- Ș coala sanitara fundeni -

- Modulul Radiofizica –

Atomul între simplu Ș i complex

Profesor coordonator : mihai florenȚ a

Elev : mocanu ( lazĂ r ) ramona
Clasa : a.m.r. buget 1 b
Cuprins:

1. Scurt istoric;

2. Structura atomului;

1
 3. Sistemul periodic al elementelor;

4. Modele atomice;

5. Bibliografie;

Scurt istoric
Atomul este cea mai mică particulă a materiei care încă mai
păstrează proprietăţile chimice ale unui element chimic, respectiv este cea
mai mică particulă dintr-o substanţă care prin procedee chimice obişnuite
nu poate fi fragmentată în alte particule mai simple.
Cunoştinţele privind atomul s-au acumulat în decursul timpului pe
baza studiilor teoretice şi experimentale efectuate de o serie de cercetători
din domeniul fizicii şi chimiei.
Încă din antichitate, în perioada secolului V î.Hr., filozofii greci precum
Leucip (considerat fondatorul teoriei atomiste) şi Democrit (discipol al lui
Leucip) afirmau, pe baza unei filozofii intuitive şi nu ca un rezultat al unor
experimente ştiinţifice, că lumea înconjurătoare este alcătuită din atomi,
2
respectiv nişte particule indivizibile şi veşnice (în limba greacă, atomos
înseamnă indivizibil).
Odată însă cu evoluţia tehnicii şi a cercetării ştiinţifice experimentale,
procesul de cunoaştere a structurii atomice a progresat rapid. La
elucidarea structurii atomului şi-au adus contribuţia o serie de cercetători
precum: J.J. Thomson, W. Crookes, E. Goldstein, G.J. Stoney, R.A.
Millikan, E. Rutherford, J. Chadwick, A.H. Becquerel, M. Planck, A.
Einstein, N. Bohr, A. Sommerfeld, L. de Broglie, W. Heisenberg, E.
Schrödinger şi mulţi alţii. Astfel, în decursul secolului XIX şi începutul
secolului XX, prin experimente şi studii privind descărcările electrice în
gaze rarefiate, transformările radioactive, spectrele luminoase etc., s-a
putut demonstra că atomul nu este o particulă "bloc", indivizibilă şi
indestructibilă, ci dimpotrivă este un edificiu complex, compus din particule
mai mici: electroni, protoni, neutroni etc.
Conform teoriei atomice moderne, atomul este format din nucleu şi
învelişul de electroni. Nucleul este zona centrală a atomului în care este
concentrată toată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului, aici
găsindu-se o serie de particule subatomice, cele mai importante fiind
protonii şi neutronii, particule numite nucleoni. Nucleul atomic este
înconjurat de un înveliş de electroni în care se găsesc electronii, particulele
cu sarcină negativă ce compensează sarcina pozitivă a nucleului.

Istoricul descoperirilor ştiinţifice atomiste:

- Leucip, Democrit, Epicur (sec. V î.Hr.) – filozofi greci, creatori ai
atomismului, care au afirmat că lumea înconjurătoare este alcătuită din
atomi, adică din particule indivizibile şi veşnice.
- John Dalton (1808) – stabileşte legea proporţiilor multiple, lege
fundamentală a chimiei, ce nu poate fi explicată decât dacă se admite
existenţa atomilor; atomul este cea mai mică cantitate de materie
ponderabilă dintr-o substanţă determinată, care poate intra în reacţie, care
se poate combina cu una sau cu mai multe alte substanţe, în mod regulat
şi definit; atomii nu pot fi creaţi şi nici nu pot fi distruşi.
- Michael Faraday (1833 - 1834), propune ipoteza existenţei unor
particulelor discrete de electricitate, ipoteză care permite înţelegerea
fenomenului de electroliză; introduce noţiunea de ion (anion şi cation). În
1838 observă luminescenţa descărcărilor electrice în aer rarefiat.
- Julius Plücker (1858) observă dispariţia luminescenţei descărcării la
presiuni foarte scăzute; descoperă radiaţiile catodice.

