Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are proprietățile unui

element chimic.[1] Orice solid, lichid, gaz și plasmă este compus din atomi neutri sau ionizați. Atomii
sunt foarte mici; dimensiuni tipice sunt în jur de 100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru).[2]
Atomii nu au limite bine definite și există diferite moduri de a defini dimensiunea, care dau fiecare
valori diferite, dar apropiate ca valoare.

Conform ipotezei De Broglie, atomii sunt suficient de mici încât încercarea de a le prezice
comportamentul folosind fizica clasică — de exemplu, ca și cum ar fi niște bile de biliard — dă
predicții vizibil incorecte din cauza efectelor cuantice. Prin dezvoltarea fizicii, modelele atomice au
încorporat principii cuantice pentru a explica și prezice mai bine acest comportament.

Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de nucleu. Nucleul
este format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un număr similar de neutroni. Protonii
și neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94% din masa unui atom este concentrată în nucleu.
Protonii au sarcină electrică pozitivă, electronii au sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au
sarcină electrică. Dacă numărul de protoni este egal cu cel de electroni, atunci atomul este neutru
din punct de vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni,
atunci acesta are o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion.

Electronii unui atom sunt atrași de protonii din nucleul atomic de această forță electromagnetică.
Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o altă forță, forța nucleară, care de
obicei este mai puternică decât forța electromagnetică de respingere ce acționează între protonii
încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, forța electromagnetică de respingere poate deveni mai
puternică decât forța nucleară, și nucleonii pot fi astfel scoși din nucleu, lăsând în urmă un element
diferit: dezintegrarea nucleară rezultă în transmutație nucleară.

Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul: de exemplu,
toți atomii de cupru conțin 29 de protoni. Numărul de neutroni definește izotopul elementului.[3]
Numărul de electroni influențează proprietățile magnetice ale unui atom. Atomii se pot atașa de
unul sau mai mulți alți atomi prin legături chimice pentru a forma compuși chimici, cum ar fi
moleculele. Capacitatea atomilor de a se asocia și disocia este responsabilă pentru cele mai multe
dintre modificările fizice observate în natură, și este subiectul disciplinei chimie.

Istoria teoriei atomice

Atomii în filosofie

Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care apare în multe
culturi antice, cum ar fi Grecia și India. Cuvântul „atom” a fost inventat de vechii filosofi greci. Cu
toate acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult în raționamentele filozofice și teologice,
decât în dovezi și experimente. Ca urmare, vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă
atomii erau incorecte. Ele nu puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât atomismul era doar
una dintr-o serie de ipoteze concurente cu privire la natura materiei. Abia în secolul al XIX-lea, ideea
a fost îmbrățișată și rafinată de către oamenii de știință, atunci când știința emergentă a chimiei a
produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea explica.

Primele teorii bazate pe dovezi

Diverși atomi și molecule, așa cum au fost descrise de John Dalton în Un nou sistem de filosofie
chimică (1808).

La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de atomi pentru a explica de ce elementele
reacționează întotdeauna în raporturi de numere întregi mici (legea proporțiilor multiple). De
exemplu, există două tipuri de oxid de staniu(d): unul este 88,1% staniu și 11,9% oxigen, iar celălalt
este 78,7% staniu și 21,3% oxigen (oxid de staniu (II) și, respectiv, dioxid de staniu(d)). Acest lucru
înseamnă că 100 g de staniu se vor combina fie cu 13,5 g, fie cu 27 g de oxigen. 13,5 și 27 sunt în
raport de 1:2, un raport de numere întregi mici. Acest model comun în chimie i-a sugerat lui Dalton
că elementele care reacționează în număr întreg multiplu de unități discrete — cu alte cuvinte,
atomi. În cazul oxizilor staniului, un atom de staniu se va combina cu unul sau doi atomi de oxigen.
[4]

Dalton credea și că teoria atomică ar putea explica de ce apa absoarbe gaze diferite în proporții
diferite. De exemplu, el a constatat că apa absoarbe dioxidul de carbon mult mai bine decât
absoarbe azotul.[5] Ipoteza lui Dalton se datora diferențelor de masă și configurație între particulele
gazelor respective și moleculele de dioxid de carbon (CO2) sunt mai grele și mai mari decât
moleculele de azot (N2).

Mișcarea browniană

În 1827, botanistul Robert Brown a folosit un microscop pentru a privi granule de praf plutind în apă
și a descoperit că ele se mișcau haotic, fenomen care a devenit cunoscut sub numele de „mișcare
browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi cauzat de faptul că moleculele de apă lovesc granulele.
În 1905, Albert Einstein a dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin producerea primei
analize de fizică statistică a mișcării browniene.[6][7][8] Fizicianul francez Jean Perrin s-a folosit de
munca lui Einstein pentru a determina experimental masa și dimensiunile atomilor, confirmând
astfel în mod concludent teoria atomică a lui Dalton.[9]

Descoperirea electronului

Experimentul Geiger–Marsden(d)

Sus: Rezultatele așteptate: particulele alfa care trec prin modelul cozonacului cu stafide al atomului
cu deviere neglijabilă.

Jos: Rezultatele observate: o mică parte din particulele au fost deviate de sarcina pozitivă
concentrată în nucleu.
Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din particule,
dar că acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel de hidrogen. Prin
urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă, prima particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe
care el a numit-o inițial „corpuscul”, și mai târziu electron, după particulele postulate de către
Johnstone Stoney(d) în 1874. El a arătat și că ele sunt identice cu particulele emanate de materialele
fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a recunoscut rapid că acestea sunt chiar particulele care
transportă curenții electrici în firele de metal, și care poartă sarcina electrică negativă în atomi.
Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel în Fizică pentru acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că
atomii sunt particulele finale, indivizibile, de materie.[11] Thomson a și postulat, incorect, că masa
redusă a electronilor încărcați negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare uniformă de
sarcini pozitive. Acest lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului cu stafide”.

Descoperirea nucleului

În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden(d), sub conducerea lui Ernest Rutherford, au bombardat o
folie metalică cu particule alfa pentru a observa cum se împrăștie ele. Ei se așteptau ca toate
particulele alfa să treacă direct prin folie, cu minime devieri, deoarece modelul lui Thomson spunea
că sarcina în cadrul atomului este atât de difuză încât câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea
mult particulele alfa. Cu toate acestea, Geiger și Marsden au constatat că unele particule alfa sunt
deviate la unghiuri mai mari de 90°, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie imposibil potrivit
modelului Thomson. Pentru a explica acest lucru, Rutherford a propus că sarcina pozitivă a atomului
este concentrată într-un nucleu mic aflat în centrul atomului.[12]

Descoperirea izotopilor

În timp ce experimenta cu produsele dezintegrării radioactive, în 1913 radiochimistul Frederick

Soddy a descoperit ceea ce părea să fie mai mult decât un singur tip de atom pe fiecare poziție în
tabelul periodic.[13] Termenul izotop a fost inventat de către Margaret Todd ca nume potrivit pentru
diferiți atomi care aparțin aceluiași element. J. J. Thomson a creat o tehnică de separare a tipurilor
de atom prin munca sa de gaze ionizate, care ulterior a condus la descoperirea izotopilor