UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIOARA

FACULTATEA DE ECONOMIE
I ADMINISTRARE A AFACERILOR
SPECIALIZAREA: S.E.R.I.






LUCRARE DE DISERTAIE













2012
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIOARA
FACULTATEA DE ECONOMIE
I ADMINISTRARE A AFACERILOR
SPECIALIZAREA: S.E.R.I.




LUCRARE DE DISERTAIE

Integrarea economic:
abordri teoretice i practice
















2012

CUPRINS
CUPRINS ...................................................................................................................................................
INTRODUCERE .......................................................................................................................................
CAPITOLUL I Integrarea economic ...................................................................................................
1.1 Conceptul de integrare .....................................................................................................................
1.2 Integrarea economic internaional ................................................................................................
1.2.1.Cauzele integrrii economice ..............................................................................................
1.2.2. Formele integrrii: avantajele i dezavantajele acestui proces ..........................................
1.3 Integrarea pozitiv i integrarea negativ .........................................................................................
1.4 Teoriile integrrii ..............................................................................................................................
1.4.1 Principalele teorii ale integrrii .......................................................................................
1.4.2 Noile teorii ale integrrii .................................................................................................
1.4.3 Alte abordri teoretice ale integrrii europene ................................................................
CAPITOLUL II Modelul european de integrare ..................................................................................
2.1 Etapele integrrii .............................................................................................................................
2.1.1 Zona de Liber Schimb ..........................................................................................................
2.1.2 Uniunea Vamal ..................................................................................................................
2.1.3 Piaa Comun ......................................................................................................................
2.1.4 Piaa Unic ...........................................................................................................................
2.1.5 Uniunea Economic i Monetar .........................................................................................
2.1.6 Uniunea Economic Total ..................................................................................................
2.1.7 Uniunea Politic ...................................................................................................................
2.1.8 Globalizarea .........................................................................................................................
2.2 Dinamica i viitorul integrrii europene............................................................................................
CAPITOLUL III Efectele integrrii economice asupra statelor membre .................................
3.1 Acordurile comerciale ale UE .............................................................................................
3.2 Adoptarea monedei unice ....................................................................................................
3.3 Extinderea UE pericol sau oportunitate? ..........................................................................
CONCLUZII................................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................




INTRODUCERE







Prezenta lucrare reprezint un studiu asupra integrrii economice privit att din punct
de vedere teoretic, ct i practic.
n Capitolul I este prezentat integrarea economic prin prisma conceptului de
integrare, precum i integrarea economic la nivel internaional. De asemenea, tot n Capitolul
I se regsesc i cauzele integrrii economice, precum i formele, cu avantajele i
dezavantajele acestui proces. Nu n ultimul rnd, gsim aici i tipurile integrrii, alturi de
cele mai nsemnate teorii ale acesteia.
n Capitolul II este abordat modelul european de integrare, prin parcurgerea
principalelor etape din acest proces i o viziune de ansamblu asupra dinamicii i viitorului
integrrii europene.
n Capitolul III sunt analizate efectele integrrii asupra statelor membre i asupra
economiilor acestora, prin analizarea acordurilor comerciale i adoptrii monedei unice,
precum i o sintez asupra extinderii zonei UE.



























CAPITOLUL I - INTEGRAREA ECONOMIC


Sintagma integrare economic cuprinde termeni consacrai de-a lungul timpului,
cum ar fi, apropierea economic, combinarea economic, fuzionare i unificare economic. Ea
a fost utilizat pentru prima dat sub forma ei negativ (dezintegrare economic) la nceputul
deceniului al patrulea al secolului nostru, n dou lucrri aprute concomitent n locuri diferite
i descriind procese economice diferite.
Prima dintre ele este lucrarea lui Eli F. Heckscher, Mercantilismul, aparut n limba
suedez n anul 1931, n cadrul creia mercantilismul este descris drept un sistem de
uniformizare ndreptat spre nlturarea efectelor dezintegrrii economice cauzat de sistemul
feudal.
Cea de-a doua lucrare i apartine lui Alfred Weber, i anume, Integrarea economic a
produciei europene: O investigare asupra interdependenelor create n cadrul schimburilor
comerciale dintre rile europene, care a fost publicat n anul 1933, i n cadrul creia
autorii au abordat, din punct de vedere statistic, gradul de interdependen a rilor europene
din perspectiva aprovizionrii cu materii prime i semifabricate.
Utilizat relativ frecvent n lucrrile tiinifice aprute n perioada respectiv, termenul
de integrare economic a ptruns destul de greu n limbajul oficial. El nu a fost utilizat nici n
discursul rostit de ctre Churchill n 1946 la Geneva, n care acesta fcea apel la recrearea
marii familii europene, nici n rezoluia Consiliului de Cooperare Economic i Social a
Naiunilor Unite din acelai an privind cooperarea economic regional, ci a aparut pentru
prima dat n documentaia oficial viznd ajutorul american acordat Europei prin Planul
Marshall, ntocmit de ctre trei tineri economiti ai vremii. De atunci, termenul a fost utilizat
frecvent n limbajul oficial alturi de cel uzual i tiinific, iar n cadrul tiinei economice s-a
deschis un nou cmp de cercetare: cel al integrrii economice.
Astfel, integrarea economic reprezint un proces de eliminare a frontierelor
economice dintre dou sau mai multe economii naionale i se refer att la integrarea
pieelor, ct i a politicilor economice.

1.1 Conceptul de integrare
Termenul de integrare a fost utilizat nc de la prima lui atestare grafic, n anul 1620
i pn la nceputul secolului nostru, exclusiv n tiinele exacte. Ulterior el a fost preluat i
utilizat n scopul denumirii fenomenelor, aciunilor i proceselor care au loc n sfera
socialului, ajungnd astfel i n domeniul tiinelor economice. Ca i n limbile de circulaie
internaional (franceza, germana, italiana sau engleza) i n limba romn termenul de
integrare a fost preluat din limba latin, n care integratio integrationis era folosit n
limbajul uzual cu sensul de a ntregi, a completa.
Prima definire a termenului de integrare a fost oferit n Ediia nti a The Oxford
English Dictionary i se referea la combinarea prtilor dintr-un ntreg. Astfel, n sens
economic, termenul a fost definit ca o integrare industrial pe vertical (relaiile speciale
dintre furnizori i clieni) sau orizontal (relaii speciale ntre firme de acelai profil). O
problem major care planeaz asupra integrrii, este dac aceasta este un fenomen politic sau
economic. n cazul unui fenomen economic, problemele ce se pun sunt: realizarea unei zone
de comer liber, a uniunilor vamale, a pieei comune, a Uniunii Economice i Monetare i
dac integrarea economic implic integrarea politic. Pe de alt parte, n cazul unui fenomen
politic, problemele care se ridic sunt: dac integrarea const n nlocuirea structurilor
tradiionale de guvernan cu noi tipuri de instituii i noi forme de autoritate, daca un grup de
state vecine realizeaz o uniune federal sau un sistem de securitate comun i dac integrarea
poate duce la disoluionarea autoritilor naionale dintr-o regiune geografic dat.

Karl Deutsch percepea integrarea ca o creare a unor comuniti de securitate, sau zone
ale pcii, ntre statele dintr-o regiune, n timp ce ali scriitori definesc integrarea n termeni de
restructurare radical, att a ordinii internaionale convenionale ct i a structurilor de
guvernan existente. Astfel, Haas definete integrarea ca i crearea voluntar a unor uniti
politice mai mari ce implic renunarea contient la for sau la o pozitie dominant n
relaiile dintre instituiile participante.
O alt definiie dat de Haas integrrii, se refer la faptul c: integrarea reprezint un
proces n care actorii politici din diferite areale naionale distincte sunt convini n a-i
schimba ateptrile i activitile politice n funcie de un nou centru, a crui instituii
revendic jurisdiciie asupra statelor naionale pre-existente, rezultatul final al unui proces de
integrare politic fiind reprezentat de suprapunerea unei noi comuniti politice peste cele pre-
existente.
Ali autori, cum ar fi Harrison, pun accent pe importana instituiilor centrale, i
anume: Procesul integrrii poate fi definit ca, realizarea n cadrul unei anumite zone
geografice, a unor relaii ce implic comunitatea politic i instituiile centrale cu puteri de
concepere a deciziilor i metode de control ce stabilesc alocarea valorilor la nivel regional i
de asemenea prezint mecanisme adecvate de formare a consensului.
Din definiiile de mai sus rezult clar c teoria integrrii implic, primordial,
integrarea politic, iar n acest sens, William Wallace pune accent pe relaia dintre integrarea
politic i cea economic, ele neexcluzndu-se reciproc, ci fiind complementare.

1.2 Integrarea economic internaional
La nivel internaional, integrarea se realizeaz cu acordul statelor respective, fiind o
integrare internaional. Integrarea economic interstatal reprezint procesul complex al
dezvoltrii economiei mondiale, bazat pe intensificarea interdependenelor ntre economiile
mai multor state, intind constituirea unor ansambluri economice puternice ntr-o anumit
zon a lumii. Interdependenele sunt consimite de statele respective i determinate de
dezvoltarea diviziunii internaionale a muncii, a specializrii internaionale. Astfel, integrarea
economic interstatal necesit o complementaritate bazat pe un nivel de dezvoltare
asemntor, n aa fel nct prile articulate s constituie un ntreg coerent. Integrarea
economic interstatal este apreciat de unii specialiti din dou perspective i anume:
ca proces: integrarea presupune msuri menite s contribuie la eliminarea
discriminrilor ntre unitile economice care aparin unor state naionale diferite;
ca stare de lucruri: integrarea reflect absena diverselor forme de discriminare
ntre economiile naionale.
Ali specialiti consider c noiunea de integrare este mai cuprinztoare, ajungndu-se la
noiuni ca:
integrarea naional;
integrarea regional;
integrarea global.
In condiiile actuale, acest proces la scar mondial se manifest printr-un spectru foarte larg
de forme de integrare, ce reflect diferite grade de integrare internaional, existnd forme
simple i forme complexe de integrare.

1.2.1 Cauzele integrrii economice
Cauzele integrrii economice internaionale sunt multiple, n funcie de normele i
etapele de integrare. n acest sens subliniem:
internaionalizarea factorilor de producie aceasta poate explica procesul de
integrare pentru rile dezvoltate, ceea ce nu este cazul pentru rile aflate n curs de
dezvoltare;

multilateralismul amplu n practica relaiilor economice internaionale - acesta
presupune accentuarea fluxurilor economice ntre state suverane;
adncirea diviziunii mondiale a muncii n condiiile revoluiei tehnico-
tiinifice i a tendinelor recente de industrializare a unor state, aceasta determin mai nti o
puternic dezvoltare i diversificare a relaiilor economice internaionale, inclusiv forma
superioar a acestora cooperarea economic internaional n producie i tehnico-tiinific;
concurena tot mai mare pe plan mondial ntre cei mai puternici ageni
acestea sunt societile transnaionale, adevrai gigani, cu o for economico-tiinific,
tehnologic i financiar-valutar mai puternic dect a multor state;
cauze politice nsi intervenia statelor n acest proces de integrare
economic internaional are prin esena sa i o aciune politic. Atracia exercitat de
integrarea economic internaional se datoreaz, evident, unor avantaje pentru rile i
popoarele respective i ignorarea acestei tendine de pe plan mondial ar fi o miopie politic.
Cea mai avansat form de integrare economic internaional de pn acum este Uniunea
European.

1.2.2 Formele integrrii i avantajele/dezavantajele acestui proces
Experiena ultimelor decenii a evideniat existena mai multor forme de integrare
economic, care in defapt, de intensitatea procesului de integrare i de gradul de realizare a
obiectivelor pe care acesta le presupune:
sistemul de preferine vamale, care presupune adoptarea de ctre un ansamblu
de teorii vamale a unor avantaje vamale, aplicabile doar n interiorul su;
zonele de comer liber, implic eliminarea tuturor obstacolelor vamale i
comerciale dintre dou sau mai multe ri, care i pstreaz ns, fiecare, propriile tarife
vamale i regimuri comerciale fa de teri;
uniunea vamal, constituie un nivel mai avansat al procesului de integrare
presupunnd pe lng eliminarea total a obstacolelor tarifare i comerciale dintre statele
partenere i adoptarea unui tarif vamal fa de tarile tere;
uniunea economic, presupune pe lng crearea unei uniuni vamale i
armonizarea tuturor elementelor care formeaz cadrul instituionalizat al economiei.
Aderarea unei ri la un spaiu integrat economic produce efecte benefice pe multiple planuri
asupra performanelor economice. Principalele avantaje ale integrrii economice pot fi
sintetizate astfel:
Economiile de scar
Reprezint o consecin a posibilitii dimensionrii optime a ntreprinderii, ce permite
obtinerea unor costuri medii unitare mai mici, cu implicaii favorabile asupra preurilor de
vnzare i a ratei profitului. Acest lucru are drept efect imediat i o cretere semnificativ a
competitivitii pe piaa mondial. Firmele se vor putea evidenia mai bine pe o pia mai
ampl a unui spaiu integrat. Piaa intern, actualmente limitat i de putere de cumparare
sczut, nu va mai constitui o piedic n dezvoltarea de capaciti de producie care s permit
obinerea de economii de scar, costuri de producie mai mici, deci i profituri mai mari.
I ntensificarea concurenei n cadrul noii piee mrite
Extinderea pieei de la nivel naional la cel regional duce la o intensificare a concurenei, fapt
determinat de imposibilitatea existenei unui singur productor pentru o anumit categorie de
bunuri. ntr-o zon integrat economic, fiecare productor poate adopta o dimensiune optim
a produciei, genernd costuri mai mici i efecte favorabile pentru consumatori: preuri mai
mici, calitate mai bun, stimularea inovaiei i introducerea progresului tehnic.

Economisirea de devize convertibile cu efecte benefice asupra balanelor de
pli

Rezervele de devize convertibile au un rol important n susinerea monedei naionale i n
finanarea deficitelor balanei de pli. Avantajele sunt cu att mai evidente n perspectiva
aderrii la o uniune monetar, fapt ce ar diminua considerabil costurile de tranzacie pentru
agenii economici i ar oferi o mai mare stabilitate veniturilor obinute din activitatea de
comer exterior.
Posibilitatea de a dezvolta anumite activiti
Se refer la acele activiti care nu pot fi abordate eficient de ctre anumite ri n mod
individual, datorit limitelor impuse pe piaa intern. Alte impedimente care pot fi depite
sunt cele legate de folosirea ineficient a unor resurse materiale, cheltuielile prea mari pentru
activitile de cercetare-dezvoltare, dificultatea susinerii noilor industrii.
Creterea puterii de negociere
Aceasta are loc n raport cu rile tere sau fa de alte grupuri regionale, n funcie de noul
nivel al indicatorilor economici determinani: produsul naional brut, volumul comerului
exterior, nivelul tehnologic, capacitatea de finanare extern.
Formularea mai coerent a politicii economice naionale
ntr-un cadru integrat, politica economic trebuie s in seama i de constrngerile impuse de
ceilalti membrii, crescnd totodat i riscul unui eventual esec.
Transformri structurale
Acestea sunt antrenate n procesul de integrare economic i urmresc eliminarea
discrepanelor care exist ntre diferitele zone ale spaiului economic integrat. Principalele
dezavantaje ale integrrii economice:
In contradicie cu beneficiile, economiile participante sunt mpovrate i cu costuri,
dintre care cele mai frecvente i intense, care au efecte negative asupra rilor, ca de exemplu:
dispariia sau diminuarea unei producii, ca urmare a efectului de creare de
comer;
creterea costurilor i preurilor ca rezultat al unui tarif vamal exterior comun
protecionist;
diminuarea veniturilor din prelevrile la import ce afecteaz n special rile n
curs de dezvoltare cu fiscalitate nalt;
deteriorarea balanelor comerciale de pli ale rilor mai puin dezvoltate ce se
implic n procesul integrrii;
emigrarea factorilor productivi.
n funcie de situaia concret i de obiectivele politicii macroeconomice ale fiecrei ri,
acelai rezultat poate fi apreciat n mod diferit. De exemplu, pentru o ar, emigraia forei de
munc poate constitui un efort dorit, n timp ce pentru alta poate constitui o problem
serioas. Pe de alt parte, ntr-un anumit orizont de timp, o situaie favorabil pentru o ar
poate degenera ntr-una nefavorabil i invers.
Participarea la o form de integrare economic nu este n sine o garanie pentru un stat
membru c va nregistra o performan economic satisfctoare sau mai bun dect n trecut.
Dei integrarea nu reprezint soluia optim pentru toate problemele economice, sau o
condiie indispensabil pentru succesul unei ri, sunt argumente convingtoare c din aceasta
pot rezulta avantaje economice semnificative.

1.3 Integrarea pozitiv i integrarea negativ
Procesul de integrare n sine reprezint suma unor procese de integrare pozitiv i de
integrare negativ. Referindu-se la economiile moderne, J. Timbergen a pus accent pe acestea
i le-a clasificat la rndul sau n, integrare negativ (eliminarea obstacolelor) i integrare
pozitiv (crearea de condiii egale pentru funcionarea componentelor economice integrate).
Dac prima pare a fi relativ mai simpl, de reglementare structural i liberalizare comercial,

cea de-a doua se dovedete mai dificil ntruct implic forme mai complicate de intervenie
i armonizare a politicilor guvernamentale, armonizarea i coordonarea.
Integrarea negativ implic o serie de pai aparent mai uor de parcurs i poate fi
titrat prin ideea terge nu tiprii. Msurile de integrare negativ pot fi clar definite i, odat
negociate i nscrise n tratate, devin n viitor obligatorii pentru guverne, companii i ceteni.
Integrarea pozitiv implic o participare mai activ, permanent i flexibil. Ea
mbrac deseori forma unor obligaii definite generic i presupune instituii publice care
trebuie s adopte numeroase msuri, uneori chiar dureroase la nivel naional. Aadar,
integrarea pozitiv este mai degrab domeniul politicii i al birocraiei dect al rigurozitii,
ns nu ntotdeauna trebuie s existe temerea ca integrarea pozitiv nu va fi un stimul
constructiv n direcia integrrii. Totui, deoarece politicienii opteaz mai des pentru
integrarea pozitiv dect pentru cea negativ, procesele par s fie mai lente. Cu ct este mai
avansat stadiul de integrare, cu att este mai evident nclinaia spre realizarea unei uniuni
economice complete.
Astfel, integrarea economic trebuie privit ca un mijloc de atingere a unor obiective
i nu ca un scop n sine.

1.4 Teoriile integrrii
Procesul de integrare a statelor - naiune a fost i nc este un subiect foarte dezbtut
de ctre reprezentanii teoriei relaiilor internaionale. Liga Naiunilor, Naiunile Unite i mai
ales Uniunea European au fost privite de unii ca primii pai ctre o lume unit. Exist
cteva supoziii privind punctul de pornire al teoriilor integrrii.
Prima dintre acestea, privete o tem comun att n literatura filosofic ct i n cea
empirica a tiinelor umaniste i sociale, i anume, ca ostilitatea dintre oameni ar nceta dac
toi am fi la fel. Rzboaiele sunt determinate de diferenele dintre oameni i de conflictele de
interese, de frica si invidia care apar din aceste diferene. Dac oamenii ar putea s se
cunoasc unii pe alii, s nteleag credinele, scopurile i problemele celorlali, raionalitatea
lor natural i empatia ar depi, sau cel putin ar reduce, ostilitatea reciproc. Aa cum Haas
nota, prin integrarea internaional se pot construi relaii i pot fi luate msuri preventive in
relaiile dintre naiuni i oameni cu mult nainte de izbucnirea tensiunilor, disputelor,
conflictelor sau violenei.
A doua supoziie ia n considerare numrul mare de tranzacii dintre multe uniti, iar a
treia supoziie se refera la faptul ca un sistem internaional integrat se va asemna cu statul
naiune n aa fel nct violena va fi controlat de ctre un grup ales sau desemnat de ctre
sistem. Conflictele ar putea atunci fi rezolvate n mod amiabil spre deosebire de situaia de
anarhie. Ultima supoziie este una neofuncionalist, care precizeaz c oamenii care
coopereaz ntr-un domeniu restrns, necentral, sunt capabili s construiasc n decursul
timpului, modele de cooperare care vor ajuta la depirea problemelor de interes crucial.
Integrarea poate fi difereniat i din punctul de vedere al procesului i al domeniului. n ceea
ce privete procesul, exist o abordare instituional care abordeaz integrarea n principal n
termeni de formare a unui corp politic, n timp ce alte abordri, mai puin organizaionale vd
lumea modern micndu-se foarte ncet dar n acelai timp, foarte sigur ctre un tip de
comunitate mondial, dac nu chiar ctre un guvern mondial.
Abordrile integraioniste n legatur cu domeniul, precizeaz c integrarea sau
comunitizarea poate avea loc oriunde, chiar la un nivel redus, cum ar fi spre exemplu,
eforturile de unificare european. n acest context, eforturile comunitii mondiale sau ale
guvernului mondial sunt catalogate drept exerciii stilistice i nepractice iar integrarea ar
trebui s aib loc la nivel regional. Toate aceste perspective utilizeaz ipoteza c rile
integrate ntre ele se vor comporta diferit unele fa de altele, spre deosebire de naiunile mai
putin integrate. Muli teoreticieni ai relaiilor internaionale definesc integrarea n lucrrile lor.