3
 - Eugen Goldstein (1871) observă că radiaţiile catodice sunt emise
perpendicular faţă de suprafaţa unui catod şi că proprietăţile lor sunt
independente de natura catodului. În 1886 descoperă radiaţiile canal.
- William Crookes (1879) construieşte tubul care îi poartă numele cu
scopul de a studia radiaţiile catodice; observă umbrele şi stabileşte
proprietăţile acestor radiaţii.
- Thomas Alva Edison (1883) descoperă efectul Edison, adică emisia
termoelectronică.
- Johann Jakob Balmer (1885) stabileşte formula seriilor spectrale ale
hidrogenului.
Gustav Ludwig Hertz (1887) măsoară viteza de propagare a
radiaţiilor catodice; descoperă efectul fotoelectric.
- George Johnstone Stoney (1890) propune denumirea de electron
pentru purtătorul de sarcină electrică negativă.
- Wilhelm Conrad Röntgen (1895) descoperă radiaţiile X.
- Antoine Henri Bequerel (1896) descoperă radioactivitatea naturală.
- Joseph John Thomson (1897 - 1898) descoperă electronul;
măsoară raportul e/m, adică sarcina specifică a electronului, pentru
radiaţiile catodice; în 1903 concepe primul model atomic modern:
“cozonacul cu stafide”.
- Max Planck (1900) introduce conceptul de cuantă de energie.
- Albert Einstein (1905) propune teoria relativităţii restrânse; în 1905
elaborează teoria efectului fotoelectric, bazat pe noţiunea de cuantă; în
1908 pune bazele cuantice ale fotochimiei.
- Robert Andrews Millikan (1906) măsoară sarcina electrică a
electronului, e.
- Ernest Rutherford (1909) identifică particulele α (alfa) ca fiind atomi
de heliu dublu ionizaţi; în 1911 elaborează modelul planetar al atomului.
- Niels Bohr (1911 - 1912) elaborează modelul atomic cuantic.
- Arnold Johannes Sommerfeld (1915) perfecţionează modelul atomic
al lui Bohr.
- William Lawrence Bragg (1913) efectuează experimente de difracţie
a radiaţiilor X pe cristale.
- Henry Moseley (1913) defineşte legea dependenţei frecvenţei
radiaţiilor X de numărul atomic Z.
- Louis de Broglie (1924) emite teoria dualismului undă – corpuscul
(fiecare undă poate fi asociată unei particule şi reciproc, fiecare particulă
poate fi considerată ca o undă în mişcare).
- Samuel Goudsmit şi George Uhlenbeck (1925) introduc noţiunea de
spin pentru mişcarea de rotaţie a electronului în jurul axei proprii.
4
 - Werner Heisnberg (1925) pune bazele mecanicii cuantice
matriciale.
- Wolfgang Pauli (1925) formulează principiul de excluziune care
interzice ca doi fermioni să ocupe aceeaşi stare cuantică simultan. În 1930
sugerează existenţa particulei neutrino.
- Erwin Schrödinger (1926) stabileşte ecuaţia undelor; explică
mecanica ondulatorie.
- Paul Dirac (1927) formulează teoria cuantică a radiaţiei
electromagnetice.
- Ernest Orlando Lawrence (1929) primul accelerator de particule cu
traiectorie circulară (ciclotron).
- James Chadwick (1932) dovedeşte existenţa neutronului.
- Murray - Gell Mann şi George Zweig (1964) au demonstrat că atât
protonul cât şi neutronul sunt formaţi la rândul lor din particule şi mai mici şi
indivizibile numite quarcuri sau quarci.

Dimensiunea atomului
Atomii sunt mult mai mici decât lungimea de undă a luminii pe care o
poate detecta văzul uman, fapt pentru care atomii nu pot fi văzuți cu nici un
fel de microscop optic. Cu toate acestea, există alte căi de detectare a
pozițiilor atomilor pe suprafața unui solid sau a unui film subțire și chiar
pentru a obține imagini ale acestora. Este vorba despre: microscoapele
electronice (microscopia cu efect de tunel), microscopia atomică (atomic
force microscopy), rezonanța magnetică nucleară și microscopia cu raze X.
Deoarece norul de electroni nu are o formă precisă, dimensiunea
unui atom nu este ușor de definit. Pentru atomii care formează rețele
cristaline solide, distanța dintre centrele a doi atomi adiacenți poate fi ușor
determinată prin difracție cu raze X, găsindu-se o estimare a dimensiunii
atomului. Pentru orice atom, se poate folosi raza la care se pot găsi cel mai
des electronii de pe stratul de valență. De exemplu, dimensiunea atomului
de hidrogen este estimată ca fiind de aproximativ 1,06×10−10 m (de două
ori raza Bohr). Comparând această valoare cu dimensiunea protonului
(unica particulă din nucleul atomului de hidrogen), care este aproximativ
10−15 m,
raportul dintre dimensiunea atomului de hidrogen și cea a nucleului său
este de 100.000:1. Dacă un atom ar avea dimensiunea unui stadion de
fotbal, atunci nucleul său ar trebui să fie de dimensiunea unei mărgele de

