Descoperirea Atomului
Descoperirea atomului reprezinta una dintre cele mai importante realizari din istoria omenirii. Am putea
chiar spune ca acesta a fost un important pas inainte catre intelegerea pe deplin a lumii in care traim.
Atomul este cea mai mica particula chimica dintr-o substanta care, prin procedee fizice si chimice
obisnuite, nu mai poate fi divizat.
La începutul anilor 1800, John Dalton a introdus conceptul de atomi pentru a oferi o explicație coerentă
cu privire la modul în care elementele interacționează întotdeauna în raporturi de numere întregi mici.
Această perspectivă a fost fundamentală în dezvoltarea teoriei atomice, evidențiind ideea că atomii
reprezintă unități discrete și ca reactiile chimice implica redistribuirea acestora in mod specific. Prin
formularea teoriei atomice, Dalton a pus bazele pentru intelegerea fenomenelor chimice și a deschis calea
pentru cercetările ulterioare care au consolidat acest fapt. De asemenea, in 1827, botanistul Robert Brown
a folosit un microscop pentru a privi granule de praf plutind in apă si a descoperit ca ele se mișcau haotic,
fenomen care a devenit cunoscut sub numele de “miscare browniana”; aceasta fiind dovedită de Albert
Einstein in 1905. Cat despre teoria lui Dalton, ea a fost dovedita de fizicianul Jean Perrin.
In 1909, sub indrumarea lui Ernest Rutherford, Hans Geiger și Ernest Marsden au bombardat o folie
metalică cu particule alfa, avand ca scop observarea modului in care acestea sunt dispersate. Ei se
asteptau ca toate particulele alfa sa treaca direct prin folie, cu devieri minime, conform modelului lui
Thomson, care sugera ca sarcina atomului este atat de dispersata incat campurile lor electrice ar avea un
impact minim asupra particulelor alfa. Dar, Geiger si Marsden, au observat ca unele particule au fost
deviate la unghiuri mai mari de 90 de grade. Această deviere era considerata imposibilă in modelul lui
Thomson. Pentru a explica aceasta observatie, Rutheford a introdus ipoteza ca sarcina pozitiva a atomului
este concentrata intr-un nucleu mic situat in centrul atomului. Aceasta propunere a schimbat radical
perceptia structurii atomice si a dus la dezvoltarea modelului atomic Rutheford, care sustine ca atomul are
un nucleu dens si pozitiv, in jurul caruia electronii orbiteaza la distante mari. De asemenea, in 1913, Niels
Bohr a dezvoltat un model care explica orbitele electronilor in jurul nucleului, introducand ideea de
salturi cuantice. Tot in acelasi an au fost descoperiti izotopii, de catre Frederick Soddy. Termenul izotop a
fost inventat de către Margaret Todd ca nume potrivit pentru diferiți atomi care aparțin aceluiași element
iar ulterior, J. J. Thomson a creat o tehnică de separare a tipurilor de atom prin munca sa de gaze ionizate,
care ulterior a condus la descoperirea izotopilor stabili.
Legăturile chimice dintre atomi au fost explicate de Gilbert Newton Lewis în 1916, ca interacțiuni între
electronii care îi compun. Cunoscut fiind faptul ca în mare măsură proprietățile chimice ale elementelor
se repetă în conformitate cu o lege periodică, în anul 1919, chimistul american Irving Langmuir a sugerat
că acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că electronii dintr-un atom sunt legați sau grupați într-un fel.
Se credea că grupurile de electroni ocupă o mulțime de învelișuri electronice în jurul nucleului.
În 1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza că toate particulele se comportă până la un punct ca niște
unde. În 1926, Erwin Schrödinger a folosit această idee pentru a dezvolta un model matematic al
atomului, care descria electronii ca forme de undă tridimensionale, mai degrabă decât ca particule
punctiforme. O consecință a folosirii formelor de undă pentru a descrie particulele a fost că este
matematic imposibil să se obțină valori precise atât pentru poziția cât și pentru impulsul unei particule la
un moment dat în timp; acest lucru a devenit cunoscut ca principiul incertitudinii, și a fost formulat de
Werner Heisenberg în 1926.
Bibliografie: Wikipedia