Astfel, Deutsch definete integrarea ca obinerea unui sim al comunitii i al instituiilor
care poate asigura o schimbare dependent i linitit. Pe de alta parte, Ernst B. Haas vede
tipul ideal al comunitii politice ca unul n care exist limitri n ceea ce privete violena
conflictului n cadrul grupului i ca i crearea voluntar a unor uniti politice mari care
implic prezentarea contient de fore n relaie cu instituiile participante. Robert Angell,
care a studiat participarea trans-naional, precizeaz c interactiunea crescut prin
intermediul participrii, ar putea determina pacea mondial, iar n viziunea lui Michael
Hodges, integrarea este reprezentat de formarea de noi sisteme politice din sisteme politice
separate. La rndul su, Reginald Harrison a prezentat importana instituiilor centrale:
procesul de integrare poate fi definit ca stabilirea, n cadrul unei zone de relaii a comunitii
politice, de instituii centrale cu putere de luare a deciziilor care sunt obligatorii i metode de
control care determin alocarea valorilor la nivel regional precum i mecanisme adecvate de
obinere a consensului. n cele din urm, William Wallace definete integrarea ca i crearea
i meninerea unor modele intense i diversificate de interaciune ntre uniti anterior
autonome. Deutsch i colegii si au precizat n studiile lor privind integrarea, c economiile
cu adevrat integrate nu sunt neaprat acelea care se declar integrate prin mijloace formale
sub forma acordurilor. Acele naiuni care dein nivele nalte i consistente de comunicare i
tranzacionare unele cu altele pot fi mai integrate dect acelea care au semnat acorduri
formale.
Exist dou mari abordri teoretice privind teoriile integrrii: funcionale i
neofuncionale. n afar de aceste perspective, exist i altele care privesc formarea de uniti
supranaionale ca un rezultat al procesului de luare a deciziilor. Rezultatul este c, statele se
integreaza ntr-o arhitectura agregat pentru ca liderii, n mod individual, au decis ca aa ar
trebui, pentru c propriul interes este realizat prin cooperarea cu celelalte entiti i nu prin
izolarea de acestea. n aceste cazuri, conceptele de interes personal sau interes naional i
putere ar putea opera ca variabile explicative: statele nteleg c interesele lor sunt realizate
prin amalgamare sau i foreaz pe ceilalti n cadrul unei uniuni. De exemplu, Amitai Etzioni
prezint formarea de comuniti internaionale lund n considerare locul puterii i
argumenteaz c o noua comunitate se formeaz atunci cnd o naiune mai puternic dect
un alt potenial membru ghideaz procesul de unificare.
Principala problem pe care teoreticienii proceselor de integrare au ntmpinat-o a fost
definirea integrrii. Unii vd acest proces ca un nivel sau situaie pe care statele naiune l
ating i apoi l menin, iar alii l vd ca un proces n micare, care n instan este fr sfrit.
Ca urmare, pentru unii starea integrrii este un punct bine definit, care poate fi observat
empiric, de obicei prin formarea unei uniuni n timp ce pentru alii, nu exist nici un punct. Ei
se concentreaz pe procesul de integrare, preciznd c integrarea ar putea s nu fie neaprat o
uniune formal. Pentru acetia, integrarea este dat de variabilitatea unor caracteristici care se
crede c reprezint uniunea, aadar, statele pot n mod constant oscila n procesul sau nivelul
lor de integrare.
Barry Hughes i John Schwarz sugereaz trei tipuri diferite de integrare i anume:
comunitile de mas, amalgamarea politic i cooperarea interguvernamental. Atitudinea
maselor fa de unitile politice, constituie msura comunitii de mas, amalgamarea politic
este cuantificat prin numrul de decizii luate de organizaiile supranaionale n cadrul
contextului european, iar cooperarea interguvernamentala prin evenimentele acorduri, vizite
de stat, schimbul de coresponden care apare ntre guvernele europene. Leon Lindberg i
Joseph Nye argumenteaz c ar putea exista multiple tipuri de integrare. Nye, de exemplu,
sugereaz c exist integrare economic, politic i social. Integrarea economic este
reprezentat de un nivel nalt al schimbului economic dintre entiti, integrarea social ar
include unificarea maselor, a grupurilor specifice i a elitelor, n timp ce integrarea politic ar
include o larg varietate de fenomene, inclusiv mai multe decizii la nivel internaional,

birocraii internaionale i similariti de atitudine ntre state. Dac integrarea este perceput
ca un fenomen economic, atunci apar diverse ntrebri la care un teoretician trebuie s
rspund, spre exemplu: ce nivele de interdependen sunt necesare n cadrul unui grup de
economii naionale pentru a se considera integrate, este realizarea unei zone de comer liber
condiia necesar, sau, este sfritul integrrii economice realizarea unei uniuni vamale, a unei
piee comune sau a unei uniuni economice i monetare? n schimb, dac avem de a face cu
integrarea politic, ntrebarea ar fi: reprezint integrarea nlocuirea structurilor tradiionale de
guvernare cu noi tipuri de instituii i noi forme de autoritate?
Studiul integrrii europene a devenit o scen major de dezbateri n cadrul disciplinei
academice a relaiilor internaionale pe parcursul anilor 50. Teoreticienii au fost preocupai
de instituiile colective internaionale i transnationale i de apariia actorilor non-statali
importani n politica mondial.
Studiul integrrii europene a consacrat cel putin patru piloni ai abordrii. Primul, ar fi
s ntelegem UE ca o organizaie internaional. Aceast teorie se bazeaz pe ideea c
organizaiile internaionale tradiionale sunt organisme interguvernamentale desemnate n
contextul explicit al convergenei preferinelor statului sau intereselor comune. Ele sunt un
mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale i n final a pcii venice. Al doilea trateaz
integrarea european ca un model de regionalism n cadrul politicii economice globale.
Scopul acestei abordri este s ofere reflecii, i eventual generalizri, despre tendina
grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa n blocuri. A treia abordare urmrete
s trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii procesului decizional. Atenia este
ndreptat ctre interaciunea intereselor actorilor i proceselor de stabilire a agendelor,
formulrii politicilor, legislaiei, intermedierii intereselor i implementrii politicilor. Ultima
abordare priveste UE ca un fenomen sui generis. Exist doar o singur Uniune European i
aadar, integrarea european nu poate fi utilizat pentru elaborarea de generalizri largi. Din
aceast perspectiv, teoriile integrrii europene pot fi clasificate n trei mari grupe: teoriile
mari (grand theories), teoriile de mijloc (middle range theories) i alte abordari teoretice
privind integrarea european.

1.4.1 Principalele teorii ale integrrii
Au aprut ca urmare a dorinei analitilor din spatiul academic de a explica procesul de
integrare european. Scopul acestor teorii este de a prezenta factorii care au condus la apariia
integrrii europene, precum i evoluia viitoare a procesului. Din acest punct de vedere, putem
spune c aceste teorii au un caracter dinamic. Ele iau in considerare caracteristicile principale
ale procesului de integrare prezentandu-l ca atare, ca un ntreg i analizeaz ntreaga evoluie
trecut, prezent i viitoare a acestuia. Accentul este pus pe procesul de integrare i nu pe
rezultatele acestui proces.
Primele ncercri de teoretizare a procesului de integrare european au aparut n anii
1950 n Statele Unite ale Americii. Elaborarea marilor teorii a avut ca punct de plecare
apariia n 1951 a Comunitii Europene a Crbunelui i Oelului. Interesul cercurilor
tiinifice asupra procesului de integrare european a fost susinut timp de 15 ani, timp n care
integrarea european cunoate o perioada de vizibil dezvoltare i extindere. ncepnd ns cu
prima jumtate a anului 1966, o dat cu criza scaunului gol i a fenomenului de
euroscleroza din anii 1970, interesul n marile teorii ncepe s scad. n special criza
scaunului gol i compromisul de la Luxemburg au modificat echilibrul de fore dintre
instituiile comunitare. De la o atitudine pozitiv n ceea ce privete procesul de integrare i
rolul instituiilor supranaionale europene s-a trecut la o atitudine reticent, demonstrat de
criza scaunului gol i soluionat prin compromisul de la Luxemburg, care n ultima
instan a ajutat la deblocarea procesului decizional european.

Evolutia neasteptata a procesului de integrare marcata de cele doua evenimente din
ultima jumatate a anului 1966 si respectiv prima jumatate a anului 1970, nu a mai putut fi
explicata de reprezentantii marilor teorii. O data insa cu adoptarea Actului Unic European in
1985, si cu revigorarea procesului de integrare, interesul in teoretizarea integrarii revine.
Sustinatorii marilor teorii revin la ideea initiala ca ratiunea de a fi a acestora, si anume,
aceea de a intelege si explica caracterul general al integrarii, este cat se poate de valida si de
reala.

Functionalismul
Teoria functionalismului international se bazeaza pe studiile lui David Mitrany, si
reprezinta una din cele trei mari abordari liberale ale relatiilor internationale alaturi de
liberalismul si idealismul international. David Mitrany considera cauza razboiului ca fiind
nationalismul, subliniind astfel, imperiozitatea ca natiunile sa fie unite. Alaturi de David
Mitrany, Paul Taylor remarca faptul ca organizatiile internationale nu sunt scopuri in sine ci
instrumente de gestiune a unor prioritati umane si trebuie sa fie flexibile modificandu-si
sarcinile potrivit nevoilor momentului. Paul Taylor (1944) identifica functionalismul ca un
stramos intelectual a diverselor abordari recente in studiul ordinii internationale, cum ar fi:
teoria interdependentei, abordari ale societatilor mondiale, politici de ramura si teoria
regimurilor. Progresele rationale sunt posibile in cadrul acestei teorii, considerand ca lipsa de
armonie si conflictul nu tebuie sa atinga conditia umana. O intrebare care se ridica este daca
funcionalismul mai este valabil. Istoria ultimilor 50 de ani este un sir lung de acorduri
functionale bazate pe proiecte concrete. Ratificarea Tratatului de la Maastricht a provocat
dezbateri care au semnalat nemultumiri adanc inradacinate privind procesele de decision-
making bazate pe compromise intre elite si o trezire larga la realitate privind sistemul uneori
neclar al UE.

Neofunctionalismul
Abordarea neofunctionalista a facut parte integranta din studiul integrarii europene in a
doua jumatate a secolului XX. Aceasta filosofie integrationista, ca si transactionalismul, a fost
produsul noii gandiri social stiintifice care a aparut in SUA dupa cel de-al doilea razboi
mondial i a ajuns la maturitate la sfarsitul anilor 1950 i de-a lungul anilor 1960. Abordarea
neofunctionalista a fost foarte clar asociata cu ideile de integrare ale arhitectilor fondatori ai
Uniunii Europene. Exista o foarte clara legatura intre metoda Schuman - Monnet privind
integrarea si teoria dezvoltata de reprezentantii neofunctionalismului, cum ar fi Ernst Haas.
Ideile neofunctionaliste au fost punctate cel mai clar in opera lui Ernst Haas si mai
tarziu in opera lui Leon Lindberg. Principalul punct de plecare pentru primele abordari
functionaliste referitoare la ordinea internationala a fost ceea ce neofunctionalistii au
desemnat drept reinstaurarea agentiei politice in procesul de integrare. Haas a sugerat ca
experienta Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a contribuit la dezvoltarea unei
teorii a integrarii internationale in mod indirect, prin judecata si eroare, printr-un calcul gresit
al actorilor care doreau integrarea, prin manipularea realizata de elitele sociale si mai ales a
unui grup mic de administratori si politicieni pragmatici, in stabilirea unei opinii publice vagi
dar pesimiste. Functionalismul si incrementalismul mai degraba decat federalismul si
planificarea comprehensiva, sunt termeni cheie utilizati in descrierea teoriei.
Neofunctionalistii accentueaza in principal procesul de integrare si nu rezultatul acestuia,
luand in considerare in principal, actorii si interactiunea dintre ei. Aparitia si dezvoltarea
neofunctionalismului coincide cu dezvoltarea pluralismului in stiintele politice si din acest
punct de vedere, poate fi privit drept o teorie pluralista. Teoriile politice pluraliste analizeaza
politicile in functie de interese si exista astfel tendinta de a privi societatea ca fiind compusa
dintr-o multitudine de interese care se impart in diverse grupe. Politica devine mai mult sau

mai putin competitia dintre diferite grupuri de interese in scopul influentarii procesului de
decizie si rezultatelor politicii. In teoria pluralista, statul este subiectul cererilor concurente ale
acestor grupuri. Dar cheia catre pluralism este respingerea de catre stat a descrierii societale
realizate de catre elite.
Avand radacinile in pluralism, neofunctionalismul imagineaza translatarea politicii
pluraliste de la nivel national la nivel international. Neofunctionalismul a fost construit in
jurul ideii ca o societate internationala de state poate dobandi caracteristicile procedurale ale
unui sistem politic intern. Actorul interesat si supozitiile politice axate pe grup indica faptul ca
neofunctionalistii au crezut ca natura industrializata, pluralista si birocratica a Europei
moderne asigura prezenta inevitabila a grupurilor de interese. Actiunile acestor grupuri sunt
orientate catre propriile interese: nu exista nici un bun comun altul decat cel perceput prin
prisma intereselor exprimate de actorii internationali. Dar integrarea ar schimba
comportamentul acestor grupuri in incercarea lor de a influenta rezultatele politicii. Punctul
focal al actiunii acestor grupuri s-ar deplasa dinspre incercarea de a influenta guvernele
nationale catre dezvoltarea dimensiunii supranationale. Ar putea fi si cazul in care aceste
grupuri ar schimba organizarea lor politica si tacticile in scopul obtinerii accesului si in scopul
influentarii acestor centre cheie de luare a deciziilor pe masura ce se dezvolta. Ca urmare,
grupurile isi vor reorienta loialitatile si vor transnationaliza forma organizationala, conducand
la aparitia asociatiilor de interese europene.
Pentru ca aceste schimbari sa aiba loc, trebuiau infiintate institutii care sa aiba functii
diferite de cele ale organizatiilor guvernamentale traditionale. Aceste noi institutii ar solicita
accesul direct al grupurilor societale.Alta supozitie a neofunctionalismului a fost ca
tehnocratia a devenit din ce in ce mai mult un set de scopuri marginale, mai degraba decat
actiuni conduse de ideologii particulare. Astfel, neofunctionalistii tind sa incorporeze ideea ca
procesul de luare a deciziilor la nivel supranational ar solicita cresterea atributelor
tehnocratice a echivalentului intern. Tehnocratia este folosita sa urmareasca legea de catre cei
care controleaza mijloacele de productie sau mai precis de catre cei care sunt inzestrati cu
expertiza necesara sa inteleaga masinaria complexa a modului de productie capitalist. Aceasta
este mai presus de toate, un mod de a teoretiza rolul guvernului si al proceselor de luare a
deciziilor in economiile industrial avansate.
Argumentul de baza al neofunctionalismului este ca doua sau mai multe tari sunt de
acord sa integreze un sector economic anume. In scopul cooperarii eficiente, ele infiinteaza o
arhitectura supranationala care sa supravegheze operatiile. In cadrul procesului, pe masura ce
primele procese economice sunt incununate de succes, ele vor implica in procesul de
cooperare alte sectoare relaionate. Integrarea economica genereaza in mod automat un nivel
crescut al tranzactiilor dintre actori in cadrul regiunii integrate. In al doilea rand, exista
tendinta de formare la nivel regional a unor noi grupuri de interese (uniuni sindicale).
Autoritatea centrala devine motorul principal al integrarii, dezvoltand strategii pentru
realizarea scopurilor de adancire a integrarii economice si pentru cresterea institutionalizarii
autoritatii la nivel regional. Dar inalta autoritate este si antreprenoriala in unele domenii, spre
exemplu, ea poate sprijini aparitia de grupuri de interese la nivel regional. Procesul de
integrare afecteaza si procesele politice interne. Cand beneficiile integrarii vor deveni vizibile,
grupurile de interese vor incepe sa faca lobby pe langa guverne in scopul maximizarii
profiturilor.
Leon Lindberg argumenteaza ca exista anumite conditii care trebuie indeplinite inainte
ca procesele de integrare politica sa apara. In primul rand, institutiile centrale trebuie sa
participe iar politicile trebuie sa existe. In al doilea rand, acestor institutii trebuie sa li se ofere
capacitatea de a initia procese economice si sociale. In al treilea rand, sarcinile atribuite
institutiilor ar trebui sa fie inerent extinse. Nu in ultimul rand, statele participante ar avea
nevoie sa perceapa o anumita congruenta intre interesele lor si proiectul asociat cu noile

institutii si politicile comune. Cel mai important concept al abordrii neofunctionaliste privind
integrarea este ideea de efect de antrenare cunoscuta si sub denumirea de spillover. Haas
argumenteaza ca efectul de antrenare se refera la modul in care crearea si adancirea integrarii
intr-un anumit sector economic ar crea presiuni pentru continuarea integrarii economice in
cadrul altui sector si chiar mai departe, creand o mai mare capacitate autoritara la nivel
european. Lindberg definea efectul de antrenare ca o situatie in care o actiune data, relationata
cu un obiectiv specific, creeaza o situatie in care obiectivul original poate fi asigurat doar prin
actiuni viitoare, care la randul lor creeaza o noua conditie si nevoia de mai multa actiune si
asa mai departe. David Multimer noteaza ca ideea de efect de antrenare presupune ca
economiile statelor membre sa fie interdependente inainte de initierea programului de
integrare.
Efectele de antrenare pot fi utilizate la explicarea tranzitiei istorice de la Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului la Uniunea Economica si Monetara. Dar integrarea
economica progresiva va afecta sistemul institutional in acelasi timp. Capacitatea regulatorie
supranaionala va fi necesara, in masura in care elaborarea de politici specifice va urma
integrarii economice. Haas argumenteaza ca automatismul efectelor de antrenare in economie
cere o orientare a activismului politic. Trebuie sa fie orientat spre directia cea buna. Efectul de
antrenare functional solicita definirea directiei si coordonarea din partea inaltei autoritati.
Inalta autoritate ar fi prima sursa de efect de antrenare cultivat. Efectul de antrenare cultivat
presupune ca actiunile inaltei autoritati sa actualizeze interesul comun al diverselor parti
implicate in noile aranjamente institutionale. Haas precizeaza ca un grup de state intr-o
organizatie internationala vor negocia pana la cel mai mic numitor comun, daca este lasat la
latitudinea lor. Crearea unei inalte autoritati cu adevarate puteri devine un pas vital in
explicarea motivului pentru care unele comunitati se integreaza, in timp ce altele nu.
Conform opiniilor lui Haas, institutiile centrale ar trebui sa fie capabile sa asigure
suficienta autonomie pentru a evita tendintele statelor de a dizolva organizatiile internationale
o data ce interesele acelor state au fost realizate sau cand contextul politic s-a modificat.
Ipoteza efectului de antrenare pare sa sugereze ca integrarea este liniara, un fenomen
progresiv care o data inceput, va determina dinamici ce vor continua procesul. Lindberg a fost
primul care a explorat ideea ca progresul in integrare ar putea de fapt impiedica integrarea mai
accentuata. Integrarea poate fi o sursa de stres pentru state pe masura ce suprapunerea
competentelor guvernamentale accentueaza mizele politice dintre si intre statele membre.
Conceptul de efect de antrenare invers sau spill-back, devine o parte importanta a analizei lui
Lindberg. A fost definit ca un model de rezultat care se caracterizeaza printr-o reducere a
scopului sectorial al capacitatilor institutionale. Pentru a obtine efectul de antrenare politic,
este nevoie de un proces de transfer de loialitate. Acest concept a fost central in definitia
originala a integrarii politice in opera lui Haas: integrarea politica este procesul in care actorii
politici din cateva modele nationale distincte sunt convinsi sa-si reorienteze loialitatile,
asteptarile si activitatile politice catre un nou centru, ale carui institutii poseda sau solicita
jurisdictie asupra statelor nationale preexistente.
Haas defineste loialitatile in termeni de atribute ale comunitatii politice astfel incat
populatia este loiala unui set de simboluri si institutii cand, pe parcursul unei perioade lungi,
populatia respecta autoritatea acesteia si cand respectiva institutie se intoarce catre populatie
pentru satisfacerea asteptarilor importante. Neofunctionalistii au gandit mai mult in termeni
de trasfer a loialitatilor grupurilor de interese si elitelor, si mai putin in termeni de transfer
cognitiv in randul marelui public. Primii ani ai integrarii europene sunt expresia sintetica a
teoriei neofunctionaliste. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a constituit punctul
de pornire a ceea ce va deveni ulterior o uniune economica si monetara si mai mult chiar, prin
elaborarea unui Tratat Constitutional, in prezent in curs de ratificare in statele membre, a unei
uniuni politice fara precedent in istoria gruparilor regionale.