5
sticlă. Aproape toată masa unui atom se găsește în nucleu și aproape tot
spațiul din atom este ocupat de electronii săi.
Atomii diferitelor elemente variază în dimensiune, dar dimensiunea
(volumul) nu este proporțională cu masa atomului. Atomii grei au tendința
generală de a fi mai denși. Diametrele atomilor sunt aproximativ aceleași
până la un factor mai mic de trei în cazul atomilor grei, dar cel mai notabil
efect al masei asupra dimensiunii este următorul: dimensiunea atomică
descrește cu creșterea masei pentru fiecare linie din tabelul periodic.
Rațiunea acestor efecte este aceea că elementele grele au sarcină pozitivă
mare în nucleu, care atrage puternic electronii către centrul atomului.
Această forță de atracție contractează dimensiunea învelișului
electronic, astfel încât un număr mai mare de electroni se pot afla într-un
volum mai mic. Acest efect poate fi remarcabil: de exemplu, atomii
elementului mai dens iridiu (masă atomică 192) au aproximativ aceeași
dimensiune ca atomii de aluminiu (masă atomică 27), fapt ce contribuie la
stabilirea raportului densităților (mai mare de 8) dintre aceste metale.
Temperatura unei colecții de atomi este o măsură a energiei medii de
mișcare (energie cinetică) a acestor atomi, deasupra energiei minime a
punctului de zero cerută de mecanica cuantică; la 0 K (zero absolut) atomii
ar trebui să nu aibă extra-energie peste acest minim. Dacă temperatura
sistemului crește, energia cinetică a particulelor din sistem crește, deci și
viteza de mișcare crește. La temperatura camerei, atomii ce formează
gazele din aer se mișcă cu o viteză medie de 500 m/s (aproximativ 1800
km/h).
Curiozitatea privind marimea si greutatea atomului i-a urmarit pe
oamenii de stiinta o lunga perioada in care lipsa instrumentelor si a
tehnicilor adecvate i-a impiedicat sa obtina raspunsuri satisfacatoare. In
consecinta, un mare numar de experimente ingenioase au avut ca scop
determinarea marimii si greutatii atomului. Cel mai usor atom, cel de
hidrogen are un diametru de1x10-8 cm si greutatea 1.7x10-24 g. Un atom
este atat de mic incat o singura picatura de apa contine mai mult de un
milion de milioane de miliarde de atomi.
STRUCTURA ATOMULUI
În chimie și fizică, atomul (în limba greacă ατομος înseamnă
“indivizibil”) este cea mai mică particulă posibilă care încă mai păstrează
proprietățile chimice ale unui element (chimic). Dacă, inițial, cuvântul atom
însemna cea mai mică particulă indivizibilă, mai târziu, după ce termenul a
căpătat o semnificație precisă în știință, atomii au fost găsiți a fi divizibili și
6
compuși din particule și mai mici, subatomice, dar aceste parti nu mai
pastreaza proprietatile elementului.
Materia este formată din atomi, care se combină pentru a forma
molecule. Atomul este constituit dintr-un nucleu cu sarcină pozitivă
înconjurat la o distanță relativ mare de electroni, ce au sarcină negativă.
Nucleul conține protoni, ce au sarcină pozitivă, și neutroni, care nu au
sarcină electrică. Numărul protonilor este egal cu cel al electronilor, ceea
ce face ca atomul să fie neutru din punct de vedere electric. Atomii unui
element au anumite caracteristici comune, care-i deosebesc de atomii
oricarui alt element. Atomi sunt reprezentati prin modele atomice.
Cei mai mulți atomi sunt compuși din trei tipuri de particule
subatomice care guvernează proprietățile lor externe:
 electronii, care au o sarcină electrică negativă și sunt cele mai
puțin masive particule subatomice;
 protonii, care au o sarcină electrică pozitivă și sunt de aproape
1836 ori mai masive decât electronii;
 neutronii, care nu au sarcină electrică și care sunt de
aproximativ 1839 ori mai masivi decât electronii.

Protonii și neutronii creează un nucleu atomic dens și masiv, ei fiind

numiți și nucleoni. Electronii formează un larg nor electronic ce înconjoară
nucleul.
In atomul neutru din punct de vedere electric numarul electronilor (cu
sarcina electrica negativa) din invelisul electronic este egal cu numarul
protonilor (cu sarcina electrica) din nucleul atomic.

