenţele radiaţiilor atomice depind de
natura şi structura atomului şi au valori discrete, spectrele lor fiind spectre de linii.

DEFICIENTE ALE MODELULUI

       Acest model nu poate explica spectrele de emisie şi energia de ionizare decât pentru atomul de
hidrogen şi ionii hidrogenoizi. Nu a putut fundamenta stiintific spectrele unor atomi grei. Nu a putut
explica formarea legaturilor duble. Nu a putut fundamenta scindarea liniilor spectrale intr-un camp
perturbator. Aceste deficiente au fost rezolvate prin aparitia modelului atomic Bohr-Sommerfeld -
modelul precuantic.