Uniunea Europeana a demarat sub forma unui proiect elitist care a urmarit la vremea
respectiva stabilizarea politica a Europei de Vest si mentinerea controlului asupra Germaniei.
S-a inceput prin integrarea politicilor care la vremea respectiva reprezentau puncte esentiale
ale economiilor statelor participante, si anume, otelul si carbunele. Din punct de vedere
institutional, s-a infiintat Inalta Autoritate cu rol de a supraveghea cooperarea economica in
domeniul otelului si carbunelui si de a promova integrarea continua. Prin existenta Inaltei
Autoritati, devenite ulterior Comisia Europeana, s-a urmarit plasarea in centrul procesului de
integrare a unui actor supranational care sa aiba ca tel principal interesul european si
adancirea continua a integrarii. Conform teoriei efectelor de antrenare, integrarea in cele doua
sectoare de baza ale economiilor nationale a creat presiuni functionale ce au avut ca efect
propagarea integrarii catre sectoare economice relationate. Rezultatul acestui proces a fost
integrarea graduala, progresiva a politicilor economice nationale relationate. In acelasi timp,
Inalta Autoritate, incepand cu 1957, cand Tratatele de la Roma sunt semnate, isi schimba
numele in Comisia Europeana cu rol exclusiv de a initia legislatie si de a supraveghea
implementarea acesteia impreuna cu Consiliul de Ministrii. Pe masura ce procesul de
integrare economica s-a extins in tot mai multe sectoare, diverse grupuri de actori statali si
incepand cu anii 1980 chiar nonstatali, incep sa participe activ la procesul decizional.
La nivelul Comunitatii Economice Europene incep sa-si manifeste interesul fata de
evolutia procesului diverse grupuri de interese (sindicate, asociatii profesionale, etc). Efectul
de antrenare nu se opreste insa aici. Adancirea integrarii economice a accentuat nevoia de
continua institutionalizare europeana in scopul unei mai bune reglementari a procesului. Din
aceasta perspectiva, este evidenta implicarea Comisiei Europene in tot mai multe arii de
activitate precum si evolutia continua si independenta a Curtii Europene de Justitie. Comisia
Europeana a devenit pionul principal al integrarii europene, dezvoltand strategii pentru
adancirea integrarii, fiind in acelasi timp avocatul cel mai bun al efectelor pozitive pe care
procesul le are pentru participanti. Teoria neofunctionalista isi gaseste cea mai buna imagine
in primii 10 ani de existenta ai Comunitatii Economice Europene. In perioada 1965 1985,
neofunctionalismul isi pierde din atractivitate. Ca urmare a crizei scaunului gol, a
compromisului de la Luxemburg si mai apoi in anii 1970 ca urmare a incetinirii dinamicii
integrarii, o nou teorie este elaborata pentru a explica evolutia procesului de integrare.
Procesul de integrare cunoaste o perioada de stagnare datorita persistentei accentuate a
intereselor nationale si a influentei politice relativ reduse a Comisiei Europene.
Incepand cu anii 1980, sub conducerea lui Jacques Delors, Comisia European incepe
sa iasa de sub povara anominatului si a lipsei de putere politica si devine treptat unul dintre
cei mai importanti actori institutionali supranationali din Europa. Noul presedinte al Comisiei
propune dinamizarea si adancirea integrarii prin finalizarea cat mai repede posibil a pietei
unice comune si prin crearea Uniunii Monetare. Odata cu revigorarea procesului de integrare
si cu adoptarea Actului Unic European in 1985, neofunctionalismul revine ca teorie de baza
pentru explicarea adancirii integrarii europene. Din acest moment, evolutia Uniunii Europene
a fost una continua, avand drept scop atingerea stadiului de uniune economica si monetara si
in prezent a celui de uniune politica. Cu alte cuvinte, integrarea economica accentuata, prin
finalizarea pietei interne unice si a uniunii economice si monetare, a creat conditiile necesare
pentru aparitia integrarii politice. Neofunctionalismul a aparut ca o incercare de a explica
dinamica integrarii europene, dar Europa a fost vazuta mai mult ca un studiu de caz al
proceselor care ar putea opera in orice structura regionala. Haas preciza ca integrarea in alt
context regional sau universal prin intermediul Natiunilor Unite este serios limitat. Progresul
catre comunitatea politica s-ar realiza putin probabil datorita extinderii reduse a preconditiilor
de baza. Acest lucru in schimb, determina o generalizare a integrarii: integrarea europeana va
continua intr-un ritm mult mai rapid decat integrarea universala. Mai mult, se ateapta a fi
putin probabil ca alte regiuni cu puternici factori inconjuratori variabili sa poata imita cu

succes exemplul european. In concluzie, se poate preciza ca neofunctionalistii au avut
avantajul de a oferi o explicatie plauzibila pentru miscarile integrarii politice care pareau sa
aiba loc in vestul Europei. Teoria a incercat sa explice functionarea sistemului european
supranational construit asemenea sistemelor politice interne si avand la baza ideea de consens
intre participanti.

Interguvernamentalismul
In 1966, Stanley Hoffman sugera ca statele natiune ale Europei au fost surprinse de
procesul de integrare europeana mai mult decat se asteptau neofunctionalistii. Un mare numar
de teoreticieni privesc statul ca principalul actor in dezvoltarea integrarii europene. William
Wallace face distinctia dintre integrarea formala si cea informala. Integrarea informala are in
vedere interdependentele economice si sociale care se dezvolta fara institutionalizarea printr-o
decizie politica deliberata, in timp ce integrarea formala consta in acele acte de construire a
institutiilor care apar din deliberarile cooperative ale elitelor nationale.
Interguvernamentalismul isi are originile in teoriile relatiilor internationale, in special
in teoria realista. Conform acesteia, statele natiune sunt actorii principali pe scena
internationala, iar dezvoltarea de relatii politice dintre state se realizeaza prin intermediul
guvernelor nationale. In acest decor international, realistii nu acorda o importanta prea mare
actorilor supranationali sau transnationali. Ei exista pentru a ajuta statele sa-si atinga
interesele vitale. Cu alte cuvinte, actorii supranationali, daca exista, au drept scop servirea
intereselor statelor membre si nu realizarea unui obiectiv trans-national. In acelasi timp,
actorilor neguvernamentali din cadrul statului li se acorda o importanta scazuta. In ceea ce
priveste procesul de integrare europeana, interguvernamentalismul a inceput sa fie folosit
pentru a explica evolutia Comunitatilor Economice Europene din anii 1965- 1966,
concentrandu-se pe deciziile si actiunile intreprinse de guvernele nationale si lasand la o parte,
sau acordand o atentie relativ scazuta, influentei organismelor supranationale cum ar fi
Comisia Europeana si Curtea Europeana de Justitie. Stanley Hoffman preciza ca unificarea
politica ar fi fost posibila daca, pe de o parte, naiunile nu ar fi fost prinse in vartejul
preocuparilor diferite, ca urmare a profundelor circumstante interne diferite si a provocarilor
externe, iar pe de alta parte, daca natiunile ar fi fost capabile sau ar fi fost fortate sa se
concentreze pe construirea comunitatii prin excluderea tuturor problemelor interne si externe
a fiecareia dintre ele.
Aceasta accentuare a rolului si influentei statului care urmareste doar realizarea egoista
a propriilor interese, in special in domenii politice sensibile, cum ar fi apararea nationala,
politica externa, securitatea, a condus la dezvoltarea unei asa numite, logici a diversitatii in
locul unei logici a integrarii. Astfel Hoffman a facut diferentierea intre low politics si high
politics pentru a putea explica de ce in anumite domenii a fost posibila integrarea, in timp ce
in alte domenii, statele natiune sunt reticiente in a transfera parti din suveranitatea nationala.
Tocmai pentru a explica aceasta situatie, Pinder vorbeste despre integrarea negativa in care
apare cazul low politics si care se intalneste la acele domenii tehnocratice unde interesele
nationale nu sunt amenintate. In cazul high politics, in domenii de importanta vitala in care
interesele nationale dicteaza, integrarea nu a putut fi posibila si ramane in mod virtual imuna
la influenta tendintelor integratoare. Cu alte cuvinte, Hoffman preia din argumentele
neofunctionaliste in incercarea sa de a explica aparitia CECO in 1951 si ulterior in 1957 a
CEE. Interguvernamentalismul a aparut astfel ca o teorie alternativa rivala
neofunctionalismului.
Istoria teoriilor integrarii europene incepand cu jumatatea anilor 1960 este in mod
uzual prezentata sub forma unei dezbateri care a cuprins cele doua mari scoli de gandire.
Teoria interguvernamentala explica perioada anilor 1960, perioada caracterizata prin
stagnarea procesului de integrare europeana si reaparitia sentimentelor nationaliste la nivelul

elitelor in Europa de Vest. Teoria lui Hoffman privind existenta high politics si reticenta
statelor in a ceda parti din suveranitatea nationala in domenii sensibile a fost evidenta in cazul
esecului Comunitatii de Aparare Europeana (European Defence Community) si respectiv a
Comunitatii Politice Europene (European Political Community) in 1954 ca urmare a veto-ului
parlamentului francez. Edouard Herriot, fost prim-ministru francez si politician cu influenta,
preciza la vremea respectiva ca ideea principala care a stat la baza respingerii, a fost teama ca,
Comunitatea de Aparare Europeana va induce sfarsitul Frantei.
Figura cea mai reprezentativa a anilor 1960 in CEE este Charles de Gaulle, presedinte
al Frantei de la inaugurarea celei de-a 5-a Republici Franceze in 1958. De Gaulle a fost
responsabil de blocarea aderarii Marii Britanii la CEE in dou ocazii, in 1963 si mai tarziu in
1967. Insa criza scaunului liber din 1965- 1966 cand Franta a refuzat sa mai participe la
intalnirile Consiliului de Ministrii si si-a sistat complet participarea in toate celelalte institutii
comunitare, a accentuat si mai mult argumentele teoriei interguvernamentaliste. Criza a fost
solutionata prin intermediul compromisului de la Luxemburg in 1966 care acorda statelor
membre dreptul de a apela la procedura de veto atunci cand deciziile ce urmeaza sa fie luate
afecteaza interese statele vitale. Acest acord este vazut in literatura interguvernamentalista ca
un moment de triumf al principiului interguvernamentalist asupra supranationalismului
datorita renegocierii premiselor procesului integrativ in favoarea statelor membre. Perioada
anilor 1970, caracterizata prin termenul de euroscleroza, a accentuat caracterul
interguvernamentalist al procesului european de integrare. Europa a fost confruntata cu
numeroase probleme economice, printre care doua crize petroliere, in 1973 ca urmare a
razboiului arab-israelian si in 1975, in timp ce statele membre se luptau cu somajul ridicat,
cresterea inflatiei si reducerea ratelor de crestere economica. In acest cadru, statele membre au
inceput sa se concentreze tot mai mult pe problemele interne, in detrimentul procesului de
integrare. Desi uniunea vamala a ramas intacta, eforturile de reducere a barierelor non-tarifare
s-au redus in timp ce noi obstacole la comertul intracomunitar au inceput sa apara. Cu alte
cuvinte, anii 1970 sunt caracterizati de persistenta intereselor nationale. In ceea ce priveste
institutiile europene, Comisia Europeana cunoaste o perioada de declin din punct de vedere al
activismului sau pe scena politica, in timp ce Consiliul de Ministrii devine institutia cea mai
importanta in CEE. Intregul proces decizional este condus de catre Consiliu, in functie de
interesele nationale ale statelor membre.
In concluzie, interguvernamentalismul se bazeaza pe ideea ca integrarea este un proces
care va continua, insa statul-natiune este mai mult ca oricand unitatea de baza fara ca aceste
doua elemente sa se contrazica reciproc. Procesul de integrare in afara granitelor statului -
natiune conduce la aparitia unui nou tip de comunitate politica si mai ales la eliminarea
granitelor dintre sistemul organizatiilor internationale si mediul intern al statelor membre. Asa
cum Hoffman preciza, statul natiune ramane principalul initiator, supervisor si adesea
distrugator al entitatii create in afara granitelor nationale,datorita faptului ca in arena
internationala statul este inca cel mai mare posesor de putere.

Interguvernamentalismul liberal
In calitatea sa de reprezentat al abordarii guvernarii pe mai multe nivele, Andrew
Moravcsik a incercat sa teoretizeze integrarea ca un joc pe doua nivele, ceea ce a dus la o
analiza liberal interguvernamentala. Practic el dezvolta o teorie a cererii si ofertei care are ca
actori principali statele nationale, membre ale UE. Conform acestei teorii, integrarea
europeana poate fi explicata printr-o teorie liberala a formarii preferintelor nationale
(considerata drept partea de cerere) si un sistem interguvernamental de negociere strategica
dintre state (considerat drept partea de oferta). Partea de cerere considera preferintele
nationale ca parte a politicii interne a statelor membre. Odata formulate, interesele sunt apoi
negociate intr-un sistem interguvernamental, care reprezinta partea de oferta. Moravcsik se

bazeaza in teoria sa pe ideea rationalitatii statului. Conform acestei supozitii,comportamentul
rational al statului nu se bazeaza pe preferinte fixe ci mai degraba are la baza procesele
politice dinamice care au loc in cadrul politicii interne. El face trei supozitii privind mediul
particular de negociere in Uniunea Europeana:
statele intra in mod voluntar in acest proces care nu este coercitiv, mai ales de
cand principalele decizii sunt luate prin unanimitate si nu prin majoritate calificata;
negocierea dintre state in Uniunea Europeana are loc intr-un cadrul definit prin
informatie completa;
costurile tranzactiilor rezultate ca urmare a negocierilor din UE sunt scazute,
datorita timpului indelungat necesar luarii deciziilor si a nenumaratelor posibilitati de
compromis, conexiuni si subnegocieri.
Spre deosebire de teoria interguvernamentala, teoria liber- interguvernamentala
dezvoltata de Moravscsik acorda un rol important institutiilor in calitatea lor de facilitatori de
negocieri pozitive. Statul beneficiaza si utilizeaza mediul institutional al UE pentru scopuri de
legitimitate interna si pentru realizarea preferintelor. Acest lucru este caracteristic institutiilor
supranationale cum ar fi Comisia Europeana, Parlamentul European si Curtea Europeana de
Justitie, precum si forumurilor interguvernamentale cum ar fi Consiliul de Ministrii. In
lucrarea sa Teoriile Integrarii Europene, Ben Rosamond prezinta si alte contributii la teoria
liberal interguvernamentalista, cum ar fi teoriile dezvoltate de Alan Milward, Wolfgang
Wessels si Fritz Scharpf. Alan Milward reprezinta abordarea centrata pe stat si dezvolta teza
privind integrarea ca o modalitate de salvare a statului national european. Ipoteza lui Milward
este construita in jurul perceptiei conform careia guvernele postbelice din vestul Europei au
fost confruntate cu dileme identice in ceea ce priveste cresterea interdependentei si a
solicitrilor sociale. Guvernele s-au vazut in situatia de a oferi programe de politica nationala
pentru a implementa realitatile nationale in contextul cresterii interdependentelor in plan
international. Astfel, unele politici s-au dovedit a fi mai bine negociate pe plan international
decat pe plan intern, in acest fel integrarea devenind un mijloc prin care anumite politici
nationale puteau fi mai bine formulate si ulterior puse in practica la nivel statal. Negocierea si
implementarea cu succes a acestor politici a fost si este esentiala pentru supravietuirea pe
termen lung a statului natiune ca principal actor de guvernare. Actorii de baza raman insa
elitele guvernamentale iar motivatia integrarii este pastrarea capacitatii executive la nivel
national si nu eroziunea sa.
In viziunea lui Milward, intergrarea nu reprezinta neaparat trecerea catre o guvernare
supranationala. Statele sunt privite ca agenti de control cu interese puternice in directia
promovarii unui anumit nivel de integrare. O alta perspectiva este dezvoltata de Wolfgang
Wessels in cadrul ipotezei fuziunii. El respinge ideea enuntata de neofunctionalisti conform
careia integrarea este o problema de progres liniar catre un punct final predeterminat. In
opinia sa, integrarea poate fi explicata prin actiunile unilaterale ale actorilor state-natiune.
Guvernele cauta integrarea ca o modalitate de rezolvare a problemelor pe care le au in comun.
Aceste probleme apar atat din nevoile cetatenilor in cadrul politicii interne cat si din
imperativele determinate de interdependetele economice globale. Fritz Scharf introduce in
cadrul teoriei liberal interguvernamentale conceptul de capcana a deciziilor comune. In opinia
sa, deciziile adoptate prin utilizarea metodei comunitare ofera statelor posibilitatea de a-si
rezolva in comun anumite probleme. Insa rezultatul acestor negocieri este de obicei sub-
optimal sau folosind termenii utilizati de Moravcsik, cel mai mic numitor comun. Acest lucru
este posibil pentru ca la nivelul Uniunii Europene intalnim o anumita logica distincta a luarii
deciziilor. Cu alte cuvinte, adancirea integrarii si cresterea numarului de competente atribuite
institutiilor supranationale se datoreaza necesitatii si dorintei de a cauta solutii comune la
probleme comune. Acest lucru nu implica insa dinamizarea transferului de suveranitate catre

UE ci demonstreaza ca retragerea din cadrul sistemului sau intoarcerea la situatia de status
quo devine practic imposibila.
Din punctul de vedere al functionarii si implicarii institutiilor supranationale in
procesul interstatal de negociere, teoria liberal interguvernamentalista prezinta mai multe
abordari. Moracvsik considera ca integrarea europeana se desfasoara intr-un cadru
institutional specific, caracterizat prin trei aspecte de baza:
actorii de baza in politica sunt indivizii si grupurile rationale care
interactioneaza datorita propriului interes si a aversiunii fata de risc;
guvernele reprezinta un subsistem al societatii nationale. Interesele societatii
limiteaza interesele si identitatile statelor pe plan international.
comportamentul statului si modalitatile de conflict si cooperare reflecta natura
si configuratia intereselor statale. In acest fel, asa cum explica Moracvsik, guvernele transfera
suveranitate catre institutiile internationale unde castigurile comune sunt mai mari, insa
eforturile de securizare a acordurilor cu guvernele straine prin intermediul masurilor de
descentralizare sau masurilor interne se pot dovedi ineficiente. Este evidenta tendinta lui
Moracvsik de a minimaliza importanta institutiilor supranationale, lucru care se regaseste la
Geoffrey Garrett si George Tsebelis. Geoffrey Garrett argumenteaza ca mediul oferit de
institutiile interguvernamentale permite anumitor state sau coalitii de state, sa aduca interese
private in centrul discutiilor. Aceste idei despre institutii sunt descrise ca functionale, pentru
ca se refera la modul in care institutiile sunt utilizate de catre stat. O functie importanta este
rolul jucat de ele in dinamica negocierii interguvernamentale, unde guvernele cauta sa
stabileasca pozitii avantajoase, sa-si asigure interesele si sa asigure intelegerea cu alte
guverne. Geofrey Garratt si George Tsebelis acuza liberalismul interguvernamental datorita
accentuarii rationalitatii strategice dintre state.
Complexitatea institutionala a UE este un factor si nu trebuie pusa intre paranteze.
Modul in care statele se grupeaza are in vedere preferintele lor. Dar trebuie avute in vedere
regulile decizionale care se aplica pentru decizii particulare. Implicarea Parlamentului
European si a Comisiei Europene in cadrul diferitelor arii si intre diversi piloni ai UE
demonstreaza ca trebuie avute in vedere mai multe aspecte in afara de diferenta intre
preferintele statelor in relatie unul cu celalalt. Preferintele institutiilor figureaza ca o variabila
importanta care influenteaza stilul si substanta negocierii interguvernamentale.
Diferentele principale dintre interguvernamentalism si interguvernamentalismul liberal
se regasesc in modul in care cele doua linii teoretice privesc statul in relatiile internationale si
in special in procesul de integrare europeana. In timp ce interguvernamentalismul considera
statul o cutie neagra, ale carei preferinte si interese sunt date, interguvernamentalismul
liberal patrunde in interiorul cutiei negre a statului si incearca sa explice pozitiile si
interesele statului, ca urmare a influentei interne venite din partea diverselor grupuri de
interese guvernamentale i nonguvernamentale. Preferintele statelor nu mai sunt date, ci sunt
formate, construite ca urmare a interactiunilor care au loc la nivel national si care obliga statul
sa adopte o anumita poziie. Cea de a doua diferentiere se refera la accentul pus de catre stat
pe negocierea politica sau economica. In cazul interguvernamentalismului, statul e preocupat
in principal de aspectul politic al negocierilor internationale, in timp ce in cazul
interguvernamentalismului liberal, statul incepe sa se preocupe tot mai mult de aspectul
economic al integrarii.
Interguvernamentalismul liberal a aparut ca teorie a integrarii pentru a explica
revirimentul procesului integrative din anii 1980, in special ca urmare a adoptarii Actului
Unic European in 1985. Moravcsik precizeaza ca succesul Actului Unic European se
datoreaza actiunilor intense ale actorilor transnationali sau internationali si negocierii dintre
liderii celor mai puternice state ale Europei. Printre actorii supranationali cei mai importanti,
Moravcsik enumera institutiile CEE, in special Parlamentul European si Curtea Europeana de