7
 Proton - Particula cu masa (relative = 1) și cu sarcina electrică
pozitivă din nucleul atomic. Numărul protonilor este caracteristic pentru toți
atomii unui element. El reprezintă numarul de sarcini nucleare Z (numarul
de sarcini electrice pozitive).
Numarul de protoni stabileste poziția elementului în sistemul periodic.
Nr. Protoni = Nr. de sarcini nucleare = Nr. de ordine

Electron – Particulă cu masa (relativă=1/1823) si sarcina electrică

egative. Electronii atomilor se află în spațiul din jurul nucleului atomic și se
miscă cu viteză foarte mare. Numarul electronilor din învelișul electronic
este egal cu numărul protonilor din nucleul atomic. Pentru un atom este
valabil:

8
Nr. Protonilor = Nr. Sarcinilor nucleare = Nr. Electronilor = Nr.
de ordine

Nucleu atomic - Parte a atomului care se află in centrul

atomului și este încarcată pozitiv din punct de vedere electric; reunește
aproape întreaga masă a atomului și este format din
nucleoni (protoni si neutroni).

Neutronul - este o particulă subatomică, fără nicio sarcină

electrică și masă puțin mai mare decât cea a protonului. Protonii și
neutronii constituie nucleele atomilor. Numărul neutronilor, N, al unui atom
poate fi diferit pentru nucleele atomice ale aceluiași element. Așa se
formează izotopii.

9
 Suma dintre numărul protonilor (Z) și numărul neutronilor (N)
reprezintă numărul nucleonilor. Ea corespunde numărului de masă (A) al
atomului.

Nr. protonilor + Nr. neutronilor = Nr. nucleonilor = Numarul

de masa

Nucleul conține un anumit număr de protoni, fiecare dintre aceștia cu

sarcină pozitivă, iar numărul electronilor cu sarcină negativă este egal cu
numărul protonilor, astfel încât atomul este
neutru.
Fiecare atom este caracterizat de 2 numere:
 Z, numărul atomic care este dat de numărul protonilor (=numărul
electronilor);
 A, masa atomică, care reprezintă numărul total de protoni şi neutroni
din nucleu;
Numarul Z identifică elementul chimic căruia îi aparţine atomul –
oxigen, carbon, fier şi proprietăţile acestuia (de exemplu, oxigenul este gaz,
fierul este metal, etc). În natură există 92 de elemente – de la hidrogen (Z =
1) la uraniu (Z=92) şi mai există un număr de aproximativ 20 de elemente
(cu Z de le 93 la peste 110) care au fost obţinute artificial.
Atomul este clasificat după numărul de protoni și neutroni: numărul
protonilor determină numărul atomic (Z) și neutronii - izotopii acelui
element.
Numărul de masă A sau numărul nucleonic al unui element
este numărul total de protoni și neutroni din atomul acelui element, denumit
așa deoarece fiecare proton și neutron au masa de aproximativ 1 uam
(uam = unitate atomica de masa). O colecție particulară de Z protoni și A -
Z neutroni se numește nuclid.

Numărul atomic Z = numărul de protoni din nucleul atomic.

Izotopul este specia de atom cu același număr atomic Z dar cu număr

de masă A diferit (adica aceleași proprietați chimice dar proprietați fizice
diferite). Cuvantul "izotop" provine din grecescul isos (egal) și topos (loc).
Toți izotopii unui element chimic au în învelișul electronic același număr de
electroni, iar nucleele lor au același număr de protoni; ceea ce este diferit
reprezintă numărul de neutroni.