Justitie, grupurile de interese transnationale si activitatea politica sustinuta intreprinsa de
Comisia Europeana prin intermediul preedintelui sau, Jacques Delors si a comisarului pentru
piata interna, Lordul Arthur Cockfield. In ceea ce priveste cel de-al doilea factor de succes, si
anume negocierile dintre sefii de stat si de guvern, acestea sunt incadrate in categoria
interguvernamentalismului institutional care la randul sau se bazeaza pe trei principii:
interguvernamentalism, cel mai mic numitor comun si limitari stricte privind transferul de
suveranitate. Din punctul de vedere al interguvernamentalismului, Comunitatea Europeana s-a
constituit prin intermediul negocierilor dintre statele membre. Guvernele nationale sunt cele
care lanseaza initiative in cadrul Consiliului de Ministrii si in cadrul Consiliului European.
Ins initiativele guvernamentale au la baza propriile interese nationale. In acest fel, politicile
comunitare sunt considerate o prelungire a celor nationale. Cel mai mic numitor comun
reflecta capacitatea relativ mai sczauta de adaptare a intereselor nationale la idealul european.
Rezultatul negocierilor dintre statele membre reprezinta minimul din ceea ce s-a
propus si s-a dorit initial. Protectia suveranitatii este rezultatul deciziei de a ceda o parte din
suveranitatea nationala institutiilor supranationale in schimbul obtinerii de alte avantaje.
Statele membre sunt ins extrem de reticente in a ceda pari importante din suveranitate,
preferand din acest motiv sa negocieze in cadrul oferit de institutii interguvernamentale cum
ar fi Consiliul de Ministrii si nu in cadrul institutiilor supranationale cum ar fi Comisia
Europeana si Parlamentul European. In concluzie, interguvernamentalismul liberal pastreaza
statele natiune ca actori de baza pe scena internationala, fiind preocupat de modalitatea de
formare a preferintelor pe plan intern si de modul de negociere interguvernamental.
Conceptele de baza ale teoriei sunt denumite sub forma: cel mai mic numitor comun si
negocierea dintre statele membre. Teoria explica evolutia procesului de integrare in diferite
momente dar nu poate fi privita separat de neofunctionalism.
In prezent, in cadrul Uniunii Europene se regasesc in mod clar aspecte provenind de la
cele doua mari linii ideologice privind integrarea europeana: neofunctionalismul si
interguvernamentalismul liberal. Faptul ca Uniunea a progresat de la stadiul de piata comuna,
la cel de uniune economica si monetara, urmand ca prin ratificarea Tratatului Constitutional
sa se apropie consistent de ultimul nivel de integrare, si anume uniunea politica, dovedeste
caracterul neofunctionalist al procesului de integrare. In acelasi timp insa, accentul pus pe
negociere si folosirea inca a unanimitatii in cadrul celui de-al doilea si celui de-al treilea pilier
demonstreaza existenta caracteristicilor interguvernamentalismului liberal. Deciziile luate in
cadrul Consiliului European creaza premisele continuarii si adancirii procesului de integrare
europeana contribuind la descrierea spillover-ului neofunctionalist, insa modalitatea de luare a
deciziilor prin intermediul negocierilor lungi si adeseori deosebit de complexe dintre statele
membre contribuie la pastrarea caracterului interguvernamentalist al procesului.

1.4.2. Noile teorii ale integrarii
Incepand cu anul 1985 si anume o data cu adoptarea Actului Unic European, procesul
de integrare a inceput sa aduca in discutie ideea statului natiune suveran intern si extern. In
aceasta perioada, se vorbeste despre aparitia unui nou mod de guvernare, governance turn.
Aceasta abordare incearca sa ofere un raspuns la intrebarea: ce fel de constructie este Uniunea
Europeana? O concluzie ar fi aceea ca UE este o forma hibrida: nu este nici sistem politic nici
organizatie internationala ci o structura intermediara. Noul model teoretic al guvernarii
specifica faptul ca datorita procesului de europenizare, guvernele implica o tot mai mare
diversitate de actori si procese care depasesc granitele nationale. Din acest motiv, relatiile
dintre stat si actorii nestatali au devenit mai putin ierarhice si mai mult interactive. Guvernele
se preocupa acum mai mult cu reglementarea activitatilor publice si mai putin cu redistributia
resurselor. In ceea ce priveste nivelul specific al UE, se vorbeste despre transformarea
politicilor si a guvernului la nivel european si national intr-un sistem cu mai multe nivele, ne-

ierarhic, prin intermediul unei retele complexe de retele publice si private si agentii executive
quasi-autonome, care se preocupa in principal cu dereglementarea si rereglementarea pietei.
Abordarea guvernamentala cuprinde doua mari perspective: guvernarea pe mai multe nivele
(multi-level governance) si retelele de politici sectoriale.

Guvernarea pe mai multe nivele
Filosofia guvernarii pe mai multe nivele a aparut la inceputul anilor 1990 ca un
raspuns la abordarea centrata pe stat. Reprezentantii guvernarii pe mai multe nivele considera
ca guvernele nationale sunt importante dar nu mai detin aceeasi putere de a domina si controla
procesul de adoptare a deciziilor. In Marks, Nielsen et al. se considera ca punctul de pornire al
abordarii guvernarii pe mai multe nivele a fost dat de numarul in crestere de competente care
se suprapuneau la diferitele nivele de guvernare precum si de cooperare a actorilor politici la
toate aceste nivele de guvernare. Conform aceleiasi lucrari, modelul guvernarii pe mai multe
nivele se bazeaza pe trei caracteristici principale:
competentele decizionale sunt impartite intre actorii participanti la diverse
nivele. Cu alte cuvinte, sefii de guvern si presedintii statelor membre nu mai detin monopolul
procesului decizional. Cel mai important nivel la care are loc aceasta cooperare a diversilor
actori, alii decat liderii statelor membre este cel al UE. In cadrul UE, institutiile comunitare
supranationale - Comisia, Parlamentul si Curtea de Justitie, sunt cele care exercita in mod
independent propria influenta asupra procesului decizional, asupra formularii politicilor
comunitare si asupra rezultatelor implementarii acestora. In cazul statelor membre unde exista
puternice entitati regionale, acestea pot participa activ in formularea si implementarea
politicilor comunitare. In multe cazuri, opinia actorilor regionali si locali este ceruta in mod
explicit de catre Comisie. De exemplu, pregatirea agendei nu mai este in prezent doar dreptul
si obligatia exclusiva a Comisiei Europene. La stabilirea acesteia, participa acum din ce in ce
mai intens Consiliul European, Consiliul de Ministrii si Parlamentul European. Pe langa
institutile comunitare, grupurile de interese si actorii subnationali influenteaza in aceeasi
masura procesul de initiere legislativa;
procesul decizional colectiv al statelor membre implica o pierdere
semnificativa de suveranitate si, in consecinta, de controlul asupra procesului decizional
detinut de catre liderii nationali. Conceptul de cel mai mic numitor comunsustinut de catre
teoria interguvernamentalista, nu se regaseste in guvernarea pe mai multe nivele. Cel mai mic
numitor comun va fi rezultatul negocierilor unui numar redus de decizii, in special a celor
referitoare la obiectivele procesului de integrare. In toate celelalte domenii, deciziile vor fi
afectate de participarea unui numar din ce in ce mai mare de actori,situati la diferite nivele de
guvernare. Astfel, in ceea ce priveste procesul decizional, Consiliul de Ministrii nu mai detine
suprematia si monopolul decizional. Prin introducerea treptata a diverselor proceduri
decizionale prin care Parlamentul European este implicat in procesul legislativ si anume
procedura de consultare, cooperare, codecizie si aviz conform si mai ales votul prin majoritate
calificata, Parlamentul European a devenit co-legislator, in anumite situatii cu drept de vot a
prepunerilor legislative. Comisia participa si ea la procesul decizional, cu expertiza si
informatiile de care dispune. Oficialii Comisiei, tind sa fie negociatori extrem de talentati,
obisnuiti sa opereze cu diversele tipuri de negociere si caracteristici ale reprezentantilor
nationali, scopul lor fiind acela de a gasi solutii de compromis la problemele care apar in
procesul decizional. Consiliul este actorul principal in etapa de luare a deciziilor, insa
Parlamentul European si Comisia sunt parteneri indispensabili;
arenele politice sunt interconectate si nu separate pe diverse nivele. Nivelul
national ramane principalul loc de formare a preferintelor nationale, insa aceastea sunt apoi
prezentate la nivel european prin intermediul unei retele vaste de actori. In acest fel, se
formeaza o varietate de canale si conexiuni intre diversele nivele de guvernare

supranational, national si subnational. Actorii subnationali actioneaza atat la nivel national cat
si la nivel supranational, dand astfel nastere la asociatii trasnationale. Statele nu mai
monopolizeaza legaturi dintre actorii nationali si cei europeni, ci se constituie insisi drept
actori care contesta deciziile luate la diferite nivele. Guvernarea pe mai multe nivele nu
contesta si nu confrunta in mod direct suveranitatea statelor membre. Acestea nu sunt in mod
direct provocate ci sunt mai degraba atrase intr-un sistem pe mai multe nivele de catre liderii
lor si de catre diversii actori nationali, subnationali si supranationali.

Retelele de politica
Neil Nugent observa ca retelele de politica sunt arene in care decidentii si diversele
grupuri de interese particulare se intalnesc pentru a media diferentele si pentru a gasi solutii.
Termenul de politica din denumirea acestei abordari teoretice se refera la politica economica a
unui stat, si nu la activitatea politica desfasurata de actorii politici. Conceptul de retea este
unul dintre cei mai utilizati termeni in literatura de specialitate privind guvernarea pe mai
multe nivele. Termenul se refera la structurile informale care se contureaza dincolo de
ierarhii. Din acest punct de vedere, conceptul de retea este principalul oponent al
interguvernamentalismului care precizeaza clar existenta ierarhiilor si a canalelor privilegiate
de acces. Originile acestei abordari se afla in cadrul stiintelor politice britanice de la sfarsitul
anilor 1970. Rolul literaturii care a aparut in acea perioada a fost acela de a accentua impactul
decisiv al procedurilor informale asupra proceselor de formulare a politicilor nationale si
astfel, de a deplasa atentia dinspre institutiile guvernamentale-parlamentare catre ceilalti
actori informali. Astfel, retelele de politica sunt in mod normal intelese ca modalitati de
obtinere sau schimb de informatii si resurse. Ele sunt necesare si eficiente deoarece cu
ajutorul lor actorii sau decidentii au acces la informatii si resurse pe care nu le-ar fi putut
obine altfel. Pentru a se determina tipul de retea care exista intr-un sector specific, se pot
utiliza trei variabile de baz:
relativa stabilitate (sau instabilitate) a participarii in cadrul retelei: se refera la
participarea membrilor care poate fi permanenta sau conjuncturala, in functie de tipul politicii
aflate n discutie;
relativa impermeabilitate (sau deschidere) a retelei: se refera la gradul de
permeabilitate a retelei respective si la masura in care actorii exteriori pot patrunde in cadrul
retelei;
relativa independenta (sau dependenta) din punctul de vedere al resurselor: se
refera la capacitatea membrilor retelei de a functiona individual, independent sau de a depinde
in ceea ce priveste aspectele financiare si expertiza de ceilalti membrii. In functie de masura
in care cele trei variabile se regasesc intr-o anumita retea, se pot deosebi doua tipuri principale
de retele de politica: comunitatile de politica (policy community) si retelele specifice (issue
networks).

Comunitatile de politica
Sunt considerate a fi cele mai stabile forme de retea. In cadrul acestor comunitati, intre
actori se formeaza o serie de relatii de dependenta in ceea ce priveste cererea si oferta de
expertiza, informatii si resurse. Aceste comunitati sunt relativ inchise pentru actorii exteriori.
Participarea la astfel de comunitati este permanenta, continua. Din acest motiv, rezultatele
participarii la procesul de formulare a politicilor reflecta caracterul stabil al comunitatii. In
ceea ce priveste capacitatea de a influenta procesul decizional, comunitatile de politica dispun
de un grad ridicat de credibilitate, datorita caracterului permament si stabil de care dau
dovada. Astfel, ele sunt mult mai capabile sa controleze si sa modifice agenda politica. In
cazul Uniunii Europene, intalnim comunitati de politica active in cazul politicilor europene
bine stabilite, cu traditie, unde decidentii beneficiaza in urma cooperarii cu grupurile de

interese (de exemplu in cazul politicii agricole comunitare sau a politicii de cercetare si
dezvoltare).

Retelele specifice
Se caracterizeaza prin fluiditatea participarii la retea si prin permeabilitatea fata de
actorii exteriori. Din acest motiv, astfel de retele se pot organiza si mobiliza destul de greu,
avand o capacitate limitata de a influenta procesul decizional. La nivelul UE, retelele specifice
sunt caracteristice acelor politici europene care nu sunt inca bine dezvoltate sau sunt in proces
de afirmare (de exemplu politica privind protectia consumatorilor, politica privind protectia
mediului inconjurtor).

1.4.3. Alte abordari teoretice ale integrarii europene

Constructivismul social
Teoria a patruns in domeniul integrarii europene ca urmare a dezbaterilor sterile si
destul de restranse dintre neofunctionalisti si interguvernamentalisti. Astfel, constructivismul
social se prezinta azi in literatura de specialitate ca o abordare a integrarii europene si ca o
provocare la adresa abordarilor mai rationaliste cum ar fi interguvernamentalismul liberal si
chiar versiunea de inceput a neofunctionalismului. In cadrul teoriilor integrarii europene,
constructivismul social contribuie in trei feluri:
acceptarea ideii de creare in comun a unei structuri permite o mai buna
intelegere a procesului de europenizare, inclusiv impactul acestuia asupra statului natiune in
Europa.
datorita accentuarii efectelor constitutive ale legilor, reglementarilor si
politicilor europene, se poate studia modul in care integrarea europeana modeleaza identitatile
sociale si interesele actorilor.
prin concentrarea pe practicile de comunicare se poate observa cum sunt
construite discursurile la nivelul UE si cum actorii incearca sa inteleaga conceptul de integrare
europeana.
Conceptul de identitate constituie baza abordarii social constructiviste. Pentru
reprezentantii acestei abordari, identitatea ajuta la intelegerea intereselor si a politicilor
nationale. Ideea de identitate europeana insa este deosebit de controversata. Euro-pesimistii
considera ca existenta unei politici europene este imposibila deoarece nu se poate vorbi de un
popor european, de o istorie comuna, de mituri europene comune pe care o identitate
europeana comuna s-ar putea construi. Cercetarile insa au demonstrat ca indivizii pot detine
mai multe identitati sociale. Astfel, in cazul Uniunii Europene, cetatenii statelor membre se
pot identifica cu statul national si in acelasi timp pot dezvolta o identitate europeana, datorita
sentimentului de apartenenta la constructia europeana sau la continentul european, in general.
Majoritatea cetatenilor statelor membre se considera ca fiind spanioli, francezi,
italieni, dar si un procent destul de scazut, europeni. Din aceasta cauza, in Europa si, in
special in UE, nu se poate vorbi inca de un demos european ci mai degraba de demoi
european. Institutiile europene incearca sa construiasca o identitate civica europeana prin
accentul pe care il pun pe democratie, drepturile omului, economia de piata si diversitatea
culturala. Un alt concept de baza al constructivismului social este actiunea retorica. Prin
intermediul retoricii, actorii de pe scena europeana au fost reuniti in scopul concentrarii
asupra unor interese colective. Rolul retoricii s-a remarcat cel mai pregnant in cazul
procesului de extindere a Uniunii cu statele din Europa Centrala si de Est. Extinderea spre est
a UE a reprezentat una dintre provocarile majore pentru teoriile traditionale ale integrarii
europene.

Asadar, constructivismul social reprezinta una din cele mai recente metode de analiza
si explicare a procesului de integrare europeana. Dezbaterea privind masura in care
constructivismul social poate explica ultimii ani ai procesului de integrare europeana se afla
nca in plina desfasurare.