10
 ELEMENTE, IZOTOPI ŞI IONI
Atomii cu același număr atomic Z contribuie la o varietate largă de
proprietăți fizice și manifestă proprietăți chimice aproape identice (un
exemplu de excepție de la acest principiu îl constituie deuteriul și apa
grea). Atomii sunt clasificați în elemente chimice prin numărul lor atomic Z,
care corespunde numărului de protoni din nucleul atomic. De exemplu, toți
atomii ce conțin șase protoni (Z = 6) sunt clasificați drept carbon.
Elementele pot fi sortate, conform tabelului periodic, în ordinea crescătoare
a numărului atomic. Această metodă pune în evidență cicluri repetitive
regulate în proprietățile chimice și fizice ale respectivelor elemente.
Numărul de masă A, sau numărul nucleonic al unui element este
numărul total de protoni și neutroni din atomul acelui element, denumit așa
deoarece fiecare proton și neutron au masa de aproximativ 1 uam (uam =
unitate atomică de masă). O colecție particulară de Z protoni și A – Z
neutroni se numește nuclid.
Fiecare element poate să aibă numeroși nuclizi diferiți, cu același Z,
dar cu un număr
variabil de neutroni. Membrii unei astfel de familii de nuclizi se numesc
izotopii elementului (izotop = același loc, deoarece nuclizi au același simbol
chimic și ocupă același loc în tabelul periodic). Când se scrie numele unui
nuclid particular, numele elementului (care specifică Z) este precedat de
numărul de masă dacă este scris ca indice superior, sau este urmat de
numărul de masă dacă nu este indiciat superior. De exemplu, nuclidul
carbon-14, care poate să fi scris și 14C, este unul dintre izotopii carbonului
și conține 6 protoni și 8 neutroni în fiecare atom (număr de masă 14 = 6 +
8).
Cel mai simplu atom, protium, izotop al hidrogenului, are numărul
atomic 1 și numărul de masă 1; el constă dintr-un proton și un electron.
Izotopul hidrogenului care conține și un neutron se numește deuteriu sau
hidrogen-2; izotopul hidrogenului cu doi neutroni se numește tritiu sau
hidrogen-3. Tritiul este un izotop instabil care se dezintegrează prin
procesul numit radioactivitate. Mulți izotopi ai fiecărui element sunt
radioactivi; numărul izotopilor stabili variază puternic de la un element la
altul (de exemplu, staniul are 10 izotopi stabili). Plumbul (Z = 82) este
ultimul element care are izotopi stabili. Elementele cu număr atomic 83
(bismut) și mai mare nu au izotopi stabili și sunt toți radioactivi.
Virtual, toate elementele mai grele decât hidrogenul și heliul au fost
create prin fenomenul de nucleosinteză din stele și supernove. Sistemul

11
nostru solar s-a format din nori de elemente provenite de la multe astfel de
supernove, acum 4,6 miliarde de ani.
Cele mai multe elemente mai ușoare
decât uraniu (Z = 92) au, fiecare, izotopi stabili sau cel puțin radioizotopi cu
viață suficient de lungă ca să poată fi întâlniți în mod natural pe Pământ.
Două excepții notabile de elemente ușoare dar radioactive cu viață scurtă
sunt technețiu, Z = 43 și promețiu, Z = 61, care se găsesc în mod natural
numai în stele.
Alte câteva elemente grele cu viață scurtă care nu apar pe Pământ
au fost de asemenea găsite în stele. Elementele care nu se găsesc în mod
normal pe Pământ au fost create artificial prin bombardament nuclear;
până în anul 2006 s-a ajuns la elementul cu număr atomic 116 numit,
temporar, „ununhexium”. Aceste elemente ultragrele sunt foarte instabile și
se dezintegrează rapid.
Atomii care au pierdut sau câștigat electroni se numesc ioni. Ionii se
împart în cationi cu sarcină electrică pozitivă (+), și anioni cu sarcină
electrică negativă (-).

Sistemul Periodic al elementelor

La mijlocul secolului XIX, cațiva chimisti considerau că similitudinile
dintre proprietățile chimice ale mai multor elemente, implicau o regularitate
care putea fi demonstrată prin ordonarea elementelor intr-o formă tabelară
sau periodică. Chimistul rus Dimitri Mendeleev a propus o hartă a
elementelor, numită “tabel periodic”, în care elementele sunt aranjate în
rânduri și coloane, astfel încat, elementele cu proprietați chimice
asemănătoare să fie grupate.
Potrivit acestui aranjament, fiecare element a primit un număr (număr
atomic) ponind de la 1, pentru hidrogen, pana la 92, pentru uraniu.

12
 Atomii pot să difere prin numărul fiecărui tip de particule subatomice
pe care ei le conțin. Atomii aceluiași element au același număr de protoni
(numit și număr atomic). Pentru unul și același element, numărul de
neutroni poate să varieze determinând izotopii acelui element. Numărul de
electroni asociați cu un atom este foarte ușor modificat, din cauza energiei
de legătură a electronilor foarte scăzută. Numărul de protoni (și neutroni) în
nucleul atomic poate fi modificat prin intermediul fuziunii nucleare, a fisiunii
nucleare sau a dezintegrării radioactive, cazuri în care atomul nu mai
rămâne elementul care era la început.
Atomii sunt electric neutri dacă au același număr de protoni și
electroni. Atomii care au un deficit sau un surplus de electroni se numesc
ioni. Electronii care sunt departe de nucleu pot fi transferați unui atom din
apropiere sau pot fi folosiți în comun de doi sau mai mulți atomi. Prin
intermediul acestui ultim mecanism atomii sunt legați în molecule și alte
tipuri de compuși chimici cum ar fi rețelele cristaline ionice și covalente.

13
 Configuratia electronica
Comportarea chimică a atomilor este datorată interacțiunilor dintre
electroni. Electronii unui atom rămân în interiorul unor configurații
electronice fixate, predictibile. Aceste configurații sunt determinate de
mecanica (cinematica) cuantică a electronilor în potențialul electric al
atomului; numărul cuantic principal determină învelișuri electronice
particulare cu nivele distincte de energie. În general, cu cât este mai înalt
nivelul de energie, cu atât este electronul mai îndepărtat de nucleu.

Electronii de pe cel mai îndepărtat înveliș, numiți și electroni de valență, au

cea mai puternică influență în comportarea chimică a atomului. Electronii
de pe învelișurile interioare, (deci nu cei de valență) joacă și ei un rol cu
efecte secundare datorate ecranării sarcinii pozitive
din nucleul atomic.

14
 Un înveliș electronic poate avea până la 2n2 electroni, unde n este
numărul cuantic principal al învelișului. Învelișul ocupat cu cel mai mare n
este învelișul de valență, chiar dacă acesta ar avea un singur electron. În
cea mai stabilă stare, de bază, electronii unui atom vor umple învelișurile
acestuia în ordinea crescătoare a energiei. În unele circumstanțe, un
electron poate fi excitat pe un nivel de energie mai mare (electronul
absoarbe energie de la o sursă externă și sare pe un înveliș mai înalt)
lăsând un loc „gol” în învelișul energetic inferior.
Electronii unui atom excitat vor cădea în mod spontan pe nivelul
inferior, emițând energia excedentă sub formă de fotoni, până la revenirea
la starea de bază.

Ocuparea cu electroni a orbitalilor se produce urmând trei reguli:

1. Se ocupă mai întâi orbitalii cu energia cea mai scăzută: 1s → 2s →

2p → 3s→ 3p →4s → 3d ... (orbitalul 4s are energie mai scăzută decât 3d).
2. Electronii se rotesc în jurul axei proprii (spin), iar rotația se poate
produce în două sensuri, fapt reprezentat prin două săgeți: sus (↑) și jos(↓).
Doar doi electroni pot ocupa un orbital, și ei au spin opus (principiul de
excluziune al lui Pauli¸ vezi figura 2).
3. Dacă sunt disponibili mai mulți orbitali cu aceeași energie (ex. cei
trei orbitali p), se ocupă cu câte un electron fiecare orbital până când toți
orbitalii sunt semi-ocupați, și apoi se ocupă cu cel de-al doilea electron
(regula lui Hund).

15
 Configurația în stare fundamentală a unui atom reprezintă o listă a
orbitalilor ocupați cu electroni în atomul respectiv. De ex., hidrogenul are
configurația electronică 1s1 , iar carbonul(care are șase electroni) are
configurația 1s2 2s2 2p2 (sau 1s2 2s2 2px 1 2py 1 ). Numărul de electroni
din fiecare orbital este notat ca exponent.
Pe lângă numărul cuantic principal n, unui electron i se mai asociază
încă trei numere cuantice: numărul cuantic secundar l (număr cuantic
azimutal, ce descrie momentul unghiular orbital), numărul cuantic magnetic
m (ce descrie direcția vectorului moment unghiular) și numărul cuantic de
spin s (ce descrie direcția momentului unghiular intrinsec al electronului).

16
 Nivelurile energetice (straturile electronice) se subimpart pe baza
diferentierii fine a energiei electronilor in subniveluri (substraturi). Unui nivel
energetic cu numarul cuantic principal n ii apartin n niveluri. Fiecare
subnivel corespunde unui numar cuantic secundar l. Subnivelurile se
noteaza cu literele s(l=o), p(l=1), d(l=2), f(l=3).
Electronii cu valori diferite pentru numerele cuantice l și m au
învelișuri distincte, evidențiate prin notația spectroscopică (configurații s, p,
d și f). În cei mai mulți atomi, orbitalii cu numere l diferite nu sunt
degenerate exact ci separate printr-o structură fină. Orbitalii cu numere m
diferite sunt degenerate dar pot fi separate doar aplicând un câmp
magnetic, ceea ce se numește efect Zeeman. Electronii cu numere s
diferite prezintă diferențe energetice foarte slabe, caracterizând așa-numita
structură (despicare) hiperfină.
Modele atomice
Pe măsură ce cunoştinţele teoretice şi experimentale despre
structura atomului au devenit tot mai concludente, au fost formulate