Consasociationalismul si tranzactionalismul
Imaginea Uniunii Europene sub forma unei Consasociatii este intalnita in lucrarile lui
Paul Taylor. Ideea de consasociatie s-a nascut din preocuparile cercetatorilor privind
problema guvernarii stabilitatii in societatile profund divizate. Taylor foloseste consasociatia
pentru ca in opinia sa, integrarea in sensul intaririi sistemelor functionale regionale poate ajuta
mai degraba la intarirea si nu la reducerea diferentelor in cadrul societatii contemporane de
natiuni. Folosind argumentatia rationalista, Taylor precizeaza ca elitele sunt dinamizate de
doua seturi de stimulente. Primul set este compus din stimulente de extindere a capacitatii
resurselor la nivel supranational in speranta securizarii castigurilor pentru propriul segment.
Al doilea set de stimulente provine din nevoia protejarii integritatii si autonomiei propriului
segment. Acest lucru apare pentru ca dezvoltarea capacitatii functionale supranationale este
capabila sa produca efecte secundare de tipul activitatilor intersocietale. Dezvoltarea unui
astfel de schimb ar slabi grupul elitist. Acest lucru este problematic pentru elite pentru ca
statutul i autoritatea membrilor cartelului sunt dependente de capacitatea lor de a identifica
interese segmentiale si de a se prezenta ca lideri si agenti ai unei comunitati definite distinct si
clar. Opera lui Arend Lijphart este instrumentala in incercarea de a demonstra ca dezvoltarea
de institutii si dezvoltarea unei culturi politice consensuale in randul elitelor poate fi o
conditie suficienta pentru succesul guvernarii societatilor cu adanci diviziuni sub-culturale.
Modelul de luare a deciziilor consasociational al lui Lijphart inzestreaza guvernul cu
imaginea unei mari coaliii, iar pentru elitele constituente acorda puteri de veto. Puterea ar
trebui sa fie distribuita intre elitele care guverneaza in conformitate cu marimea populatiei pe
care o reprezinta. O alta preconditie este ca societatea ar trebui divizata, cu posibilitati minime
de comunicare intre segmentele separate. Acest lucru inseamna ca liniile predominante de
comunicare sunt intre societati si elite pe de o parte si intre elite pe de alta parte. Acest model
poate fi aplicat foarte bine situatiei existente in UE. Consiliul de Ministrii utilizeaza principiul
proportionalitatii prin majoritatea calificata iar principiului unaminitatii ii sunt acordate cateva
elemente incluse in Compromisul de la Luxemburg. O alta teza privind confederalismul si
consasociationalismul poate fi gasita in lucrarile lui Dimitris Chryssochoou. El dezvolta
notiunea de Confederatie Consasociationala ca metoda de orientare intre diversele teorii
interguvernamentale si federale ale politicii UE in perioada post-Maastricht. Acest lucru este
definit ca un compus de politici ale caror unitati organizate politic si distincte din punct de
vedere cultural sunt grupate intr-o uniune, anterior aranjata in mod consensual pentru scopuri
specifice, fara ca unitatile sa-si piarda identitatea nationala sau sa-si cedeze suveranitatea
individuala unei autoritati centrale inalte. Angajamentele luate la Maastricht si care au condus
la semnarea Tratatului Uniunii Europene (1992), capata inteles, in conditile in care cresterea
competentelor UE poate fi reconciliata cu securizarea de nivele semnificative de autonomie a
statelor membre. Ele sunt conduse catre luarea de decizii comune ca rezultat al presiunilor
comune, dar modelele alese de integrare si de creare de institutii par sa permita un nivel
maxim de autonomie pentru guvernele nationale. Modelul doreste sa ofere o legatura intre
caracterul elitist al integrarii europene si deficitul democratic manifestat al UE. Arhitectura
institutionala si decizionala a UE a manipulat procesul de integrare astfel incat statele
continua sa conduca procesul de creare al institutiilor. Astfel, activitatile elitelor limiteaza in
mod serios posibilitatile de integrare de jos in sus ceea ce in mod sigur ar ajuta la crearea unui
demos european. Acest lucru poate fi considerat un aspect negativ al acestei teorii ca o
modalitate de dezvoltare a criticilor asa zisului proces de deficit democratic. Partea pozitiva a

caracterului confederal-consasociational al UE este modul in care institutiile nationale
democratice sunt in prezent pastrate in contextul adancirii integrarii europene. Abordarea
tranzactionalista a integrarii internationale este asociata cu lucrarile lui Karl Deutsch. In
opinia sa, integrarea internationala este definita ca fiind obtinerea securitatii intr-o regiune sau
intre un grup de state. Integrarea cu succes presupune reducerea radicala a posibilitatii statelor
de utilizare a violentei pentru rezolvarea conflictelor. Opera lui Deutsch este un studiu al
posibilitatilor cu care oamenii ar putea intr-o zi sa elimine razboiul. El se axeaza pe operarea
comunitatilor de securitate, acestea sunt comunitati politice in cadrul carora posibilitatea
aparitiei unui razboi este minima.
Comunitatile de securitate au fost definite ca un grup de oameni care au devenit
integrati. Integrarea a fost definita ca obtinerea, in cadrul unui teritoriu, a unui simt destul de
puternic si de raspandit al comunitatii de securitate, al institutiilor si practicilor, care sa fie
capabil sa asigure pe termen lung, asteptari de schimbare pacifista in randul populatiei.
Deutsch prezinta doua tipuri de comunitati de securitate: societati de securitate amalgamate si
societati de securitate pluraliste. Societatile de securitate amalgamate implica fuzionarea
formala a unitatilor separate intr-o unitate mai mare prin intermediul unei fuziuni
institutionale. Societatile de securitate pluraliste au fost definite ca entitati unde guvernele
componente isi pastreaza identitatile legale separate si, astfel, integrarea apare fara fuziune
institutionala sau crearea unei autoritati supreme. Acest al doilea model pare sa fie cel pe care
Deutsch il favorizeaza, pentru ca in opinia sa, comunitatile amalgamate sunt vulnerabile in
fata unui numar de factori potential destabilizatori: poveri militare crescute, o foarte rapida
crestere a mobilizarii sociale si a participarii politice intre unitatile componente, o inchidere a
elitelor politice si o disonanta intre actiunile guvernului si asteptarile sociale. Comunitatile
pluralistice presupun trei conditii ca sa existe: compatibilitatea majoritatii valorilor unitatilor,
capacitatea grupurilor relevante politice de a raspunde la stimuli reciproci fara violenta si o
predictibilitate comuna a aspectelor relevante a comportamentului politic.
In teoria relatiilor internationale exista o importanta distinctie facuta de sociologul
german Ferdinand Tonnies, intre Gemeinschaft si Gesellschaft. Gemeinschaft (comunitate)
denota o situatie in care oamenii se grupeaza pe baza unor sentimente si loialitati comune.
Relatiile cu non-membrii grupului sunt in mod considerabil reduse ca importanta in
comparatie cu simtul de armonie care se dezvolta in cadrul grupului. Gesellschaft (societate)
este o conditie care leaga oamenii mai putin prin incredere si mai mult printr-un amestec de
interes propriu, diviziune a muncii si contract. Deutsch a fost interesat in Gemeinschaft ca o
conditie a integrarii. Punctul final al integrarii, din punctul sau de vedere, este un simt al
comunitatii, o legatura calitativa care porneste de la pactele, tratatele si aliantele dintre state.
Deutsch a incercat sa gaseasca conditiile si procesele prin care acestea fuzioneaza. Ipoteza de
baza a tranzactionalismului in legatura cu integrarea este aceea ca un simt al comunitatii intre
state ar putea fi un rezultat al nivelului de comunicare dintre state. Drumul catre Gemeinschaft
international este infiintarea unei retele de tranzactii reciproce. Cu cat exista mai multa
interactiune intre dou state, cu atat este mai mare importanta reciproca a acestor state unul
pentru celalalt. Potentialul de integrare ar aparea in situatii de multiple tranzactii
internationale. Un aspect foarte important al integrarii este reprezentat de nivelele de
comunicare dintre organizatiile functionale internationale si public, ca modalitate de a genera
loialitatile necesare in randul marelui public si astfel de a asigura pacea vesnica. Dar
functionarii publici internationali tind sa comunice cu guvernele si nu cu cetatenii fata de care
sunt direct responsabili. Astfel, ei nu se preocupa de primirea si oferirea de informatii de la
public si nici de a face ceva in privinta asta.




Federalism vs Confederalism
In teoria relatiilor internationale nu exista o scoala academica specifica pentru
federalismul european, si aceasta pentru ca federalismul tinde sa fie un proiect politic care
urmareste realizarea de obiective particulare. Termenul de federal provine din vechiul
cuvant latin foedus care insemna contract sau negociere. Ideea unui astfel de contract avea
la baza principiile egalitatii, parteneriatului, reciprocitatii, tolerantei, recunoasterii si
respectului. In decursul timpului, termenul de federalism a evoluat referindu-se in prezent la o
uniune voluntara de unitati, fie ele persoane, populatii,comunitati sau state. Scopul unei astfel
de uniuni este acela de a integra diferitele unitati componente si nu de a le asimila.
Federalismul a fost descris ca un concept foarte potrivit, intotdeauna ambitios si cateodata
periculos, care capata tot mai multa importanta. In mod particular, federalismul descrie
sisteme politice n care exista o diviziune de autoritate intre guvernul central si cele regionale:
procesul de integrare federalist presupune infiintarea a doua nivele de guvernamant, separate
dar coordonate, fie ca este vorba despre guvernul intregului teritoriu, al nivelului federal sau
guvernului partilor, la nivel statal sau local. Sistemele federale sunt intelese de obicei ca
avand la baza compromisuri istorice care implica un contact permanent intre unitatile
teritoriale. Aceste unitati teritoriale recunosc autoritatea institutiilor comune centrale, dar
raman intacte ca unitati, pastrand o autonomie proprie.
Federalismul este o modalitate de asigurare a unui guvern constitutional an cadrul
societatilor pluraliste liberal democratice. Putem defini federatia ca o forma organizationala
distincta sau ca un fapt instituional care exista pentru a imbina unitatile componente in cadrul
procesului decizional al guvernului central prin mijloace de constrangere constitutionale.
Teoreticienii au facut o importanta distinctie intre federalism si federatie. Federalismul este
folosit pentru a descrie o ideologie, pe cand federatia descrie principiul organizational care
deriva din federalism. Michael Burgess sugereaza ca confuzia creata de principiul federatiei
se explica prin faptul ca nu exista nici o prescriptie de baza in legatura cu impartirea puterilor.
Federatia sugereaza ca ceea ce conteaza este autonomia constitutionala.
Murray Forsyth prezinta trei elemente ale teoriei federaliste care au alimentat in mod
direct discutiile privitoare la procesul de integrare europeana. Primul element vizeaza ideile
lui Immanuel Kant care sustine ideea unei federatii extinse ca cea mai potrivita forma
constitutionala de protectie impotriva razboiului. Al doilea element vizeaza elementele teoriei
democratice care prezinta modalitatile de asigurare a unei guvernari eficiente in cadrul unui
sistem democratic astfel incat autoritatea este cat mai aproape de cetateni. Al treilea element
este prezentarea scolastica a tendintelor si proceselor federalizatoare. Acest lucru implica
analiza conditiilor de baza si a miscarilor sociale care determina un rezultat federal. Pentru
federalisti, statul supranational genereaza eficienta datorita centralizarii intr-o anumita masur
si datorita distribuirii competentelor politice. Acest lucru ajuta la diferentierea federatiei de
confederatie, unde competentele politice in domenii cheie care pot afecta suveranitatea raman
in mainile statelor membre componente. Proiectul federalist implica obtinerea unui echilibru
potrivit intre nivele de autoritate diferite si rivale, pe de o parte, si intre eficienta si democratie
pe de alta parte. Federalistii considera ca exista posibilitatea crearii unei combinatii
corespunzatoare intre autonomia unitatilor si armonia intregului in vederea realizarii
strategiilor comune. Realizarea acestor obiective trebuie sa fie calea constitutionalizarii si nu
utilizarea mijloacelor diplomatice traditionale.
O axioma federalista se bazeaza pe faptul ca realizarea pe termen lung a intereselor
comune nu poate fi realizata nici prin actiunea individuala a unitatilor, nici prin crearea de
aliante internationale. Formula federalista are dou avantaje majore: prima, este prevenirea
acapararii sistemului de catre unul dintre participanti. Federalismul nu permite dominarea si
asadar, nici forme ale politicii totalitare. Al doilea avantaj este ca statul federal devine o
unitate mai puternica in fata amenintarilor externe. Carl Friedrich argumenteaza ca

federalismul ar trebui perceput mai degraba ca un proces, ca un model evolutiv al schimbarii
relatiilor decat ca un model static reglementat de forma si reguli irevocabile. In ciuda
diverselor abordari, federalistii sunt uniti in ceea ce priveste primatul politicului in realizarea
federatiei. Problemele politice solicita solutii politice iar mijloacele de a obtine rezultatele
dorite sunt tot politice. Aceste supozitii subliniaza economia politica a integrarii unde fortele
si procesele economice sunt gandite sa genereze transformari politice si, in unele cazuri, unde
logica conducatoare a actiunii umane inceteaza sa fie politica si devine mai mult tehnocratica.
Spre deosebire de tranzactionalism, abordarea federalista nu ia in considerare
schimbarea sociologica ca o conditie suficienta pentru realizarea integrarii. Institutiile
conteaza fie ca un rezultat al creatiei umane in scopul inaugurarii ordinii legale federaliste
transnationale, fie ca avocati care modeleaza schimbarile ideatice ale populatiilor in favoarea
federatiei ca metoda favorita de guvernare. In cazul Uniunii Europene, solutia federala este
speranta ca tendintele conflictuale inerente in sistemul statelor europene pot fi depasite.
Rezultatul normal al constructiei federaliste este reproducerea unei entitati asemanatoare
statului, care foloseste forma statului - natiune, dar intr-un cadru supranational. Ideea de
creare a unei federatii care sa cuprinda statele Europei de Vest a aparut in Europa inca din
perioada imediat urmatoare celui de al Doilea Razboi Mondial. Aceasta perioada s-a
caracterizat prin aparitia miscarilor federaliste europene, cum ar fi Uniunea Europeana a
Federalistilor, fondata in Basle in 1946, si prin elaborarea de numeroase documente privind
viitorul integrarii europene, cum ar fi Ventotene Manifesto din 1941, elaborat de Altiero
Spinelli si Ernesto Rosii. Unul dintre primii sustinatori ai federalismului european a fost
Altiero Spinelli. El a sustinut ideea crearii unei Comunitati Politice Europene care urma sa
aiba un Parlament ales in mod direct si o structura decizionala comuna. Strategia federala a lui
Spinelli s-a numit radicalism democratic si se baza pe rolul major al parlamentului in
elaborarea unui nou tratat pentru Europa.
Esecul Comunitatii Europene de Aparare la inceputul anilor 1950 a condus implicit la
nerealizarea Comunitatii Politice Europene. In memoriile sale, Jean Monnet vorbeste in 1950
despre organizarea Europei pe baze federale. Insarcinat cu elaborarea unui plan care sa
rezolve situatia politica din Europa anilor 1950, Jean Monnet elaboreaza planul cunoscut
ulterior sub numele de Declaratia Schuman, prin care urmarea punerea bazelor concrete a unei
Federatii a Europei. Proiectul urmarea construirea unei Comunitati Europene supranationale a
Carbunelui si Otelului, ceea ce ar fi rezolvat problema zonei Ruhr-ului, si ar fi oferit o solutie
generala la problema germana. Planul a fost prezentat de catre Robert Schuman in data de 9
mai 1950. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului urma sa aiba un cadru institutional
format din Inalta Autoritate, cu atributii legislative si executive, un Consiliu de Ministrii si o
Adunare Parlamentara cu atributii consultative. Atat Inalta Autoritate cat si Adunarea
Parlamentara au fost gandite ca institutii supranationale avand drept obiectiv principal
integrarea europeana, dincolo de granitele nationale.
O noua incercare de adoptare a termenului federal a fost facuta o data cu negocierea
Tratatului de la Maastricht (1991), cand reprezentantii Marii Britanii au negociat inlocuirea
termenului de federal, cu termenul de o uniune cat mai stransa. In anii anteriori elaborarii
Tratatului Constitutional, liderii europeni au prezentat noi viziuni asupra viitorului Uniunii
Europene. In 2001, cancelarul Schroeder si ministrul sau de externe, Fischer si-au prezentat
viziunea federala asupra UE. Propunerea federala a Germaniei a fost sussinuta de statele
Benelux si de Grecia. Propunerea prevedea urmatoarele schimbari institutionale:
Comisia Europeana urma sa devina un puternic executiv european;
Parlamentul European sa fie compus din doua camere (sistem bicameral): o
camera urma sa fie in mod direct aleasa de catre cetatenii europeni iar cea de a doua urma sa
fie constituita din reprezentanti ai parlamentelor nationale.

Consiliul de Ministrii va evolua treptat catre o a doua camera legislativa,
denumita Camera a Natiunilor Europene, in care fiecare stat membru va fi in mod egal
reprezentat;
in scopul pastrarii diversitatii dintre statele membre, se propunea o definire
clara a competentelor Uniunii si a statelor membre;
posibilitatea formarii unui centru de gravitate care se va constitui intr-o avant-
garde, o fora care va conduce catre finalizarea integrarii politice. Pentru federalisti,
cooperarea crescuta ar conduce catre o Europa cu mai multe viteze si nu catre o Europa a la
carte. In ceea ce priveste viitorul procesului de federalizare a UE, in literatura de specialitate
se pot distinge trei directii federaliste in care Uniunea ar putea evolua:
transformarea statelor membre in unitati asemanatoare celor din SUA, Canada
sau Germania;
o Europa a regiunilor unde barierele nationale dispar iar nivelele de guvernare
devin regionale si europene;
limitare a puterilor institutiilor central-europene prin elaborarea unor principii
constitutionale solide care sa protejeze drepturile statelor membre. Cea mai buna imagine a
Uniunii Europene sub forma unei confederatii poate fi gasita in opera lui Murray Forsyth.
Ideea de baza din opera lui este aceea ca, Comunitatea a fost cel mai bine reprezentata sub
forma celei mai recente abordari in cadrul istoriei europene: o asociatie voluntara de state cu
interese comune in crearea unei piete mari. Aceasta este prima optiune din cele trei strategii
utilizate de state in urmarirea intereselor lor economice. Celelalte doua, exercitarea
hegemoniei si manipularea echilibrului de putere nu au fost disponibile pentru nici unul dintre
statele membre UE. Asadar, integrarea europeana a aparut datorita intereselor comune ale
unui grup mic de state care urmarea securizarea intereselor lor in cadrul sistemului
international. Institutionalizarea este necesara pentru a conferi stabilitate si longevitate
sistemului. Alex Warleigh ia in discutie cateva dintre implicatiile argumentului lui Forsyth. El
argumenteaza ca daca ne gndim la UE sub forma unui exemplu de unificare, atunci nu mai
este nevoie de o teorie separata a integrarii. In al doilea rand, dominatia institutiilor
interguvernamentale poate fi reinterpretata ca facand parte din imperativele unui aranjament
confederal international. Dar trebuie precizat ca desi UE nu poate fi gandita in termenii unei
federatii sau al unui regim interguvernamental, acest lucru nu implica automat ca este o
confederatie. Ideea de confederatie are la baza teoria interguvernamental si in special
abordarea centrata pe stat. Uniunea Europeana poseda caracteristicile unui astfel de sistem din
mai multe puncte de vedere:
UE se bazeaza in principal pe vointa statelor membre de a coopera in dorinta
realizarii unui obiectiv comun si din dorinta solutionarii impreuna a unor probleme care
depasesc granitele nationale;
institutiile supranationale, Comisia Europeana si Curtea Europeana de Justitie,
nu detin puteri independente semnificative, principala lor functie fiind aceea de facilitatori si
mediatori intre celelalte institutii;
principalele canale de comunicare intre statele membre raman guvernele
nationale reprezentate in Consiliul de Ministrii;
prin intermediul Consiliului European, guvernele nationale raman cele care
confera directia de dezvoltare a UE.
in cadrul celui de-al doilea si celui de-al treilea pilon al arhitecturii integrative
moderne, statele membre pot opta sa nu aplice deciziile luate in domeniul securitatii si
apararii si al justitiei si afacerilor interne, fara insa a bloca procesul decizional sau
implementarea deciziilor luate de catre celelalte state participante.
O constructie de tip confederal in locul celei de tip federal a fost privita cu mai multa
deschidere de catre statele membre ale UE. Ideea crearii unui Concert al Statelor Europene

exista inca din timpul lui Charles de Gaulle. El a crezut in ideea de unitate intre statele
Europei, insa nu avand la baza o viziune supranationala, pe care de altfel a considerat-o
nerealista si nedorita. Constructia ideala in opinia sa, era un concert al statelor europene in
care tarile membre isi coodoneaza politicile nationale dar nu cedeaza suveranitatea nationala
unui superstat european. In anul 2001, fostul prim ministru al Frantei, Jospin, a adoptat
conceptul de federatie a statelor-natiune, concept propus anterior de catre Jacques Delors,
pentru a descrie viziunea proprie a viitorului Europei. S-au alaturat acestei idei Finlanda,
Portugalia si Spania. Federatia statelor europene urmarea:
intarirea pozitiei Consiliului European;
intarirea rolului Comisiei Europene;
intarirea rolului Inaltului Reprezentant;
crearea unui Consiliu de Ministrii permanent;
alegerea unui presedinte al Consiliului European cu rol de a reprezenta
Uniunea pe plan international si de a asigura functionarea interna eficienta a Uniunii;
intarirea rolului Parlamentului European, in scopul asigurarii transparentei
procesului decizional. De asemenea, se viza intarirea legaturilor dintre parlamentele nationale
si Parlamentul European. Sistemul de piloni al Uniunii Europene stabilit prin Tratatul de la
Maastricht, subliniaza caracterul federal si confederal al Uniunii.
Daca in primul pilon se poate vorbi despre o tendinta de federalizare data de
caracteristicile pocesului decizional si desatributiile institutiilor, cel de-al doilea si cel de-al
treilea pilon contureaz caracterul confederal al Uniunii prin utilizarea unanimitatii drept
procedura decizionala si prin implicarea limitata a Comisiei si a Parlamentului. Tratatul
instituind o Constitutie pentru Europa reprezinta unul dintre cele mai importante etape catre
crearea uniunii politice. Stanley Hoffmann preciza ca federalismul ofera o posibilitate de a
depasi granitele statului-natiune, dar in acelasi timp presupune construirea unui nou stat-
natiune mai larg. In unele dintre statele care vor supune aceasta decizie referendumului, cum
ar fi Franta, Marea Britanie, Danemarca, Olanda si chiar Polonia, sprijinul opiniei publice
pentru viitoarea Constitutie a UE este relativ scazut. Din aceasta cauza, este posibil ca in
oricare dintre aceste tari, ratificarea prin referendum sa nu aiba un rezultat pozitiv. Pentru a
putea intra in vigoare, noul Tratat trebuie sa fie ratificat in toate statele membre ale UE. In
conditiile in care unul dintre statele membre nu ratifica Tratatul, acesta nu va putea inlocui
Tratatul de la Nisa si deci Uniunea Europeana nu va putea trece intr-o etapa superioara a
procesului de integrare.
In concluzie, teoriile integrarii europene incearca sa explice fie procesul de integrare
europeana ca atare (marile teorii), fie natura Uniunii Europene, in calitatea sa de sistem politic
cu o structura instituionala si functionala unica in lume (teoriile de mijloc).
Neofunctionalismul descrie cel mai bine perioada de inceput a integrarii europene,
cand integrarea industriilor otelului si carbunelui a constituit singura solutie politica la situatia
dificila in care statele Europei se gaseau dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Insa
cooperarea din cele doua domenii s-a extins cu rapiditate si a cuprins tot mai multe sectoare
economice. Astfel, efectele de antrenare au determinat treptat actorii politici sa se gandeasca
la trecerea catre o noua etapa in procesul de integrare. Perioada cuprinsa intre anii 1965-1966
este relevanta pentru abordarea interguvernamentalista. Criza scaunului gol si compromisul
de la Luxemburg au demonstrat capacitatea statelor membre de a influenta procesul de
integrare in functie de propriile interese nationale. In aceasta perioada, integrarea europeana
va avansa doar daca acest lucru aduce beneficii politice ai economice statelor participante. In
ceea ce priveste institutiile, Consiliul de Ministrii devine principalul motor al integrarii in
timp ce institutiile supranationale isi pierd din capacitatea de a influenta procesul politic si
concomitent procesul de integrare europeana.

Semnarea Actului Unic European in 1985 a implicat revirimentul procesului
integrativ. Incepand cu acest moment, actorii principali in acest proces nu mai sunt doar
statele natiuni ci si un numar crescut de actori transnasionali si internasionali. Interesele
nationale au ca baza de acum inainte aspecte economice. Statele coopereaza pentru a obtine
avantaje economice si pentru a gasi solutii comune la probleme comune. O data cu
revigorarea si adancirea ulterioara a procesului integrativ, teoreticienii au incercat sa explice
interactiunea dintre diversele grupuri de actori care actioneaza in cadrul UE. Guvernarea pe
mai multe nivele descrie modulul in care statele sunt atrase intr-un sistem pe mai multe nivele
de catre liderii lor si de catre numeroasele grupuri de actori nationali, subnationali si
supranationali.
In prezent, in Uniunea Europeana toate teoriile prezentate mai sus se pot regasi.
Trecerea de la stadiul de piata unica la uniunea economica si monetara si in curand probabil la
o uniune politica, demonstreaza faptul ca neofunctionalismul nu si-a pierdut din valabilitate.
In acelasi timp, statele membre raman principalii decidenti iar interesele individuale sunt
primordiale daca luam cazul celui de-al doilea pilon al UE si anume Politica Externa si de
Securitate. Astfel, valul de extindere din 2004 este explicat prin intermediul
constructivismului social. Motivele pentru care statele din Centrul si Estul Europei au aderat
la Uniunea Europeana nu sunt pur economice. Statele membre UE au recunoscut prin aceasta
extindere apartenenta acestor state la marea familie de state europene si au onorat in acelasi
timp eforturile facute de aceste state in transformarea propriilor societati in vederea adoptarii
normelor si valorilor liberale.































CAPITOLUL II MODELUL EUROPEAN DE INTEGRARE


2.1 Etapele integrarii
Integrarea, asa cum este definita, mai ales pentru Europa, nu poate fi decat un proces
progresiv, o actiune in etape, prin trecerea de la o treapta inferioara la una superioara,
principala problema de fond in privinta Europei fiind, daca ea reprezinta in etapa actuala un
proces intens integrativ sau slab integrativ. In momentul de fata, o organizatie interstatala asa
cum este Uniunea Europeana, nu poate fi decat puternic integrativa.
Caracterul progresiv al procesului Europei de integrare e definitoriu pentru aceasta
zona, progresivitatea realizandu-se indirect, obiectivul final, si anume, cel de integrarea
politica, fiind realizat prin obiective intermediare de alta natura decat cel final (integrarea
politica se realizeaz indirect prin fapte).

2.1.1 Zona de liber schimb
Zona de liber schimb, cunoscuta si sub denumirea de zona de comert liber, reprezinta
o forma mai evoluata de integrare in care tarile membre elimina toate obstacolele comerciale
dintre ele (barierele tarifare si taxele vamale import), realizand o circulatie libera a produselor.
Aceasta s-a instituit in urma Tratatului de la Paris, la data de 18 aprilie 1951 (infiintarea
CECO), care a fost un hibrid intre o zona de liber schimb si un regim comun pentru
concurenta, investitii si cercetare in domeniul carbunelui si otelului.
Ca si prima treapta de integrare, Zona de Liber Schimb prezinta si insuficiente, care se
transpun in deturnarea de comert, de trafic si de circulatie intre statele membre, deoarece
acestea, desi se liberalizeaza in interior, pastreaza tarifele nationale fata de terti. Astfel, fiecare
stat aderent la acordul de instituire a zonei de comert liber isi pastreaza independenta politicii
vamale fata de tarile terte. Pentru a se evita deformarea fluxurilor de import, bunurile care fac
obiectul comertului cu tertii, trebuie insotite de certificate de origine care sa ateste tara de
provenienta a produsului respectiv. Acestea permit lucratorilor vamali din tarile membre cu
diferite medii tarifare, sa stabileasca daca taxele vamale sau prelevarile trebuie ajustate sau
daca pot circula liber in interiorul gruparii.
In momentul de fata, Zona de Liber Schimb domina treapta primara de integrare,
scopul negocierilor multilaterale fiind acela de a instaura o Zona de Liber Schimb la nivel
global.

2.1.2 Uniunea vamala
Europenii ai-au propus formarea unei uniuni vamale intre tarile membre intr-o
perioada de tranzitie de 12 ani (chiar 15 ani daca se impunea), prin eliminarea taxelor vamale,
stabilirea unui tarif vamal comun si eliminarea restrictiilor cantitative. Momentul in care s-a
ajuns la uniunea vamala il constituie Tratatul de la Roma, in 1957, cand se constituie CEE si
EURATOM.
Primul proces, derulat in trei etape, a fost unificarea tarifara realizata prin dezarmarea
tarifara intra-comunitara liniar sau selectiv. O clauza de accelerare a permis adoptarea unui
ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare intr-un context economic favorabil. Astfel,
taxele vamale interne au fost desfiintate in totalitate si aliniate la tariful vamal comun la 1
iulie 1968, cu doi ani mai devreme decat termenul initial prevazut.
Functionarea eficienta a Uniunii Vamale a impus pe langa eliminarea taxelor vamale si
tariful vamal comun, desfiintarea celorlalte restrictii comerciale si armonizarea
reglementarilor nationale. Tarile membre si-au pastrat insa numeroase masuri de politica
comerciala netarifara, in principal de natura fiscala, care s-au constituit la randul lor in
importante obstacole in calea schimburilor reciproce.

Dupa primii ani de succes insa, integrarea europeana a parcurs o perioada de criza,
fiind relansata la mijlocul anilor 80 printr-un program care a avut drept scop desavarsirea
pietei comune pana in 1992. Exemple de Uniuni Vamale:
Uniunea Europeana (care este practic, mai mult decat atat);
Piata Comuna din America Centrala;
Comunitatea si Piata comuna din Caraibe;
Zollverein-ul german, care a fost prima mare uniune vamala recunoscuta de
istorie, constituind un pas important in realizarea ulterioara a integrarii economice a statelor
germane si a integrarii politice a acestora.

2.1.3. Piata comuna
Piata Comuna reprezinta o formula de integrare superioara Uniunii Vamale, careia i se
adauga libera circulatie a factorilor de productie peste frontierele nationale ale statelor
membre (a capitalurilor si a fortei de munca). Tratatul de la Roma (1957) si Actul Unic
European, semnat la Luxemburg si la Haga la 17, respectiv 28 februarie 1986 si intrat n
vigoare la 1 iulie 1987, prevedeau realizarea pietei unice. In acest stadiu se manifesta toate
cele patru libertati fundamentale: libera circulatie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor si
capitalurilor.
Libera circulatie a marfurilor reprezinta fundamentul integrarii economice. Conditiile
specifice au determinat inregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate pana
la 1 iulie 1968, fata de 1 ianuarie 1970, cat prevedea tratatul. Anii care au urmat insa, au fost
caracterizati de o relansare a practicilor protectioniste, acceptate prin unele dispozitii ale
tratatului. Acestea au fost generate de dificultati structurale, inregistrate in special in
industriile traditionale ale tarilor membre, incetinirea cresterii economice, intensificarea
concurentei internationale.
Recurgerea la masuri protectioniste, prezinta pentru un grup de tari care se integreaza,
cel putin trei inconveniente, si anume:
mentinerea unor preturi mai ridicate pe piata interna antreneaza un transfer de
venit de la consumator la producator si este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea
unor productii mai putin eficiente decat in conditii de liber schimb;
protectia limiteaza schimburile internationale, posibilitatile specializarii si
totodata, ale unei mai bune exploatari a economiilor de dimensiune;
se produce fragmentarea pieei.
Actul Unic, distingea in 1985, pentru tarile europene, patru tipuri principale de
obstacole in realizarea pietei unificate: preferintele nationale in cadrul pietelor publice,
frontierele fizice, frontierele tehnice si frontierele fiscale. In acelasi timp, s-a avut in vedere si
libertatea de miscare a persoanelor. Aceasta se detaseaza ca importanta, datorita implicatiilor
asupra ocuparii fortei de munca, conditiilor de munca si drepurilor cuvenite. Tratatul de la
Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulatii a muncitorilor, sub rezerva
limitarilor justificate de ratiuni de ordin public, securitate si sanatate publica si neaplicabil
ocupatiilor din administratia publica. Actul Unic, Acordul Schengen si Tratatul de la
Maastricht marcheaza momente decisive in realizarea a ceea ce vest-europenii numesc, o
Europa a cetatenilor. Dar, ca urmare a disparitatilor nationale inca existente, se impune
continuarea eforturilor de apropiere a legislatiilor si intarirea competentelor comunitare in
scopul construirii unui veritabil spatiu intern fara frontiere.
Libera circulatie a serviciilor are doua componente: libertatea de stabilire si libertatea
de prestare. Realizarea ei presupune folosirea intr-o masura importanta a principiului
recunoasterii mutuale si cel al armonizarii minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul
unei intreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filiala sau orice alt tip de unitate in
orice tara partenera, orice discriminare pe criteriu de nationalitate fiind astfel interzisa.

Libertatea de prestare reprezinta dreptul de a presta servicii, oriunde in comunitate si
indiferent de nationalitate.
Libera miscare a capitalurilor presupune libertatea de prestatie a serviciilor in
domeniul financiar si libera circulatie a capitalurilor. Ea este consecinta fireasca a miscarii
libere a marfurilor, serviciilor si persoanelor, completeaza si sprijina integrarea comerciala.
Avantajele asteptate in urma acestui proces sunt: scaderea costurilor intermediare,
diversificarea ofertei, o mai buna organizare si implicit posibilitati ridicate de a face fata
concurentei pe piata financiara internationala, alaturi de cresterea posibilitatilor de finantare
datorita unei mai bune mobilizari a economiilor europene.
Piata interna unica a avut o evolutie lenta. Sub impulsul dat de Actul Unic (numit si
Cartea Alba), adoptat in 1987 in scopul de a pregati terenul pentru unificarea europeana, piata
comuna a putut deveni efectiva doar la 1 ianuarie 1993. Complexitatea mutatiilor antrenate
implica dezvoltari institutionale, corelate cu transferul unor decizii de la nivel national la
nivelul institutiilor comune (supranationale) nou-create. In acelasi context se poate ajunge si
la promovarea unor politici nationale de interes comun pentru statele participante, in raport cu
tertii.
Un exemplu cunoscut de piata comuna este MERCOSUR, (Piata Comuna a Sudului)
creata in anul 1991 prin Tratatul de la Asuncion, de catre Argentina, Brazilia, Paraguay i
Uruguay. Venezuela a semnat aderarea la 17 iunie 2006, iar Bolivia, Chile, Columbia,
Ecuador si Peru au statutul de membri asociati.

2.1.4 Piata unica
Reprezinta etapa imediat urmatoare, punand in evidenta introducerea celor patru libertati:
libertatea de miscare a bunurilor;
libertatea de miscare a capitalurilor;
libertatea de miscare a serviciilor;
libertatea de micare a persoanelor.
Prin realizarea acestor patru libertati s-a constituit Piata Unica Europeana, care a inceput sa
functioneze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapa a Uniunii Economice a permis accederea spre o mai mare convergenta a
politicilor economice a statelor membre si o consolidare a coordonarii politicilor monetare
nationale. In cursul acesteia, s-a luat in vedere, ca programul pietei unice sa fie terminat iar
noul tratat al UEM sa fie subordonat ratificarii in toate statele membre, dupa procedurile
constitutionale nationale. Constituirea pietei unice a avut ca urmari:
desfiintarea controlului marfurilor la frontiere;
reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare in cursul anului
1993;
securitate comuna pentru toti cetatenii comunitatii;
eliminarea dublei taxe la achizitionarea de produse pentru uz personal din alte
tari membre;
stabilirea cetatenilor Comunitatii pentru o durata nedeterminata intr-un alt stat
membru decat propriul lor stat;
recunoasterea calificarilor profesionale pentru toate statele membre;
extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o
concurenta sporita;
obtinerea de noi posibilitati suplimentare pentru crearea de noi locuri de
munca.
Termenul de constituire a pietei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu inseamna ca
toate libertatile s-au realizat automat si in intregime la acea data. Este vorba de un proces, in

care unele masuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza in anii urmatori. De exemplu, noua
state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Conventia de la Schengen fixand data de 1
februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru zborurile
aeriene ale caror plecari si sosiri se situeaza in interiorul Comunitatii. Franta a fost singurul
stat care a mai amanat punerea in aplicare a Conventiei, celelalte tari membre, Marea Britanie,
Danemarca si Irlanda continuand controalele respective pentru persoane la frontierele lor.
Formarea Uniunii Economice, a pietei unice europene, este un proces in care
drepturile si libertatile economice sunt legate de drepturile sociale. In decembrie 1989, tarile
membre au adoptat o carta sociala europeana, care include 12 drepturi fundamentale sociale:
dreptul de a exercita orice profesie intr-una din tarile Comunitatii, la alegerea
sa;
dreptul de remunerare echitabila;
dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca;
dreptul la protectie sociala asigurata prin sistemul in vigoare in tara primitoare;
dreptul la libertatea de asociere si la negociere colectiva;
dreptul la formarea profesionala;
dreptul la egalitate de tratament intre barbati si femei;
dreptul la informatie, la consultare si participare a salariatilor;
dreptul la protectia sanatatii si securitatea locului de munca;
dreptul la protectia copiilor si adolescentilor;
garantarea unui venit minim pentru persoanele in varsta;
dreptul la integrare profesionala si sociala pentru persoanele cu handicap.
Piata unica europeana s-a extins prin crearea spatiului economic european (SEE) in
urma unui acord semnat in mai 1992 intre CEE si Asociatia Europeana a Liberului Schimb
(AELS), care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie sa evite deficitele
excesive ale finantelor publice, iar finantarea monetara a acestora este interzisa. Cand apare
situatia de a cuprinde deficitele si datoria finantelor publice in interiorul anumitor ratii, acest
lucru se poate realiza: prin finante publice (finantele guvernului general), prin deficit (suma
totala neta a imprumuturilor), prin datorie (totalul datoriilor brute la valoarea lor nominala in
curs la sfarsitul exercitiului, in interiorul sectoarelor de guvernamant general).
In ceea ce priveste deficitele publice si in particular cheltuielile publice
corespunzatoare deficitului, putem spune ca un deficit corespunzator cu investitiile, purtatoare
de bogatie pentru viitor, poate fi considerat un bun deficit. Modul de finantare al deficitelor se
poate face prin ceea ce se numeste, finantare monetara, prin recurgerea la un imprumut, cu
conditia ca statul sa nu beneficieze de acces privilegiat la piata capitalurilor; prin recurgerea la
un imprumut pe piata capitalurilor, dar care poate sa puna problema contractarii de datorii
externe a unei tari, respectiv, statul poate sa finanteze un deficit bugetar, crescand impozitele.
Comisia este insarcinata sa supravegheze evolutia situatiei bugetare si starea datoriei
publice a Statelor Membre in vederea descoperirii erorilor facute si elaboreaza un raport care
examineaza in special daca deficitul public depaseste cheltuielile publice de investitii tinand
cont de toti ceilalti factori.

2.1.5 Uniunea economica si monetara
Uniunea economica si monetara reprezinta cea mai evoluata forma de integrare
economica pusa in practica pana in prezent. Ea presupune, pe langa piata comuna atinsa in
stadiul anterior de integrare, o armonizare si o coordonare a politicilor economice nationale,
eliminarea acelor discriminari anterior determinate de disparitatile politicilor naionale.
Momentul in care s-a ajuns la Uniunea Economica si Monetara il reprezinta Tratatul
de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam, (1997), in urma carora s-a consolidat

Uniunea Economica si Monetara, si Tratatul de la Nisa (2001), care a pregatit institutiile UE
pentru extindere.
Conditiile considerate minime pentru reusita unei uniuni economice sunt:
existenta pietei unice, cu cele patru libertati si armonizarea fiscalitatilor
indirecte (accize);
O politica a concurentei care sa asigure buna functionare a mecanismelor
pietei;
Politici comune in scopul realizarii coeziunii economice si sociale a uniunii;
Coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al
interdependentei, cand o masura de politica economica a unui stat depaseste sfera actiunii
sale, si anume, spatiul national;
Armonizarea politicilor si recunoasterea mutuala.
Dincolo de aspectul general economic, presupus de uniunea economica, unitatea
monetara presupune o moneda comuna, daca nu unica, si un curs valutar relativ stabil. Studiul
literaturii privind integrarea monetara releva doua categorii de probleme: oportunitatea unei
monede unice, in functie de avantajele si dezavantajele instituirii acesteia si modul concret de
realizare a Uniunii Monetare.

2.1.6 Uniunea economica totala
Uniunea economica totala (completa) odata atinsa, situatia economica si
comportamentul participantilor sunt similare celor existente in cadrul unei economii nationale.
Este ultimul stadiu al integrarii, intalnindu-se obligatoriu institutii supranationale comune,
abilitate sa ia decizii obligatorii pentru statele membre. Acestea sunt sprijinite de o legislatie
comuna si de un buget comun, de omogenitatea pietei financiar-bancare, de moneda unica,
alaturi de piata comuna si de politicile macroeconomice (monetare, fiscale) comune.
Adancirea integrarii presupune eforturi deosebite, angajarea pe acest drum impunand
obligatoriu o coordonare a politicilor nationale, dar si o apropiere, daca nu un inceput de
integrare, in plan politic.
Tranzitia de la o forma de integrare la alta si de la un stadiu la altul este extrem de
flexibila si nu poate fi, de obicei, bine definita. Primele stadii integrationiste, zona de liber
schimb si uniunea vamala par a se referi doar la integrarea pietelor conform clasicei teorii
laissez-faire, in timp ce stadiile mai evoluate, Uniunea Economica si Monetara si uniunea
economica totala necesita un grad mai mare de coordonare macroeconomica.
In practica, ultimele stadii integrationiste nu par a dobandi soliditate si perspective fara
anumite forme de integrare politica. Astfel, in stadiile ce apar intre uniunea economica si
integrarea completa, este probabil sa apara o serie de probleme referitoare la solutiile practice
ce se impun a fi adoptate. Se pot identifica trasaturi comune pentru diferitele stadii de
integrare abordate, i anume:
desi pe plan intern, intre tarile membre se elimina discriminarea dintre agentii
economici, pe plan extern, in raporturile cu agentii economici din afara spatiului comun,
discriminarile se mentin sau se introduc;
integrarea presupune colaborarea intre tarile participante, iar necesitatile de
armonizare devin imperioase si aprofundarea colaborarii inevitabila pe masura atingerii unor
stadii mai inalte de integrare, aparand astfel institutii comune supranationale, cu drept de
decizie in problemele de interes comun;
marja de actiune in materie de politica naionala se reduce, proporional cu
cresterea gradului de integrare, competenta nationala de decizie fiind transferata la nivel
supranational, al organizatiei.
Pe masura integrarii, in ceea ce priveste conlucrarea intre tari, se parcurg mai multi
pasi cum ar fi:

informarea reciproca, partenerii convin sa se informeze reciproc cu privire la
instrumentele si mecanismele de politica economica pe care intentioneaza sa le puna in
aplicare. Aceste informatii pot servi la o schimbare profitabila a propriilor strategii
macroeconomice pentru a le face mai coerente cu ale celorlalti. Totusi, partenerii isi rezerva
deplina libertate de actiune pe care o considera dezirabila, competentele nationale fiind practic
neatinse;
consultarea, partenerii declarandu-si acordul de a se considera obligati nu
numai sa se informeze reciproc, ci si sa ceara opinia si sprijinul celorlalti cu privire la
pachetele decizionale pe care le intenioneaza. Prin analiza comuna si tratativele purtate se
promoveaza activ politici macroeconomice coerente. Si in acest caz, in mod formal
suveranitatea autoritatilor nationale ramane nealterata, cu toate ca, in practica, unele interese
sunt afectate;
coordonarea reprezinta un pas in fata, intrucat obliga partenerii sa-si declare
acordul cu privire la pachetul de actiuni cerute de elaborarea si aplicarea unor politici comune
coerente. Daca se stabilesc si anumite obiective comune, unii autori numesc procesul
cooperare. Deseori, coordonarea inseamna adoptarea unor reguli care sa sporeasca
componenta internationala a conlucrarii (de exemplu, drepturile de securitate sociala a
emigrantilor).
unificarea, instrumentele nationale de actiune fiind inlocuite sau completate cu
altele noi, restrangandu-se in mod corespunzator competenta nationala in alegerea
instrumentelor adecvate. Experienta occidentala ne arata ca numarul de ani necesari
parcurgerii unor etape de integrare economica este variabil, iar fenomenul numit catching-
up, de ajungere din urma, are un fundament, existand tari care au parcurs etapele integrarii
europene mai rapid, iar de aici putem trage concluzia ca formele de integrare economica nu au
in primul rand caracter succesiv, nu se conditioneaza una pe cealalta.