17
succesiv mai multe teorii referitoare la structura atomului concretizate în
modele atomice:
- modelul atomic static: J. J. Thomson (1897);
- modelul atomic nuclear (dinamic sau planetar): E. Rutherford
(1911);
- modele atomice cuantice: M. Planck (1900), A. Einstein (1905), N.
Bohr (1913), A. Sommerfeld (1916);
- modelul atomic mecanic cuantic – ondulatoriu (modelul ondulatoriu
staţionar): L. de Broglie (1924), W. Heisenberg (1925), E. Schrödinger
(1926).
1. MODELUL ATOMIC THOMSON

În anul 1904 J.J. Thomson (1856-1940) a dezvoltat un model

conform caruia atomul consta dintr-o masa încarcata pozitiv si distribuita
omogen sub forma de sfera. În aceasta masa sunt încorporate în unele
locuri sfere mult mai mici, cu sarcina negativa - electronii. Numarul lor este
atât de mare încât sarcina lor negativa totala este egala cu sarcina pozitiva
a restului atomului. De aceea, în exterior atomul este neutru din punct de
vedere electric. Când se separa un electron, restul atomului ramâne
pozitiv.
Cu ajutorul acestui model atomic, se explica de ce la conductia
electrica în metale participa electronii si nu atomii reziduali.
Modelul lui J.J. Thomson a fost numit şi modelul „plum pudding”
(„cozonac cu stafide”), prin asemănarea distribuţiei electronilor în atom
precum stafidele în cozonac.

18
 2. Modelul atomic nuclear (dinamic) Rutherford
E. Rutherford (1911) propune un alt model privind structura atomului,
respectiv modelul atomic nuclear (dinamic) numit şi modelul planetar al
atomului. La baza acestei teorii se află celebra experienţă cu privire la
traiectoriile particulelor α prin foiţe metalice subţiri, prin care se
demonstrează existenţa nucleului atomic (vezi capitolul CB.01.5).
Acest model prezintă atomul ca fiind format dintr-un nucleu central,
încărcat cu sarcină pozitivă, care cuprinde aproape întreaga masă a
atomului (neutronii şi protonii), iar electronii sunt plasaţi pe orbite în jurul
nucleului (Fig. CB.02.2) precum planetele în jurul Soarelui, formând
„învelişul electronic”. Numărul electronilor din învelişul electronic este egal
cu numărul de protoni din nucleu, ceea ce asigură neutralitatea atomului în
starea sa fundamentală.

19
 Deficienţele modelului: Principalul neajuns al modelului lui E.
Rutherford constă în faptul că acesta nu explica stabilitatea atomului. Fiind
elaborat în concordanţă cu teoriile clasice, modelul presupunea că
electronii aflaţi în mişcare circulară emit constant radiaţie electromagnetică
pierzând energie. Prin urmare, în timp, electronii nu ar mai avea suficientă
energie pentru a se menţine pe orbită şi ar "cădea" pe nucleu (ceea ce nu
se întâmplă). De asemenea, frecvenţa radiaţiei emise ar fi trebuit să ia
orice valoare, în funcţie de frecvenţa electronilor din atom, fapt infirmat de
studiile experimentale asupra seriilor spectrale din spectrele atomic în
starea sa fundamentală.

20
 Deficienţele modelului: Principalul neajuns al modelului lui E.
Rutherford constă în faptul că acesta nu explica stabilitatea atomului. Fiind
elaborat în concordanţă cu teoriile clasice, modelul presupunea că
electronii aflaţi în mişcare circulară emit constant radiaţie electromagnetică
pierzând energie. Prin urmare, în timp, electronii nu ar mai avea suficientă
energie pentru a se menţine pe orbită şi ar "cădea" pe nucleu (ceea ce nu
se întâmplă). De asemenea, frecvenţa radiaţiei emise ar fi trebuit să ia
orice valoare, în funcţie de frecvenţa electronilor din atom, fapt infirmat de
studiile experimentale asupra seriilor spectrale din spectrele atomice.
Importanţa modelului: Modelul lui E. Rutherford a introdus ideea
unei structuri a atomului şi a existenţei unor particule componente, precum
şi posibilitatea separării acestora. Reprezentând punctul de plecare al
modelului Bohr (modelul atomic cuantic), a dus la separarea a două
domenii: fizica nucleară (ce studiază nucleul) şi fizica atomică (ce studiază
structura electronică a atomului).

3. MODELUL ATOMIC BOHR

În anul 1913 apare modelul atomic al lui Bohr. Acest model preia
modelul planetar al lui Rutherford și îi aplică teoria cuantelor. Modelul lui
Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+,Li+2, Be+3, etc, adică ionii
care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă al nucleului).

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe două postulate:

1) Primul postulat se referă la orbitele atomice și presupune că
electronul se rotește în jurul nucleului fără a emite sau a absorbi energie
radiantă numai pe anumite orbite circulare, permise, staționare. Electronul

21
se menține pe orbită datorită compensării forței centrifuge cu forța de
atracție Coulombiană.

2) Al doilea postulat emis de Bohr se referă la faptul că, în mișcarea

sa pe orbita permisă, electronul nu emite și nici nu absoarbe energie
radiantă într-un spectru continuu de frecvență, ci numai discontinuu,
corespunzând unor tranziții electronice, care duc în final la liniile spectrale.
Acest model nu poate explica spectrele de emisie și energia de
ionizare decât pentru atomul de hidrogen și ionii hidrogenoizi.

4. MODELUL ATOMIC BOHR – SOMMERFELD

În anul 1915, fizicianul german Arnold Sommerfeld a dezvoltat
modelul atomic al lui Bohr, elaborând modelul Bohr-Sommerfeld. El a
presupus că orbitele staționare din jurul nucleului nu sunt numai circulare,
ci pot fi și eliptice. În modelul său, unei orbite circulare cu număr cuantic
principal n (vezi număr cuantic) îi corespund n-1 orbite staționare eliptice.
În consecință, fiecare orbită circulară a lui Bohr se descompune în n-1
elipse cu excentrități diferite, rezultând o familie de orbite pentru fiecare
număr cuantic principal n>1.

Deși perfecționat față de modelul lui Bohr, modelul lui Sommerfeld își
limitează aplicabilitatea la hidrogen și ionii hidrogenoizi, nepermițând
interpretarea spectrelor atomilor cu mai mulți electroni, sau comportarea lor
magnetică. Modelul propus nu este nici consecvent clasic, nici consecvent

22
cuantic (stările de energie staționare sunt calculate cu relații clasice,
numerele cuantice și condițiile de cuantificare sunt introduse arbitrar).

5. MODELUL cuantic ONDULATORIU AL

ATOMULUI

În anul 1926, Schrödinger elaborează prima lucrare de mecanică

ondulatorie, în care apare Ecuația lui Schrödinger, prin care arată:
caracterul ondulatoriu al mișcării electronului în atom, descris de o funcție
de undă, arată în termenii mecanicii cuantice că energia totală a unei
particule (electronul) cu o anumită masă, care se mișcă in spațiu, este
suma dintre energia cinetică și energia potențială; ecuația are soluții numai
pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă energiile electronului
în stările staționare, stări caracterizate de numerele cuantice, energia în
atom fiind cuantificată.
 ,Starea atomului este descrisa de funcții matematice;
 Atomul este constituit din nucleu (quarcuri care formează protoni și
neutroni) și electroni distribuiți in jurul nucleului;
 Electronii nu se mișcă pe orbite fixe în jurul nucleului, ci ocupă orbitali
cu diferite forme în funcție de tipul de atom;
 Nivelurile de energie sunt compuse din mai multe substraturi
energetice;
 Nici un orbital nu conține electroni identici (cu aceleași numere
cuantice)

23
 orbital s orbitalul p

orbital d orbital f

24
 Bibliografie
1. Ciobanu M.G., Chimie Generală, Vol.1, Editura
Performantica, Iaşi, 2010

2. Guţul – Văluţă M., Mandravel C., Structura electronică a

atomilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1986

3. Marcu Gh., Brezeanu M., Bejan C., Cătuneanu R., Bâtcă A.,
Chimie anorganică, Editura Didactică şi Pedagogică; Bucureşti,
1982

4. Neniţescu C.D., Chimie Generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1979

5. Spînu C., Chimie generală, Editura Universitaria, Craiova,

2008

6. [Link]/images

7. [Link]

8. [Link]

9. [Link]

25