2.1.7 Uniunea politica
Uniunea politic reprezinta ultima treapta a integrarii, si implica un transfer aproape
total de competente la nivel supranational. Chiar in interiorul acestei categorii exista mai
multe grade ale integrarii. De exemplu, in SUA, statele constituente ale federatiei au puteri
substantiale privind impozitele, in timp ce guvernarile locale din Marea Britanie au putine
puteri in acest sens. Uniunea Politica este forma a integrarii politice. Daca etapele precedente
au fost centrate pe integrare economica, ulterior s-a dovedit ca ele vizau in final, integrarea
politica.
Integrarea politica, poate lua forma, fie a unei federatii cu guvern federal, camera a
statului, camera a poporului, curte suprema (cazul Germaniei), fie a unei confederatii care are
ca baza cooperarea interguvernamentala.
In prezent, Uniunea Politica reprezinta o etapa a integrarii pe care Uniunea Europeana
inca nu a cunoscut-o, si se refera la introducerea unei cetatenii unice pentru toti cetatenii ei si
adoptarea unei Constitutii comune.

2.1.8 Globalizarea
Acest proces constituie o forma care ilustreaza tendintele de integrare a pietei
mondiale. Ea se gaseste ca si formare in cadrul organsimelor economice de tip international
cum este Organizatia mondiala a comertului, care reglementeaza raporturile de schimb pe
plan international. Globalizarea pune in evidenta asocierea statelor datorita interdepentelor si
actiunilor care privesc rezolvarea unor probleme de interes global cum ar fi: poluarea, fluxul
migrator, terorismul international etc. Cu toate acestea nu s-a dezvoltat o cooperare
sistematica intre state, spre a rezolva problemele de interes global mai sus mentionate. In
urma dezvoltarii tehnologiei din domeniile informatiei si comunicarii, care sunt considerate a

reprezenta a treia revolutie industriala, se admite faptul ca cea mai democratica sursa de
putere o reprezinta informatia, care este accesibila si celor saraci si slabi.
Desi se precizeaza ca, informatia este accesibila celor saraci si simpli, principalul
avantaj il au cei bogati si puternici, ei beneficiind primii de aceasta, permind astfel
valorificarea capitalului superior din tarile moderne cu o economie puternica. In conditiile
acestea informatia devine cea mai rafinata si rapida forma de dominatie, si anume, supunerea
prin cunoastere. Din aceasta afirmatie rezulta faptul ca informatia reprezinta cea mai eficienta
arma de impartire globala. Concomitent cu accentuarea interdependetelor economice, cu
accentuarea schimburilor si a fluxurilor dintre economiile nationale, are loc trecerea la o noua
etapa a restructurarii economice mondiale prin intensificare a procesului de globalizare.
Principalii factori fundamentali ai globalizarii sunt:
economiile naionale, care actioneaza ca entitati autonome dar sunt
interconectate, unele functionand in cadrul unor uniuni si aliante economice regionale;
corporatiile transnationale ( CTN), alcatuite din unitati economice care sunt
axate pe productie, comecializare si dezvoltare.

2.2 Dinamica si viitorul integrarii europene
In prezent, Uniunea Europeana nu este o federatie deoarece Comisia Europeana nu e
un guvern federal, Consiliul de Ministri nu reprezinta o camera a statului, Parlamentul nu are
o putere a camerei popoarelor iar Curtea de Justitie de la Luxemburg nu este o Curte Suprema
de Justitie. Tratatele comunitare nu sunt o constitutie a Europei celor 25. Datorita acestui fapt,
in timp ce statele sunt constituite pe baza dreptului constitutional, Uniunea Europeana este
fundamentata pe drept internaional. De altfel, la Bruxelles exista pareri ce sustin ca sistemul
tratatelor fondatoare ale Uniunii reprezinta un sistem constitutional comunitar doar ca
Uniunea Europeana nu trebuie sa respecte regulile unui stat de drept.
Prin dezvoltarea tratatelor (Roma, Maastricht, Amsterdam, Actul Unic European) se
evidentiaza faptul, ca un proces de constitutionalizare a Uniunii Europene determina aplicarea
tratatelor si reprezinta procesul de federalizare. Astfel, a aparut ideea ca, Uniunea Europeana
ar fi in prezent un stat constitutional nedesavarsit. Istoria formarii statului a mers pe linia
formarii statelor nationale unitare, federale ai confederale.
In confederatie, statele cedeaza anumite parti din suveranitate, functionand dupa
principiul unei diete, normele constitutionale fiind adoptate prin negocieri complexe. Cu toate
acestea, Europa nu este o confederatie datorita faptului ca nu functioneaza dupa principiul
unei diete, formula confederala fiind de domeniul trecutului. Teoreticienii integrarii europene
sustin ca masurarea procesului integrarii nu se poate face in functie de gradul de apropiere a
structurilor institutionale, raportand aceasta structura la termenii de, stat natiune, stat federal
sau stat confederal.
Deoarece toate formulele federale si confederale au fost realizate pe conceptul de stat
natiune, si Europa la randul sau, fie ca devine federala sau confederala ar trebui sa dezvolte
conceptul de stat. In prezent nu exista state natiune fara sentimentul de a apartine unui popor,
Europa actuala fiind formata din diverse popoare cu istorie, cultura sau limba diferita. Astfel,
reproducerea formulelor de stat existente nu pare posibila pentru integrarea Europei actuale
sau chiar pentru viitorul acestui proces, reprezentand in momentul de fata, un drum fara iesire.








CAPITOLUL III EFECTELE INTEGRARII ECONOMICE ASUPRA
STATELOR MEMBRE


3.1 Acordurile comerciale ale UE
Fondand Piata Comuna, statele membre au renuntat la conducerea unei politici
comerciale nationale in favoarea unei politici comunitare. Un stat care ar liberaliza mai mult
propriilor schimburi decat altii, ar permite de fapt exportatorilor exteriori Comunitatii sa
penetreze pe piata interna europeana si sa profite de libera circulatie a bunurilor.
In contra partida cu suprimarea obstacolelor din cadrul schimburilor intercomunitare,
statele membre au substituit un tarif exterior comun propriilor tarife nationale. Competenta
exclusiva a Comunitatii este recunoscuta de catre CJCE din momentul in care Uniunea
Vamala a intrat in vigoare, in 1969 Comisia concepe, propune, negociaza si executa, dar
Consiliul de Ministri ai Afacerilor Externe ia deciziile si aproba negocierile cu majoritatea
calificata.
Uniunea se exprima, in general in numele propriu in cadrul BATT, dar statele sunt ele
insusi reprezentate si se intampla uneori ca ele sa anunte pozitii diferite de cele ale Uniunii.
Statele si Comisia pot, de asemenea, sa aiba o conceptie diferita in definirea campului de
competente comunitare, si anume statele exterioare Uniunii exploateaza aceste diferente in
negocierea de acorduri bilaterale mai mult decat cu Uniunea. Una din sperantele majore ale
politicii comunitare este in esenta sa se ajunga la exprimare intr-un singur glas.
Ca uniune vamala, Uniunea si-a acordat o preferinta comunitara, ce constituie o
exceptie de la clauza natiunii celei mai favorizate. Acest prim principiu al BATT doreste ca
toate concesiile comerciale acordate de catre o tara unui partener sa fie aplicabile la toti
ceilalti parteneri ai sai. GATT recunoaste si incurajeaza, unirile vamale derogatorii de la
aceasta clauza, deoarece ele sunt un mijloc de apropiere de liberul schimb.
Cu tarile in curs de dezvoltare, Uniunea a realizat de la acorduri preferentiale
derogatorii, pana la clauza natiunii celei mai favorizate. Ele sunt recunoscute de catre GATT
in numele dezvoltarii economice. Acordul cu un grup de tari Africo-Caraibe-Pacifice (ACP),
permite intrarea in uniunea produselor industriale fara restrictii si fara drepturi vamale. Un
sistem de preferinte generalizate este acordat fara negociere tarilor din Asia si America
Latina.
Intre tarile europene nemembre ale Uniunii, au fost incheiate mai multe tipuri de
acorduri. In afara Spatiului Economic European au fost incheiate acorduri de asociere cu
Tarile Europei Centrale (cu Polonia si Ungaria in 1992, cu celelalte tari din Europa Centrala
in 1993, iar cu Ucraina si Rusia in 1994). Ele trebuie sa conduca pe termen lung la o zona de
liber schimb. In sfarsit o uniune vamala este formata intre Turcia, Malta si Cipru.
Testele reglementare in conformitate cu cele ale GATT, permit folosirea de masuri
variate pentru confectionarea practicilor comerciale considerate neloiale. Masurile
antidumping sunt cele mai frecvent utilizate. Ele presupun depunerea unei plangeri, o ancheta
si se pot incheia cu impunerea de drepturi compensatorii. Celelalte instrumente sunt utilizate
mai rar. Acestea sunt clauzele de supraveghere angajate cand importurile dintr-un bun dat
cauzeza un prejudiciu particular grav producatorilor nationali, pentru care este necesara
remedierea de urgenta a situatiei. Ele sunt considerate insa putin selective, iar ca urmare,
masurile antidumping sau acordurile de autoeliminare a raporturilor lor sunt adesea preferate.
Scaderea tarifelor vamale a redus avantajul comparativ al apartenentei la Piata
Comuna pentru exportatorii europeni. Exportatorii americani sunt aproximativ la fel de bine
tratati astazi, ca si omologii lor europeni pe piata interioara a Uniunii. Daca Japonia practica o
protectie superioara economiei europene, nu acelasi este si cazul economiei americane (chiar
daca diferentele sectoriale sau doar timpul de protectie pot in ambele cazuri sa persiste).

Anumite intreprinderi din tari terte nu fac pe piata europeana decat asamblarea finala a
componentelor importante fapt ce permite aici comercializarea produselor finite. In sfarsit,
trecerea la piaaa unica si la reforma PAC au accentuat pierderea de specificitate a Uniunii si
dilutia sa intr-o zona de liber schimb mai vasta. Per total, cu o rata de deschidere de 11%.
Uniunea este mai deschisa decat Japonia si chiar decat SUA, dar nu este fortareata pe care
contestatorii sai doreau sa o vada la sfarsitul anilor 1980.
In fata agresivitatii comerciale a noilor tari industrializate si a anumitor importuri
japoneze nu au putut fi abandonate totusi toate discriminarile comerciale.Masurile
antidumping si acordurile de autolimitare au cunoscut un proces important de pe la sfarsitul
anilor 1980 (mai ales in electronica, otelarie si textile). Datorita faptului ca tarifele vamale nu
au incetat sa scada, restrictiile administrative s-au dezvoltat mult, iar Uniunea a avut o
contributie esentiala la acestea. Uniunea a ales, sub influenta grupurilor de presiune, sa
protejeze industriile in declin mai mult decat industriile tinere pe pietele in care se va exprima
concurenta cea mai determinata pentru slujbe si cresteri. Ea priveaza de avantajele unui
anume protecionism educator, spre deosebire de SUA si Japonia.
Recurgerea la extinderea preferintelor comunitare ar impune denuntarea
angajamentelor tarifare luate in cadrul GATT (si deci parasirea acestuia) si de gasire a unui
acord al Celor Cinsprezece asupra sectoarelor de protejat sau in lipsa, de restabilire a
barierelor nationale. GATT are ca obiectiv liberalizarea progresiva a schimburilor si nu
realizarea liberului schimb, dificil de definit si nici un stat nu este dispus sa-si asume
costurile. Majoritatea statelor membre (mai ales din nord), sunt de acord cu necesitatea
Uniunii de a liberaliza schimburile in cadrul GATT. Acesta permite, prin marimea sa, sa
negocieze impotriva concesiunii multilaterale a preferintelor sectoriale si regionale.
Incheierea Rundei Uruguay, in 1993, care pentru prima data includea serviciile, a permis
Uniunii (care este primul exportator mondial) sa obtina concesii importante pentru apararea
propriilor exporturi in domeniul proprietatii intelectuale si sub influenta Frantei, sa se
protejeze in fata importurilor americane in domeniul audiovizualului.
Pentru Statele Membre care au adoptat moneda euro, multe s-au schimbat. Decizia
initiala de a deplasa piata unica catre o moneda unica pare a fi fost una practica, dar in spatele
Uniunii Economice si Monetare se afla un proiect politic amplu. Odata ce un stat membru
intra in zona euro, el devine parte a inimii Europei, cu o integrare mai puternica si mult mai
profunda decat cea din UE-27.
Schimbarile sunt anuntate a avea loc odata cu aderarea primelor doua sau trei noi state
membre. In contradictoriu cu introducerea monedei euro, caz in care statele membre au
adoptat euro cu trei ani inainte ca bancnotele si monedele sa fie lansate pe piata, introducerea
monedei euro in noile state membre se pare ca va fi mai rapida. Majoritatea noilor state
membre planifica sa aiba un scenariu big bang, ceea ce inseamna schimbari in bani lichizi si
non-lichizi care vor avea loc in acelasi timp.
Slovenia, cel mai nou membru al zonei Euro, a fost mult timp vazut drept un stat
model intre noile state membre. A avut cea mai usoara si directa cale catre integrare,
Ljubljana luand decizia ca dupa doar 6 luni, preturile sa fie aratate numai in euro. Dupa
aderarea la ERM II in iunie 2004, si-a construit drumul prin reforme economice si financiare.
In 2005 inflatia a fost de 2,3%, si PIB-ul a atins nivelul de 83% din nivelul mediu in UE ,
avand o rata de crestere economica de 3,9%. Astfel, in mai 2005 Comisia Europeana a propus
Sloveniei sa devina membru al zonei Euro in mai putin de 2 ani. Sefii de stat ai UE si-au dat
acordul in iunie 2006, iar ministrii de finante ai statelor membre, care au ultimul cuvant in
privinta admiterii de noi membri, si-au pronuntat decizia o luna mai tarziu. Astfel, in toamna
anului 2006, un model de moneda slovena de 2 euro a fost publicat, avand ca imagine tiparita,
portretul poetului France Presseren, care a compus imnul national al Sloveniei si care e vazut

ca cel mai faimos poet sloven. O data cu adoptarea monedei unice in ianuarie 2007, tara a
intrat in zona Schengen, si pentru prima jumatate a anului 2008 a preluat presedintia UE.
Pentru celelalte state membre care au aderat la UE in 2004, adoptarea monedei euro a
devenit obligatorie in conformitate cu tratatele lor de aderare, in care fiecare dintre ele au
adoptat deja intregul corp de legislatie europeana. Nici unul dintre noile State Membre nu au
luat in considerare optiunea de neparticipare, asemanatoare Danemarcei si Marii Britanii in
1992, iar astfel, fiecare dintre ele este asteptat sa adopte moneda euro cand criteriile de
convergenta vor fi pe deplin realizate.
La inceputul anului 2007, alte 2 state, Cipru si Malta au aplicat pentru a adera la zona
Euro, Comisia urmand a analiza situatiile acestora si in concordanta cu criteriile de
convergenta, sa propuna ministrilor de finante sa accepte sau sa respinga aplicatiile acestora.
Se pare ca statele mai mici, reusesc sa adere la zona Euro mai repede decat statele mai mari.
Dovada acestui fapt sta in aderarea Estoniei, Lituaniei si Sloveniei, Cipru, si Malta, care au
aderat de asemenea intr-o perioada foarte scurta. Statele Baltice se pregatesc si ele sa adere la
zona Euro cat mai curand, conditiile economice fiind un factor determinant in acest sens.
Initial aceste tari planuiau sa fie gata pentru adoptarea euro in perioda 2007-2008, insa si ele
se lupta la randul lor sa indeplineasca criteriile de inflatie intr-un mod sustinut. Micro statele
non-EU, cum sunt Vatican, San Marino sau Monaco, au adoptat euro ca parte a uniunilor lor
de moneda cu statele membre actuale, iar Andorra, Muntenegr si Kosovo au adoptat euro in
mod unilateral, desi Andorra cauta sa-si oficializeze propriile aranjamente.
In unele state membre noi, opinia publica a UE e in schimbare, mai multi cetateni
simtind ca beneficiile statutului de membru s-au observat foarte putin. Acestia sunt in special
suspiciosi in ceea ce priveste gasirea unui mod de a se pozitiona in politica economica destul
de restrictionata pe care se pare ca o reprezinta EMU. Mai mult decat atat, acestia vad
majoritatea economiilor din zona Euro, luptandu-se pentru cresterea economica, in timp ce
propriile lor economii au crescut candva mult mai rapid. Mai rau, cetatenii din noile state
membre vad dovada clara ca vechile state membre nu sunt dornice de a le ajuta sa avanseze,
din cauza potentialei concurente generate fata de cele din urma, ba mai mult, unele state
membre ale UE au impresia ca criteriile economice necesare pentru noile state sunt aplicate
intr-un mod mult mai strict decat aplicarea pactului reformat pentru stabilitate si cretere
economica, care guverneaza tarile din zona euro.

3.2 Adoptarea monedei unice
Nasterea monedei europene este in mod cert evenimentul financiar mondial cel mai
important de la caderea sistemului Bretton Woods. Ea este o etapa importanta a constructiei
europene, care se inscrie intr-un proces inceput de peste 40 de ani, odata cu crearea
Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), in 1951 si semnarea Tratatului de la
Roma din 1957. Primele proiecte de unificare economica si monetara au vazut lumina zilei
acum aproape 30 de ani; prin urmare, ideea este departe de a fi nou. Euro-ul este o evolutie si
nu o revolutie. El incoroneaza o lunga pregatire a economiilor europene, care consta in
principal in:
crearea unei piete comune (in anii '60);
liberalizarea miscarii de capital (1990);
realizarea pietei unice n 1993;
convergenta economiilor inspre cele mai bune performante in materie de
inflatie, rata dobanzii si a deficitului, dupa semnarea Tratatului de la Maastricht.
Euro (EUR sau ) este moneda unic a Uniunii Europene (UE). Moneda a fost introdus pe 1
ianuarie 1999, la miezul nopii, succednd vechea unitate monetar european ECU
(European Currency Unit). Monedele naionale ale rilor participante au ncetat s existe
legal, devenind simple subdiviziuni ale monedei europene. Totui, bancnotele i monedele

naionale au continuat s fie folosite n rile respective, pn la introducerea noilor bancnote
i monede pe 1 ianuarie 2002. Vechile monede i-au mai pstrat valoarea legal pn la data
limit de 28 februarie 2002.
Un Euro este divizat n 100 ceni sau centime (nu conteaz ce declinare este folosit,
centimos spanioli sau centesimi italieni). Moneda Euro se prezint sub form de bancnote de
500, 200, 100, 50, 20, 10 i 5 Euro i sunt identice n toate statele. Monedele sunt de 1 i 2
Euro, 50, 20, 10, 5, 2 i 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat i au faa identic, iar pe
verso sunt individualizate cu motive specifice fiecrui stat
Care va fi efectul asupra statelor din Europa de Est? Aceste state i pstreaz nc monedele
naionale. Monedele lor naionale nu au o rat de schimb fix fa de moneda unic. Putem
afirma c trecerea la moneda unic aduce beneficii nu numai ntreprinztorilor, marilor
companii, prestatorilor de servicii, dar i consumatorilor. Ele se refer n principal la:
stabilitatea monetar (se elimin riscul ratei de schimb pentru rile din zona
Euro);
scderea preurilor datorit creterii transparenei n domeniul costurilor, dar i
al concurenei;
transferul fondurilor se va face mai uor i mai ieftin;
reducerea inflaiei (politica monetar comun va mpiedica inflaia dintr-o ar
membr s afecteze celelalte state membre);
schimburile comerciale ntre statele membre vor fi impulsionate datorita
eliminrii costurilor legate de schimbul valutar;
Euro are potenial de a deveni una dintre principalele valute de tranzacie pe plan mondial,
alturi de yen, ducnd, n acest mod, la creterea stabilitii mediului economic internaional
i la stimularea comerului internaional.
Beneficiile aduse de existena monedei unice europene au un pre, aceasta e concluzia
unui studiu realizat de Institutul Bruegel. Potrivit directorului Jean Pisani-Ferry, elevii
silitori", cum ar fi Irlanda, au avut de ctigat, n vreme ce la polul opus se situeaz Italia i
Portugalia. n condiiile n care noile state membre ale Uniunii Europene bat deja la poarta
zonei Euro, experiena acumulat trebuie folosit la gestionarea situaiei actuale, dar i n
vederea extinderii, spune Pisani-Ferry. Economistul Alan Ahearne, coautor al studiului, este
de prere c diferenele persistente de cretere economic nregistrate de la un stat membru la
altul pot duce la variaii semnificative ale cursurilor reale dintre economiile private i
instrumentul de evaluare.
In Portugalia, creterea economic semnificativ a fost urmat de o dureroas trezire la
realitate cauzat de unele serioase greeli politice. Potrivit studiului, Lisabona a uitat de
disciplina bugetar odat ce a ndeplinit criteriile pentru trecerea la Euro. Exact de asta trebuia
s se fereasc, a comentat Alan Ahearne. In schimb, Irlanda a tiut s menin un ritm susinut
al productivitii i competitivitii. Ct despre Spania, autorii studiului spun c, n ciuda unei
politici bugetare corecte, are de pierdut de pe urma lipsei de competitivitate.
Astfel, estimeaz experii Bruegel, primii apte ani de Euro au nsemnat o evoluie
dezechilibrat ntre statele care au adoptat moned, din cauza politicilor economice interne.
Cele 16 state membre participante la Euro sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Frana,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia,
Slovacia. Pe lng acestea, 4 micro-state, prin acordurile monetare ncheiate cu vecinii lor,
sunt i ele ataate la zona euro : Andorra, Monaco, San Marino i Vatican. Acestea folosesc
de asemenea Euro, dei nu sunt n mod oficial membrii Euro, nici mcar membrii ai UE (au
folosit nainte monede care au fost nlocuite prin euro). Din acestea, Monaco, San Marino i
Vatican i-au creat propriile monede, cu propriile simboluri naionale pe spate. Andorra
folosete monede franceze i spaniole, de vreme ce au folosit francul francez i peseta
spaniol ca i monedele sale. Aceste ri folosesc Euro datorit unor nelegeri cu statele

membre UE (Italia n cazul principatului San Marino i statului papal Vatican, Frana n cazul
principatului Monaco), aprobate de ctre Consiliul Uniunii Europene.
Muntenegru i Kosovo, care au folosit marca german ca i moned a lor, au adoptat
de asemenea Euro, dei, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat n nicio
nelegere legal n mod explicit cu UE care s le permit acest lucru. Muntenegru s-a
desprins de curnd de Serbia, iar Kosovo urmneaz s-i declare independena de Serbia n
urma unui controversat proces internaional. Trei ri din Uniunea European nu au fost de
acord cu introducerea acestei monede, i anume Danemarca, Regatul Unit i Suedia.
rile care au avut moned naional fix n raport cu marc german, de exemplu Bulgaria i
Estonia, i-au fixat i ele ratele de schimb n raport cu Euro. Ce a adus pn acum moneda
Euro n Europa i ce va aduce la nivel global?
mbuntirea gestiunii finanelor publice realizat pentru a respecta regulile
tratatului, stimuleaz creterea european din 2 motive:
pentru c echilibrarea finanelor publice, n mare parte realizat,
favorizeaz pe termen lung economiile. Deficitele depeau 6% din PIB n 1993. Ele vor fi de
mai puin de 1% n acest an. A reduce deficitele publice n Europa nseamn a elibera 60 de
miliarde Euro pe an, care, n loc s serveasc finanrii acestora, pot s fie folosii n mod util
la investiii i consum, deci acest lucru nseamn cretere economic. Din 1993, re-alocarea
economiilor din sectorul public nspre sectorul privat a depit 400 miliarde de Euro.
pentru c echilibrarea finanelor publice clarifica orizontul
investitorilor. n prozele sale, Goethe i pune ntrebarea: care este cel mai bun guvern? i tot
el rspunde: Cel care ne oblig s ne guvernm noi nine. Aici este principiul pactului de
stabilitate i de cretere care conine regulile constrngtoare din punct de vedere juridic
pentru a preveni, corect i, dac este cazul, sanciona deficitele excesive.
Directorii de ntreprinderi nu sunt naivi. Ei tiu c deficitele publice se pltesc mai
devreme sau mai trziu sub forma impozitelor suplimentare. Un stat care acumuleaz deficite
i, prin urmare, datorii, face s apese o sabie a lui Damocles asupra investitorilor i antreneaz
un cerc vicios: deficitele frneaz investiiile i deci creterea, provocnd o scdere a intrrilor
fiscale care alimenteaz la rndul lor deficitele. Pe de alt parte, bun gestiune creeaz un
climat de ncredere i faciliteaz deciziile de investiie, pentru c directorii de ntreprinderi pot
anticipa scderea impozitelor.
Efectele pozitive ale acestei politici de gestiune sntoas ncep s se fac simite. n
1988, creterea a atins 2,8% i 1,7 milioane de locuri de munc au fost create. Creterea a
atins 2,2% n 1999 i trebuia s se accelereze cu mai mult de 3% n 1999. Un milion i
jumtate de locuri de munc ar fi trebuit s se creeze n 2000: n Europa, curba omajului
ncepe s se inverseze. Aceasta atingea n zona Euro 11,5% n 1997, a sczut la 10% n 1999;
9,4% n 2000 i ar trebui s ating 7,5% n 2006.
Euro este o moned bun, aezat pe finane publice durabile, datorit (printre altele) pactului
de cretere i stabilitate i girat de o banc central independent al crui obiectiv este
stabilitatea preurilor. Prin urmare, este o moned credibil, care inspir ncredere operatorilor
financiari.
Calitatea regulilor de gestiune a monedei Euro contribuie la a-1 face atractiv pe
pieele financiare.
Aceast ncredere s-a manifestat chiar i nainte de crearea sa: din 1998, Euro a plasat
Europa la adpost de instabilitatea monetar. Ne amintim c exemplu de criza pesos-ului
mexican din 1995, care a antrenat, prin interpunerea dolarului SUA, o apreciere sensibil a
mrcii germane i un atac mpotriva monedelor mai slabe ale statelor membre europene. i
pentru c relaiile economice ale Uniunii cu Mexicul erau foarte slabe, angrenajul negativ
antrenat de criza pesos-ului s-a msurat n Europa n dou puncte de cretere economic i 1,5
milioane de locuri de munc pierdute sau necreate. Prin comparaie, monedele europene au

rmas perfect stabile n 1998, n ciuda unei crize a devizelor asiatice de o amploare i de o
gravitate far precedent. Deja Euro face joc egal cu dolarul SUA pe pieele internaionale de
obligaiuni.
Statisticile disponibile pe 1999 arat c emisiunile n Euro reprezint cu puin peste
totalul de 44% din totalul emisiunilor mondiale de obligaiuni. Ca o comparaie, partea de
emisiuni n cele 11 monede din zona Euro atingea 36% din acest total n 1998 i 30% n 1997.
Euro este deci mai mult dect o simpl mas de monede pe care le nlocuiete: el devine o
mare deviz internaional. Au avut loc deja aproape 2500 emisiuni n Euro, pentru un total
mai mare de 1400 miliarde de Euro.
Media emisiunilor a crescut puternic n raport cu 1998: partea de emisiuni mai mare de
un miliard de Euro le-a dublat pe cele emise n moned de ctre statele participante n primul
trimestru din 1998, ceea ce contribuie la asigurarea lichiditii pieei. Volumul total al pieei a
crescut de 4 ori n 1999.
Constituirea unei piee financiare europene vaste, profunde i lichide permite
ntreprinderilor din Comunitate s se finaneze mai uor, crend sau gsind un produs adaptat
nevoilor lor. De exemplu, piaa obligaiunilor ntreprinderilor - acele corporate bonds" - a
cunoscut n 1999 o dezvoltare rapid: partea de ntreprinderi din totalul emisiunilor de
obligaii n Euro este de 3 ori mai mare dect cea constatat n 1998 n monede europene. Ea
depete 50%! Astfel, Europa ncepe s i recupereze din ntrzierea n raport cu Statele
Unite n materie de intermediere. Aceast evoluie este benefic pentru toi: ntreprinderile
ctig un nou mijloc de finanare i investitorii un produs mai bine remunerat dect
obligaiile de stat.
Consecine pe plan micro i macro economic:
Pe plan microeconomic, statele nu pot n acelai timp s dein aceeai moned
i s aib politici economice dispersate, care s mearg n toate direciile. Coordonarea
politicilor economice este esenial credibilitii monedei, echilibrului i succesului uniunii
economice i monetare. Marile orientri ale politicii economice constituie un test al voinei
statelor membre de a-i coordona politicile, servindu-se de instrumente care au acest scop,
chiar dac este de dorit a ne gndi nc de azi la modalitile de ntrire a acestei coordonri i
a face mai constrngtoare dispoziiile instituionale existente.
Printre altele, crearea monedei Euro duce la armonizarea fiscal n economiile i
impozitele ntreprinderilor (nu exist un risc al persoanelor particulare, pentru c ele sunt
foarte puin mobile: mai puin de 1% dintre europeni lucreaz ntr-un stat membru, altul dect
cel de natere).
Subiectul a fost tabu pentru mult timp, ns azi lucrurile au evoluat: Euro aduce o
transparen total a diferenelor de impozitare, care ar putea crea unora din statele membre o
tentaie a dumping-ului fiscal. Iar acest lucru i-ar prejudicia pe toi, pentru c s-ar traduce fie
printr-o scdere a ncasrilor - lucru ce ar putea pune n pericol finanele publice, fie printr-un
transfer al principiilor de impozitare nspre facturile cele mai puin mobile, adic nspre
salarii. i nimeni nu dorete s creasc costul muncii, din contr.
Unele progrese s-au realizat n acest sens. Astfel, s-a adoptat n decembrie 1997 un
cod de conduit n ceea ce privete fiscalitatea ntreprinderilor. Au fost examinate de ctre un
grup de lucru prezidat de ctre d-na Primarolo 250 de msuri; 40 au fost considerate ca
derogatorii i ar fi trebuit suprimate pn n 2002. Este un pas important, ns nc nu este
vorba dect de un acord de bun conduit. Este greu s mergi azi mai departe pentru c
deciziile n materie fiscal continu s se ia n unanimitate. Trecerea la majoritate este n
prezent discutat de ctre o conferin intergu- vernamental care ar trebui s se ncheie n
decembrie.
Trebuie s se realizeze o armonizare social? ntrebarea s-a pus de mai multe ori, ea
acoperind n general dou lucruri diferite: armonizarea salariilor i armonizarea legislaiilor.

armonizarea salariilor este imposibil pentru c diferenele salariale
traduc adesea diferene de productivitate. A impune aceleai salarii minime peste tot ar
nsemna s se genereze omaj n rile unde productivitatea muncii este mai slab.
armonizarea legislaiilor este dificil de realizat pentru c acest lucru se
refer direct la modelul de societate. Cine oare s-ar gndi serios la introducerea congestiunii
germane n Regatul Unit?
Trebuie oare realizat o politic salarial european? Inc nu este de dorit acest lucru:
economiile aflate n faza recuperrii (de exemplu, Portugalia, Grecia...) au progrese de
productivitate mai importante i deci posibiliti de creteri salariale mai importante, ceea ce
ar face nedorit o politic uniform dictat de Bruxelles. Singura soluie viabil astzi este de
a avea un numr minim de reguli comune, de tipul cartei sociale".
Pe plan macroeconomic, Euro o s accelereze fenomenul convergenei
preurilor. Diferene importante exist ntr-adevr n UE. Variaiile de preuri rmn, n
medie, mai mari cu 30% pentru produsele farmaceutice i cu 15% pentru industria chimic
sau produsele alimentare. Studiul periodic al Direciei generale a concurenei asupra preurilor
automobilelor arat existena diferenelor de pre far taxe, diferene care merg pn la 40%
pentru acelai model de automobil.
Transparena adus de Euro, care face c preurile s fie mult mai simplu de comparat,
ntrete concurena pe toate pieele de bunuri i servicii pentru ntreprinderi, dar i pentru
bunurile de consum, acolo unde marii distribuitori ncep s traseze sistematic diferenele cele
mai interesante. Creterea rapid a comerului electronic accentueaz i mai mult acest
fenomen de convergen a preurilor, permindu-i comparatorului s i caute oportunitile
cele mai atractive. Conform unui studiu publicat de KPMG, 86% dintre marile ntreprinderi
europene cred c diferenele de preuri se vor reduce dup introducerea monedei Euro i 64%
se ateapt la o scdere a preurilor.
Pentru a pregti aceast concuren acerb, ntreprinderile tind s se regrupeze. ncep
s apar fenomene de concentrare n diferite sectoare, cum ar fi cel de distribuie sau cel
bancar, unde fuziunile de achiziii se desfoar ntr-un ritm rapid. Volumul fuziunii de
achiziii (1250 miliarde Euro n 1999) n Europa este mai mare dect n Statele Unite. Mai
mult, el continu s se accelereze i atinge chiar i bursele.
n actuala epoc a globalizrii se observ tendina de concentrare a pieelor bursiere,
att la nivel european, ct i la nivel mondial. Astfel, se constat diverse fuziuni, mai mult sau
mai puin reuite, a unor burse celebre n vederea crerii unor entiti bursiere mai competitive
(spre exem-plu Euronext rezultat prin fuziunea burselor din Paris, Amsterdam i Bruxelles).
n acelai timp, la data elaborrii volumului de fa (decembrie 2008), revista german Der
Spigel" anuna c cei mai mari operatori bursieri din Germania i SUA plnuiesc o fuziune,
care ar putea controla bursele din Paris, Amsterdam, Bruxelles, Lisabona (Euronext), ct i
cele din Frankfurt i New York.
Un asemenea colos ar putea conduce la formarea unui acord bursier gigant, care ar
controla o gam larg de servicii financiare i ar gestiona o imens lichiditate. Acest lucru ar
genera o confruntare cu mari dificulti de reglementare i monitorizare, care s-au fcut deja
simite ntr-o form destul de tranant, ca urmare a crizei financiare actuale.

3.3 Extinderea UE pericol sau oportunitate?
Putini sunt factorii de decizie care mai contesta necesitatea morala, economica si
politica a procesului, chiar daca unii dintre ei, cum sunt cei din Franta, s-au convertit recent.
Au fost, in fapt, invatate lectiile razboiului din fosta Iugoslavie, de vreme ce extinderea este
perceputa ca un extraordinar element stabilizator in estul continentului european. Noile tari
membre aduc un plus de dinamism economic. Cei 15, cu o crestere de 0,4% in 2004, lasa
impresia ca stau pe loc in raport cu ritmul de 3,6% inregistrat de cei zece nou veniti, care ar

putea redistribui cartile in Europa. Daca China este atelierul lumii, Cehia si Slovacia pot fi
atelierul Uniunii Europene, care dispune in Est de piete de desfacere, dar si de o mana de
lucru calificata si ieftina. Noile tari membre, care reprezinta doar 5% din economia Uniunii,
nu vor beneficia insa decat progresiv de ajutoare agricole directe, care devoreaza inca
jumatate din bugetul comunitar. Fondurile structurale, care au permis decolarea Spaniei sau a
Irlandei, vor fi, de asemenea, limitate de regula ce nu permite sa se injecteze mai mult de 4%
din PIB in economiile noilor veniti, in general economii sarace. In scenariul cel mai risipitor,
care are putine sanse de a fi realizat, cotizatia celor 15 la pusculita comuna ar trece de la 100
de miliarde de euro anual la 143 de miliarde in 2013, ceea ce ar insemna 1,15% din PIB, fata
de 1% cat este prezent.
In acelasi timp, statele bogate din Uniune, in frunte cu Germania si Franta, vor sa
inghete bugetul european la nivelul actual, in pofida admiterii unor tari al caror standard de
viata nu reprezinta in unele cazuri decat o treime din media vechilor tari membre. Sondajele
de opinie sunt si mai descurajatoare. Ultimul Eurobarometru arata ca 47% din populaia celor
15 percepe extinderea mai mult ca un pericol decat ca oportunitate.






































CONCLUZII






Integrarea, in general, si integrarea economica, in special, sunt procese de durata,
complexe, care depind de numerosi factori economici, sociali, politici si culturali.
Complexitatea procesului de integrare economica a propulsat sau a afectat interese si
activitati diferite ale statelor implicate, mari sau mici.
Fiecare zona de integrare se poate realiza prin modalitati specifice, fie pe calea zonelor
economice libere, a uniunii vamale, a integrarii economice si monetare, fie pe calea
cooperarii.
Atentia deosebita acordata uniunii economice se explica prin faptul ca este exemplul
cel mai tipic si avansat de integrare economica. Tratatul asupra CECO, precum si Tratatul de
la Maastricht au precizat si apoi aplicat practic marile obiective comunitare, punand
concomitent si bazele institutiilor care trebuiau sa le realizeze efectiv. Astfel, in Uniunea
Europeana, dar si in Uniunea Vamala s-a demonstrat ca factorii principali ai procesului de
integrare economica sunt libera circulatie a marfurilor si a factorilor de productie.
Progresele majore inregistrate de Uniunea Europeana pe multiple planuri, in primul
rand cel economic, constau in realizarea uniunii vamale, a unui stadiu avansat de integrare
economica si monetara, cu perspectiva crearii unei politici comune in domeniul relatiilor
externe si al relatiilor politice, in general.






























BIBLIOGRAFIE




Albero Alesina, Francesco Giavazzi, Viitorul Europei: reforma sau declin, Editura
ARC, 2006
El-Agra Ali, The European Union. Economics & Policies, Editura Prentice Hall,
2001
Dobran Maria, Dicionar economic explicativ, Editura Eurostampa Timioara 2001
Dobrot Nit, Dicionar de economie, Editura Economic,Bucureti, 1999
Dumitrescu Sterian, V. Gheorghi, Economie Mondial, Editura Independena
economic,1998
Christian Hen, Jacques Lonard, ediia a 10 a, Un memento complet asupra
integrrii europene,Editura C.N.I.CORESI S.A., 2002
Jinga Ioan, Popescu Andrei, Integrarea european. Dicionar de termeni
comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureti, 2000
Eugen Popescu, Teorii ale integrariii europene, Editura C.H. Beck, 2009
Silai Grigore, Economia Uniunii Europene, Note de curs, 2004
Silai Grigore, Economia Uniunii Europene. Politicile economice i Uniunea
Economic i Monetar, Volumul II, 2006
Sut Nicolae, Comer internaional i politici comerciale contemporane, Editura
Eficient, 2000
Suta Nicolae, Ilie Nicolae, Politic comercial a Uniunii Europene, A.S.E., 2006
Site-ul oficial Eurostat. Eurostat este biroul de statistic al Uniunii Europene situat
n Luxembourg. (epp.eurostat.ec.europa.eu)
Site-ul oficial al Institutului Naional de Statistic, Bucureti, Romnia.
(www.insse.ro)